Aparitiile de la Garabandal

Aparitiile de la Garabandal

 Părintele Malachi Martin a rezumat situaţia actuală în interviul său din 1998: "Întrucât secretul de la Fatima nu a fost revelat în 1960, Fecioara a apărut la Garabandal, în Spania, pentru a-l face public în modul său propriu. Vedeţi, dacă Vaticanul ar revela secretul, bisericile s-ar umple imediat de credincioşi în genunchi."
Şi pentru a pregăti decorul, tot Sfântul Arhanghel Mihail a fost trimis în Spania, exact ca şi la Fatima. Amintiţi-vă că tot Sfântul Arhanghel Mihail este cel care va înfrunta legiunile de îngeri răzvrătiţi într-o bătălie care nu a avut loc încă, şi totuşi este mai celebră decât toate. Acest paradox este extraordinar! Deci, când Fecioara apare în compania Arhanghelului Mihail, aceasta se poate interpreta: "Atenţie, nu-i de glumă!". Şi la Garabandal, apariţia sa a lăsat o amprentă de neşters, chiar dacă evenimentul nu a fost recunoscut de Vatican. Dar acesta nu va recunoaşte niciodată apariţia de la Garabandal, aşa cum nu va dezvălui nici întregul conţinut al celui "de-al treilea secret". Roma i-a interzis, de asemenea, timp de zece ani misticului Padre Pio să mai apară în public! Prea mult supranatural i-a jenat întotdeauna pe marii prelaţi gătiţi în veşmintele lor pline de panglici. De exemplu, cu ocazia călătoriei sale la Fatima, Papa Paul al VI-lea a umilit-o în public pe sora Lucia, o vizionară autentică aflată în comuniune aproape permenentă cu DUMNEZEU, care îi ceruse cu umilinţă să fie primită în audienţă... Cât despre preoţii moderni, pentru ei miracolele nu există decât pe hârtie. De aceea, faptul că Arhanghelul Mihail ar putea merge în persoană la Fatima sau la Garabandal pentru a pregăti copiii să "o vadă" pe Fecioara Maria, pulverizează întreaga teologie absconsă care le este predată la seminar. Această posibilitate nu a fost niciodată explicată în cărţile lor de dogmatică. Iar la Garabandal, Fecioara s-a manifestat din plin: supranaturalul a fost acolo înmiit. Este extraordinar faptul că numeroase scene au fost fotografiate şi filmate – e drept, cu tehnica anilor ’60 – dar totuşi au fost imortalizate. Imaginile cu copiii intrând spontan în extaz sunt de-a dreptul uluitoare!
 Dar să spunem câteva cuvinte despre Garabandal. Acest sătuc uitat de lume, aflat în mijlocul "ţării nimănui" - aşa cum Fecioara ne-a obişnuit deja – cuibărit pe o colină la 500 m altitudine şi în care sălăşluiau doar vreo 70 de suflete (precum Nazaretul odinioară) – se găseşte la 4 ore distanţă de Bilbao. Locuitorii erau agricultori sau crescători de vite, iar caprele stăteau în casă laolaltă cu oamenii. Nu exista telefon şi nici televiziune. Viaţa se legăna alene între slujbele de duminică şi ritmurile păstoritului. În ziua de duminică, 18 iunie 1961, patru fetiţe de 11-12 ani, Jacinta, Mari-Cruz, Conchita Gonzales şi Mari-Loli Mazon, s-au dus să se joace pe o potecă străjuită de meri: "Deodată, s-a auzit un zgomot ca un tunet". Fetiţele privesc cerul şi nu văd nici un semn de furtună. Atunci, ele se sperie şi o iau la fugă. Câteva clipe mai târziu se opresc şi, liniştindu-se, reîncep să se joace. Între timp, Conchita cade brusc în genunchi. Celelalte fetiţe o privesc, încearcă să o ridice şi, nereuşind, decid să meargă să o anunţe pe mama ei că a făcut o "criză de nervi". Dar imediat, cad şi ele în genunchi, când descoperă ceea ce Conchita văzuse deja: Îngerul. Cele patru povestesc entuziasmate că el era "îmbrăcat cu un veşmânt albastru, lung, fără centură... Aripile roz, luminoase, erau destul de mari, foarte frumoase. Chipul său era nici alungit, nici rotund, nasul era foarte frumos, ochii negri, iar tenul era mat. Mâinile erau foarte fine, unghiile tăiate, picioarele invizibile. Părea să aibă opt sau nouă ani. Atât de tânăr, şi totuşi dădea impresia unei forţe invincibile!". Îngerul dispare fără să spună nimic. Când îşi revin, fetiţele se privesc una pe cealaltă fără să înţeleagă nimic şi se grăbesc spre sat, pentru a se ascunde. Mai întâi vor să se refugieze în biserică, dar nu îndrăznesc să intre, aşa încât se ascund în spatele capelei şi încep să plângă. Ceilalţi copii le întreabă ce s-a petrecut şi, treptat, vestea se răspândeşte. Bineînţeles, povestea ia amploare până când se ajunge la un înger mare cât un avion. Puţini săteni le dau crezare. Totuşi, îngerul revine trei zile mai târziu, pe 21 iunie. De data aceasta, cele patru fetiţe sunt urmărite de către curioşi, printre care şi preotul satului. Îngerul apare brusc şi imediat urmăritorii sunt şi ei proiectaţi în supranatural: ei remarcă, spre exemplu, că chipurile lor au devenit albe, aproape strălucitoare, iar capetele sunt răsturnate pe spate brusc, ca şi cum cineva i-ar fi tras brusc de păr.
