Emanuel Swedenborg-Despre iubirea in cuplu(1)

Emanuel Swedenborg - Despre iubirea în cuplu (1)



"Nu mă îndoiesc că cea mai mare parte dintre cei care vor citi această lucrare o vor privi ca pe rodul unei minţi exaltate sau ca rezultat al unei imaginaţii înfierbântate. Vă asigur însă cu toată sinceritatea că tot ceea ce voi înfăţişa mi-a fost revelat în mod special şi am privit limpede şi distinct cu proprii mei ochi, găsindu-mă în stare de absolută luciditate. I-a fost pe plac lui Dumnezeu să mi se arate şi să mă trimită în lume pentru a propovădui Noua Biserică despre care se vorbeşte în Apocalipsă. De aceea, Dumnezeu a avut bunăvoinţa să arunce lumină în adâncul sufletului meu şi să-mi întărească puterea de înţelegere a spiritului, dăruindu-mi, timp de douăzeci şi cinci de ani din trecerea mea prin această lume, harul comunicării cu îngerii şi o cunoaştere deplină a tot ceea ce se petrece în sfera în care ei sălăşluiesc.
 Mi s-a arătat un înger, îndreptându-se spre mine dinspre Răsărit, sunând dintr-o trâmbiţă către Miazăzi, Apus şi Miazănoapte. Era pe jumătate acoperit cu o eşarfă ale cărei falduri fluturau cu graţie, lăsând să se întrezărească un veşmânt împodobit cu safire şi cu rubine, a cărui strălucire nu poate fi descrisă. Îngerul părea mai degrabă să păşească prin aer decât să zboare. Coborând astfel uşor pe pământ şi dându-şi seama de prezenţa mea, veni spre mine. Eu mă găseam într-o stare de extaz. Venindu-mi puţin în fire, după primul moment de uluială, i-am spus:
 - Ce înseamnă glasul puternic al trâmbiţei, pe care l-am auzit acum câteva clipe? Şi cum ai plutit atât de uşor pe deasupra tărâmurilor văzduhului? Ce cale nouă şi necunoscută ai deschis pentru a ajunge până la mine?
Îngerul mi-a răspuns:
 - Am fost trimis pentru a aduna pe acest munte pe toţi înţelepţii lumii creştine (mai trebuie să spun că mă aflam pe o colină înclinată către Miazăzi când am avut această viziune). Vin, adăugă îngerul, ca să-i adun aici şi să-i întreb ce gândesc despre bunurile cereşti şi despre fericirea veşnică. Motivul trimiterii mele aici a fost faptul că vreo câţiva locuitori ai lumii voastre, fiind primiţi printre noi, ne-au asigurat că nu există pe pământ nici un om care să fi reuşit să-şi formeze o idee justă despre plăcerile de care ne bucurăm noi. Plină de uimire, întreaga împărăţie cerească mi-a spus: „Coboară la sălaşele muritorilor, pune-le întrebări, dă-le învăţătură! Şi deschide-le ochii, dacă este adevărat că sunt atât de neştiutori cu privire la soarta care îi aşteaptă după ce îşi vor sfârşi viaţa trupească.
Aşteaptă, îmi mai spuse îngerul, aşteaptă şi îi vei vedea pe toţi venind aici în număr mare. Braţul a cărui putere nu o cunoşti, aşa cum nu o cunoaştem nici noi, va clădi pentru ei un adăpost potrivit să-i primească.
 O jumătate de oră după aceea, am văzut sosind mai multe cete dinspre Răsărit, Miazănoapte şi Miazăzi. Sunând din trâmbiţă, îngerul îndruma fiecare ceată către locul care îi era destinat. Aceste cete mi s-au părut a fi în număr de şase, după ele urmând o a şaptea ceată, pe care strălucirea Răsăritului, unde era aşezată, mă împiedicase să o văd de la început. După ce îngerul le-a explicat motivul pentru care au fost adunate, diferitele cohorte s-au apropiat şi, punându-şi laolaltă ideile lor despre bucuriile Paradisului, şi-au exprimat, pe rând, părerile.
 Cea dintâi ceată, venită dinspre Miazănoapte, îmi mărturisi că această bucurie de nespus nu era altceva decât plăcerea neîntreruptă a unei fericiri fără margini, care priveşte deopotrivă simţurile şi spiritul; că această bucurie ar putea fi denumită clipa pătrunderii în sfera cerească.
 Cea de-a doua ceată, venită dinspre Miazănoapte, mi-a spus că fericirea se întemeiază pe farmecele obştii îngereşti care locuieşte în aceste ţinuturi cereşti; că aici fiecare, după bunul său plac, stă de vorbă, se sfătuieşte şi află ceea ce nu ştiuse şi că, în sfârşit, aici sufletul petrece în veşnicie, fără să-şi dea seama, în mijlocul desfătărilor, al încântărilor şi al plăcerilor.
 A treia ceată, care era una dintre primele venite dinspre Apus, susţinea dimpotrivă că bucuria cerească nu este şi nu poate fi altceva decât o reluare a serbărilor şi a banchetelor în compania lui Avraam, Isaac şi Iacob, că aici se găsesc întinse mese încărcate cu bucatele cele mai delicioase, coşuri pline cu vinurile cele mai alese; că aceste gustări sunt urmate de dansuri în care se prind mii de fecioare care-i încântă pe comeseni prin graţia mişcărilor şi prin frumuseţea melodioasă a cântărilor; în sfârşit, că de seara şi până dimineaţa se reîmprospătează mereu asemenea episoade voioase, iar nesfârşirea veşniciei trece fără să găseşti un moment de plictiseală.
A patra ceată, care de fapt era cea de-a doua cohortă venită din aceeaşi latură, mi-a dat următoarele lămuriri:
 - Am discutat adesea între noi despre bucuriile Paradisului şi, după ce ne-am oprit pe rând la mai multe păreri, iat-o pe cea care ni se pare cea mai bună. Noi ne închipuim Paradisul ca pe o grădină a desfătărilor, în care natura şi-a dăruit toate bogăţiile, generozitatea şi frumuseţea. Suntem de părere că în mijlocul acestei frumoase grădini se află ceea ce se cheamă arborele vieţii, cu roade de un gust încântător, care sunt hrana îngerilor şi a preafericiţilor. Aceste fructe sunt astfel alcătuite încât cei care au fericirea să le guste pot să renască după cum doresc, bucurându-se astfel de plăcerile oricărei vârste.
 A cincea cohortă, care era prima din latura dinspre Miazăzi, nu cunoştea o fericire mai mare decât aceea de a domni, de a stăpâni cele mai mari comori, de a avea tronuri, împărăţii şi, drept miniştri şi supuşi, îngeri; căci, adăugau ei, oare nu aceste lucruri le observăm şi în descrierea Ierusalimului ceresc? Slava şi strălucirea Ierusalimului ceresc nu se văd oare în priveliştea nemaipomenită a măreţiei şi strălucirii sale? Nu ni se spune oare că zidurile îi sunt din rubine, turnurile din dia­mante, porţile din smaralde, iar câmpurile de aur? Că această cetate este pavată cu pietre preţioase? Toate acestea ne îndreptăţesc să credem că a ne bucura de atâtea bunuri, a poseda atâtea bogăţii reprezintă partea supremă din fericirea care ne este făgăduită.
 A şasea ceată, care făcea parte şi ea din cohorta de la Miazăzi, a strigat atunci că nimeni nu are dreptate, căci nu poate exista o fericire mai desăvârşită decât aceea de a-L slăvi pe Dumnezeu, de a-L preamări în veşnicie, de a face ca bolţile cereşti să răsune de cântări înălţate spre lauda Lui, de a-ţi uni imnurile de slavă cu ale îngerilor care veghează alături de tronul Lui, de a-ţi înălţa mereu sufletul către El, de a-i adresa cu încredere rugăciuni şi de a-i mulţumi veşnic pentru binefacerile Sale. Unii din această ceată au mai adăugat la cele spuse şi măreţia slujbelor care însoţesc aici proslăvirea lui Dumnezeu, cum ar fi numeroasele categorii de sfinţi părinţi şi de fecioare care preced sau urmează mulţimea preafericiţilor, pentru a le trezi râvna şi a le susţine ardoarea.
A şaptea legiune, care părea să vină din latura dinspre Răsărit şi pe care la început am zărit-o cu greu din cauza strălucirii care o învăluia, era o ceată de îngeri din neamul aceluia care mă întâmpinase. Deoarece li se vorbise despre părerile greşite pe care le avem cu privire la fericirea şi la soarta noastră în lumea de dincolo, vroiau să se convingă. Unul dintre aceşti îngeri îi spuse aceluia care mă întâmpinase:
- Întrucât toţi aceşti aşa-zişi înţelepţi judecă fericirea rezervată aleşilor prin mijlocirea ideilor lor vane şi himerice, să le alcătuim un cer potrivit cu părerile lor şi să vedem dacă saţietatea nu-i va duce la dezgust şi dacă nu se vor lepăda de o bucurie pe care o socotesc atât de savuroasă şi de desăvârşită."
Sursa:angelinspir.ro

Emanuel Swedenborg-Despre credinta(1)

Emanuel Swedenborg - Despre credinta (1)


