luni, 28 septembrie 2015

Metanie


  Metanie
de Radu Gyr

Doamne, fă din suferinţă,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrima velintă
Ca intr-un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din infrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin.

Din veninul pus in cană
Fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană
o cădelniţă spre cer;

Şi din fiece dezastru
si crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
si fă zâmbet înţelept.

Castelul Sturdza


Castelul Sturdza

Castelul Sturdza se află în localitatea Miclauseni (județul Iași) și a fost construit între 1880 și 1904, de către Gheorghe Sturdza și soția sa, Maria. Situat într-un parc de 30 de hectare, construcția neo-gotică completează un peisaj de vis.
Castelul a fost construit pe locul unui conac mult mai vechi, de către arhitecții Iulius Reincke și I. Grigsberg, care au prevăzut castelul cu etaj, mansardă și numeroase decorațiuni în stil Art Nouveau.
Dintre decorațiunile exterioare iese în evidența stema inspirată din blazonul familiei Sturdza: un leu cu sabie și ramură de măslin.


Sursa:http://zeceintop.ro/10-castele-din-romania/

joi, 17 septembrie 2015

Indemn la lupta


   Îndemn la luptă
de Radu Gyr

Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care să lupte nu mai vor.

Cat inima în piept iti canta
ce-nseamna-n lupta-un brat rapus ?
Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
când te ridici cu-n steag, mai sus ?

Infrant nu esti atunci când sangeri,
nici ochii când în lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis.

Sfantul Alexander Schmorell

Sfantul Alexander Schmorell este cinstit pe 13 iulie. Alexander Schmorell a luptat impotriva nazismului si a fost omorat la varsta de numai 25 de ani, impreuna cu profesorul Kurt Huber, in inchisoarea Stadelheim din München.
 Alexander Schmorell s-a nascut pe 16 septembrie 1917, in localitatea Orenburg din Rusia. Tatal sau era neamt de origine, iar mama sa era rusoaica. Datorita mamaei sale, primeste botezul in Biserica Ortodoxa. Ramane orfan de mama la varsta de un an. Tatal sau se recasatoreste si se muta impreuna cu Alexander la München.
 In anul 1937, dupa sustinerea bacalaureatului, participa ca soldat la ocuparea Austriei si a Cehoslovaciei. La dorinta tatalui sau, incepe in anul 1939 studiul Medicinei la Hamburg. Intra in Miscarea studenteasca "Die Weisse Rose" - "Trandafirul alb". Aceasta miscare a luat fiinta in 1942 din dorinta de a lupta impotriva regimului nazist.
 Din cauza faptului ca nu au reusit sa distribuie toate exemplarele ultimului manifest al miscarii (al saselea), au decis sa faca acest lucru chiar la Universitatea din München. Au fost descoperiti de administratorul universitatii si denuntati Gestapoului. Alexander Schmorell a fost condamnat la moarte de Tribunalul Poporului pe 19 aprilie 1943 si a fost omorat prin ghilotinare pe 13 iulie 1943, impreuna cu profesorul Kurt Huber, in inchisoarea Stadelheim din München.
 Din februarie 2012, Alexandre Schmorell este cinstit ca sfant de Biserica Ortodoxa Rusa. Este reprezntat in iconogrfaie purtand o camasa de doctor, tinand in mana o cruce si un trandafir alb.
 Redam un fragment din al patrulea manifest impotriva regimului nazist, document care arata ca lupta celor din miscarea "Trandafirul alb" nu era doar politica.
 „Fiecare cuvant rostit de Hitler este o minciuna. Cand vorbeste despre pace, acesta intelege razboi si cand, in chip blasfemiator, foloseste numele de Atotputernic, intelege puterea raului, a ingerului cazut, a Satanei. Gura lui miroase a iad, iar puterea lui este blestemata din adancuri. Este adevarat ca trebuie sa luptam impotriva statului national-socialist terorist prin mijloace rationale. Insa, oricine continua sa conteste realitatea, existenta puterilor demonice, nu va reusi niciodata sa perceapa dimensiunea metafizica a acestui razboi. In spatele evenimentelor concrete, vizibile, in spatele tuturor constatarilor obiective si logice, gasim factorul mai presus de orice logica: lupta impotriva demonului, impotriva slujitorilor lui Antihrist.
 Pretutindeni si intotdeauna, demonii pandesc din intuneric, asteptand un moment de slabiciune al omului: atunci prin propria lui vointa, acesta isi paraseste locul de langa Creatorul sau, unde a fost asezat de Dumnezeu prin libertate, –impacandu-se cu puterea raului si separandu-se de Puterile de Sus – si, pentru ca de bunavoie face primul pas, este condus apoi la urmatorul intr-un ritm ametitor.
Pretutindeni si in toate vremurile de mare criza, au aparut oameni, profeti si sfinti, care iubindu-si libertatea, au predicat despre Singurul Dumnezeu si cu ajutorul Lui au condus poporul spre directia opusa drumului de decadere. Omul este, desigur, liber, dar fara Dumnezeu cel Adevarat, este lipsit de aparare impotriva raului. Este ca o nava fara carma, la mila furtunii, ca un copil mic fara mama sa, ca un nor care se dizolva in aer. Si, te intreb pe tine care esti crestin si lupti sa pazesti comoara ta cea mai de pret, ai putea oare sa eziti, sa cazi in viclenie, in calcule si in amanarea deciziei, in speranta ca altcineva va ridica arma, ca sa te apere? Oare, nu Insusi Dumnezeu ti-a dat forta si curajul sa lupti? Noi trebuie sa atacam raul acolo unde este mai puternic si cel mai puternic este in forta lui Hitler”.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-alexander-schmorell-149523.html

vineri, 11 septembrie 2015

Cantec deplin


Cântec deplin
de Radu Gyr

N-ai lăuda de n-ai ştii să blestemi,
Surâd numai acei care suspină,
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
Cu mâna ta n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frânturi de rai
De n-ai purta un ciob de iad in tine.