Atunci, fetele încep să umble fără să clipească şi fără să-i vadă pe martorii apariţiei, ceea ce din punct de vedere practic este uimitor. Un alt fenomen neobişnuit: mişcările lor sunt perfect coordonate, ca într-un spectacol. Îngerul, la fel de tăcut, dispare, dar revine a doua zi. Mulţimea din jurul fetiţelor creşte neîncetat, iar scepticii îşi fac o plăcere deosebită din a dovedi celorlalţi că nu este vorba decât despre o mare mascaradă. Dar de îndată ce îngerul soseşte, fetele "dispar", sunt purtate într-o altă lume, în extaz. Medicii le ciupesc, le trec flăcări prin faţa ochilor, le împing etc., fără ca vreuna dintre ele să reacţioneze în vreun fel. Ele intrau atunci într-o stare cataleptică. Într-unul dintre documentele filmate, trei medici încearcă să o ridice pe Jacinta, fetiţa înaltă de un stat de palmă şi necântărind mai mult de 30 de kilograme. Nici gând să reuşească! În acea stare, fetiţa era grea ca o stâncă. În schimb mai târziu, când erau împreună cu Sfânta Fecioară, fetiţele se ridicau una pe alta pentru a ajunge să o îmbrăţişeze, ca şi cum nu ar fi fost mai grele decât un pisoi, aşa cum se vede în unele fotografii de epocă. Evident, întreaga regiune îşi dădea deja întâlnire cu fetiţele şi peste 200 de persoane vedeau "luminozitatea" Arhanghelului, care rămânea uneori câte două ore. Când ieşeau din starea de extaz, fetiţele credeau că aceasta nu a durat mai mult de două minute. Îngerul nu spunea niciodată nimic, doar se mulţumea să surâdă şi le modifica percepţia temporală. În fine, pe 1 iulie, el le-a vorbit pentru prima oară şi le-a întrebat: "Ştiţi de ce vin eu la voi?". Fetele l-au privit înmărmurite. "Pentru a vă anunţa că mâine, duminică, Sfânta Fecioară vă va apare sub înfăţişarea de Fecioară a Carmelului."
Îngerul li se arătase mai întâi mai multe zile fetelor doar pentru a le obişnui cu viziunile şi pentru a atrage atenţia satului. În ziua anunţată de către Arhanghelul Mihail, Garabandal număra mai mulţi curioşi decât locuitori.
Este una dintre rarele apariţii angelice din în istoria umanităţii în care un Înger anunţă un miracol dinainte, menţionând şi ziua precisă. Este deci, într-un fel, o reluare a evenimentului de la Fatima, unde Arhanghelul Mihail oferise, de asemenea, copiilor taina împărtăşaniei (aşa cum se prezintă în filmul lui Daniel Costelle).
 În acelaşi timp, este poate prima dată când un înger face un miracol public cu ocazia unei apariţii a Sfintei Fecioare.
Arhanghelul Mihail s-a ţinut de cuvânt: a doua zi, spre ora şase seara, Fecioara a apărut flancată de doi îngeri. Primul era Mihail, dar "celălalt nu ştim cine era. Era îmbrăcat precum Arhanghelul Mihail şi îi semăna ca un frate geamăn". Fratele Paul-Marie remarcă, în lucrarea sa, "Apariţiile de la Garabandal" că "nu se poate vorbi despre autosugestie. Pe de o parte, fetele nu auziseră niciodată despre apariţiile de la Fatima, iar pe de altă parte, reprezentările moderne ale Fecioarei Carmelului, foarte numeroase în Spania, nu seamănă deloc cu viziunile fetelor. Ea este reprezentată de obicei îmbrăcată în brun, cu un voal alb sau negru, precum carmelitele sau, uneori, este îmbrăcată în roşu şi poartă un voal alb sau albastru. Din acest punct de vedere, viziunea lor este perfect originală, şi, totodată, este conformă cu vechile reprezentări ale Fecioarei Carmelului din iconografia tradiţională, pe care fetele nu aveau de unde să le cunoască". În plus, în 1961 satul era izolat de lume şi nu dispunea încă de telefon sau de electricitate.
Sursa:angelinspir.ro

Dincolo de vreme(fenomene paranormale din Bucegi)

Dincolo de vreme

Cu siguranţa, mulţi dintre dumneavoastră, pornind în drumeţiile menite să vă dezvăluie tainele Bucegilor, luându-vă ca punct de plecare frumoasa staţiune montană Buşteni, nu v-aţi gândit nici o clipă că, dincolo de frumuseţe, relaxare şi sănătate, oraşul de la poalele Caraimanuiui ascunde nenumărate alte enigme, fiind o adevărată poartă spre lumi pe care doar le bănuim că există.
 Însăşi denumirile locurilor sunt învăluite în necunoscut, originile lor nefiind nici acum elucidate. Bătrânii spuneau falnicelor palate de piatră, străjuite de misteriosul Sfinx, Buceci, nume care, după unele păreri, vine de la stăpînul acelor pămînturi, un anume Buceac, în vreme ce alţii susţin că denumirea se trage de la pluralul cuvântului "buceac", care înseamnă un covor verde şi moale de muscinee, plante care abundă prin acele locuri.
 Primele menţiuni despre Masivul Bucegi se pierd în negura vremurilor, dar găsim consemnări exacte în 1592, când locuitorii din vechea cetate a Râşnovului au cumpărat păşuni pe Valea Cerbului, obligându-se în faţa domnitorului Mihai Viteazul să plătească o arendă şi în folosul mânăstirilor.
Trecând însă de istoria ştiută de noi, oraşul Buşteni este punctul de plecare spre o lume tainică, care aşteaptă să-i fie dezlegate enigmele...
Sursa:muntii-bucegi.ro

Al treilea secret relevat de Fecioara Maria la Fatima

Al treilea secret revelat de Fecioara Maria la Fatima

 Astăzi, aproape toate profeţiile făcute de clarvăzători, de către magi recunoscuţi, astrologi, mistici sau cele care apar în textele sacre anunţă vremuri grele pentru umanitate. Istoria abundă în prevestiri surprinzătoare care chiar s-au confirmat, dar şi în aşa-zise profeţii care nu s-au împlinit niciodată. Ce ar trebui să credem despre aceasta?