Credinţa este recunoaşterea interioară a Adevărului
În zilele noastre, prin credinţă se înţelege ideea că un aspect este într-un anumit fel, pentru că aşa ne învaţă Biserica şi pentru că acel lucru nu este evident pentru înţelegerea noastră. Căci se spune astăzi: "Crede şi nu te îndoi". Dacă răspunzi: "Nu înţeleg", ţi se spune că acesta este şi motivul pentru care acel lucru trebuie crezut. De aceea, credinţa din zilele noastre este o credinţă în ceea ce nu este înţeles şi de aceea poate fi numită credinţă oarbă; şi cum ea este transmisă de la o persoană la alta, ea are un caracter istoric. În cele ce urmează vom vedea că aceasta nu este de fapt adevărata credinţă spirituală.
 Credinţa autentică este o recunoaştere a faptului că un anumit aspect este aşa pentru că este adevărat. Iar cel care are o credinţă autentică gândeşte şi vorbeşte astfel: "Acest lucru este adevărat şi de aceea îl cred." Credinţa este în legătură cu adevărul şi adevărul este corelat cu credinţa. Mai mult, dacă un asemenea om nu înţelege că un lucru este adevărat, el spune: "Nu ştiu dacă acest lucru este adevărat sau nu; şi deci încă nu îl cred. Cum să cred ceva ce nu înţeleg? Ar putea să nu fie adevărat."
 Dar, se spune de obicei, nimeni nu poate înţelege aspectele spirituale sau teologice pentru că ele ţin de domeniul supranaturalului. Totuşi, adevărurile spirituale sunt la fel de susceptibile de a fi înţelese ca şi adevărurile naturale; şi, deşi înţelegerea lor ar putea fi neclară, atunci când sunt auzite, ele pătrund atât de adânc în conştiinţa ascultătorului, încât acesta poate discerne cu uşurinţă dacă sunt sau nu adevăruri; şi acesta este valabil mai ales în cazul celor care iubesc adevărurile. Cunoaşterea acestor lucruri mi-a fost acordată prin intermediul mai multor experienţe. Am avut posibilitatea să discut cu oameni ignoranţi, întunecaţi la minte şi proşti; şi, de asemenea, cu oameni născuţi în sânul Bisericii şi care auziseră ceva despre Dumnezeu, credinţă şi caritate, dar cu toate acestea erau scufundaţi în minciună şi rele. Am putut, de asemenea, să vorbesc cu aceşti oameni despre arcana (ceea ce este ermetic, secret, de la arceo-‚a închide şi arca- ‚arc, cutie; semnificaţia uzuală- lucruri ascunse, ocultate, mistere) înţelepciunii; şi cu toţii au înţeles ce le-am spus şi au recunoscut adevărul acelor lucruri; dar ei se aflau atunci în lumina cunoaşterii limitate pe care o posedă orice om şi în acelaşi timp în mândria de a fi inteligenţi. Totuşi, aceste aspecte au survenit şi în timpul comunicărilor mele cu îngerii şi cu diferite spirite din lumile subtile.
Mulţi oameni care au asistat la aceste comunicări au fost convinşi, în urma acestor experienţe, că aspectele spirituale pot fi înţelese la fel de bine ca şi cele naturale atunci când acestea sunt explicate de către o fiinţă competentă; pe de altă parte, ele sunt greu de înţeles atunci când omul se gândeşte la ele singur, cu mintea lui. Motivul pentru care aspectele spirituale pot fi înţelese este acela că în privinţa cunoaşterii, omul se poate înălţa până în lumina cerească în care nu apare decât ceea ce este spiritual, adică adevărurile credinţei: pentru că lumina cerească este lumina spirituală.
 Prin urmare, acesta este momentul în care cei care iubesc adevărul capătă o recunoaştere interioară a acestuia. Cum îngerii au această dragoste de adevăr, ei resping complet dogma care afirmă că înţelegerea trebuie să fie subordonată credinţei; căci ei spun: "Ce înseamnă să crezi un lucru, fără să vezi dacă este şi adevărat?" Dacă cineva declară că, şi în aceste condiţii, acel lucru trebuie crezut, ei răspund: "Crezi că eşti Dumnezeu pe care trebuie să-L cred sau că sunt nebun să cred o afirmaţie în care nu văd nici un adevăr? Fă-mă să văd acest lucru, dacă e aşa." Şi astfel dogmaticul se retrage. Înţelepciunea angelică constă în faptul că îngerii văd şi în acelaşi timp înţeleg ceea ce cred.
Despre credinţă
Dar, ca să se poată vedea şi mai clar care este natura credinţei atunci când ea este separată de caritate, şi care este natura sa atunci când ea nu este separată de caritate, voi relata aici ceea ce am auzit de la un înger din ceruri. El mi-a spus că a vorbit cu mulţi dintre reformaţi şi a aflat care era natura credinţei lor. Mi-a relatat discuţiile pe care le-a avut cu unul dintre ei, a cărui credinţă era separată de caritate şi cu un altul, a cărui credinţă nu era atât de separată. Mi-a zis că le-a pus întrebări şi că ei i-au răspuns. Întrucât conversaţiile respective pot să facă lumină asupra acestui subiect, le voi relata.
 Îngerul mi-a spus că discuţia cu cel a cărui credinţă era separată de caritate a decurs în felul următor:
"Prietene, ce eşti tu?".
Acela a răspuns: "Sunt un creştin reformat".
"Care este doctrina ta şi religia care decurge de aici?"
El a răspuns că este credinţa.
Îngerul a întrebat atunci: "Care este credinţa ta?" şi el a răspuns:
"Aceasta este credinţa mea: Dumnezeu Tatăl l-a trimis pe Fiul Său pentru a oferi satisfacţie umanităţii, iar cei care cred aceasta sunt mântuiţi."
Îngerul l-a întrebat atunci: "Ce altceva mai ştii despre mântuire?"
El a răspuns că mântuirea se poate realiza doar prin acea credinţă.
Îngerul l-a întrebat mai departe: "Ce ştii despre răscumpărarea păcatelor?"
El a răspuns că aceasta a fost realizată prin patimile de pe cruce şi că meritul Fiului se răsfrânge şi asupra celor care au această credinţă."
Îngerul a întrebat atunci: "Ce ştii despre renaştere?"
El a răspuns că aceasta este realizată de credinţă.
Din nou, "Ce ştii despre pocăinţă şi iertarea păcatelor?" şi el a răspuns că acestea sunt realizate de către credinţă.
Atunci îngerul a spus "Spune-mi ce ştii despre iubire şi caritate?" şi el a răspuns că ele sunt acea credinţă.
Din nou, "Spune-mi ce ştii despre faptele bune?" şi el a răspuns că ele sunt acea credinţă.
Din nou îngerul a întrebat: "Ce crezi despre toate poruncile din Biblie?" şi el a răspuns că ele sunt incluse în acea credinţă.
Atunci îngerul a spus: "Prin urmare, nu vei face nimic?"
La aceasta omul a răspuns "Ce aş putea face? Nu pot face binele prin mine însumi."
Din nou îngerul a întrebat: "Poţi avea credinţă prin tine însuţi?" şi el a răspuns că nu.
Îngerul l-a întrebat atunci: "Atunci cum poţi avea credinţă?" la care el a răspuns:
"Nu îmi pun întrebări despre aceasta. Trebuie să am credinţă."
După un timp îngerul a spus "Cu siguranţă că ştii totuşi ceva mai multe despre mântuire?" şi el a răspuns: "Ce ar trebui să ştiu în plus, când mântuirea este realizată doar prin această credinţă?"
Atunci îngerul a spus: "Răspunzi ca unul care cântă la fluier o singură notă: nu am auzit altceva decât <<credinţă>>. Dacă nu cunoşti decât asta şi nimic altceva, atunci nu cunoşti nimic. Du-te şi alătură-te tovarăşilor tăi."
El a plecat şi i-a găsit pe aceştia într-un loc pustiu, unde nu era iarbă. A întrebat de ce era aşa şi răspunsul pe care l-a primit a fost: "Pentru că nu există nimic al Bisericii în ei".
 Discuţia îngerului cu cel a cărui credinţă nu era separată de caritate a fost următoarea:
"Prietene, ce eşti tu?"
El a replicat: "Sunt un creştin reformat".
"Care este doctrina ta şi religia care decurge de aici?"
El a răspuns că erau credinţa şi caritatea.
Îngerul a spus: "Acestea sunt două."
Iar celălalt a replicat că ele nu pot fi separate.
Îngerul a întrebat "Ce este credinţa?" şi răspunsul a fost "Să crezi ceea ce ne învaţă Sfânta Scriptură".
Îngerul a întrebat atunci "Doar ai crezut aceste lucruri sau ai şi acţionat în conformitate cu ele?" şi acela a răspuns
"Am şi acţionat în conformitate cu ele".
Atunci îngerul paradisului, uitându-se la el, i-a spus: "Prietene, vino să locuieşti cu noi!"
Sursa:angelinspir.ro

Emanuel Swedenborg

Emanuel Swedenborg (1688-1772)

Om de ştiinţă, om politic, filosof şi teosof suedez, supranumit de către Balzac „Buddha al Nordului”, Emanuel Swedenborg a fost una dintre cele mai misterioase şi complexe personalităţi ale Scandinaviei.
 S-a născut în 1688 la Stockholm, în familia unui pastor luteran, familia sa având o tradiţie îndelungată în minerit. Încă de la 11 ani începe să studieze la Universitatea din Uppsala teologia, literatura, matematica şi ştiinţele naturii. În 1709, la 21 de ani, devine doctor în filosofie.
 Cariera sa ca om de ştiinţă s-a dovedit prodigioasă. A fondat prima revistă ştiinţifică suedeză, Daedalus Hyperboreus. La 30 de ani cunoştea 10 limbi străine, iar ulterior a învăţat şi ebraica şi aramaica. Inventator prolific, Swedenborg a conceput, ca şi Leonardo da Vinci, un vehicul destinat zborului, dotat cu aripi fixe şi propulsat de o elice. A proiectat vehicule pentru navigaţia subacvatică, o maşină cu aburi, un model de ecluză şi o pendulă cu apă destinată pentru a reprezenta mişcarea planetelor. A studiat anatomia şi a publicat un tratat în care susţine că sediul funcţiilor psihice se află în cortexul cerebral. În domeniul mineralogiei publică lucrarea Opera philosophica et metallurgica, considerată şi astăzi de referinţă în domeniu.
 În 1743, la vârsta de 55 de ani, la Londra, are o revelaţie care îi schimbă radical cursul vieţii. Dumnezeu i-a revelat misiunea pe care i-a încredinţat-o, spunându-i: „Eu sunt Domnul, Creatorul şi Eliberatorul; te-am ales pentru a face cunoscut oamenilor sensul spiritual al Sfintelor Scripturi. Îţi voi dicta tot ceea ce va trebui să scrii.” Din acel moment, Swedenborg a abandonat studiul ştiinţelor, a renunţat la toate funcţiile sale şi s-a dedicat total unei vieţi mistice creştine. Şi-a luat foarte în serios misiunea de a călători în planurile subtile şi de a relata oamenilor despre acestea. Nu de puţine ori a făcut dovada unor înzestrări excepţionale – clarviziune şi profeţie. Spre exemplu, în 1759, aflându-se la Göteborg, a descris un incendiu ce avea loc la Stockholm, descriere confirmata ulterior cu exactitate. În 1762, aflându-se în stare de transă, a avut viziunea morţii ţarului Petru al III-lea al Rusiei. Reginei Ulrika i-a transmis un mesaj de la defunctul ei frate, Augustus Wilhelm.
Toată experienţa sa ulterioară viziunii de la Londra şi călătoriile în lumile subtile – raiuri şi infernuri – au fost sintetizate în lucrările excepţionale pe care a fost ghidat să le scrie.
 Începând cu anul 1747, el a avut o serie de contacte cu entităţile angelice din sferele subtile cereşti, experienţe în care el a comunicat cu mulţi îngeri de lumină.
Vă vom prezenta fragmente din lucrarea Despre iubirea în cuplu, care descrie modul în care autorul a fost iniţiat de îngeri în tainele şi farmecele iubirii în această lume şi în lumea de dincolo.
Sursa:angelinspir.ro

Emanuel Swedenborg-Despre credinta(2)

Emanuel Swedenborg - Despre credinta (2)