Că nu te-nalţi din praf dacă nu cazi
Cu fruntea jos, în pulberea amară,
Şi dacă-nvii în cântecul de azi
E că mureai în lacrima de-aseară.

Linistea sufleteasca

Linistea sufleteasca

La un dineu, se gasea, printre musafiri, si un ateu - om rau, lipsit de credinta - care l-a intrebat la un moment dat pe crestinul de alaturi:
- De unde stii tu ca Dumnezeu te-a iertat pentru pacatele tale sau ca iti asculta rugaciunile, cand, de fapt, nu vezi nimic din toate acestea ?
- Dar tu, il intreba la randul sau crestinul, de unde stii daca este zahar in ceaiul pe care il bei acum ?
- Cum de unde ? Simt gustul zaharului.
- Deci stii ca este zahar in ceaiul tau, chiar daca nu-l vezi. E, tot asa simt si eu dragostea lui Dumnezeu in inima mea. Sufletul meu ingreunat de pacate se simte izbavit prin puterea Sfantului Duh. Sfanta Liturghie, Sfanta Spovedanie, rugaciunile imi inalta sufletul ce nu-si gaseste linistea decat la Dumnezeu.
Dragostea nu o vezi cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului.
"Cand am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu."


Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/linistea-sufleteasca-79196.html

miercuri, 9 septembrie 2015

Voi n-ati fost cu noi in celule


  Voi n-ati fost cu noi în celule
de Radu Gyr

Voi n-ati fost cu noi în celule
să stiti ce e viata de bezne,
sub ghiare de fiara, cu guri nesatule,
voi nu stiti ce-i omul când prinde să urle,
strivit de catuse la glezne.

Voi n-ati plans în palme, fierbinte,
strapunsi de cutitul tradarii.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-ai dus povara durerilor sfinte
spre slava si binele tarii.

In cantec cu noi laolalta
trecand printre umbre peretii,
voi n-ati cunoscut frumusetea inalta
cum dorul irumpe, cum inima salta
gonind dupa harpele vietii.

Ce-i munca de brate plapande,
ce-i jugul, ce-i ranjet de monstru,
cum scartie osul când frigul patrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveti de unde
să spuneti aproapelui vostru.

Voi nu stiti în crunta-nchisoare
cum minte speranta si visul,
când usile grele se-nchid în zavoare,
si-n teama de groaznica lui inclestare
pe sine se vinde invinsul.

Ati stat la ospete-ncarcate
gonind dupa fast si orgoliu,
nici mila de noi si nici dor, nici dreptate,
nici candel-aprinsa si nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.

Asa sunteti toti cei ce credeti
ca pumnul e singura faima.
Fatarnici la cuget, pe-alături ne treceti,
când noi cu obrajii ca pamantul de vineti,
gustam din osanda si spaima.

Când portile sparge-se-or toate
si mortii vor prinde să urle,
când lanturi si ziduri cadea-vor sfarmate,
voi nu stit ce-nseamna-nvierea din moarte,
căci n-ati fost cu noi în celule.

Iisus in celula


 Iisus in celula
de Radu Gyr

Az’ noapte Iisus a intrat la mine-n celulă.
O, ce trist, ce înalt era Christ !
Luna-a intrat după El în celulă,
Si-L făcea mai înalt si mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
Ochii adânci ca niste păduri.
Luna-L bătea cu argint pe vesminte,
Argintându-I pe mâini vechi spărturi.

M-am ridicat de sub pătura sură:
- Doamne, de unde vii? Din ce veac?
Iisus a dus lin un deget pe gură
Si mi-a făcut semn ca să tac...

A stat lângă mine pe rogojină...
- Pune-mi pe răni mâna ta.
Pe glezne-avea umbre de răni si rugină,
Parcă purtase lanturi, cândva...

Oftând, Si-a întins truditele oase
Pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn lumina, dar zăbrelele groase
Lungeau pe zăpada Lui vărgi.

Părea celula munte, părea Căpătână,
Si misunau păduchi si guzgani.
Simteam cum îmi cade tâmpla pe mână,
Si am dormit o mie de ani...

Când m-am trezit din grozava genună,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă si era lună,
Numai Iisus nu era nicăieri...

- Unde esti, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de cătui.
M-am pipăit, si pe mâinile mele
Am găsit urmele cuielor Lui...