 Numeroşi sunt aceia care consideră că profeţiile făcute la un moment dat de Fecioara Maria cu privire la viitorul omenirii sunt cele mai demne de crezare dintre toate. Dincolo de orice fel de convingeri, lucrurile neobişnuite care s-au petrecut în Portugalia, la Fatima, începând cu luna mai 1917 rămân o enigmă nedesluşită pe deplin nici până în ziua de azi. Ceea ce a devenit pentru Biserica Catolică "al treilea secret de la Fatima" este interpretat astăzi de unii şi de alţii, credincioşi sau nu, ca fiind fie un fenomen paranormal, fie o manifestare de origine spirituală, fie o halucinaţie colectivă, fie o impostură şi chiar există unii care cred că este vorba despre un fenomen extraterestru de tip OZN...
 Evenimentele care au avut loc la Fatima la începutul secolului trecut sunt, într-adevăr, tulburătoare. Ele s-au petrecut sub ochii plini de uimire ai unor copii "simpli", fără şcoală, cât şi sub privirile uluite a mai multe zeci de mii de oameni. La momentul respectiv, revelaţiile făcute atunci de Fecioara Maria au destabilizat destul de mult instituţia ecleziastică, într-atât de serios încât au fost permise toate alterările şi toate interpretările posibile. Apariţiile de la Fatima au generat o admiraţie încă şi mai intensă decât evenimentele de la Lourdes, în Franţa. Dacă mesajul marial primit de Bernadette Soubirous în 1858 la Lourdes a fost foarte scurt, constând în numai câteva fraze de natură strict religioasă şi chiar de natură intimă, în schimb mesajul adresat micilor păstori de la Fatima se repeta la intervale regulate, în faţa unor mulţimi din ce în ce mai mari. Şaptezeci de mii (70.000!) de persoane au văzut cu ochii lor Soarele "dansând pe cer" înainte de a se prăvăli în mod vertiginos spre cei prezenţi, dându-le tuturor senzaţia că se va izbi de pământ.
 Dincolo de toate acestea, mulţi dintre cei care interpretează fenomenul de la Fatima se mai întreabă încă, în mod simplist, de ce Fecioara le-a arătat oamenilor Soarele prăvălindu-se peste pământ? Alţii se întreabă de ce a minţit cu seninătate Vaticanul cu privire la cel de-al treilea secret lăsat de Lucia, mica prezicătoare de la Fatima? De ce la moartea acesteia, în 2005, cardinalul Ratzinger (alias Papa Benedict al XVI-lea) a dispus să fie imediat sigilată chilia ei de la mănăstirea carmelită din Coimbra?
"Secretul de la Fatima trebuie îngropat în locul cel mai ascuns, cel mai adânc, cel mai întunecat şi cel mai inaccesibil de pe Pământ", a afirmat la un moment dat cardinalul Ottaviani, în 1967.
 După celebra "Profeţie a Papilor" a Sfântului Malachia –numită şi "Profeţia Sfântului Malachia" şi atribuită unui călugăr irlandez devenit arhiepiscop de Armagh, prieten al Sfântului Bernard de Clairvaux, fondator al ordinului cistercian – se pare că ne aflăm deja în vremurile din urmă.
 În 1139, Malachia a mers la Roma să dea seamă Papei Inocent al II-lea pentru treburile diocezei sale. În timpul şederii la Roma, el a avut o viziune dumnezeiască, în care i s-a dezvăluit un lung şir de 111 suverani pontifi ai Bisericii romano-catolice, începând cu anul 1130. Manuscrisul său cuprindea 111 scurte sentinţe profetice în latină, fiecare dintre ele portretizând lapidar, într-un mod foarte semnificativ, o anumită trăsătură dominantă a câte unui Papă din lunga înşiruire şi, în final, o descriere a ultimului Papă, care urma să domnească în vâltoarea vremurilor din urmă.
 Papei Benedict al XVI-lea îi corespunde a 111-a caracterizare simbolică, şi anume "Gloria olivae" ("Gloria Măslinului"). Actualul Papă Benedict al XVI-lea ar fi deci, în conformitate cu această profeţie, al 111-lea suveran pontif. Despre ultimul Papă, "Petrus Romanus" ("Petru Romanul"), profeţia Sfântului Malachia ne revelează că: "În timpul ultimei persecuţii la care va fi supusă sfânta Biserică Romano-Catolică, ea va fi condusă de Petru Romanul. El va păstori turma credincioşilor în vâltoarea a numeroase frământări, care vor culmina cu distrugerea cetăţii celor şapte coline (Roma), iar apoi Judecătorul cel de temut va judeca poporul". În timpul stăpânirii sale, Roma şi Biserica sa îşi vor afla sfârşitul. Sintagma "Judecătorul cel de temut" este în general interpretată ca o referire la Ziua Judecăţii de Apoi.
 Există o profeţie similară din 1962, primită prin inspiraţia Sfintei Fecioare la Garabandal, în Spania: "După moartea Papei Ioan al XXIII-lea, vor mai fi încă trei papi, iar unul dintre ei va avea o domnie foarte scurtă. După aceea vor veni vremurile din urmă, dar nu şi sfârşitul lumii". Or, putem observa că după Papa Ioan al XXIII-lea a fost Papa Paul al VI-lea, urmat de Papa Ioan Paul I şi de Papa Ioan Paul al II-lea. Privind lucrurile din acest punct de vedere, domnia Papei Benedict al XVI-lea ar corespunde chiar vremurilor din urmă...
 Profeţia lui Malachia este luată atât de în serios de către Biserica Romano-Catolică, încât, de teamă sau din cauza superstiţiilor, niciun suveran pontif nu şi-a luat numele de Petru atunci când a fost uns. Daniel Réju, autorul cărţii Moartea papilor şi Apocalipsa, emite cu privire la aceste aspecte presupunerea că: "desemnarea unui nume pontifical a fost prevăzută în protocolul Papal pentru a se evita venirea unui prelat numit Petre care să acceadă la Scaun şi să trebuiască să poarte acest nume". Iar autorul se întreabă: "Ce tabu misterios să fie într-atât de puternic, încât să fie respectat cu atâta stricteţe? Ce interdicţie învăluie prenumele Petru cu o forţă capabilă să întreţină această teamă aproape supranaturală?". Sfântul Malachia a înfăţişat era noastră ca fiind jalonată de Papi şi iată că ne apropiem de sfârşitul acestei serii...