Lumile subtile
În lumea spirituală apar toate lucrurile care pot fi văzute în lumea fizică. Există case şi palate; paradisuri şi grădini şi, în ele, toate felurile de copaci; lanuri bogate şi pământuri părăginite, câmpii şi tufişuri, şi, de asemenea, şi turme, toate semănând exact cu cele de pe pământ. Nu există nici o diferenţă între ele, cu excepţia faptului că cele din urmă au o origine naturală (pământească) iar celelalte o origine spirituală. De aceea, îngerii, fiind spirituali, văd aceste obiecte de origine spirituală, la fel cum oamenii le văd pe cele de origine fizică.
Toate lucrurile care apar în lumea spirituală sunt corespondenţe; căci ele corespund sentimentelor îngerilor şi spiritelor. Din acest motiv, cei care iubesc binele şi adevărul şi implicit înţelepciunea şi inteligenţa, locuiesc aici în palate magnifice, înconjurate de grădini pline de pomi încărcaţi cu rod, iar în jurul acestora sunt din nou câmpii şi păşuni unde se odihnesc turme; toate acestea sunt simbolice.
 Dar celor care iubesc răul le corespund aspecte cu un caracter opus. Aceste spirite se află fie în iaduri, în care sunt închise în case de corecţie fără ferestre, dar în care există totuşi o lumină (lumen) ca aceea provenind de la un ignis fatuus; fie se află în locuri pustii şi trăiesc în colibe, în jurul cărora toate lucrurile sunt sterpe, unde sunt tot felul de jivine, şerpi, balauri, bufniţe şi multe alte lucruri corespunzătoare păcatelor (relelor) lor.
Între cer şi iad există un loc intermediar care este numit "lumea spiritelor". În această lume ajung toate spiritele oamenilor imediat după moarte; aici, spiritele interacţionează unele cu altele într-un mod similar cu cel în care oamenii interacţionează unii cu alţii pe pământ. Toate lucrurile care apar în această lume sunt, de asemenea, corespondenţe. Aici există grădini, crânguri, păduri cu copaci şi tufişuri şi, de asemenea, câmpii verzi şi împodobite cu flori, şi, în acelaşi timp, animale de diferite feluri, blânde sau sălbatice, toate conform sentimentelor spiritelor cărora le corespund. Aici am văzut adesea oi şi capre, precum şi lupte între ele, similare cu cea descrisă în Daniel vii.i .
 Am discutat în lumea spirituală cu unele spirite care au trăit pe pământ cu mult timp în urmă şi care s-au adâncit (prin confirmare) în minciunile religiei lor. Am constatat că acestea continuau să creadă şi în viaţa de dincolo cu tărie în aceste minciuni. Am avut de asemenea ocazia să discut cu spirite care au avut aceeaşi religie ca şi primele şi care au cultivat aceleaşi idei religioase, dar nu le-au confirmat. Am aflat astfel că după ce au fost instruite de îngeri, aceste spirite au ajuns să respingă minciunile şi să accepte adevărurile autentice. Ele au fost mântuite, în timp ce primele nu au fost. După moarte, toţi oamenii sunt instruiţi de îngeri, iar în cer sunt primiţi numai aceia care percep adevărurile, deosebindu-le de minciuni. Căci după moarte li se permite tuturor să vadă adevărurile în lumina lor spirituală, dar numai cei care nu au confirmat falsităţile ajung să le vadă cu adevărat, în timp ce ceilalţi nu le văd, pentru simplul motiv că nu doresc să le vadă. Chiar dacă aceste adevăruri le sunt prezentate de îngeri, ei le resping şi le întorc spatele, ridiculizându-le şi falsificându-le în continuare.
Semnificaţia literală a Cuvântului (Bibliei) permite fuziunea omului cu Domnul şi asocierea lui cu îngerii Săi
Cuvântul permite fuziunea omului cu Domnul, căci Cuvântul nu vorbeşte decât despre El. Domnul devine astfel Totul în toate lucrurile de care vorbeşte Cuvântul, fiind numit El Însuşi Cuvântul, aşa cum am arătat în Despre Domnul Iisus Cristos. Semnificaţia literală a Cuvântului permite o asemenea fuziune deoarece din această perspectivă, Cuvântul apare în toată plenitudinea, sfinţenia şi puterea sa, aşa cum am demonstrat în capitolul anterior. Omul nu-şi dă seama de această fuziune, dar ea se produce în inima sa, permiţându-i să perceapă adevărul şi amplificându-i iubirea şi credinţa în Adevărul Divin.
 Semnificaţia literală a Cuvântului permite inclusiv o asociere cu îngerii, căci Cuvântul vorbeşte de lucruri celeste şi spirituale, care descriu exact natura îngerilor. Îngerii din împărăţia spirituală sunt descrişi în aspectele spirituale ale Cuvântului, iar cei din împărăţia celestă în aspectele celeste de care vorbeşte el. Aceste semnificaţii sunt dezvăluite pornind de la semnificaţia naturală (literală) a Cuvântului, dar numai celor care sunt ferm stabiliţi în adevăr. Această revelaţie este instantanee, deci şi asocierea cu îngerii are aceeaşi natură.
 Am trăit numeroase experienţe care mi-au dovedit că îngerii spirituali sunt descrişi de semnificaţia spirituală a Cuvântului, iar cei celeşti de semnificaţia lui celestă. Mi s-a permis să percep comunicarea cu cerurile care s-a deschis în timp ce citeam Cuvântul în semnificaţia lui literală. Uneori mi s-a permis să comunic cu cerul superior (celest), iar alteori cu cel inferior (spiritual). Ceea ce eu înţelegeam din perspectiva semnificaţiei naturale, îngerii spirituali înţelegeau din perspectiva semnificaţiei spirituale, iar cei celeşti din perspectiva semnificaţiei celeste, iar aceste fenomene se petreceau instantaneu. Am perceput această comuniune spirituală de mii de ori, aşa că nu mai am de mult îndoieli în privinţa ei. Există chiar spirite din ceruri care abuzează de această comunicare, repetând anumite pasaje din perspectiva semnificaţiei lor literale pentru a face observaţii referitoare la cei cu care comunică. Am asistat de foarte multe ori la acest procedeu. Experienţa mi-a dovedit astfel că, prin semnificaţia ei literală, scriptura (Cuvântul) este un instrument divin care permite fuziunea cu Domnul şi cu cerurile. În legătură cu aceasta, vă recomand să citiţi de asemenea Paragrafele 303-310 din lucrarea Cerul şi iadul.
Voi explica acum în câteva cuvinte cum se realizează această fuziune (prin dezvăluirea semnificaţiilor corespondente ale Cuvântului). Am explicat anterior că planul celest, cel spiritual şi cel natural se succed unul altuia, potrivit ordinii succesive, de la planul cel mai înalt până la cel mai de jos, dar ele coexistă unul lângă celălalt, potrivit ordinii simultane, de la aspectele cele mai interioare până la cele mai exterioare. În mod similar, înţelesurile succesive ale Cuvântului, cel celest şi cel spiritual, se regăsesc simultan în cel natural. Numai dacă aţi înţeles aceste explicaţii veţi putea realiza (într-o oarecare măsură) cum este posibilă dezvăluirea înţelesurilor spiritual şi celest pornind de la cel natural, atunci când omul citeşte Cuvântul. Îngerii spirituali percep şi înţeleg aspectele spirituale ale scripturii, iar cei celeşti pe cele celeste. Acest lucru este de la sine înţeles, căci aceste aspecte corespund naturii lor esenţiale.
 Vom ilustra acest lucru printr-o serie de comparaţii preluate din cele trei regate din natură, respectiv cel animal, cel vegetal şi cel mineral.
Mai întâi, din regatul animal: după ce hrana este transformată în cil, vasele sanguine extrag din acesta sângele de care au nevoie, nervii extrag sucurile cu care se hrănesc, iar fibrele îşi extrag spiritul lor animal.
 Din regatul vegetal: trunchiul, ramurile, frunzele şi fructele copacului sunt susţinute de rădăcinile acestuia, care extrag din pământ o sevă mai grosieră cu care hrănesc trunchiul, ramurile şi frunzele, una mai subtilă sau mai pură cu care hrănesc partea cărnoasă a fructelor şi una extrem de pură cu care hrănesc seminţele din fructe.
Din regatul mineral: în anumite locuri din măruntaiele pământului există minereuri impregnate cu aur, argint şi fier. Acestea îşi extrag elementele din expiraţia ascunsă a pământului.
 Putem ilustra acum prin exemple cum extrag îngerii celeşti şi cei spirituali semnificaţiile lor corespondente pornind de la semnificaţia naturală a Cuvântului (respectiv cea pe care o percep oamenii). Spre exemplu, să luăm cinci porunci din Decalog:
"Să-i cinsteşti pe tatăl şi pe mama ta". Prin tată şi mamă, omul îi înţelege pe părinţii săi pământeşti, precum şi pe toţi cei care le-au ţinut locul. Prin cinstire, el înţelege respectarea şi ascultarea lor. Un înger spiritual consideră însă că tatăl său este Domnul, iar mama sa este biserica. Prin cinstire, el înţelege iubirea acestora. În schimb, un înger celest consideră că tatăl său este Iubirea Divină a Domnului, iar mama sa este Înţelepciunea Divină a Acestuia. Prin cinstire, el înţelege faptele bune făcute în numele celor două virtuţi.
 "Să nu furi". Omul obişnuit înţelege această poruncă în sensul ei natural. El ştie că nu are dreptul să fure şi să îşi priveze aproapele de bunurile sale, sub nici un pretext. Un înger spiritual înţelege prin furt privarea altora de adevărurile credinţei lor şi de beneficiile carităţii, prin minciună şi răutate. În schimb, un înger celest înţelege prin furt asumarea acelor atribute care îi aparţin Domnului, cum ar fi dreptatea şi virtuţile.
 "Să nu comiţi adulter". Omul de rând înţelege această poruncă în sensul ei literal. El ştie că nu are dreptul să comită adulter, să meargă la prostituate, să se complacă în practici obscene, în conversaţii lascive şi în gânduri triviale. Un înger spiritual înţelege prin adulter violarea beneficiilor oferite de Cuvânt şi falsificarea adevărurilor sale. În schimb, un înger celest înţelege prin adulter negarea divinităţii Domnului şi profanarea Cuvântului.
 "Să nu ucizi". Omul de rând înţelege această poruncă în sensul ei literal. El ştie că nu are dreptul să ucidă un alt om, din ură sau din dorinţa de răzbunare. Un înger spiritual înţelege prin ucidere comportamentul diabolic sau demoniac care distruge sufletul omului. În schimb, un înger celest înţelege prin ucidere ura faţă de Domnul şi faţă de toate atributele divine ale Acestuia.
 "Să nu depui mărturie falsă". Omul de rând înţelege această poruncă în sensul ei literal. El ştie că nu are dreptul să mintă şi să defăimeze pe altcineva atunci când se află sub jurământ. Un înger spiritual înţelege prin mărturia falsă susţinerea şi prezentarea minciunii ca adevăr, a răului ca bine, şi invers. În schimb, un înger celest înţelege prin mărturie falsă orice blasfemie la adresa Domnului şi a lumii creaţiei.
 Din exemplele de mai sus vă puteţi da seama cum pot fi extrase semnificaţia spirituală şi cea celestă a Cuvântului pornind de la cea naturală, care le conţine în sine. Procesul este absolut minunat, căci îngerii îşi extrag semnificaţiile corespondente fără a şti care sunt gândurile omului care citeşte scriptura, deşi se află într-o corespondenţă perfectă cu acestea, la fel cum sunt finalitatea, cauza şi efectul. Finalităţile nu există decât în împărăţia celestă, cauzele în cea spirituală, iar efectele în cea terestră sau naturală. Întreaga creaţie are la bază corespondenţele. Acesta este mecanismul prin care Cuvântul permite asocierea cu îngerii.
Asocierea omului cu îngerii se realizează pornind de la semnificaţia literală a Cuvântului, căci în orice om există trei nivele ale vieţii: unul celest, unul spiritual şi unul natural. Atât timp cât se află pe pământ, el trăieşte însă pe nivelul natural al vieţii sale. Nivelul spiritual nu se trezeşte în el decât în măsura în care cultivă adevărurile autentice, iar cel celest numai în măsura în care îşi pune viaţa la unison cu aceste adevăruri.