Anaximene

Anaximene

Al treilea milezian, Anaximene (582-528 i.Hr.), contemporan si prietenul lui Anaximandru, nu reprezinta in consideratiile sale filozofice un progres fata de conceptia acestuia din urma, ci mai degraba un regres. Probabil ca acesta n-a inteles consideratiile facute de Anaximiandru, cu care el era in raporturi bune, fiindca Anaximene ramine cu privire la intrebarea despre "arhe", la o conceptie naiva, ce seamana cu a lui Tales. "Pentru Anaximene temeiul din care s-au nascut toate lucrurile este aerul. Probabil ca ceea ce l-a determinat pe acesta sa considere aerul drept "arhe" a fost faptul ca aerul umple toata lumea si se pare ca n-are nici o marginire si ca el constituie chiar si sufletul omului, asadar principiul ce da viata acestuia. "Ca si sufletul nostru care consta din aer si care ne guverneaza, tot asemenea aerul cuprinde intregul cosmos", zice acest milezian in al doilea fragment ce cuprind in simbure inca in al 5-lea secol i.Hr. ideea microcosmosului si macrocosmosului. Aerul este, asadar, "apeiros arhe".
Credinta aceasta a lui Anaximene despre suflet era comuna grecilor antici. Ei credeau ca sufletul este constituit dintr-o materie fina - aerul - si care la moarte paraseste corpul omului, pentru a se duce intr-o lume subpaminteana unde traieste mai departe ca umbra. Este aceasta o conceptie pe care o reprezinta aproape toti filozofii antici greci, exceptie facind doar Platon.
Dar trebuie sa recunoastem totusi ca, desi Anaximene a regresat in ceea ce priveste determinarea materiei originare, a facut si el un progres in solutionarea altei probleme. El este cel dintii filozof care incearca sa solutioneze problema energiei, prin care materia originara a produs lucrurile din lume. La Anaximandru activitatea "arche"-ului in procesul lumii nu era expusa destul de clar, ceea ce facea ca unitate acestui proces sa fie amenintata. Aceasta unitate putea fi salvata nume daca toate deosebirile calitative sint reduse la deosebiri cantitative, cee ce inseamna ca toate deosebirile calitative ale lucrurilor sa fie redus la mai multa sau mai putina substanta la acelasi volum. La aceasta idee Anaximene a fost condus de o observatie pe care el a facut-o: el a observat ca prin incalzire corpurile se intind si prin racire se contracta. De aici filozoful grec trage concluzia : din "arhe" asadar din aer, se produc prin intindere si contractare toate lucrurile. Subtierea (pyknosis) si invirtosarea (manosis) aerului sint cei doi agenti, ce au produs aparitia lucrurilor. Prin subtierea aerului s-a produs focul, iar prin invirtosare au fost produse apa, pamintul si lucrurile.
Acesti trei milezieni trebuie sa fie considerati, asadar, ca fiind cei dintii pionieri ai stiintei. Caci, asa naive cum sint conceptiile lor despre "arhe", ele reprezinta totusi o intoarcere epocala de la gindirea mitologica la gindirea rationala. De la acesti trei ginditori asa de naivi si pina la filozofii sec. al XX-lea, gindirea omeneasca va face progrese uriase, dar celor dintii le revine meritul de a constitui inceputul marii drame a gindirii umane. Este aceasta o contributie de seama a celor trei milezieni. Ei sunt materialisti.

N. Balca

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-cosmologica/anaximene-71715.html

duminică, 6 septembrie 2015

Splendoarea fanului Transilvaniei



Țăranii transilvăneni au creat un peisaj mirific, cu pajiști pline de flori. Vor rezista ele oare?

Text: Adam Nicolson
Fotografii: Creativ Commons

Dacă te plimbi la începutul verii prin văile pline de iarbă ale Transilvaniei, nu poți să nu zâmbești. Plutește în aer o stare de bine dulce-mirositoare, în primul rând fiindcă văile Carpaților din centrul României adăpostesc una dintre cele mai mari comori ale lumii cultivate de om: fânețe de o bogăție și o diversitate botanică rar egalată în Europa.
Aici, pe un singur metru pătrat de fâneață se găsesc până la 50 de specii diferite de iarbă și flori, iar dacă te așezi printre ele, ai chiar mai multe la o lungime de braț de jur împrejur. Miracolul acesta înflorit e menținut nu de natură, ci de natura lucrată de mâna omului. Singurul motiv pentru care bogăția aceasta persistă e că fâneața rămâne fâneață dacă e cosită în fiecare vară. Odată abandonată, se va umple de tufe și buruieni în trei până la cinci ani. Deocamdată, Transilvania e o lume a cărei frumusețe vine din simbioză. Pe parcursul zilei, mirosul fânețelor se întețește, iar spre apus coboară dinspre dealuri aroma tare, ca de miere, a stupinițelor, care-și împrăștie mirosurile pe întuneric, când le polenizează fluturii de noapte.
Când ieși la plimbare, florile ți se încurcă sub picioare. Nici vorbă de insecticide chimice sau de îngrășăminte artificiale – sunt prea scumpe și nu le inspiră încredere localnicilor săraci, care se ocupă cu agricultura de subzistență. De aceea, dealurile sunt colorate în mov de florile de salvie-de-câmp și în roz de sparcetă. Bulbucii-de-munte, ca niște bujori pitici, cresc în colțurile mai umede ca niște lampioane japoneze. Flori mici de vulturică, de un portocaliu aprins, cărora în Marea Britanie le spunem „vulpea și puii“, se amestecă printre măcriș și orhidee sălbatice, campanule și clocotici. Pe cărare îți sar în față iepuri. Pe alocuri, ierburile au fost zdrobite și date la o parte – pe-aici au trecut urși în căutare de delicatese: furnicare sau ciuperci.
Dar dacă lângă tine e Attila Sarig – țăran în vârstă de 30 de ani, puternic, cu vorba apăsată, din Ghimeș – experiența devine mai profundă. Din când în când, Sarig mormăie un „Aha“ și se oprește să culeagă plantele medicinale care cresc printre ierburi: măcriș, gura-leului, gențiană, sovârf, cimbrișor, salvie-de-câmp, pe care le va atârna la uscat în casă sau în hambar, ca să facă din ele ceai iarna. „Știu că eu fac locurile așa cum sunt, prin munca mea“ – spune el.
Etnoecologii Zsolt Molnár și Dániel Babai au constatat că orice localnic din Ghimeș care are peste 20 de ani poate recunoaște și numi, în medie, peste 120 de specii de plante. Chiar și copiii cunosc între 45 și 50% dintre specii. „Asta fiindcă depind în continuare de biomasă – spune Molnár. Au nevoie să știe ce anume îi hrănește. Subiecții chestionați de mine cunosc 72% din flora vizibilă și 84% din cea prezentă pe o suprafață dată.“ E o lume modelată de mâna omului, din care utilajele lipsesc aproape complet, și e prea abruptă pentru reînsămânțare, așa că localnicii au ajuns să știe exact ce se află acolo. Molnár susține că nu există loc în lume unde oamenii să distingă, în vocabularul local, atât de multe habitate: umbros, umed, abrupt, împădurit, acoperit de mușchi și așa mai departe. „Media mondială e între 25 și 40 – spune el. Cifra maximă înregistrată în alte locuri din lume e 100. Aici, în Ghimeș, e cel puțin 148.“