 Deşi semnificaţia sa reală este aceea de "revelaţie", cuvântul "apocalipsă" a ajuns să însemne astăzi aneantizare, haos, luptă escatologică, finală, între forţele binelui şi cele ale răului.
 În Apocalipsa sa, Ioan a precizat că vremurile din urmă vor fi vestite de către îngeri. Or, apariţia Fecioarei Maria, care s-a revelat micuţilor păstori de la Fatima, a fost pregătită de un înger, şi nu de către orice înger, ci chiar de însuşi Sfântul Arhanghel Mihail!
MIRACOLUL ULUITOR CE A AVUT LOC LA FATIMA
 În primăvara lui 1916, în locul numit La Loca du Cabeco, Arhanghelul Mihail s-a arătat în faţa a trei copii care erau cu oile la păscut: Lucia de Santos, în vârstă de 10 ani, şi cei doi veri ai săi, Jacinta (7 ani) şi Francisco (10 ani), toţi trei provenind dintr-o familie de ţărani sărmani şi analfabeţi. Cei trei mici păstori au avut de trei ori viziunea unui "înger al păcii" care avea ca misiune să îi pregătească pentru venirea Fecioarei Maria. Cu fiecare apariţie, Arhanghelul Mihail îi chema pe copii să se roage: "Oferiţi-I fără încetare Celui Prea Înalt rugăciuni şi jertfe". Sfântul Arhanghel Mihail s-a prezentat ca fiind îngerul păzitor al Portugaliei. Cu ocazia ultimei sale apariţii, în toamna lui 1916, Arhanghelul Mihail i-a dat ostia (împărtăşania) Luciei, iar celor doi veri le-a dat să bea din conţinutul unui vas, spunându-le: "Iată trupul şi sângele lui Iisus Hristos, care a fost chinuit groaznic de către nişte oameni nerecunoscători. Îndreptaţi păcatele lor şi împăcaţi-L pe DUMNEZEU!". De remarcat că Lucia nu a menţionat cuvântul "înger" decât în 1930, adică paisprezece ani mai târziu.
Anul următor a marcat începutul unei lungi serii de viziuni dumnezeieşti, care s-a întins de pe 13 mai până pe 13 octombrie. Duminică, 13 mai 1917, de sărbătoarea Înălţării, în timp ce cei trei copii erau cu oile la păscut aproape de satul Fatima situat în dioceza Leiria, în Portugalia, privirile le-au fost atrase de strălucirea intensă care lumina cerul. În faţa unui arbore se afla o "frumoasă Doamnă", înveşmântată într-o capă de un alb strălucitor şi ţinând mătăniile pentru rugăciune în mână. "Nu vă temeţi", le-a spus ea, "sunt coborâtă din Ceruri (...). Am venit la voi ca să vă spun să veniţi aici şase luni la rând, în zilele de 13, la această oră. Mai târziu vă voi spune cine sunt şi ce doresc". Şi a adăugat: "Rugaţi-vă în fiecare zi pentru pacea lumii şi pentru sfârşitul războiului". Imediat după aceea, Doamna s-a ridicat la ceruri şi a dispărut. De remarcat că exact în acelaşi loc, pe 13 august 1385, regele Juan I al Castiliei, aflat în dificultate cu armata sa, a invocat cu pioşenie protecţia Fecioarei Maria şi a jurat, în cazul unei victorii, să ridice o mănăstire în onoarea ei, ceea ce regele a şi făcut. El a construit atât o biserică consacrată Sfintei Fecioare a Victoriei, cât şi o mănăstire, Mănăstirea Bătăliei, aparţinând ordinului măicuţelor dominicane.
 Într-o primă etapă, Lucia a hotărât să nu vorbească despre această apariţie, însă Jacinta nu s-a putut abţine să nu spună tuturor. După o lună, în ziua a treisprezecea, la ora stabilită, copiii au venit în acelaşi loc, însoţiţi, de data aceasta, de cam o sută de ţărani. Către prânz, un mic nor luminos a coborât din cer şi a plutit la înălţimea unui arbore. Doar copiii au putut să o vadă pe Doamnă. Aceasta îi spuse lui Lucia: "Îi voi lua în curând la cer pe Jacinta şi pe Francisco, însă tu vei mai rămâne o vreme aici. Iisus vrea să Îl serveşti, pentru ca oamenii să mă cunoască şi să mă iubească". Profeţia s-a îndeplinit, căci Francisco a murit la vârsta de zece ani, pe 4 aprilie 1919, iar Jacinta, pe 20 februarie 1920, la vârsta de nouă ani. Apoi, Doamna a dispărut. Cei prezenţi au mărturisit că, în momentul în care norul s-a ridicat către cer, au auzit un vuiet foarte mare (ceea ce pare uşor neobişnuit pentru o apariţie marială). Vestea s-a răspândit cu repeziciune. Mica parohie rurală din Fatima a devenit peste noapte celebră, la fel ca şi cele o mie cinci sute de suflete ale satului. Biserica a cules primele mărturii şi le-a considerat un mesaj care îndeamnă lumea creştină, aflată în plin război, la pace, la rugăciune şi la speranţă.
Pe 13 iulie 1917, mai multe mii de oameni s-au prezentat la locul stabilit. Lucia i-a cerut Doamnei să facă un miracol, astfel încât toată lumea să creadă, iar aceasta a spus că "în octombrie, va spune cine este şi ce doreşte şi va face un miracol pentru ca toţi să creadă. Rugaţi-vă pentru păcătoşi şi repetaţi adesea... «O, Iisuse, fac toate acestea pentru iubirea Ta, pentru îndreptarea păcătoşilor şi pentru iertarea păcatelor»". Lucia a spus că a avut o viziune amănunţită a infernului, povestind astfel: "În această mare pluteau demoni şi suflete care apăreau ca având trup uman, negre de funingine şi arzând cu vâlvătaie, şi care semănau cu un jăratic aprins. Ridicate în flăcări, cădeau apoi în toate părţile, ca nişte scântei într-un mare incendiu, fără greutate, fără echilibru, totul petrecându-se pe fundalul ţipetelor stridente şi al urletelor de durere şi de disperare care te făceau să tremuri de spaimă (...) Demonii se distingeau de sufletele umane prin forma lor oribilă şi respingătoare, de fiare nemaivăzute şi înspăimântătoare, dar încinse precum cărbunii aprinşi".