Imagini: http://www.josephinewall.co.uk
Sursa:angelinspir.ro

Cea mai mare iubire

Cea mai mare iubire

Îngerii nu se mulţumesc să ne pună pe calea spirituală şi să ne supravegheze. Sarcina lor nu se opreşte doar aici: ei se străduiesc să ne conducă cât mai departe pe calea sfinţeniei şi ne ajută să rămânem credincioşi graţiei divine, aşa cum au reuşit cu terţiara fransciscană spaniolă Francesca Lopez (1570- 1651). Ea se bucura de o mare familiaritate cu îngerul ei păzitor şi cu alte spirite celeste: ei o instruiau în misterele credinţei, o încântau cu cântece angelice şi o ajutau în misiunea ei spirituală faţă de ceilalţi oameni. Ea se lăsa legănată de aceste minuni care o ajutau să aibă grijă de săraci, o încurajau în rugăciuni şi o întăreau în penitenţele sale. Într-o zi, îngerul ei păzitor a îmbrăcat-o într-o rochie albă strălucitoare şi a dus-o în faţa tronului lui Dumnezeu. În acelaşi moment, ea l-a simţit pe Lucifer agitându-se sub picioarele ei şi s-a dezechilibrat. Abia a avut timp să apuce mâna divină care i-a fost întinsă de îngerul ei păzitor şi a simţit că daca graţia divină nu ar fi venit în ajutorul ei, ea cu siguranţă ar fi căzut. A mai înţeles şi că îngerul ei păzitor se afla alături de ea ca să o ajute în primul rând să rămână credincioasă graţiei divine. Ea a continuat apoi drumul ei spiritual, detaşându-se de formele subtile ale spiritelor celeste, revelate de relaţiile ei cu lumea îngerilor, şi s-a cufundat în iubirea divină cea fără de formă şi în Dumnezeu însuşi.
A-l iubi pe Dumnezeu şi a-l iubi pe aproapele nostru sunt două faţete ale unei unice iubiri, cea mai importantă poruncă spirituală pe care Domnul nostru Iisus ne-a lăsat-o moştenire.
Când îngerii se manifestă sensibil pentru a seconda acţiunea graţiei divine asupra unui suflet, ei induc în primul rând protejaţilor lor abandonul necondiţionat în faţa Providenţei, atitudine care este sursa păcii şi a bucuriei, şi fac aceasta pentru a le dezvălui celor vizaţi importanţa iubirii divine nesfârşite care trebuie lăsată să ne pătrundă în suflete pentru a se manifesta ulterior prin noi şi pentru fraţii noştri.
 Dumnezeu o învăţa pe Juana Vasquez prin intermediul viziunilor pe care i le dădea şi pe care îngerul ei păzitor le comenta. Într-o zi, când se ruga în faţa icoanei Fecioarei Maria, ea a văzut ţâşnind un izvor limpede pe care doi serafimi îl adunau în două vase de aur pentru a-l vărsa din nou undeva, dar Juana nu vedea unde anume. Îngerul i-a explicat atunci că cele două fluxuri distincte reprezentau graţia divină revărsându-se în cele două feluri de iubiri: iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele nostru. Fecioara Maria prin rugăciunile sale obţine acest fel de iubire pentru oamenii care se roagă la ea... dar ea se pierde din inimile lor dacă ei nu se menţin constant în această stare de iubire divină. De aceea, Juana nu vedea unde se ducea apa vărsată de cei doi serafimi.
 Rezonanţa cu graţia divină implică renunţarea la egou şi la satisfacţiile sale, aşa cum ne învaţă viaţa călugăriţei Leonor de San Jose, din Trujillo (+1652). Această sfântă contemplativă, venerată în comunitatea ei, era mereu cuprinsă de extaz în prezenţa îngerului ei păzitor care i se arăta adeseori. În cele din urmă, el îi spunea: „Draga mea, sarcinile tale te cheamă!” şi ea se reîntorcea pur şi simplu la obligaţiile ei zilnice care decurgeau din misiunea ei divină.
Metchild Thaller a fost şi ea educată la aceeaşi şcoală a renunţării, dar când îngerul ei o vizita, el venea cel mai adesea să o pregătească pentru sacrificii şi penitenţe decât să o copleşească cu delicii. Îngerul ei păzitor îi apărea înveşmântat în diferite costume. Dacă venea într-un costum verde deschis, însemna că urmează o suferinţă uşoară, dacă era verde închis, veşmântul anunţa dureri surde şi adânci. Dacă venea îmbrăcat în veşminte preoţeşti sau într-o robă brodată cu o cruce aurie, el avea de vestit coborârea unei mari graţii. El venea atunci senin şi bucuros.
 După un atac crunt al unui demon, Padre Pio a auzit următoarele cuvinte de la îngerul lui păzitor:
„Mulţumeşte-i lui Iisus care te tratează ca pe un suflet ales şi te duce atât de mult şi de des pe muntele Calvarului Său. Eu observ cu emoţie şi bucurie cum Iisus se poartă cu tine, care eşti sufletul pe care El mi l-a încredinţat să îl am în grijă. Crezi că aş mai fi atât de mulţumit de tine dacă nu te-aş vedea trecând cu bine aceste grele încercări? Eu care, în compasiunea şi dragostea mea, îţi doresc mereu tot ceea ce este cel mai bine pentru tine, mă bucur profund când te văd în această stare. Tu, să te aperi şi să nu urmezi niciodată sugestiile Răului, el nu te va mai supăra dacă vede că insinuările nu îi reuşesc şi să ţii minte că eşti foarte drag inimii mele şi că sunt mereu alături de tine.”
 În pofida rigorii acestor învăţături şi a acestor exigenţe, Padre Pio se simţea totuşi profund consolat:
„Câtă bunătate, Tată Ceresc! Ce am făcut eu ca să merit de la micul meu înger atâta tandreţe? Dar nu mă mai gândesc la aceasta pentru că Domnul Iisus este maestrul în dăruirea graţiei divine şi totul se petrece prin Voinţa Sa.”
 Aceasta nu l-a împiedicat pe tânărul capucin să îi reproşeze totuşi îngerului său păzitor une dintre acele zile foarte grele în care era atacat de mai mulţi demoni:
„Sâmbătă am crezut că acei demoni vor să o termine pur şi simplu cu mine şi nu mai ştiam la ce sfânt să mă mai rog pentru ajutor. M-am întors spre îngerul meu păzitor care s-a făcut aşteptat pentru un timp şi în cele din urmă a venit alături de mine şi a început să cânte cu vocea lui angelică imnuri de slavă către Dumnezeu. Apoi a urmat o scenă obişnuită în care eu l-am certat că s-a lăsat aşteptat atât de mult, chiar dacă nu lipsise de fapt la strigătele mele de ajutor. Pentru a-l pedepsi nu am vrut să îl privesc în faţă, îmi doream să mă îndepărtez şi să fug. Dar el m-a reţinut aproape plângând şi m-a strâns în braţe până când ridicând ochii l-am privit în faţă şi am văzut cât de mulţumit era de mine.”(scrisoarea din 5 noiembrie 1912)
 Îngerul i-a explicat apoi lui Padre Pio necesitatea încercărilor şi a purificărilor, până când convins acesta a strigat:
„Săracul meu îngeraş! El este atât de bun! Cine va reuşi oare să mă facă să îi mulţumesc îndeajuns?”
 Îngerii păzitori vin uneori să ne scuture ca să ne amintească de esenţialul Iubirii Divine şi să ne ajute să ne detaşăm de viaţa obişnuită oricât de frumoasă şi de legitimă ni s-ar părea aceasta. Jérémie de Valachie (1556-1625), frate capucin la Concezione, în Napoli, avea de lucru la infirmerie. Trebuia să se ocupe de un frate spaniol, fratele Martin, al cărui corp era acoperit cu ulceraţii purulente foarte urâte. Într-o zi, aflat la capătul puterilor, el i-a cerut părintelui gardian o dispensă temporară. Acesta i-a acordat-o bucuros deoarece Jeremie îndeplinea de mult acel serviciu deosebit de dificil. Nici nu a revenit bine în chilia sa, că şi-a auzit îngerul păzitor reproşându-i lipsa de compasiune: ”Graţia lui Dumnezeu este puterea ta!” Cuprins de confuzie, el s-a întors la fratele Martin pentru a-şi cere scuze. Dar acesta, conştient de repulsia pe care rănile sale o provocau oricui şi vrând să-i mai uşureze sarcina, i-a spus că nu e nevoie să vină chiar de fiecare dată când el va suna clopoţelul. Într-o noapte, el a apărut aşadar la căpătâiul bolnavului abia după al treilea sunet al clopoţelului, după ce îngerul lui apăruse iar şi îi reproşase din nou în mod sever:„Bunătatea suportă totul!”
Josep Oriol (1650-1702), tânăr preot catalan, era preceptorul copiilor maestrului Gasneri. Într-o zi, la masă, mâna lui a fost reţinută de o mână invizibilă atunci când vroia să se serveasă dintr-o mâncare delicioasă. Fenomenul s-a reprodus de două ori la rând. Josep a înţeles atunci că ar trebui să îmbrăţişeze o viaţă mult mai austeră şi astfel a început să se supună la multe penitenţe şi mortificări. Îngerul lui păzitor i-a apărut mai târziu şi i-a revelat faptul că mâna aceea invizibilă era a lui şi se manifestase aşa pentru a-l orienta spre calea perfecţiunii. Viaţa sa exemplară, dăruită cu totul celor săraci, l-a făcut pe Josep să devină sfânt al Barcelonei în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Astfel, sfinţenia de care a dat dovadă întreaga existenţă a contribuit mult mai mult la canonizarea lui din 1909, decât levitaţiile sale spectaculoase şi vindecările miraculoase pe care le-a realizat.
Pe vremea când era novice la fransciscanele din Ischia di Castro, Caterina Sordini (1770-1824) se plângea într-o zi la stareţă că moare de foame. Prânzul în mânăstire era foarte frugal şi la 28 de ani tinerei fete îi era greu să se obişnuiască cu acest regim auster. Stareţa i-a întins atunci o bucată de pâine şi exact când fata urma să muşte din ea, a fost cuprinsă de un extaz foarte puternic: ea a vazut acoperişul bisericii dispărând şi a fost purtată pe sus într-un loc în care Iisus era înconjurat de doisprezece îngeraşi îmbrăcaţi cu tunici albe şi scufii roşii, care cântau într-un mod divin. Îngerul ei păzitor i-a spus atunci: „Vei reuni un mare număr de îngeri care, asemeni celor de aici, îl vor adora pe Dumnezeu”
 Într-adevăr, cu câţiva ani mai târziu, sub numele de Maria Magdalena a Încarnării, tânăra credincioasă a dat naştere unui ordin religios, numit Veşnicele Adoratoare ale Preasfintelor Sacramente, în care participantele erau îmbrăcate în alb şi aveau scufii roşii.
 O exigenţă asemănătoare către perfecţiune şi transparenţă s-a manifestat precoce şi în cazul lui Clotilde Micheli:
 „Era în după amiaza unei zile de sărbătoare în care Clotilde, fratele nostru Giovani şi cu mine coboram în grădină ca să ne recreăm. După o mică plimbare, am cules prune şi am început să le mâncăm. Deodată, Clotilde s-a oprit, a rămas absorbită pentru un minut şi a început să plângă. Uimiţi să ne vedem surioara aşa, mâhnită fără nici un motiv evident, i-am cerut să ne explice raţiunea tristeţii ei. Ea ne-a răspuns foarte simplu:
 -L-am văzut în mijlocul unei lumini foarte intense pe îngerul meu păzitor care mă mustra, cu o faţă severă, pentru lăcomia de care dau dovadă. Haide să mergem la Biserică să îi cer iertare Domnului.
 -Păi ce, am răspuns eu, e un păcat să mâncăm prune?
 -Nu, nu pentru voi. Dar pentru mine este deoarece Iisus mă vrea foarte austeră.”
Fără îndoială, nu este un păcat să mănânci prune, doar că Dumnezeu aştepta de la fetiţă să renunţe la unele dintre cele mai normale plăceri cu scopul de a se pregăti pentru viitoarea ei misiune. Clotilde a devenit fondatoarea unui ordin religios, în care ea a constituit un exemplu viu de detaşare de „bunurile catolice” şi o formatoare de fiinţe credincioase, dăruite cu totul lui Dumnezeu.
Sursa:angelinspir.ro

Lumini misterioase(fenomene paranormale in Bucegi)

 Lumini  misterioase

Cu câţiva ani în urmă, într-o nopate, s-au observat pe Valea Cerbului o serie de lumini bizare, pe versantul sud-estic al Caraimanului.
Date fiind condiţiile existente, noapte, uneori ceaţă, vânt şi chiar ploaie, dar şi locul unde acestea au apărut, la jumătatea peretelui vertical şi în poziţii diferite, ideea unor alpinişti în ascensiune era exclusă.
Una dintre lumini s-a desprins de versant, a efectuat o buclă maiestuoasă prin văzduh şi a dispărut între Colţii Morarului, fără a-şi pierde din intensitate şi formă.
Sursa:muntii-bucegi.ro