Aici acționează un lanț puternic de conexiuni. Vara, iarba de pe pășuni hrănește vacile – una sau două de familie. Dar în cele șase luni de la jumătatea lui noiembrie până la jumătatea lui mai, vacile rămân în staul, unde mănâncă doar fân. Aici, singurul lucru care face posibilă creșterea vacilor e fânul, iar singurul lucru care face posibil traiul oamenilor e laptele vacilor. Transilvănenii trăiesc din transferul de nutrienți de pe pajiște în farfurie. De aceea, în văi ca acestea, fânul e măsura tuturor lucrurilor.
Când a venit în Ghimeș prima oară, lui Réka Simó, soția lui Attila, crescută în Ungaria, în Budapesta, nu-i venea să creadă cum „prin fânețe nu umbla nimeni decât în șir indian“. Tot ea spune că „parcă fânețele erau pământ sacru. Parcă acești transilvăneni trăiau într-o lume închinată Sfintei Ierbi.“
Într-un fel, țăranii transilvăneni chiar trăiesc din fân. În întreaga regiune, de la Maramureșul vorbitor de română, în partea de nord, până la provinciile de etnie maghiară din centrul țării și satele săsești, vorbitoare de germană, scara activităților e, în esență, medievală. Milioane de români lucrează în propria fermă, cu cele mai puține animale, cea mai scăzută producție, un nivel de autonomie a resurselor printre cele mai ridicate și un venit printre cele mai scăzute din Europa. Suprafața medie a unei ferme e de 3,2 hectare. Peste 60% din laptele produs în România provine de la fermierii cu două sau trei vaci; aproape tot se consumă chiar la ferma unde a fost produs. Matematica e simplă, dar nemiloasă. O vacă mănâncă cel puțin 3,6 tone de fân într-o iarnă. Pentru a produce atâta, e nevoie de până la două hectare de teren; apoi, doar cositul poate dura zece zile grele și fierbinți. Pentru un singur om care muncește cu coasa, cum se întâmplă și azi în multe zone muntoase, trei vaci înseamnă o lună de cosit.
Dar cositul e de-abia începutul. Iarba trebuie luată la mână de cel puțin zece ori. Mai întâi se cosește; apoi, se adună cu grebla în grămezi mici, care să nu absoarbă roua; a doua zi, se răsfiră din nou la soare, să se usuce; apoi se întoarce pentru ca soarele să usuce straturile de dedesubt; după aceea, se adună în căpițe pe câmp; în cele din urmă, se încarcă în căruță, ca o căpiță pe roți, cu fluturii dansând deasupra fânului, și se aduce pe drumuri de țară până acasă, unde caii sunt hrăniți cu fânul pe care l-au cărat; se descarcă la gura fânarului, într-o claie cu miros îmbătător, delicios, ca o supă uscată de vară; se stivuiesc până la streașina fânarului – după ce se ușuie găinile, ca să nu le îngroape fânul –, unde se adună ca o țesătură verde, foșnitoare („trebuie să sune bine; dacă nu sună bine, n-o să aibă gust bun“), în care florile își păstrează albastrul, galbenul și roșul; apoi, la venirea iernii, când vacile sunt aduse de la pășune, porția lor zilnică de fân trebuie tăiată din masa densă și pusă, în sfârșit, în iesle.
Laptele de vară al vacilor, când iarba de pe pășuni e grasă, dă o brânză moale, mâncată de obicei în casă sau împărțită cu vecinii. Alteori, laptele se vinde prin sat sau în orașul apropiat – sau se bea acasă. Vițeii sunt lăsați să sugă înainte de a fi vânduți vii sau mâncați – carnea lor e foarte apreciată. În ziua de azi, rareori se mai face unt. În locul lui, se mănâncă pe pâine untură de porc, delicioasă, cu tot pericolul pentru inimă. Uneori, li se dă lapte și porcilor. Pe toate aceste căi, bunătatea ierbii ajunge în toate ungherele vieții.