 Cu ocazia celei de-a treia apariţii, Fecioara Maria le-a făcut cunoscute trei profeţii care, la vremea respectivă, au rămas trei secrete foarte bine păzite. Două dintre acestea au fost divulgate abia în 1942, iar al treilea a rămas învăluit în mister timp de optzeci de ani. Lucia a întrebat-o pe "Doamnă" cine este. Ea nu a răspuns la întrebare, dar a spus că Primul Război Mondial urma să se termine în curând şi le-a cerut copiilor "să se roage pentru a-I cere lui DUMNEZEU sfârşitul războiului", prezicând totodată debutul unui nou conflict: "Războiul (1914-1918) se apropie de sfârşit. Dar dacă vom continua să Îl supărăm pe DUMNEZEU, nu va trece mult timp şi, sub următorul Papă, va începe un alt război, şi mai sângeros". Doamna a mai spus că începutul celui de-al Doilea Război Mondial va fi anunţat de o lumină ce va apărea pe cerul nopţii. Şi această profeţie s-a îndeplinit, întrucât aurora boreală s-a produs în emisfera nordică pe 25 ianuarie 1938. După spusele Fecioarei Maria, singurul mod de a evita războiul ar fi fost ca Rusia să revină la credinţa creştină care fusese crunt reprimată de regimul comunist. Iar după aceea, a mai spus Sfânta Fecioară, lumea va cunoaşte o perioadă de pace.
 Să ne amintim că toate acestea se petreceau în ajunul Revoluţiei Socialiste din octombrie. Lumea ajunsese să afle despre existenţa acestor mesaje din memoriile Luciei publicate într-o lucrare, în 1941, dar şi graţie declaraţiilor cardinalului Schuster, din 1942.
 Apariţia de pe 13 august a fost perturbată de arestarea arbitrară a celor trei copii. Cum, după părerea lui, ordinea publică a fost tulburată, primarul satului, Arturo d’Oliveira Santos i-a obligat pe cei trei copii să urce în maşina lui şi i-a sechestrat timp de trei zile. I-a interogat şi i-a ameninţat cu moartea în scopul de a-i determina să mărturisească toate secretele. Deci a patra apariţie a fost ratată, căci lipseau copiii, care jucau rolul de mijlocitori. În absenţa lor, s-au adunat totuşi aproximativ 18.000 de oameni la locul deja ştiut, aceştia asistând la fenomene precum tunete, fulgere, halouri de lumină alb strălucitoare...
 Duminică, 19 august, după slujbă, Lucia, Jacinta şi Francisco au mers cu oile la păscut în locul în care mergeau de obicei. O scurtă viziune în care i-a apărut Fecioara a anunţat-o pe Lucia că trebuie să continue "să se roage, să se roage mult şi să facă ofrande pentru iertarea păcătoşilor". Doamna le-a spus că la a şasea apariţie a ei, se va produce acel miracol care îi va face pe toţi să creadă.
 Pentru a asista la apariţia supranaturală din 13 septembrie au venit nu mai puţin de 30.000 de oameni. Copiii au reuşit cu greu să îşi facă loc printre ei.
 Oamenii se prosternau în faţa micuţilor "mesageri", implorându-le ajutorul pentru a se vindeca. Lucia îi ceru din nou Fecioarei Maria să facă un miracol, însă primi acelaşi răspuns: "În octombrie voi face un miracol (...) DUMNEZEU este mulţumit de rugăciunile şi de sacrificiul vostru de sine". Sfânta Fecioară i-a anunţat pe copii că în luna octombrie vor asista la venirea Domnului, a ei, a Sfântului Iosif cu pruncul Iisus... Data de 13 octombrie 1917 va rămâne întipărită în amintirea tuturor... Fără maşini, fără autobuz, pe o ploaie torenţială, mai mult de 70.000 de persoane au înfruntat mlaştinile pentru a ajunge pe dealul Cova di Iria, unde aveau loc apariţiile, pentru a vedea miracolul promis. Şi nu au fost dezamăgite.
 Către orele 10 dimineaţa, o coloană de fum s-a ridicat deasupra capetelor copiilor şi apoi s-a evaporat. Fenomenul s-a repetat de trei ori. Lucia le-a cerut credincioşilor să îşi închidă umbrelele pentru a se putea ruga şi să fie cât mai atenţi la apariţia Fecioarei. Aceasta apăru şi i se prezentă copilei ca fiind Sfânta Maică a Rozariului, cerându-i totodată să construiască o capelă în numele Său. Mai adăugă: "Continuaţi să vă rugaţi şi să mă chemaţi în fiecare zi. Dacă poporul se căieşte, războiul se va termina. Să nu Îl supărăm şi mai tare pe Domnul nostru!". Apoi îi spuse Luciei să "vindece mai mulţi bolnavi şi să convertească păcătoşii". După aceea s-a ridicat la ceruri, iar ploaia a încetat. În acel moment, Lucia le-a spus oamenilor să privească Soarele. Acesta a fost văzut ca un astru strălucitor de culoarea argintului mat, putând fi privit fără senzaţia de orbire. În momentul în care astrul a început să se învârtă, producând o jerbă multicoloră, cei prezenţi, înspăimântaţi, au crezut că Soarele se va prăvăli peste ei. Acesta se mişca tot mai vertiginos, schimbându-şi brusc direcţia, precum o roată de foc şi a coborât aproape de pământ de trei ori la rând în decursul unui sfert de oră, schimbându-şi culorile de fiecare dată.