Marea trecere

Marea trecere

Pentru cel credincios, moartea nu reprezintă un sfârşit, ci doar o trecere într-un alt tărâm. Corpul este promis reînvierii –"cred în reînvierea cărnii şi în viaţa eternă" - în aceste condiţii, oamenii respectă corpul defunctului, ei îl îmbălsămează înainte de a-l înhuma şi îi acordă onorurile cuvenite unui sfânt. Regăsim o ilustrare a respectului acordat trupurilor sfinţilor defuncţi într-o relatare a morţii sfântului Paul, ermit în deşertul din Tebaida, moarte care a avut loc în anul 342:
"(Spre ora 9 dimineaţă) cerul iradia lumină, câteva legiuni de îngeri au apărut ca din senin, apostolii şi profeţii le însoţeau:
 Paul s-a ridicat în azur, răspândind o albeaţă de zăpadă. Antonie a căzut la pământ cu faţa în lacrimi, plângând şi strigând către lumina celestă:
 "Paul! Paul! De ce mă abandonezi? De ce pleci fără să îmi iau rămas bun? Te-am cunoscut atât de tărziu şi pleci atât de repede!"
 Antonie care sperase să ajungă la timp pentru a culege ultimul suspin al sfântului ermit, a alergat spre grota lui "ca într-un zbor de păsări" şi l-a găsit pe acesta îngenuncheat, cu capul ridicat şi mâinile întinse spre Cer. Mort. Doi lei au sosit sub ochii lui Antonie şi au săpat cu frenezie o groapă. O dată groapa terminată, Antonie i-a binecuvântat şi a îmbălsămat corpul sfântului defunct. În această povestire, îngerii intervin pentru a primi în Cer sufletul sfântului ermit.
 În alte povestiri, ei sunt prezentaţi ca fiind foarte atenţi în a semnala oamenilor sfinţenia defuncţilor şi în a le aminti acestora respectul ce îl datorează relicvelor lor. Uneori ei merg pâna într-acolo încât le arată celor vii locul în care se află rămăşiţele pământeşti pierdute ale sfinţilor morţi în condiţii necunoscute.
La înmormântarea carmelitului Alberto da Trapani (+ 1306), arhiepiscopul din Messina, cel care conducea celebrarea, se gândea dacă era cazul să cânte sau nu cu această ocazie o messă din Requiem. În acel moment, doi îngeri îmbrăcaţi în alb au apărut deasupra defunctului şi au început să intoneze Introducerea din mesa confesorilor. Os iusti meditabur sapentiam... Ei au adus astfel un omagiu strălucitor sfinţeniei defunctului. Arhiepiscopul a celebrat astfel liturghia confesorilor în prezenţa unei mulţimi de credincioşi entuziaşti.
 Cerul a celebrat într-un mod diferit sfinţenia fransciscanului Evangelista Baglioni, vicar general al Observanţei, care a murit în anul 1494 la Raguse şi a cărui devoţiune pentr îngeri era binecunoscută. La funeraliile lui, cei doi îngeri de marmură îngenuncheaţi deasupra altarului de o parte şi de alta a crucifixului s-au ridicat şi au devenit vii, în timp ce lumânările pe care le ţineau în mâini au început să emane un parfum foarte plăcut.
 În unele cazuri, îngerii i-au însoţit pe cei care îi aduceau defunctului ultimele lor omagii. Astfel, în timp ce maica Ines do Deus, stareţa călugăriţelor din Lisabona a murit pe 20 ianuarie 1553, nimeni nu vroia să o înhumeze deoarece fusese răpusă de o boală contagioasă. Pe când călugării priveau dezolaţi la locul de veci al maicii lor, un tânăr de o extraordinară frumuseţe a apărut ca din senin şi a ridicat fără nici un efort piatra de pe cavoul sfintei pentru a le permite să o înhumeze.
Tereza d'Avila a scris într-una din scrisorile sale din 1573 că a văzut îngerii purtând sicriul doamnei Leonor de Caspeda, o binefăcătoare a carmelului.
 O altă misiune a îngerilor pe lângă defuncţii iluştrii constă în a sustrage corpul unui personaj sfânt, adesea un martir, de la profanare. Acest lucru s-a produs pentru franciscanul Ladislao Tomaso da Foligno şi pentru fraţii săi, martirizaţi la Vidin în 1369, în Bulgaria. Deasupra corpurilor lor abandonate lângă Dunăre, o lumină acompaniată de cântece intermitente s-a manifestat până când corpurile lor au fost înhumate.
 După martiriul fransciscanului Friedrich Bachstein şi ai celor treisprezece fraţi ai săi, ucişi la Praga de către husiţi în 1611, îngerii au cântat şi au făcut astfel încât cântecele lor să fie auzite atât deasupra cadavrelor lor cât şi în capela în care erau înhumaţi în timp ce o lumină misterioasă pătrundea în biserică şi o flacără strălucitoare se manifesta pe altar.
 Evenimentele care au urmat morţii preotului Marc Krizevcanin şi a celor doi iezuiţi ucişi de husiţii cehi pe 7 septembrie 1619 s-au repetat timp de zece ani, până când contesa Forgach a obţinut pentru ei o înmormântare decentă în biserica din Hertnek. De mai multe ori o lumină foarte puternică a umplut camerele în care fuseseră executaţi, în timp ce corpurile lor mutilate zăceau abandonate în latrine. Câteodată, cântece melodioase acompaniau această claritate luminoasă care a fost atribuită interventiei miraculoase a îngerilor.
După martiriul carmelitului Denis de la Nativité, mort în Goa (India), pe 29 noiembrie 1638 corpul său a rămas intact printre cele ale tovarăsilor săi, în timp ce lumini fulgerătoare apăreau deasupra lui, asemănătoare unor torte intermitente. În acelasi timp, cântece angelice alternau cu vocea defunctului, care continua să vorbească de dincolo de moarte, proclamând Evanghelia. Furios, regele a ordonat masacrarea corpului său sfânt, dar a doua zi l-a regăsit întreg la sol. Apoi, regele a ordonat ca trupul neînsufletit al carmelitului să fie aruncat în mare, legat de o piatră foarte grea: corpul a revenit pe plajă. Apoi, l-a dus în pădure pentru ca fiarele sălbatice să-l devoreze, dar el a fost din nou adus în mod misterios la locul său. Din când în când, melodii suave se făceau auzite în preajma lui în timp ce soldatii îl păzeau. Corpul cel sfânt al carmelitului a rămas astfel intact si proaspăt timp de sapte luni, până în momentul în care i s-a oferit funeralii decente.
 Cu zece ani mai târziu, miracole asemănătoare au acompaniat moartea franciscanilor Giacomo Zampa si Ferdinando Isola, martiri în Albania în 1648. Corpurile lor fuseseră abandonate timp de trei zile la tărmul râului Boiana, dar lumini supranaturale au apărut deasupra lor, în timp ce îngerii îsi făceau auzite cântecele melodioase. S-a decis atunci ca ei să fie înhumati la marginea râului. Cu câtiva ani mai târziu, mormântul lor a fost răvăsit de o inundatie si astfel s-a pierdut urma rămăsitelor lor pământesti. Din nou, miracolul luminilor insolite si a cântecelor melodioase s-a manifestat deasupra locului precis în care se aflau moastele lor sfinte, permitând astfel oamenilor să le regăsească.
 În timpul noptii care a urmat mortii preotului Alberico Crescitelli, martirizat în China pe 21 iunie 1900, luptători îmbrăcati în rosu, tinând lămpi aprinse au apărut deasupra locului de sacrificiu, punându-i pe fugă pe sicarii care asteptau venirea crestinilor, pentru a-i prinde într-o capcană. Spre ora unu noaptea, crestinii au putut vedea pe cer o lumină deosebită, în cadrul căreia se puteau distinge soldati misteriosi, dar ei nu au îndrăznit să se apropie de teamă să nu cadă în mâinile inamicilor lor. S-a tras concluzia că acei luptători luminosi erau îngeri. Mai târziu, acolo au avut loc mai multe aparitii ale unui cavaler înconjurat de lumină, în care unii oameni credeau că-l recunosc pe arhanghelul Mihail, în timp ce altii credeau că-l văd pe părintele Alberico.
Dumnezeu le încredintează de asemenea îngerilor misiunea de a păstra mereu proaspătă amintirea personajelor sfinte. Ei au intervenit în acest sens si pentru a salva amintirea abatelui din ordinul Sfântului Augustin, Petru de Canterburry (+607), care a pierit înecat în apele din Ambleteuse, în timpul unui naufragiu. El a fost înhumat aproape de mare, dar amintirea lui s-a pierdut repede. După câtiva ani de la înmormântare, câtiva locuitori ai regiunii au putut observa mai multi îngeri luminosi zburând deasupra mormântului său. Ei au exhumat atunci rămăsitele sfântului episcop si l-au mutat la Boulogne-sur-Mer. Un alt călugăr englez, episcopul benedictin Alcmund d'Hexham a murit în anul 781. El a fost înhumat în apropierea bisericii, dar amplasamentul mormântului său s-a pierdut în cursul invaziei normande. În 1032, aparitia unui înger care se ruga deasupra locului în care fusese îngropat a permis oamenilor regăsirea moastelor sfinte, care au fost apoi depuse în interiorul bisericii.
 La începutul secolului al XI-lea, Bruning, preot al sfântului Petru din Northampton a plecat în pelerinaj la Roma, unde un înger i-a apărut în fată pentru a-l convinge să se întoarcă acasă. Când a revenit, acelasi mesager celest i-a dezvăluit existenta corpului unui servitor al lui Dumnezeu, care fusese înhumat în subsolul bisericii. Multimi de oameni au venit să descopere mormântul. La contactul cu sicriul sfânt, Alfgiva d'Abingdan a fost vindecată de paralizie după ce a văzut un tânăr luminos plutind deasupra mormântului. Ea a devenit apoi călugărită la mănăstirea din Northampton. Când sicriul a fost deschis, în interiorul lui oamenii au putut vedea rămăsitele unui bărbat îmbrăcat în costum regesc. Ei si-au dat seama că era vorba de Ragener, nepot al regelui Eduard Martirul, mort în bătălia din 970.
 Anglia nu detine, însă, exclusivitatea asupra acestui gen de manifestări. În 1590, fratele Anton, un franciscan portughez a murit la Madera, având reputatia unui sfânt. După înhumarea sa în marea capelă a bisericii, o lumină strălucitoare a apărut de mai multe ori deasupra mormântului său, însotită de cântece celeste si de un parfum paradisiac. Toate aceste fenomene reanimau constant devotiunea frenetică a credinciosilor către acest servitor al lui Dumnezeu.
În timp ce se ruga, Preacuvioasa Parascheva şi-a dat sfântul ei suflet în mâinile Domnului, iar mult ostenitul ei trup a fost înmormântat de creştini într-un mormânt aproape de malul mării. După mulţi ani, moaştele Cuvioasei Parascheva au fost descoperite, cu voia lui Dumnezeu, întregi în mormânt şi scoase la lumină.
 Murind, un corăbier a fost aruncat pe mal de valurile mării. Atunci, un creştin milostiv cu numele Gheorghe a săpat un mormânt aproape şi a dat de trupul neputred şi plin de mireasmă al Sfintei. Dar, neştiind cine este, a îngropat alături trupul rău mirositor al corăbierului.
Noaptea însă, a văzut în vis o împărăteasă şezând pe un scaun luminat, înconjurată de îngeri. Unul dintre îngeri i-a spus: „Gheorghe, pentru ce n-aţi luat în seamă trupul Sfintei Parascheva şi l-aţi uitat aşa? Nu ştiţi că Dumnezeu a iubit frumuseţea ei şi a voit s-o preamărească pe pământ?”
 Apoi acea împărăteasă sfântă a zis: „Degrabă să luaţi trupul meu din mormânt şi să-l puneţi la loc de cinste, în biserica satului meu, Epivat!”
 Apoi, dezgropându-se Sfintele Moaşte, s-au aşezat în biserica Sfinţilor Apostoli, revărsând tămăduiri şi binefaceri asupra tuturor celor ce veneau la ele cu credinţă. După ce au fost luate de împăratul româno-bulgar şi aşezate în Târnovo, au fost strămutate în Belgrad şi, în sfârşit, la Contantinopol, de unde, prin stăruinţa şi cheltuiala Domnului Moldovei, Vasile Lupu, s-au strămutat în Iaşi şi s-au aşezat în biserica Sfinţilor Trei Ierarhi în 1641.
În noaptea de 26 spre 27 decembrie 1888 în paraclisul mânăstirii Sfinţii Trei Ierarhi a izbucnit un incendiu. Catafalcul s-a aprins de la un sfeşnic, argintul care îmbrăca racla s-a topit, dar lemnul şi Sfintele ei Moaşte, deşi erau învăluite în jăratec, au rămas întregi şi nevătămate, spre întărirea credincioşilor şi minunea celor îndoielnici.

În fiecare an se face serbarea Sfintei cu mare cuviinţă în 14 octombrie.
Sursa:angelinspir.ro