Nu vă faceți însă iluzii: nu e o lume a marilor avuții. Munca grea care o susține se simte în mușchii puternici ai brațelor oricui îți strânge mâna, bărbat sau femeie. Aici, o familie de țărani trăiește, în medie, cu circa 4.000 de euro pe an, suplimentați adesea cu venitul de la un loc de muncă. Mai puțin de jumătate din case au baie. Caii sunt scumpi, fiindcă puțină lume își permite mașină. Într-o zi, familia cu care cinam discuta la masă dacă ar trebui să cumpere un cal sau un tractor. Răspunsul: un cal, fiindcă încă nu s-a inventat un tractor care să nască alt tractor. Pe de altă parte, tractorul nu trebuie hrănit în zilele în care nu muncește.
În anii de comunism, între 1947 și 1989, s-a menținut regimul de cosit pe fânețele de munte. Dar după revoluția care a pus capăt regimului Ceaușescu la sfârșitul anului 1989, cooperativele agricole s-au destrămat, iar terenurile le-au revenit foștilor proprietari. Oamenii s-au întors la agricultura la scară mică practicată înainte de comunism, dar, de la jumătatea anilor ’90, lucrurile au mers tot mai rău. Fermierii îmbătrâneau. Tinerii considerau că pot face mai mulți bani din agricultură sau dintr-o slujbă la oraș. Laptele se găsea ieftin, vândut de producătorii la scară mare din alte părți. Pe atunci, nimeni nu vedea fânețele ca pe o moștenire de valoare.
Cum spune Vilmos Szakács, un țăran bătrân din Bârzava, în Europa de Vest, „mai toți lăsau în urmă ce e vechi“. Munca în străinătate părea mai îmbietoare decât statul acasă cu vitele și cu fânul. Acum, după două luni de muncă în construcţii în Norvegia sau Suedia, poți câștiga suficient cât să-ți faci o casă și să cumperi niște teren în Transilvania. Ca și în alte comunități transilvănene, numărul de animale din Bârzava – o frumusețe de sat din Est – a scăzut drastic, de la 3.000 de capete de vite și 5.000 de oi în 1990, până la 1.100 de capete de vite și 3.500 de oi în 2012. Alternativa unui loc de muncă înseamnă mai puține animale, mai puține animale înseamnă mai puțin fân, iar mai puțin fân înseamnă fânețe necosite.
Pădurea a început să le reia în stăpânire. Pe măsură ce se întindea peste ele umbra copacilor, florile din fânețe au început să dispară. „Am văzut cum înaintează molizii peste coama de la sud – îmi spunea Rozália Ivácsony despre fânețele vecinului ei, la vest de Bârzava. Bătrânul a murit și cel tânăr n-o voia.“ Despre fiii ei, acum mari, spune: „Copiii vin, se uită la priveliște, mănâncă, beau și pleacă. I-am crescut să nu ajungă țărani. Pământul ăsta – și a fluturat încet brațul spre pământul ei de pe dealurile pline de căpițe de fân, de o frumusețe încântătoare, – nu mai e de niciun folos acum. Nu-l vrea niciun străin, o să cadă în paragină.“
Banii din afară, câștigați de tinerii care lucrează în străinătate, au început să curgă din plin în sate. Case care „pe vremea comunismului costau șase căpițe de fân – cum îmi spunea Gheorghe Paul, țăran din Breb, un sat din Maramureș –, acum nu le cumperi cu mai puțin de 500 de căpițe“. Locuințele vechi, de lemn, au fost demolate sau renovate. În locul lor au răsărit case mari, cu cuptoare cu microunde pe bufetele cu suprafață de melamină și grătare la nivelul ochilor, ale căror ferestre se deschid spre gospodăriile unde dăinuie încă lumea veche: găinile și curcile ciugulesc pe sub pruni; vaca așteaptă răbdătoare în staulul ei jos, slab luminat; porcii râmă în cocină; bunicii aduc fânul de pe fânețe.
Problemele s-au agravat odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, în 2007. Cererile pentru alocarea fondurilor europene, stângaci concepute și formulate, au împiedicat multe ferme transilvănene mici să obțină bani europeni. Peste 70% din proprietățile individuale, fărâmițate între urmași, erau prea mici ca birocrații români de la București să le califice drept ferme. UE spune că nu se consideră teren arabil eligibil decât cel cu o suprafață de cel puțin o treime de hectar, dar majoritatea loturilor transilvănene sunt și mai mici. Unele ferme mai mari au ajuns să aibă mai multe vaci, dar reglementările sanitare gândite pentru fabricile de lactate high-tech germane și scandinave afectau grav viabilitatea metodelor vechi. Telemeaua, de exemplu, se face dintotdeauna în putineie de mesteacăn. („Totul trebuie făcut cu blândețe – îmi spunea Attila Sarig în timp ce frământa cheagul – ca și cum ai curta o fată.“) UE a insistat că nu se poate face decât pe o suprafață de oțel inoxidabil. Data tradițională pentru începerea cositului pe fânețele joase din unele părți ale Transilvaniei e ziua de Sfântul Ion, 24 iunie, dar administrația românească a stabilit data de 1 iulie. Alte subvenții europene nu sunt disponibile decât dacă fânețele sunt cosite pe 1 iulie sau mai târziu, pentru a lăsa timp florilor să facă semințe și puilor de păsări să crească.


Clăile de lucernă stau de strajă pe deal, la căderea serii, lângă satul Breb. Rădăcinile Transilvaniei au peste o mie de ani vechime. Stilul de viață sătesc nu va continua decât dacă localnicii îl prețuiesc și îl cultivă, iar România și Uniunea Europeană îl consideră demn de a fi sprijinit.
Văzându-și lumea cum dispare încet-încet, oamenii au vrut s-o salveze. „Vreau să păstrez locurile pe care le-au ținut tata și bunicul“ – spune Józef Szôcs. Așadar, ici-colo, puțin câte puțin, au început să-și ia frâiele vieții în propriile mâini. S-au pus pe treabă organizațiile conservaționiste locale. Până atunci, laptele era cumpărat din sate de firmele de lactate mari, care organizau punctele de colectare și controlau prețul. Începând din 2006, câteva comunități, printre care și Bârzava, și-au deschis propriile puncte de colectare a laptelui, cumpărând utilajele de depozitare și refrigerare și stabilind sisteme de igienă conforme standardelor UE. Fiecare țăran care-și aducea laptele cu găleata sau ciuberele la punctul de colectare era plătit – dar doar dacă laptele era curat și de bună calitate.
Rezultatele s-au văzut imediat. Laptele de la țăranii din Bârzava care adoptaseră sistemul nou era colectat și vândut separat de restul laptelui. Inițial, prețul laptelui curat a crescut cu 50%, iar în 2012 se cumpăra de trei ori mai scump decât laptele din alte sate. Într-o seară, la punctul de colectare din Delnița, l-am cunoscut pe Jenô Kajtár. Venise tot cu salopeta albastră pe care o purta prin gospodărie și adusese 50 l de lapte de la cele cinci vaci pe care le mulsese. Lucrurile mergeau bine. Avusese patru vaci, acum avea șase, iar în trei ani prețul laptelui ajunsese de patru ori cât era, dublându-se o dată la deschiderea noului punct de colectare și încă o dată când cooperativa satului stabilise un punct de vânzare directă la Miercurea-Ciuc, orașul din apropiere. Acum, laptele proaspăt, nepasteurizat, se vinde la un automat alimentat de două ori pe zi de un camion frigorific venit din sat. L-am întrebat pe Kajtár de ce crede el că lumea de la oraș îi cumpără laptele. „Fiindcă e lapte adevărat, întreg – a zis el, zâmbind pe sub mustață –, o bucată de trecut pe care viața lor de la oraș a lăsat-o în urmă.“
Nu-mi închipuiam că mă va emoționa vreodată vederea unui automat de vânzare a laptelui. Dar era un simbol al efortului oamenilor de a păstra ceva valoros într-o lume ale cărei forțe făceau tot posibilul să-l erodeze și să-l distrugă. Automatul de lapte de la Miercurea-Ciuc are șanse să asigure, în mod surprinzător, supraviețuirea fânețelor înflorite din munții de deasupra noastră.
Viabilitatea economică a fânețelor rămâne fragilă. Automatul elvețian de vânzare a laptelui costă cam 13.000 $ și scoate un profit de circa 40.000 $ pe an; dar, dată fiind metoda de vânzare directă, dacă un fermier introduce în sistem lapte stricat sau contaminat, cumpărătorii se îmbolnăvesc, dispare încrederea, scad enorm vânzările și are de suferit tot satul. În săptămâna în care am stat la Delnița, patru din 22 de țărani primiseră o interdicție de 7 zile fiindcă aduseseră lapte sub standard. Unul sau doi primiseră interdicție permanentă pentru încălcări repetate ale standardului impus.