 Unul dintre martori a spus că a văzut "un disc clar conturat, cu o coamă luminoasă şi intens strălucitoare, fără însă a fi obositoare pentru ochi. Avea aspectul unui disc plat şi neted, tăiat în sideful unei cochilii. Nu semăna cu Soarele aşa cum apare el când este acoperit de ceaţă (de altfel, nici nu era ceaţă în acel moment), căci nu era nici întunecat, nici difuz, nici acoperit, profilându-se sub forma unui disc sidefiu, care se rotea în jurul propriei axe. Nu era vorba numai de strălucirea unui astru plin de viaţă, ci şi de rotaţiile realizate cu o foarte mare viteză (...) Soarele se desprinsese de pe cer şi, roşu ca sângele, cobora către pământ, ameninţând să ne zdrobească sub greutatea imensei sale mase de foc. Au fost câteva secunde cumplite. Privind acest Soare, am remarcat că totul se întuneca în jurul meu (...) Obiectele, cerul şi stratul atmosferic aveau toate aceeaşi culoare..."
 Acest miracol s-a produs de trei ori, de fiecare dată cu o mişcare de rotaţie şi mai rapidă. Lumina a devenit din ce în ce mai strălucitoare şi mai colorată. Cei prezenţi au spus că au văzut raze galbene, verzi, albastre, roşii... Spectacolul a durat mai puţin de un sfert de oră, dar, în tot acest timp, care le-a părut multora dintre cei prezenţi o eternitate, mulţimea a avut impresia foarte vie că Soarele se va desprinde de pe cer şi se va prăvăli peste oameni. Unii au îngenuncheat pentru a se ruga, alţii au strigat înspăimântaţi. Pierre Jovanovic semnalează un element interesant: leoarcă de apă după ploaia torenţială de dimineaţă, hainele oamenilor s-au uscat instantaneu în acele momente. Entuziasmul a fost apoi indescriptibil.
 Aerul a devenit violet şi apoi galben. Mulţimea ţipa de spaimă, iar în câteva momente, totul a revenit la normal. Fecioara a reapărut, de data aceasta însoţită de Sfântul Iosif, de pruncul Iisus, binecuvântând lumea şi făcând cu mâna gestul crucii.
 Oamenii plângeau, descoperindu-şi capul în faţa "miracolului". Citind mărturiile, este evident, spune jurnalistul Pierre Jovanovic, că ceva "absolut extraordinar, unic, neomenesc, s-a petrecut atunci, depăşind orice explicaţie ştiinţifică, fie ea de domeniul opticii, al gravitaţiei, al cosmosului sau al meteorologiei (...) Iar ceea ce mulţi autori uită să menţioneze (fiind în mod voit lipsiţi de obiectivitate) este că hainele ude ale celor 70.000 de persoane s-au uscat în mod miraculos într-o fracţiune de secundă!"
 În concluzie, cu excepţia datei de 13 august, când copiii au fost sechestraţi de primarul răuvoitor, Fecioara a apărut în fiecare lună, pe data de 13, timp de şase luni. Francisco o putea vedea, dar nu o putea auzi. Jacinta o vedea şi o auzea, dar nu îi putea vorbi. Numai Lucia putea să o vadă, să o audă şi să vorbească cu ea. Pierre Jovanovic face un rezumat al evenimentelor astfel: "Este pentru prima dată în istoria umanităţii când o fiinţă divină anunţă cu 90 de zile înainte că va face un miracol, dând, în plus, data şi chiar şi ora când se va produce respectivul miracol. Apoi, nu numai că miracolul se produce, dar, în plus, este şi văzut, descris şi raportat de jurnaliştii prezenţi, între care se numărau inclusiv cei de la ziarul anticlerical O Seculo (Secolul), trimişi la faţa locului, ca să nu mai vorbim de cei 70.000 de martori."
 Mulţi s-au întrebat de ce Fecioara a ales să le prilejuiască oamenilor această experienţă cu mişcarea ameninţătoare a Soarelui, făcându-i astfel pe oameni să creadă că este "sfârşitul lumii". Să ne amintim că acest Soare căzător a fost văzut pe o rază de 50-60 de kilometri în jurul Fatimei. Cum se explică această anomalie solară complet suprarealistă, din moment ce Soarele s-a aflat în tot acest timp la locul său, pe cer, pe toată durata evenimentului?
 Să amintim acum profeţiile făcute de Sfânta Fecioară la Fatima şi care s-au realizat întru totul:
 – Jacinta şi Francisco au murit curând, iar Lucia a trăit mai mult. De remarcat că trupul Jacintei nu a intrat în descompunere, ceea ce este un semn de sfinţenie.
 – Primul Război Mondial s-a terminat la scurt timp după aceea;
 – Sub pontificatul lui Pius al XI-lea, a avut loc al Doilea Război Mondial, care a fost încă şi mai sângeros;
 – Începutul celui de-al Doilea Război Mondial a fost marcat de apariţia pe cer a unei lumini neobişnuite;
 – Rusia şi-a propagat ideile greşite, provocând războaie şi persecutând Biserica. Au fost oameni care au fost martirizaţi şi popoare care au fost distruse;
 – Pacea a revenit în lume.
Fecioara i-a făcut cunoscute Luciei şi alte evenimente ce aveau să se petreacă, dar interzicându-i să le dezvăluie înainte de 1960.
Sursa:angelinspir.ro

Fecioara Maria si profetiile Apocalipsei

Fecioara Maria si profetiile Apocalipsei


 În 1914, cu trei ani înainte de Fatima, Fecioara Maria a apărut în Ucraina, unde a revenit în aprilie 1987, când i-a apărut unei fetiţe de 12 ani, căreia i-a spus că vremurile din urmă au venit şi că, dacă Rusia nu se va întoarce la creştinătate, va avea loc şi un al treilea război mondial, şi că întreaga lume se îndreaptă către ruină.
Ucraina era crucială în convertirea Rusiei şi în instalarea păcii în lume.
Sora Lucia, într-o perioadă în care Vaticanul încă îimai permitea să se exprime, i-a declarat părintelui Fuentes că am intrat deja în perioada vremurilor din urmă, amintind de mesajul apocaliptic al Sfântului Ioan.