Daruire fata de semeni

Daruire fata de semeni

Îngerii păzitori intervin în permanenţă pentru a-şi ajuta protejaţii să îşi realizeze misiunea spirituală primită de la Dumnezeu, care nu urmăreşte numai persoana în cauză, ci şi o întreagă comunitate spirituală sau un întreg grup de oameni ai lui Dumnezeu. Din această perspectivă, viaţa Juanei de la Cruz reprezintă un exemplu dintre cele mai uimitoare.
Juana a fost ghidată de îngerul ei păzitor din fragedă pruncie, el apărându-i frecvent pentru a o sfătui, încuraja şi pentru a o corecta când era nevoie. El era îmbrăcat cu o robă lungă, de un alb strălucitor, având brodate cu fir auriu versete din Biblie pe faldurile veşmântului său şi pe sandale. El avea faţa strălucitoare şi purta o coroană de diamante şi o cruce de aur. Ţinea în mâini un stindard pe care erau reprezentate simbolurile Sacrificiului Cristic sau imaginea Fecioarei Maria înconjurată de îngeri. Plină de respect pentru el, Juana i se adresa mereu cu formula "Frumuseţea voastră". El i-a mărturisit sfintei că a fost odinioară îngerul Regelui David, iar apoi al lui Grigore de Nazianz (329-389) şi al Papei Grigore cel Mare (540-604), amândoi doctori ai Bisericii. Cu siguranţă el îşi implinise bine menirea alături de ei, deoarece ajunseseră, după cum spunea el, în Cerurile superioare Corurilor Angelice, datorită gradului lor foarte elevat de sfinţenie.
 La cincisprezece ani, ea fuge într-o seară din casa părintească pentru a se sustrage unui aranjament de căsătorie pus la cale de părinţii săi. Îmbrăcată în veşminte de bărbat, adolescenta urmărea să ajungă la mânăstirea fransciscanelor din Cubas, aflată la două leghe de domiciliul ei. Din nefericire, în drumul ei, Juana l-a văzut îndreptându-se spre ea exact pe pretendentul pe care părinţii ei i-l destinaseră. Dar în acelaşi timp, ea l-a auzit pe îngerul ei păzitor şoptindu-i în ureche: "Avansează în forţă! Dumnezeu te va ajuta!" Şi într-adevăr, tânărul a trecut pe lângă ea fără să o observe şi fără să îi acorde nici o atenţie.
 Admisă ca servitoare la călugăriţele din Cubas, ea se obişnuieşte cu mânăstirea în timp de câteva luni, până în mai 1497. Surorile şi-au dat seama că făcuseră o alegere bună primind-o alături de ele, deoarece Juana era foarte harnică şi excela în toate activităţile. Rând pe rând, bucătăreasă, infirmieră, portăreasă, sacristină, ea nu se fofilează niciodată şi dovedeşte mereu o pietate extraordinară. Ca un noroc, se dovedeşte ca ea are chemare spirituală. Numai absenţa dotei o împiedică să ceară admiterea ei ca soră cu drepturi depline. Totuşi, virtuţile ei remarcabile fac ca în cele din urmă să fie aleasă stareţă, pe 3 mai 1499, când abia împlinise vârsta de 20 ani. Ea a îndeplinit această funcţie timp de şaptesprezece ani.
Sfătuită de îngerul ei păzitor, Juana de la Cruz reformează comunitatea spirituală în care se afla şi care devenise în timp un pic cam relaxată. Cu sprijinul Cardinalului Cisneros, ea stabileşte un nou regulement, mult mai strict, pe care îl ghidează remarcabil. Aceasta nu este de mirare deoarece îngerul ei păzitor o asista în permanenţă şoptindu-i ce trebuia să facă. Astfel, ea putea intra în legătură şi cu îngerii păzitori ai surorilor ei, ceea ce făcea ca totul să devină mult mai limpede şi mai uşor. Nici Fecioara Maria nu a omis să intervină în guvernarea stareţei Juana de la Cruz. Într-o zi de martie, Ea s-a arătat în faţa Maicii Juana înconjurată de îngeri şi de sfinţi şi a invitat-o să o urmeze. Cortegiul a parcurs mânăstirea pentru a binecuvânta toate chiliile şi camerele şi îngerii au depus coroniţe de flori pe capetele celor mai pioase măicuţe.
 Îngerul păzitor al Maicii Juana a intervenit şi el de multe ori foarte concret în guvernarea mânăstirii, ajutând-o pe Maica Juana să limpezească relaţiile politice şi ecleziastice ale locului. El i-a sugerat de asemenea să extindă şi să renoveze clădirile, indicându-i ce construcţii să mai realizeze. Într-o zi, în timp ce vizita un şantier, Maica Juana a fost cuprinsă brusc de extaz şi a început să se ridice de la sol, aflăndu-se într-un echilibru precar deasupra unei grămezi de pietre, de unde i-ar fi fost foarte greu, în mod normal, să revină. În timp ce oamenii o priveau şi încântaţi, şi speriaţi, un copil a rostit pentru toţi cei care se mirau prea mult: "Cum ar putea ea să cadă de acolo, dacă îngerii o susţin?"
 Îngerul păzitor obţinea de la Dumnezeu datele neceseare pentru a o sfătui pe protejata sa, aceste cunoştinţe uimindu-i şi pe cei mai mari meşteri şi savanţi. Oamenii veneau de departe pentru a o consulta pe stareţa Juana în special în legătură cu construcţiile pe care aceasta le realiza şi care dovedeau calităţi uimitoare, nemaîntâlnite. Ea vorbea uneori în arabă, în latină sau în bască pentru a se face înţeleasă de diverşi ascultători, printre care s-a numărat la un moment dat şi împăratul Carol Quintul. Sora Maria Evanghelista a transcris cuvintele pe care Maica Juana le rostea fiind în extaz şi acestea acoperă un număr de 454 pagini! Miracolul predicilor a durat 13 ani până când autorităţile ecleziastice au interzis acest gen de manifestare. Dar Inchiziţia nu a avut nimic de obiectat cu privire la fondul situaţiei.
 Îngerul păzitor a condus-o pe Maica Juana într-o viaţă anterioară şi apoi a susţinut-o în timpul stigmatizării ei care a avut loc într-o sfântă vineri a anului 1524. El i-a asistat pe cei aflaţi în agonie pe care ea dorea să îi susţină şi a consolat sufletele din Purgatoriu pentru care Maica Juana se ruga. În final, îngerul i-a anunţat Juanei momentul morţii şi a asistat-o până în ultima clipă, petrecută pe 3 mai 1534.
 În 1622 când mormântul stareţei a fost deschis, corpul ei a fost regăsit intact, emanând un parfum suav, paradisiac. Ea emana în jurul ei acelaşi parfum şi când era în viaţă şi le spunea celor care o întrebau că se datorează prezenţei îngerului ei păzitor.
Preafericita Maria Vittoria Fornari Strata (1562-1617), fondatoarea Annociadei Celeste, atribuia şi ea parfumul paradisiac de care era învăluită permanent prezenţei îngerului ei păzitor:
"Da, îngerii noştri păzitori miros atât de frumos!"
 Cazul Juanei de la Cruz, un model al misticilor din perioada barocă, este excepţional. Cazul ei nu este însă unul izolat deoarece şi alţii au beneficiat, deşi poate nu chiar atât de spectaculos, de asistenţa îngerilor în timpul împlinirii misiunilor lor spirituale. Astfel, Filip cel Lung (+1259), tovarăşul sfântului Francisc, a fost şi el instruit de îngerul lui păzitor. El a primit multe informaţi iluminatoare de la acesta cu privire la vieţile sale anterioare şi la comportamentul sufletelor în alte dimensiuni ale manifestării. Toate aceste revelaţii l-au convins pe sfântul Francisc să îl numească pe Filip confesorul mânăstirii fondate de sfânta Clara. Mai târziu, Grigore al IX-lea l-a numit şi el pe Filip inspectorul general şi superiorul tuturor mânăstirilor şi aşezămintelor spirituale.
 Religioasa augustină Maria Caterina Brugora (1489-1529), o mistică milaneză pe cât de remarcabilă pe atât de necunoscută, se bucura de viziuni frecvente ale îngerului ei păzitor care o învăţa despre Patimile Mântuitorului în timpul lungilor sale extazuri cotidiene, dar şi despre destinul tulburat al Italiei şi al Franţei din acea vreme. Maria Caterina nutrea o devoţiune exemplară faţă de îngerul ei păzitor. El o graţia adesea cu prezenţa sa divină, o învăţa numeroase lucruri şi îi dezvăluia multe mistere, iar în timpul întâlnirilor lor extatice, a contemplărilor mistice şi a viziunilor, el o consola pentru amărăciunea care îi apăsa sufletul.
 Deoarece viziunile pioasei călugăriţe descriau situaţia Italiei dintr-o perspectivă politico-profetică, ea era consultată de numeroase personaje eminente ale timpului său, mai ales de cardinalul Frédéric Borromée şi Claude Briçonet. Sfaturile ei înţelepte şi armonios integrate împreună cu iluminările profetice pe care le primea au făcut din Maria Caterina Brugora un consilier ascultat, care se ruga şi muncea neobosit pentru pace.
 În Franţa, venerabila Ana de Xainctonge (1567-1621), fondatoarea Ursulinelor din Dộle, era şi ea foarte apropiată de îngerul ei păzitor. Cronicile povestesc că ea nu intra şi nu ieşea din chilia ei fără să îi facă îngerului o reverenţă profundă. El de obicei mergea în faţa ei, dar atunci cănd participa la tainele bisericeşti, el îi stătea în spate. El îi vorbea aşa cum un frate vorbeşte surorii lui, iar când dorea să îi comunice ceva, el o atingea la urechea dreaptă. El o asista în guvernarea congregaţiei sale şi o ajuta în redactarea scrisorilor, mai ales a circularelor spirituale: "Credeţi că îngerii noştri păzitori, pe care Dumnezeu i-a însărcinat să ne ghideze, sunt mai puţin fericiţi decât heruvimii care îl contemplă şi îl iubesc pe Dumnezeu? Vă asigur că îngerii noştri buni nu îi invidiază pe ceilalţi deoarece ei îşi împlinesc propria vocaţie. Ei ne instruiesc şi ne păzesc pentru că Dumnezeu o doreşte."
 Cu trei zile înainte de moartea ei, la capătul a 19 luni de infirmerie, tovarăşele sale au auzit o voce melodioasă venind din camera sa, ca dintr-o conversaţie. Când Maica de Boisset, care o succeda ca Maică Superioară, a intrat într-un final în încăpere, ea a văzut-o pe fondatoare cu faţa strălucind de bucurie spunând că îngerul ei păzitor venise la dreapta ei, ca o lumină, şi o sfătuise să se spovedească pentru ultima oară şi să se pregătească de moarte.
Anei de Saint-Augustin (Ana de Pedruja, 1555-1624) discipolă a Sfintei Tereza d΄Avila, un singur înger păzitor nu îi era suficient. În timpul unei mari încercări spirituale, în timp ce era însărcinată cu misiunea de a se ruga în continuu la Vilaneuve, ea se plângea Domnului care i-a apărut atunci înconjurat de doi îngeri de o frumuseţe excepţională. "Nu te mai plânge căci îţi voi da aceşti doi îngeri să te asiste!" Era vorba de îngerul ei păzitor şi de îngerul care o ajuta în misiunea ei. Într-o zi, acesta din urmă i s-a arătat şi i-a pus pe umeri o cruce foarte grea, ca semn al încercărilor pe care urma să le întâmpine. Apoi, în semn de consolare, ea a vizitat Sfântul Sacrament Iisus care era reprezentat în picioare, înconjurat de îngeri în adoraţie şi răspândind lumină, astfel încât întreaga capelă era iluminată perfect. Cei doi îngeri au asistat-o permanent în timpul guvernării sale şi au continuat să o viziteze şi după aceea.
 Uneori şi preoţii simpli primesc de la Dumnezeu un înger suplimentar care să îi ajute în "ministerul" lor şi în ghidarea spirituală a sufletelor pe care ei le au în grijă. Metchilde Thaller a văzut un astfel de înger provenit din Corul angelic al Domniilor:
 "Veşmântul magnific al acestui înger avea o culoare foarte luminoasă şi clară. Sceptrul din mâna lui stângă strălucea ca razele soarelui. Mâna lui dreaptă era liberă, fiind mereu pregătită să îl susţină pe preotul respectiv, să îl conducă şi să îl binecuvânteze."
 Ea însăşi a primit un al doilea înger păzitor, din Corul Arhanghelilor, însărcinat să o ajute în misiunea ei reparatoare:
 "El este serios şi înveşmântat în verde"
 Symphoroza Chopin îl vedea adesea pe îngerul suplimentar al preşedintelui Franţei, care la rândul lui primea inspiraţii şi ordine de la Arhanghelul Mihail, protectorul Franţei. "Dar, adăuga ea, foarte rar preşedintele îl asculta pe unul sau pe celălalt! Şi ar fi avut numai de câştigat din acest lucru!"
 În intervenţiile lor în cadrul misiunilor anumitor persoane, îngerii dezvăluie uneori anumite mistere, vorbesc despre viitor sau revelează anumite lucruri ascunse necesare pentru bunul mers al operaţiunii respective. Astfel, tradiţia ne povesteşte despre Ciril al Constantinopolului, pustnic de pe muntele Carmel, care fusese trimis pentru 10 ani ca misionar în Armenia, de către Brocard, preotul general al Ordinului religios respectiv. Într-o zi din 1185, în timpul celebrării unei mese în onoarea sfântului Hilarion (21 octombrie), un înger i-a apărut lui Ciril ţinând în mână o tijă plină de crini şi două table de argint pe care erau înscrise în greacă destinul Imperiului bizantin şi schizma dintre Orient şi Occident.
 În 1239, un înger i-a arătat papei Grigore al IX-lea un suflet care urca la cer, escortat de numeroşi îngeri: "Acesta este sufletul preafericitului Cezarie din Spira, care a murit ca martir pentru a apăra legile divine. Mulţi alţii sunt încă persecutaţi pentru aceeaşi cauză, iar tu vei da socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru că ai dat generalului dreptul să îi maltrateze pe cei mai zeloşi membrii ai Ordinului religios!"
 Impresionat de această viziune care i-a revelat faptele rele pe care el le ignora, pontiful a ţinut cont de sfatul fraţilor mineri şi, obţinând acordul lor, el l-a susţinut pe fratele Elie, contestatul succesor al lui Francisc din Assissi.
 La sfârşitul anului 1830, doi îngeri au anunţat-o în avans pe preafericita Anna Maria Taigi despre alegerea suveranului pontif, cardinalul Mauro Cappellari, înfăţişându-l pe acesta în faţa ochilor ei spirituali, cu cheile şi tiara deasupra capului. În realitate, el chiar a fost ales pe 6 februarie 1831 şi a primit numele Grigore al XVI-lea.
 Pentru Clotilde Micheli, a cărei viaţă a fost un colocviu permanent cu îngerii, aceştia au intervenit ca să o anunţe despre pericolele care îi păşteau pe cei apropiaţi ei. Câteodată, ea îi spunea fratelui ei mai mare să nu se ducă pe o anumită stradă sau într-un anumit oraş unde el îşi propusese să ajungă. Când el vroia să înţeleagă de ce, ea îi răspundea: "Îngerul păzitor mi-a zis să nu te duci acolo!" Dacă, fratele se ducea totuşi acolo unde fusese sfătuit să nu se ducă, de fiecare dată se confrunta cu anumite probleme sau situaţii dezagreabile. Câteodată, în timpul rugăciunilor sale, îngerul îi arăta sfintei ce se va petrece cu apropiaţii ei daca se vor duce în cutare sau cutare loc. Ea îi avertiza pe aceştia mereu, cu multă bunătate, dar dacă ei nu o ascultau, atunci suportau consecinţele.
 Într-o seară, toată familia era reunită la cină. Deodată, Clotilde i-a spus Fortunatei să se ducă la cumnata ei şi să îi prepare o ceaşcă plină de cafea şi un pat călduros, pentru că soţul acesteia şi fratele lor avusese un accident în drum spre casă. Ea însăşi s-a ridicat şi a pornit în cautarea fratelui ei pe care l-a găsit prăbuşit pe o stradă mai lăturalnică. Ea i-a acordat acestuia primul ajutor cu multă tandreţe, şi apoi cu ajutorul unui trecător l-a condus până acasă.
Christine de Markyate (1097-1161) a primit de la îngerul ei păzitor mesajul să comunice toate viziunile sale. Această fată a unui negustor bogat din Hudington, aflat aproape de Canterbury, a făcut legământ de virginitate şi a refuzat să se mărite cu alesul părinţilor ei. Deşi soţul ei ar fi fost bogat, nobil şi bine făcut, ea a preferat să se sustragă întâlnirilor nocturne cu el şi să fugă în cele din urmă, în noaptea nunţii, asistată de îngerul ei păzitor. După ce a obţinut într-un final separarea şi anularea căsătoriei de către Thurstan, episcopul de York, tânăra femeie s-a stabilit ca anahoret aproape de mânăstirea Saint Albain. Ea a primit mesaje din partea Cerului pe care trebuia să le comunice abatelui Geoffroy. Dar, în pofida insistenţelor sale, acesta din urmă nu s-a arătat deloc interesat astfel încât a fost necesar ca o cohortă de îngeri să vină la el într-o seară şi să îl convingă să accepte să o ghideze pe tânăra fecioară şi să o ajute în misiunea ei spirituală. Revenită la Markyate, ea va fonda o comunitate de călugăriţe, pe care o va coordona cu înţelepciune până la moarte.
 Contemporana ei germană, benedictina Elisabeth de Schonau, detesta să comunice revelaţiile pe care le primea din partea Cerului. La insistenţele fratelui său Egbert, abate al benedictinilor din vecinătate, ea i-a dictat acestuia Liber Viarum-ul său. Ea a estimat că a făcut un gest bun deoarece în timpul slujbei ulterioare îngerul ei păzitor a vizitat-o şi i-a spus să dăruiască lucrarea episcopilor din Treves, Mayence şi Koln, şi să le spună acestora să instruiască oamenii după conţinutul ei.
Colomba Tofanoni (1582-1655), dominicană din Siena, era asistată în permanenţă de îngerul ei păzitor în redactarea revelaţiilor sale. Ea l-a numit confesorul ei, care nu numai că o limpezea, ajutând-o să-şi exprime gândurile, dar care i-a şi dăruit din partea lui Dumnezeu harul sfaturilor şi al profeţiei. Autorităţile ecleziastice au apelat la serviciile Colombei de mai multe ori. În plus, ea se ridica de la pământ atunci când se deplasa şi mergea cu o viteză extraordinară, de parcă nici nu ar fi atins pământul, conform devizei: "Bunătatea lui Cristos ne impulsionează şi ne grăbeşte!"
Sursa:angelinspir.ro

Intalniri cu invizibilul(elfi,zane,gnomi,ingeri)

Intalniri cu invizibilul (elfi, zane, gnomi, ingeri)