Și totuși pe piața în scădere generală, cu prețuri mai mari, satele cu puncte de colectare a laptelui au tot mai multe vaci. Odată cu numărul de vite crește și cererea de fân, iar fânețele, care altfel ar fi fost năpădite de pădure, sunt cosite din nou.
Iar oamenii se simt foarte mândri că n-au abandonat frumusețea moștenită. „E pământul nostru – insista Anuța Borca, tânără mamă din Breb, cu privire la fânețele familiei ei. Trebuie să avem grijă de el. Trebuie să-i învățăm pe copii tradițiile. Și să-i învățăm ceva din care să-și poată câștiga pâinea dacă nu găsesc de lucru.“ S-a oprit din brodat cămașa de in pentru fiul ei. „E important fiindcă tradiția e o comoară. Dacă învață despre ea, or să fie mai bogați.“
Într-o zi, am găsit la Breb o altă doamnă, Ileana Pop, care broda o cămașă de in pentru ginerele ei. Am întrebat-o de unde au modelele. „A, sunt de când lumea – a spus ea nonșalant. Dar amestecăm modelele vechi cu ideile noastre. Niciodată nu schimbăm stilul. Doar ne jucăm cu el.“
Dacă s-ar putea rezolva problema economică, dacă fondurile europene pentru agricultură ar fi mai adaptate specificului local, dacă administrației române i-ar păsa mai mult de bogățiile peisagistice incredibile ale Transilvaniei, această lume a fânului ar putea fi salvată. Transilvania nu a ajuns încă o fosilă. Trăiește – cu chiu, cu vai –, deși are nevoie de o gură de oxigen. Dar reprezintă una dintre marile întrebări pentru viitor: poate lumea modernă să susțină o frumusețe pe care n-a creat-o ea?

Articolul a apărut în ediția din iulie 2013 a revistei National Geographic România

sâmbătă, 5 septembrie 2015

Calugarul


Calugarul
de arhim Ioanichie Balan

Iubite frate muritor,
De vei vedea un calator
Cu hainele cernite , singurel
Descult, flamand
Si insetat
Te rog sa ai mila de el
Ca poate-I un calugar!
De intanlesti la vre-o rascruce
Un om strain, ce-ar vrea s-apuce…
Departe, undeva in lume…
De-l vezi mereu
Oftand din greu
Sa nu-l intrebi atunci de nume,
Ca poate-I un calugar!
De vei vedea trecand prin sat
Un om cu capul aplecat
C-o traista goala in mana lui
Te rog acum
Sa-I iesi in drum
Si un cuvant mai bun sa-I spui
Ca poate-I un calugar!
Sau cand e frig si ploua afara
De vei vedea ca asteapta-n gara
Un calator infrigurat
Nu-l judeca
Cu gura ta
De ce e trist si-ngandurat
Ca poate-I un calugar!
De vei vedea in multe randuri
Un om la munca stand pe ganduri
Privind cu ochi-n departare,
Mereu tacut
Si abatut
Nu-l intreba ce cata-n zare,
Ca poate-I un calugar!
Iubitul meu, nu te-ndoi,
Ci, daca tu vei intanli
Un om in lume fara rost
Ce plange-ades
Neinteles .
Sa stii iubitul meu c-a fost
In viata lui calugar
C-acela care a trait
Si-n manastire-a-mbatranit,
Orice I-ai spune si I-ai da
Sa nu socoti
Ca o sa poti
Sa-I schimbi cumva inima sa,
Ca el e tot calugar!
De-I vei canta de bucurie
De asta el nu vrea sa stie
De jale de ii vei canta,
El tot mereu
Oftand din greu
Plangand incet va suspina
Cu lacrimi de calugar!
Deci nu cata sa-I mangai plansul,
Ci roagate si tu cu dansul,
Caci el de-atata pribegie,
De toti uitat
Si-ndepartat
Va suspina dupa pustie
Caci este tot calugar!
Iar daca lumea-l va-nsela,
Tu frate nu te bucura,
Nici sa vorbesti de el oricui,
Caci el oricand
Mustrat de gand,
Se va scula din calea lui
Caci incai tot calugar!
Iar daca va imbratatnii
Si-n lume frate , va muri,
Sa-l pui atunci intr-un mormant,
Si nimanui
Sa nu mai spui
Ca sub acest strain pamant
Se afla un calugar!