 În mod paradoxal, nimeni nu pare să fie interesat de miracolele şi mesajele contemporane ale Fecioarei, precum acele statui care plâng şi care se întâlnesc aproape peste tot în lume, în Columbia, în Italia, în Statele Unite, în Japonia şi chiar şi în Bangladesh. Peste tot, mesajul pare să fie acelaşi: ameninţarea cu pedeapsa, o pedeapsă "mai mare decât potopul", "aşa cum nu s-a mai văzut", "foc va cădea din cer şi va distruge o mare parte din omenire, nescutind pe nimeni", "iar supravieţuitorii vor fi atât de înspăimântaţi, încât vor regreta că nu au avut soarta celor morţi".
 Genialul părinte Malachi Martin este însă acela care ne va da (o dată în plus) răspunsul final, în cadrul unui interviu-fluviu realizat pentru site-ul de internet dedicat operei sale literare, iar aceasta cu foarte puţin timp înainte să moară. În ciuda oboselii şi a sănătăţii sale şubrede, de data aceasta părintele a fost mai clar, iar ceea ce a declarat nu are nimic de-a face cu dezvăluirea oficială făcută de Vatican:
 "Părintele Malachi Martin: În 1917, trei copii au afirmat că au văzut-o pe Fecioara Maria, aceasta transmiţându-le anumite mesaje specifice pentru creştini şi pentru Papă, mesaje mai mult decât îngrozitoare despre pedeapsa dumnezeiască pentru omenire. Ele preveneau oamenii cu privire la o mare nenorocire care se va abate asupra lor în cazul în care vor continua să păcătuiască. Au fost trei revelaţii divine, însă ultima a rămas secretă, nefiind încă dezvăluită oamenilor, dar fiind consemnată pe o coală de hârtie.
  [Fecioara Maria] prevesteşte [în cadrul celui de al treilea secret] că vor fi războaie, boli, cănaţiuni întregi vor dispărea, că vor fi trei zile de beznă, epidemii care vor şterge într-o singură noapte ţări întregi de pe hartă şi că suprafeţe de uscat vor fi înghiţite de ape, devastate de tornade şi de furtuni.
Acesta nu este deci un mesaj prea plăcut, iar lui Ioan Paul al II-lea nu-i convenea deloc aceasta. Aşa că el a lăsat dintr-o dată toate acestea într-un plan secund, deoarece, în opinia lui, omul este binecuvântat şi tocmai de aceea el va reuşi şi trebuie să fie ajutat să-şi construiască aşezările şi comunitatea. Este o filosofie cu totul diferită.
Întrebare: Care este rolul Rusiei în viziunea de la Fatima?
MM: Rolul Rusiei este unul foarte important. Dacă dăm crezare viziunii de la Fatima, atunci lucrarea de mântuire a lumii şi de vindecare de toate relele acesteia trebuie să înceapă cu Ucraina şi cu Rusia [atât de marcate de experienţa comunistă]. Tocmai de aceea, Fecioara Maria a vorbit atâta despre Rusia, care trebuie să fie cea dintâi vindecată de păcatele sale, ceea ce va permite apoi mersul spre mai bine şi îndreptarea restului lumii. Este un mesaj foarte straniu, întrucât noi, occidentalii, am fi putut crede că mântuirea lumii va veni dinspre Vest, dar se pare că nu este aşa. Conform viziunii de la Fatima, salvarea noastră va veni dinspre Est, şi în special din Ucraina şi dinRusia, ceea ce este în sine un fapt extraordinar".
 Din tot ceea ce a apărut în ultimele două decenii şi din toate cărţile despre Fatima publicate în ultimii 70 de ani, cărţile şi interviurile părintelui Martin sunt singurele care oferă cheile acestui foarte apăsător şi incomod secret, şi înţelegem astfel de ce Biserica Romano-Catolică nu l-a făcut public: ierarhii au considerat că nu avea niciun rost să-i sperie pe credincioşi, care oricum sunt din ce în ce mai puţini. Să examinăm mai îndeaproape cuvintele folosite de către părintele Martin pentru a explica "secretul". Dispunem de trei elemente:
1) "Epidemii care vor şterge de pe hartă ţări întregi într-o singură noapte";
 2) "Suprafeţe de uscat vor fi înghiţite de ape, devastate de tornade şi de furtuni ";
 3) "Trei zile de beznă".
 Epidemiile capabile să ucidă într-o singură noapte populaţia unei ţări pot fi, de exemplu, generate de centralele nucleare, aflate în pană din cauza unei canicule foarte puternice sau a unui eveniment care provoacă în serie dezastre de tipul celui care s-a petrecut la Cernobâl. Al doilea aspect se referă la tot ceea ce oamenii de ştiinţă spun referitor la încălzirea globală şi la modificarea nivelului apelor oceanice. Aproape că am putea spune "nimic nou", cu excepţia celor trei zile de beznă. Fecioara Maria a anunţat că, dintr-un motiv sau altul, nu vom vedea lumina Soarelui timp de trei zile (acest aspect va fi abordat într-unul din capitolele următoare).
 Revenind acum la Ucraina, nimeni nu a vorbit vreodată despre ea că având o legătură cu cel de-al treilea secret de la Fatima. Nimeni, cu excepţia părintelui Malachi Martin.
 Dintr-un anume punct de vedere, un mister marial este, analogic vorbind, precum o păpuşă Matrioşca; un mister poate să ascundă un al doilea mister, şi tot aşa. Graţie acestei fraze-cheie rostite de acest preot remarcabil, putem îndrăzni să credem că am găsit calea de urmat. În 1914, cu exact trei ani înainte de Fatima, Fecioara Maria a apărut în Ucraina în satul Hruşiv. Sătenii au văzut-o plutind deasupra cupolei micii biserici din lemn care poartă hramul Maicii Domnului a Sfintei Treimi, biserică renumită totodată pentru o icoană şi pentru un izvor miraculos al Fecioarei Maria. Ceea ce ea a spus la această apariţie ne dă fiori: "Timp de 80 de ani, credinţa voastră va fi atacată şi voi va trebui să suferiţi apărând-o". "Pentru credinţa voastră, veţi fi persecutaţi de bolşevici". Părintele Romaniuk de la biserica ucraineană din Paris afirma la un moment dat, în treacăt, că de la instalarea comuniştilor la putere, mai mult de 3.000 de preoţi au fost deportaţi în Siberia. Părintele Martin, la rândul lui, nu a ezitat să spună lucrurilor pe nume: "Este un lucru foarte greu de spus, însă nu există o Biserică mai coruptă decât Biserica Ortodoxă rusă. Începând din 1928, Biserica rusă a fost mâna dreaptă a guvernului sovietic, acceptând exterminarea a milioane de ucraineni, de catolici, cât şi exterminarea tuturor episcopilor şi a tuturor preoţilor din Ucraina, iar acest lucru s-a petrecut şi pe întreg teritoriul Rusiei. Toţi cei care nu semnau manifestul comunist erau ucişi, iar aceasta nu i-a deranjat absolut deloc pe prelaţii trădători. Mai mult decât atât, ei chiar au spionat Biserica în favoarea comuniştilor.