 Vom prezenta cateva cazuri de persoane pentru care lumile subtile paralele sunt deschise, oferindu-le experienţe fascinante ce le-au lărgit orizontul cunoaşterii şi le-au deschis sufletul.
 Susane s-a nascut in 1960 si a crescut intr-un sat din sudul landului Boden-Wurttenberg, Germania, fiind cea mai mare dintre cei trei frati. Dintotdeauna ea a putut vedea "aura" oamenilor, descriind-o ca fiind o lumina cu culori stralucitoare; vedea de asemenea în anumite zone de pe corp "cercuri de lumina", aşa numitele chakre din cultura orientală. A avut întâlniri cu fiinţe din planurile subtile si a dialogat cu ele.
Astfel, la varsta de trei ani Susane a primit un strat in gradina bunicii. Acolo a avut si prima intalnire cu elfii. Acestia stateau de obicei in spatele unui tufis, zonă pe care ea a recunoscut-o mai tarziu ca fiind "locuită". In descrierea sa aratau ca niste copii de 6-8 ani, cu inaltimi de 60-80cm, supli, bine proportionati, cu fete frumoase si aripi mari, foarte mari. Aveau intotdeauna o energie de culoare roz-mov care pulsa in jurul lor. Uneori fiintele descrise erau inalte de peste 1m. Acestea erau intotdeauna vesele, putea dansa cu ele, se invarteau impreuna in gradina si ele stiau sa cante foarte frumos, un fel de a canta pe care Susane nu l-a mai intalnit pe Pamant. Era greu sa le pui intrebari; ele voiau doar sa danseze, sa cante si sa stea in gradina.
"Aceste fiinte, povesteste Susane, nu intra in casa decat atunci cand au neaparata nevoie de ceva." Susane a vazut si spirite numite de ea " fiinte ale pamantului", asemanatoare figurilor spiridusilor; au o piele colorata ca pamantul, sunt parosi si au un comportament foarte grosolan. Ei aveau intre 40 si 50 de cm. Pe acestia i-a vazut numai in copilarie, mai tarziu nu i-a mai zarit, spre deosebire de zane si de elfi.
 Dar spiridusii faceau si rele si spre deosebire de zane veneau si in casa. Intrau sa o cheme pe Susane la joaca. Odata au imbrancit-o pe bunica ei, incat aceasta a varsat ceaiul, alta data au imbrancit-o pe Susane insasi, in timp ce tocmai incerca sa isi manance supa cu lingura, astfel ca a avut parte de dojana.
 Ea si-a cultivat si puterea de a vedea "inlauntrul" oamenilor si clarviziunea. Putea depista bolile, putea prevedea evenimente din viitor. Biserica era resimţită de Susane ca fiind foarte placuta, in special din cauza numerosilor ingeri care stateau acolo in timpul slujbei. Ea ii povestise de multe ori bunicii sale ca picturile in care ingerii sunt reprezentati ca niste copii mici nu corespund cu realitatea, ei fiind mult mai mari, mai degraba asa cum este reprezentat Arhanghelul Mihail. De fapt, recunoaste ea, mergea la biserica doar pentru ingeri si muzica. Dupa parerea ei acest lucru era si mai frumos decat sa danseze cu zanele.
Susane spune:
 "M-am mirat atuci la biserica si de faptul ca preotul nu statea la altar, care era un loc ce stralucea foarte puternic (putem vedea acolo cum energia urca din pamant), ci la un alt altar, construit ulterior in care nu observam nici un fel de energie.
 Intr-o alta biserica, un mic loc de pelerinaj, nu ma simteam deloc bine, de fapt nici nu am vrut sa intru. Acolo erau multe spirite intunecate, spirite rele, unele proveneau de la oameni care murisera, dar nu intrasera in lumina. Aceste spirite se plimbau intre doua lumi, ramasesera, ca sa zic asa, suspendate intre doua lumi. Il vazusem pe bunicul Rudi la putine ore dupa ce a murit, inconjurat de o lumina alb-aurie. Mai tarziu, lumina sa a devenit inca si mai deschisa. In contrast, spiritele din acea biserica bizara aveau o energie incetosata, gri-verzuie, erau rele; la un moment dat, au inceput sa rada intr-un fel grotesc, intr-un mod de-a dreptul demonic, cum vazusem in filmele de groaza. In orice caz erau absolut rele si nu imi dadeau pace.
 Spre deosebire de spiritele mortilor care ramasesera prinse intre doua lumi, acesti demoni aveau chipuri schimonosite. Uneori vedeam numai fete pocite, alteori amestecaturi de animale si oameni cu cozi si aripi. Uneori se aratau si ca niste oameni normali, care dispareau brusc, deveneau neclari si apoi grimasele acelea teribile apareau din nou. Printre ei erau barbati, femei dar si copii.
 I-am vazut pe acesti demoni ramanad la unii oameni, si anume la cei rai. De exemplu, la alcoolici am putut sa-mi dau seama ca aura lor nu le mai acopera corpul fizic, ci prezinta rupturi, gauri, fisuri; la alcoolici aura cade, iar ei o cara ca pe un sac zdrentaros. Pe demonii descrisi mai inainte ii vedeam stand mai ales la oamenii rai, la cei care cautau cearta, la alcoolici si dependentii de droguri care in patima lor erau agresivi si rai. Demonii se agatau de asemenea fiinte, de aurele lor.
  Aceste fiinte aratau in parte ca niste umbre, auzeam rasete infioratoare si simteam ca ma strange ceva la gat. Incercau sa ma manipuleze, sa ma prinda, si stiam ca ar fi vrut sa ma stapaneasca si sa ma foloseasca pentru scopurile lor.
 Vreau sa le compar cu fiintele luminii, pentru a va face sa intelegeti mai bine ce se petrece cu aceste spirite. Atunci cand se afla in camera ingeri si fiinte ale luminii, este frumos, ai un sentiment de fericire. Este ca o vizita foarte placuta. Se simte iubirea, iar prezenta acestor fapturi nu este nici o afirmare a eului, ci mai degraba un fel de afectiune pentru mine, pentru toti.
 In schimb, fiintele intunecate vor neaparat sa aiba ceva; esti incoltit. Iar in cazul bisericii de care vorbeam voiau sa-mi manance energia; asa as numi eu astazi ce s-a petrecut. Era cu siguranta, periculos. Stiam, ce e drept, ca nu mi se putea intampla nimic - doar ii chemasem pe bunicul Rudi si pe ingerul meu pazitor, iar acestia stateau langa mine, dar cu toate acestea mi se facuse frica.
Ce este un inger pazitor, stiam de la orele de religie catolica. Pe ingerul meu pazitor il vedeam atunci, ca si acum, cu o energie albastra, desi nu avea aripi asa cum nu aveau ceilalti ingeri pe care i-am vazut vreodata. De fiecare data cand am vazut un inger, l-am rugat pe acesta sa se intoarca, pentru ca vroiam sa vad daca are aripi. Dar nu avea. Poate si numai pentru faptul ca nu voiam sa mi-i infatisez astfel. Ingerul meu pazitor era intotdeauna cu mine, de cand eram bebelus, cu toate ca,spre deosebire de bunicul Rudi, el nu ma indruma ca un invatator, ci mai degraba un fel de "bodyguard" al meu.
 De exemplu, cand sa intru in biserica de care povestesc, pur si simplu l-am chemat pe ingerul meu pazitor, pe atunci nu stiam inca numele lui, apoi pe Rudi, dar si pe copiii care murisera, care s-au asezat apoi cu totii in jurul meu. Astfel, ei au costruit un fel de zid de protectie, iar fiintele intunecate nu mai puteau sa ma ajunga.
 Dupa multi ani, am auzit ca in aceasta biserica ar fi avut loc liturghii negre (slujbe satanice), ceea ce-mi puteam imagina cu usurinta datorita trairilor pe care le avusesem acolo."
 O alta persoana a carei puritate o face sa poata dialoga cu fiintele din invizibil este Claudia, o fetita de 15 ani tot din Germania. Aceasta, pe langa clarviziune, are capacitatea de a se dedubla, calatorind apoi in lumile astrale impreuna cu ingerul ei pazitor. Cel mai des viziteaza regatul zanelor. Dar si in stare de veghe ea se intalneste cu ele si se joaca impreuna. Acestea ii povestesc despre natura, despre plante, dezvaluind totodata foarte multa curiozitate. Claudia are prieteni si pitici (de ex piticul Molly), care o urmeaza chiar si in casa, si elfi (de ex Serenzeno)
Ea descrie aventura intalnirii ei si a prietenilor cu doi pitici, Persel si Kerbel. Totul a inceput intr-o seara de iunie din 1998, cand Claudia impreuna cu mama ei stateau in pat; deodata, ea vazu doua siluete sarind pe deasupra patului si asezandu-se apoi pe cearceaf. Asa cum a aflat chiar de le acestea, era un pitic batran, in varsta de 180 de ani, pe nume Persel, care avea o fata zbarcita, ochi veseli si burta mica. Pe celalalt, mai tanar, il chema Kerbel, avea doar 80 de ani, era slab si purta o cipilica. Kerbel era cel mai hazliu, avea multe ganduri comice, dar nu putea sa vorbeasca limba oamenilor. Batranul Persel trebuia sa traduca tot timpul ce zicea el. Ei i-au povestit Claudiei ca sunt pitici de casa si de curte, iar locuinta ei este ultima in care au ajuns. Totul era neobisnuit. In mod normal ei ar ocoli oamenii, pentru ca in zilele noastre acestia nu vor sa mai asculte sfaturile piticilor. Oamenii le ingreuneaza munca, distrug natura, arunca gunoaie peste tot, ceea ce ii face foarte furiosi pe pitici.
 De bunica ei, care tot timpul lucra gradina cu sapa, nu puteau decat sa se minuneze. Pentru Persel era excelenta ideea de a planta trandafiri langa patrunjel. Combinatia de mirosuri e atat de inedită!
 Spre deosebire de oameni, piticii nu dorm.
Intr-o seara, Claudia il intreaba pe mai varstnicul Persel daca Kerbel are voie sa mearga cu ea in excursia scolara. Acesta i-a dat voie, dupa ce Kerbel a promis sus si tare ca nu va produce neplaceri. In noaptea excursiei a stat intr-unul din pantofii de sport al Claudiei, care, dupa cum a spus el, "erau caldurosi si inca nu miroseau urat".
 In timpul excursiei, Kerbel a stat pe umarul Claudiei, a ajutat-o sa faca mancare; in rest, se juca cu copiii, sarea printre ei, le zburlea parul celor care erau rai. Pentru mai mult decat atat se pare ca nu i-a ajuns energia sa subtila. Consuma foarte multa energie daca voia sa influenteze ceva in lumea naturala. In autobuzul scolii, si-a schimbat de foarte multe ori infatisarea – o data era o floare, apoi un animal, iar pe urma s-a facut invizibil.
 Kerbel i-a spus odata Claudiei ca, in mod normal, ei nu prea aveau de-a face cu lumea oamenilor, nu intelegeau multe lucruri pe care le faceau acestia, majoritatea oamenilor nici macar nu-i puteau vedea, si cei cativa care puteau s-o faca ii goneau si ii certau.
Claudia l-a intrebat de ce oamenii nu mai puteau sa-i vada. Piticul i-a răspuns astfel: "Acest lucru are legatura cu iubirea dintre oameni dar si cu hrana. Un om care poate vedea piticii sau poate avea incredere in pitici are intotdeauna o aura luminoasa. Noi vedem asta si ne putem da seama ca de la acel om nu vine nici un pericol. Asemenea oameni ne pot vedea, dar nu neaparat. Unii nu pot pentru ca nu au timp, nu au nici un interes sa o faca, sau pur si simplu nu pot, asa cum e mama ta. Piticii nu inteleg multe lucruri din lumea oamenilor. Este o experienta noua si placuta, dar si periculoasa sa te apropii de oameni, asa cum ne-am apropiat noi de tine, Claudia. Este periculos mai ales pentru ca tu ne poti vedea."
 Intr-o excursie, Claudia si mama ei au ajuns intr-un magazin de pietre pretioase, unde Persel si Kerbel s-au imprietenit cu fiintele care păzeau bijuteriile. Acestea au explicat ca lor li se datora energia vindecatoare a cristalelor şi a pietrelor pretioase.
 Intr-un raion cu plante pentru gradina, ei au vazut pentru prima data pomi care stateau in ghivece. Piticii au devenit furiosi, dar si extrem de tristi pentru ca oamenii le puteau face asa ceva pomilor si plantelor. Ei au explicat ca acolo unde oamenii pun ingrasaminte plantelor, piticii nu se mai pot apropia, caci mirosul este insuportabil.
 Probabil ca multora le va fi greu sa considere aceste povestiri realitate. Dar dacă luăm în considerare faptul ca foarte multi copii din zone geografice şi culturi foarte diferite spun asemenea povesti (un copil din Karnten, un baietel din Luneburger Heide, o fetita din Padurea Neagra, alta din Hawai si una din Noua Zeelanda) şi descriu asemanator zanele, atunci cu greu se poate accepta ideea ca este vorba doar de fantezia lor.
 Exista si destui adulti care pot vedea spiritele naturii.
 Vom reda povestea lui Erich, un om de stiinta care nu mai e in viata. Erich cauta anumite roci in apropiere de Detmold, el fiind unul dintre cei mai buni cunoscatori in domeniu. El a povestit:
"Plimbandu-ma, ajusesem la o distanta de aproximativ trei kilometri de rocile pe care le cautam. Era o zi insorita si mergeam cu pasi mari pe un drum de campie, cand dintr-o data mi-a aparut in fata un om micut intr-un tufis. Avea o inaltime de aproximativ 80 cm, purta costum si palarie. S-a apropiat foarte prietenos si m-a intrebat daca ma poate insoti o parte din drum. Voia si el sa mearga la roci si spera ca ii pot arata drumul. Am încuviinţat si am pornit impreuna. Cred ca am mers cam 10 minute, pana cand i-am indicat cu mana directia in care trebuia sa mearga pentru a da de roci- eu mai doream sa vizitez pe cineva. El a fost nevoit sa se suie pe o piatra ca sa poata vedea ce i-am aratat. Mi-a multumit prietenos, mi-a strans mana cu putere, si-a ridicat palaria ca sa ma salute, si pe urma a zburat in inaltimi. Eu am mai facut cativa pasi si m-am intors sa vad daca a luat-o in directia buna. Disparuse. Pur si simplu nu mai era. Nu era nici un copac sau tufis in care s-ar fi putut ascunde, nu mai era nicaieri. Astazi ma intreb cum de nu i-am pus nici o intrebare, cine era, de unde venea…Dar sincer vorbind, ramasesem perplex, n-am fost in stare sa scot nici un cuvant."
 O vindecatoare şi clarvazatoare, care lucreaza in Germania cu copii-medium, a povestit ca, atunci cand a fost in Islanda, a intalnit o intreaga familie de pitici. Ea a stat de vorba si cu un profesor care tine in scoli conferinte despre OZN-uri si extraterestri. Se pare ca acolo lumea este mai deschisa spre astfel de teme. Aceasta vindecatoare a intalnit in Islanda o femeie care era cunoscuta in toata tara pentru relatia ei cu spiritele naturii si era contactata de firmele constructoare de drumuri, cand voiau sa inceapa o noua şosea si se temeau sa nu distruga vreo locuinta a elfilor.
Ei bine, autostrada din Reykjavik, capitala Islandei, are de multe ori curbe stranse, total nemotivate, pentru ca este vorba de o sosea dreapta. Localnicii au prevenit firmele constructoare, inainte sa treaca la lucru, ca vor intra in tara piticilor si acestia se vor apara. Aceste avertismente au fost considerate vorbarie goala si construirea autostrazii a mers dupa plan, pana cand…pana cand masinile constructorilor au ajuns in zona piticilor. Acolo s-au oprit dintr-o data toate aparatele electrice. Mai intai s-au gandit la defectiuni tehnice si au schimbat multe din aparate. Dar noile masini s-au oprit in acelasi loc. Mai mult decat atat, daca le impingeau cu cinci metri inapoi, functionau fara probleme.
 Ministrul a dorit sa continue autostrada, asa ca a cerut ajutorul specialistilor de la Universitatea Tehnica, pentru a verifica daca problemele sunt determinate de campurile electromagnetice. Dupa trei saptamani de cercetari si masuratori, au ajuns la concluzia ca totul era normal.
Intre timp, povestea devenise publica, costurile cresteau, dar constructia se oprise. Presiunea opiniei publice era din ce in ce mai intensa, stimulata mai ales prin televiziune. Nemaistiind ce sa faca, ministrul a renuntat la pozitia lui rationala si l-a rugat pe "batranul" regiunii sa vorbeasca cu piticii.
 Acesta, un barbat simplu dar un foarte bun medium, a vorbit, intr-adevar, cu piticii care i-au spus urmatoarele: constructia a provocat multe stricaciuni campului energetic, si daca oamenii nu sunt de acord sa ocoleasca printr-o bucla domeniul lor, ei nu vor inceta sa se opuna.
 Ministrul a cedat dorintei piticilor, autostrada a fost modificata, si la o distanta de treizeci de metri masinile au inceput sa functioneze dintr-o data. Totul s-a desfasurat sub obiectivul camerelor de filmat ale televiziunii.
S-au difuzat relatari despre aceast episod neobisnuit la televiziunile germana, daneza si austriaca. Dovada vie este chiar autostrada, cu inexplicabila ei bucla.
Sursa:angelinspir.ro