Sfanta Chiriachi

Sfânta Muceniţă Chiriachi, ocrotitoare şi rugătoare pentru creştinii din Episcopia Huşilor

În Sinaxarul Bisericii noastre este consemnată la data de 7 iulie, ziua martiriului Sfintei Chiriachi. O sfântă martiră pentru credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos Cel mort şi înviat, care a avut curajul de a înfrunta păgânătatea, întunericul, compromisul, duplicitatea şi a pecetlui cu preţul propriei vieţi pământeşti trecătoare, credinţa în Mântuitorul Hristos.
 Poate pentru foarte mulţi conaţionali, sfânta este puţin cunoscută, dar prezenţa ei la Catedrala Episcopală din Huşi, de peste 250 de ani, ne îndeamnă să facem cunoscută viaţa, pătimirea, dar mai ales biruinţa ei asupra morţii şi uitării, comune oamenilor.
 Născută din părinţi creştini, în Asia Mică, ca răsplată a rugăciunii lor către Dumnezeu, pentru că a văzut lumina zilei în zi de duminică, a primit numele Chiriachi, substantivul plural desemnând în limba elină, ziua Învierii, ziua care pentru creştini este odihnă şi lucrare a celor pentru suflet. Tinereţea şi viaţa ei plină de virtute şi dragoste creştină, a dus-o în conflict cu autorităţile păgâne ale Imperiului roman. Întrucât cel mai mare şi perfid persecutor al Bisericii, împăratul Diocleţian (284 -305), a pornit o sângeroasă şi de neimaginat luptă împotriva ei, mulţi creştini primind cununa nepieritoare a martirajului, şi Sfânta Chiriachi, pentru credinţa în Domnul cel mort şi înviat, s-a învrednicit de a se socoti împreună cu cei ce „şi-au spălat hainele lor şi care stau neîncetat slujind şi bucurându-se de slava cea cerească” (Apoc.7, 14-17).
 Martiriul sfintei ne arată puterea credinţei şi biruinţa ei. O tânără îşi asumă curajul, şi în faţa autorităţilor păgâne, mărturiseşte curajoasă că aparţine lui Hristos, că este creştină, că viaţa această pământească şi favorurile trecătoare şi înşelătoare, nu pot fi niciodată comparate cu dobândirea vieţii veşnice, pe care o dăruieşte Mântuitorul Hristos tuturor celor ce cred în El, şi-L mărturisesc. Sfârşitul vieţii ei a întors mulţi păgâni, cerând să devină creştini. Şi astfel, o lumină ce strălucea pe acest pământ, a luat în ceruri şi alte lumini care nu încetează a străluci de-a lungul veacurilor. Aceasta, în câteva cuvinte despre viaţa sfintei mare martire a lui Hristos, fericita Chiriachi.
O împrejurare fericită
 Aici, la Catedrala Episcopală din Huşi, se află mâna dreaptă a acestei sfinte care în fiecare zi răspândeşte mireasmă ce îndeamnă la revenirea în sine, la apropiere şi împăcare cu Dumnezeu a tuturor celor care caută odihna şi liniştea sufletească, într-o lume foarte zbuciumată şi bulversată.
 În perioada anilor 1781-1791, a păstorit scaunul episcopal, vrednicul transilvănean de origine, Iacov Stamati, care a zidit actualul palat Episcopal, dar care a primit şi parte din sfintele moaşte ale Sfintei Chiriachi.
 Spre sfârşitul secolului XVIII, o parte din moaştele Sfintei Chirachi, respectiv mâna dreaptă, se află în posesia arhimandritului Meletie Ghica, călugăr şi vieţuitor al Marei Lavre din Muntele Athos.
 Mai înainte fusese stareţ al unei mănăstiri din Bucovina, după anul 1774, când această parte de ţară a fost încorporată în Imperiul austro-ungar, pleacă şi se stabileşte la Muntele Athos. Nu ştim de unde a intrat în posesia sfintelor moaşte, însă într-un testament scris de propria mână, aminteşte de existenţa lor, pe care, în cazul plecării lui din această lume, le lasă Mănăstirii Marea Lavră din Muntele Athos.
 În viaţa lui a intervenit o suferinţă pe când se afla în cetatea Smirna din Asia Mică şi neavând mijloace financiare de tratament, scrie episcopului Huşilor, Iacov, propunându-i să-i ofere o sumă de bani, în schimb urmând să primească pentru Catedrala Episcopală din Huşi, sfintele moaşte. Acesta primeşte bucuros propunerea arhimandritului Meletie Ghica, făgăduindu-i cele cerute în schimbul primirii sfintelor moaşte. În arhiva Episcopiei, s-a păstrat următoarea însemnare: „prin această de faţă iscălită scrisoare se face cunoscut că pentru suma de 100 de lei, am dat mâna Sfintelor moaşte a Sfintei Chiriachi, iubitorului de Dumnezeu, episcopul Huşilor, kir Iacov, şi am luat de la Preasfinţia Sa banii, dăruindu-i în mâinile sale în ziua de 1 iunie, 1787 sfintele moaşte”.
 O astfel de împrejurare fericită a făcut ca o parte din sfintele moaşte ale Sfintei Chiriachi să fie adăpostite în Catedrala Episcopală. La început, sfintele moaşte erau aşezate într-o cutie de lemn de chiparos, după care episcopul Iacov a confecţionat un chivot de argint poleit cu aur în care a aşezat odorul acesta de nepreţuit.
Sfinţenia nu anihilează firescul, ci întregeşte ceea ce lipseşte
 În ziua de 7 iulie a fiecărui an când se cinsteşte Sfânta, mulţime de credincioşi veneau mai ales de dincolo de Prut să cinstească după vrednicie pe Sfânta Chiriachi, să se atingă de ea, să se vindece de bolile şi suferinţele lor, să mulţumească pentru darurile primite de la Dumnezeu.
 Pentru o lume bazată în mare parte pe profit şi interese materiale, sfinţii, prin sfintele lor moaşte, mărturisesc prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în această lume, care deşi este supusă păcatului nu este distrusă total, ci este chemată la sfinţenie. Sfinţenia nu anihilează firescul, normalul, ci întregeşte, completează şi reface ceea ce lipseşte. Niciun sfânt nu s-a prezentat ca purtător de lucruri suprafireşti, ci în răbdare a mărturisit credinţa, a apărat-o uneori cu preţul vieţii, dar a şi sădit-o prin faptele lui în sufletele şi inima multor generaţii.
Sfânta Chiriachi prin credinţa ei este dascăl şi îndrumător către ceruri.
 Deşi tânără, slabă, lipsită de forţă fizică, puterea credinţei i-a dat curajul mărturisirii, într-un timp al persecuţiilor şi încercărilor.
 Pentru un timp scurt şi efemer în faţa persecutorilor şi a celor însetaţi de sânge nevinovat, totul s-a părut de învins, însă prin lucrarea Duhului celui sfânt care a rodit în inima Sfintei Chiriachi, numele şi viaţa ei au devenit prilej de tărie în credinţă, putere a mărturisirii şi curaj chiar şi în faţa morţii trupeşti.
 În fiecare an la 7 iulie, când sărbătorim ziua martiriului Sfintei Chiriachi, se face o procesiune cu sfintele ei moaşte, astfel reluându-se firul întrerupt de cei 50 de ani, de dictatură comunistă, când Episcopia a fost desfiinţată, ziua sfintei fiind trecută sub tăcere.
Martiriul Episcopiei Huşilor, coincide cu viaţa Sfintei Chiriachi, care din secolul al XVIII-lea a devenit ocrotitoarea ei înaintea lui Dumnezeu.
 Biruinţa martiriului o observăm mereu, în ciuda dificultăţilor tot mai directe provocate de oameni necredincioşi, pătimaşi, lipsiţi de latura umană şi tot mai ignoranţi în viaţa duhovicească.
Sfinţii martiri prin credinţa şi viaţa lor, prin curajul şi puterea mărturisirii au devenit casnici ai lui Dumnezeu, izvorul vieţii şi al biruinţei. Cinstindu-i pe ei, recunoaştem puterea şi lucrarea lui Dumnezeu în viaţa noastră, precum şi măsura dragostei Lui faţă de noi, căci „minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi”.
Preasfințitul Corneliu, Episcopul Hușilor