Aparitiile de la Garabandal

Aparitiile de la Garabandal

 Părintele Malachi Martin a rezumat situaţia actuală în interviul său din 1998: "Întrucât secretul de la Fatima nu a fost revelat în 1960, Fecioara a apărut la Garabandal, în Spania, pentru a-l face public în modul său propriu. Vedeţi, dacă Vaticanul ar revela secretul, bisericile s-ar umple imediat de credincioşi în genunchi."
Şi pentru a pregăti decorul, tot Sfântul Arhanghel Mihail a fost trimis în Spania, exact ca şi la Fatima. Amintiţi-vă că tot Sfântul Arhanghel Mihail este cel care va înfrunta legiunile de îngeri răzvrătiţi într-o bătălie care nu a avut loc încă, şi totuşi este mai celebră decât toate. Acest paradox este extraordinar! Deci, când Fecioara apare în compania Arhanghelului Mihail, aceasta se poate interpreta: "Atenţie, nu-i de glumă!". Şi la Garabandal, apariţia sa a lăsat o amprentă de neşters, chiar dacă evenimentul nu a fost recunoscut de Vatican. Dar acesta nu va recunoaşte niciodată apariţia de la Garabandal, aşa cum nu va dezvălui nici întregul conţinut al celui "de-al treilea secret". Roma i-a interzis, de asemenea, timp de zece ani misticului Padre Pio să mai apară în public! Prea mult supranatural i-a jenat întotdeauna pe marii prelaţi gătiţi în veşmintele lor pline de panglici. De exemplu, cu ocazia călătoriei sale la Fatima, Papa Paul al VI-lea a umilit-o în public pe sora Lucia, o vizionară autentică aflată în comuniune aproape permenentă cu DUMNEZEU, care îi ceruse cu umilinţă să fie primită în audienţă... Cât despre preoţii moderni, pentru ei miracolele nu există decât pe hârtie. De aceea, faptul că Arhanghelul Mihail ar putea merge în persoană la Fatima sau la Garabandal pentru a pregăti copiii să "o vadă" pe Fecioara Maria, pulverizează întreaga teologie absconsă care le este predată la seminar. Această posibilitate nu a fost niciodată explicată în cărţile lor de dogmatică. Iar la Garabandal, Fecioara s-a manifestat din plin: supranaturalul a fost acolo înmiit. Este extraordinar faptul că numeroase scene au fost fotografiate şi filmate – e drept, cu tehnica anilor ’60 – dar totuşi au fost imortalizate. Imaginile cu copiii intrând spontan în extaz sunt de-a dreptul uluitoare!
 Dar să spunem câteva cuvinte despre Garabandal. Acest sătuc uitat de lume, aflat în mijlocul "ţării nimănui" - aşa cum Fecioara ne-a obişnuit deja – cuibărit pe o colină la 500 m altitudine şi în care sălăşluiau doar vreo 70 de suflete (precum Nazaretul odinioară) – se găseşte la 4 ore distanţă de Bilbao. Locuitorii erau agricultori sau crescători de vite, iar caprele stăteau în casă laolaltă cu oamenii. Nu exista telefon şi nici televiziune. Viaţa se legăna alene între slujbele de duminică şi ritmurile păstoritului. În ziua de duminică, 18 iunie 1961, patru fetiţe de 11-12 ani, Jacinta, Mari-Cruz, Conchita Gonzales şi Mari-Loli Mazon, s-au dus să se joace pe o potecă străjuită de meri: "Deodată, s-a auzit un zgomot ca un tunet". Fetiţele privesc cerul şi nu văd nici un semn de furtună. Atunci, ele se sperie şi o iau la fugă. Câteva clipe mai târziu se opresc şi, liniştindu-se, reîncep să se joace. Între timp, Conchita cade brusc în genunchi. Celelalte fetiţe o privesc, încearcă să o ridice şi, nereuşind, decid să meargă să o anunţe pe mama ei că a făcut o "criză de nervi". Dar imediat, cad şi ele în genunchi, când descoperă ceea ce Conchita văzuse deja: Îngerul. Cele patru povestesc entuziasmate că el era "îmbrăcat cu un veşmânt albastru, lung, fără centură... Aripile roz, luminoase, erau destul de mari, foarte frumoase. Chipul său era nici alungit, nici rotund, nasul era foarte frumos, ochii negri, iar tenul era mat. Mâinile erau foarte fine, unghiile tăiate, picioarele invizibile. Părea să aibă opt sau nouă ani. Atât de tânăr, şi totuşi dădea impresia unei forţe invincibile!". Îngerul dispare fără să spună nimic. Când îşi revin, fetiţele se privesc una pe cealaltă fără să înţeleagă nimic şi se grăbesc spre sat, pentru a se ascunde. Mai întâi vor să se refugieze în biserică, dar nu îndrăznesc să intre, aşa încât se ascund în spatele capelei şi încep să plângă. Ceilalţi copii le întreabă ce s-a petrecut şi, treptat, vestea se răspândeşte. Bineînţeles, povestea ia amploare până când se ajunge la un înger mare cât un avion. Puţini săteni le dau crezare. Totuşi, îngerul revine trei zile mai târziu, pe 21 iunie. De data aceasta, cele patru fetiţe sunt urmărite de către curioşi, printre care şi preotul satului. Îngerul apare brusc şi imediat urmăritorii sunt şi ei proiectaţi în supranatural: ei remarcă, spre exemplu, că chipurile lor au devenit albe, aproape strălucitoare, iar capetele sunt răsturnate pe spate brusc, ca şi cum cineva i-ar fi tras brusc de păr.
Atunci, fetele încep să umble fără să clipească şi fără să-i vadă pe martorii apariţiei, ceea ce din punct de vedere practic este uimitor. Un alt fenomen neobişnuit: mişcările lor sunt perfect coordonate, ca într-un spectacol. Îngerul, la fel de tăcut, dispare, dar revine a doua zi. Mulţimea din jurul fetiţelor creşte neîncetat, iar scepticii îşi fac o plăcere deosebită din a dovedi celorlalţi că nu este vorba decât despre o mare mascaradă. Dar de îndată ce îngerul soseşte, fetele "dispar", sunt purtate într-o altă lume, în extaz. Medicii le ciupesc, le trec flăcări prin faţa ochilor, le împing etc., fără ca vreuna dintre ele să reacţioneze în vreun fel. Ele intrau atunci într-o stare cataleptică. Într-unul dintre documentele filmate, trei medici încearcă să o ridice pe Jacinta, fetiţa înaltă de un stat de palmă şi necântărind mai mult de 30 de kilograme. Nici gând să reuşească! În acea stare, fetiţa era grea ca o stâncă. În schimb mai târziu, când erau împreună cu Sfânta Fecioară, fetiţele se ridicau una pe alta pentru a ajunge să o îmbrăţişeze, ca şi cum nu ar fi fost mai grele decât un pisoi, aşa cum se vede în unele fotografii de epocă. Evident, întreaga regiune îşi dădea deja întâlnire cu fetiţele şi peste 200 de persoane vedeau "luminozitatea" Arhanghelului, care rămânea uneori câte două ore. Când ieşeau din starea de extaz, fetiţele credeau că aceasta nu a durat mai mult de două minute. Îngerul nu spunea niciodată nimic, doar se mulţumea să surâdă şi le modifica percepţia temporală. În fine, pe 1 iulie, el le-a vorbit pentru prima oară şi le-a întrebat: "Ştiţi de ce vin eu la voi?". Fetele l-au privit înmărmurite. "Pentru a vă anunţa că mâine, duminică, Sfânta Fecioară vă va apare sub înfăţişarea de Fecioară a Carmelului."
Îngerul li se arătase mai întâi mai multe zile fetelor doar pentru a le obişnui cu viziunile şi pentru a atrage atenţia satului. În ziua anunţată de către Arhanghelul Mihail, Garabandal număra mai mulţi curioşi decât locuitori.
Este una dintre rarele apariţii angelice din în istoria umanităţii în care un Înger anunţă un miracol dinainte, menţionând şi ziua precisă. Este deci, într-un fel, o reluare a evenimentului de la Fatima, unde Arhanghelul Mihail oferise, de asemenea, copiilor taina împărtăşaniei (aşa cum se prezintă în filmul lui Daniel Costelle).
 În acelaşi timp, este poate prima dată când un înger face un miracol public cu ocazia unei apariţii a Sfintei Fecioare.
Arhanghelul Mihail s-a ţinut de cuvânt: a doua zi, spre ora şase seara, Fecioara a apărut flancată de doi îngeri. Primul era Mihail, dar "celălalt nu ştim cine era. Era îmbrăcat precum Arhanghelul Mihail şi îi semăna ca un frate geamăn". Fratele Paul-Marie remarcă, în lucrarea sa, "Apariţiile de la Garabandal" că "nu se poate vorbi despre autosugestie. Pe de o parte, fetele nu auziseră niciodată despre apariţiile de la Fatima, iar pe de altă parte, reprezentările moderne ale Fecioarei Carmelului, foarte numeroase în Spania, nu seamănă deloc cu viziunile fetelor. Ea este reprezentată de obicei îmbrăcată în brun, cu un voal alb sau negru, precum carmelitele sau, uneori, este îmbrăcată în roşu şi poartă un voal alb sau albastru. Din acest punct de vedere, viziunea lor este perfect originală, şi, totodată, este conformă cu vechile reprezentări ale Fecioarei Carmelului din iconografia tradiţională, pe care fetele nu aveau de unde să le cunoască". În plus, în 1961 satul era izolat de lume şi nu dispunea încă de telefon sau de electricitate.
Sursa:angelinspir.ro