Troparul Sfintei Mari Mucenițe Chiriachi

Glasul 4

Mieluşeaua Ta, Iisuse, Chiriachi, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.

Condacul Sfintei Mari Mucenițe Chiriachi

Glasul 2

Cele de sus căutând...

Muceniţa lui Hristos ne-a chemat pe noi împreună acum să cântăm cu laude luptele şi dumnezeieştile ei nevoinţe. Căci ea, ca o vitează cu cugetul, după numele ce poartă, este doamnă a gândului şi a patimilor celor necuvioase

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfanta-chiriachi-149443.html

vineri, 4 septembrie 2015

Am auzit cantecul pasarii unice


Am auzit cantecul pasarii unice

de Sandu Tudor

(ultima poezie a lui Sandu Tudor)

  Dimineata, la ceasul rugaciunii,
  când pe ramuri sta înca proaspata roua,
  am auzit lânga mine cântecul pasarii unice.
  Iata! se înalta asa de minunat, asa de limpede,
  si rasuna în atâta ecou încât pare ca lumea,
  marea si larga Lume, toata îl asculta,
  firea toata îl aude si îi raspunde,
  îl aude si-l însoteste pâna sus de tot,
la Dumnezeu.

  Privesc, pe mladita unei ramuri,
  într-o picatura limpede de roua
si ascult cântecul de lumina al pasarii.

 În linistea lunga a clipei acesteia atât de înalte,
 fara voie îmi închipui bucuria cereasca;
 fara de voie o descopar acum,
 în pacea starii de rugaciune la care ma aflu
si care ma stapâneste deplin.

  O descopar nu ca o oprire si înecare în simtire,
  nu ca o pierdere a uitarii de sine în extaz,
  ci ca o ascutime de înteles trait, limpede si curat,
  ca o necurmata si nemarginita suire, tot mai
  apropiata,
  tot mai crescuta – la inima cea tainica si sfânta
a Domnului.

Rezervatia cu lalea pestrita -Valenii de Mures(Transilvania)

Rezervatia cu Lalea pestrita-Valenii de Mures (fosta lucalitate Oaia)*Transilvania

Cai de acces
*DN 15/E 578 Reghin-Lunca Bradului-Stanceni,satul Brancovenesti

Rezervatia este situata pe partea dreapta a raului Mures in regiunea dealurilor mici si mijlocii a podisului Transilvaniei.Farmecul salbatic al rezervatiei este intregit de prezenta unor specii deosebite precum tarsa mare sau paiusul baltilor ,bucatelul,rogozul ,rugina sau pipirig,stupitul cucului ,firuta,floarea de leac,floarea cucului si paiusul rosu .Printre acestea se remarca,avand o forma si un colorit cu totul aparte ,laleaua pestrita,planta rara care creste si se dezvolta in conditii optime in aceasta zona .In limbaj popular ,laleaua mai este numita bibilica,datorita petelor pestrite.Mai trebuie mentionat ca este o planta otravitoare ,bulbii acesteia contin un alcaloid puternic ,iar mirosul ei este dezagreabil,asemanator cu cel de blana uda de animal.Exista atat exemplare inchise la culoare,negru-violaceu ,dar si exemplare albe ,in cadrul aceleiasi specii.Perioada de inflorire a acesteia este in luna aprilie.

Bibliografie:"Transilvania-Trasee turistice in zonele naturale de recreere si
agrement din Transilvania -Mandri de Romania"


22 August 2015