 Există o lege a dezvoltării umane: dacă este aplicat un astfel de regim la două generaţii succesive, principiile morale şi spirituale vor fi aproape complet dezrădăcinate şi oamenii nu îşi vor putea reveni de pe o zi pe alta doar pentru că li se spune: «gata, acum sunteţi liberi». Sufletul lor este deja corupt. Au acceptat şi au trăit într-o minciună. Ei s-au luptat cu cel mai rău dintre dictatorii pe care lumea i-a avut vreodată, dictator care poate să revendice uciderea a cel puţin 66 de milioane de compatrioţi. Câţi oameni se pot «lăuda» că au ucis 66 de milioane de oameni, că acest lucru nu îi îngrijorează şi că sunt adoraţi în calitate de «Tătuci ai popoarelor»"?
 Cele revelate în apariţia Fecioarei din 13 februarie 1914 s-au adeverit. Ceea ce este şi mai surprinzător este că Fecioara Maria nu a uitat acest mic sătuc din Ucraina, întrucât a revenit în acel loc la exact un an de la accidentul de la centrala nucleară de la Cernobâl, şi anume pe 27 aprilie 1987! Ea i-a apărut atunci unei fetiţe ucrainene în vârstă de 12 ani, pe nume Marina Kizin şi a plutit deasupra bisericii, exact la ora când se petrecuse explozia cu un an în urmă. Ortodocşii, musulmanii, protestanţii, evreii şi catolicii care au avut privilegiul de a o vedea în această misterioasă lumină divină argintie, având o înălţime de 200 de metri, care plutea deasupra bisericii (fapt care s-a petrecut până în 15 august), au descris-o purtând o minunată rochie sobră, asemănătoare cu cea din icoana Maicii Domnului de la Kiev. După câteva săptămâni de apariţii succesive, autorităţile comuniste au trimis soldaţi ruşi (aşa cum s-a petrecut şi la Fatima) pentru dispersarea mulţimii, însă cum soldaţii vedeau şi ei apariţia, aceştia au rămas nemişcaţi, fiind fascinaţi de aceasta.
 Mesajul Fecioarei este răspunsul direct la întrebarea de ce mântuirea lumii trebuie să înceapă cu Ucraina. Jurnalistul Roy Abraham Varghese notează, într-un articol din revista săptămânală Maica tuturor popoarelor, consacrată Fecioarei Maria: "Aproximativ 500.000 de persoane au asistat la apariţiile Fecioarei Maria până la data de 15 august. Fecioara Maria a spus: «Am venit în mod special pentru a-i mulţumi poporului ucrainean, deoarece voi sunteţi cei care au suferit cel mai mult pentru biserica lui Hristos în ultimii 70 de ani. Am venit ca să vă liniştesc şi ca să vă spun că suferinţele voastre se vor sfârşi în curând. Ucraina va deveni un stat independent»".
 Înainte ca ea să îşi facă apariţia, o lumină strălucitoare a acoperit biserica şi împrejurimile; această lumină a putut fi văzută pânăşi în programele de televiziune. Fecioara Maria "ieşea" din această lumină şi plutea deasupra bisericii. Cu privire la catastrofa de la Cernobâl, ea a spus:
 "Nu-i uitaţi pe cei care au murit în acest dezastru. Cernobâl este o chemare şi un semn pentru lumea întreagă. Iertaţi-i pe duşmanii voştri. Prin voi şi prin sângele martirilor va veni convertirea Rusiei. Pocăiţi-vă şi iubiţi-vă unii pe alţii.
 Au venit timpurile acelea care au fost vestite ca fiind vremurile din urmă. Priviţi nefericirea care covârşeşte lumea…păcatele, lenea, genocidurile.
 Rugaţi-văpentru Rusia. Asuprirea şi războaiele continuăsă sălăşluiască în minţile şi în inimile oamenilor. Cu toate acestea, Rusia continuăsă-L renege pe Fiul meu. Rusia respinge viaţa cea adevăratăşi continuă să trăiascăîn întuneric…
 Dacă Rusia nu se întoarce la creştinătate, va avea loc şi un Al Treilea Război Mondial şi lumea întreagă se va îndrepta spre ruină."
 În cartea sa, "La Foudre de la Justice" ("Fulgerul dreptăţii"), Ted Flynn completează şi întăreşte citatul de mai sus din cuvintele Fecioarei Maria:
 "Vin la voi cu lacrimi în ochi şi vă implor: rugaţi-vă şi vă osteniţi pentru binele şi pentru slava lui DUMNEZEU. Ucraina a fost prima ţară care s-a pus sub oblăduirea Împărătesei binelui şi a Slavei lui DUMNEZEU (încă din 1058) şi de aceea v-am luat sub ocrotirea mea. Dăruiţi-vă lui DUMNEZEU, căci fără aceasta nu există fericire şi nimeni nu va ajunge în Împărăţia cerurilor fără această dăruire.
 Trebuie să ajungeţi la Inima lui DUMNEZEU şi să trăiţi în unitate. Iubesc Ucraina şi îi iubesc pe ucraineni pentru credinţa şi pentru suferinţele lor, căci Iisus Hristos şi cu mine ocrotim Ucraina pentru slava şi viitorul Împărăţiei lui DUMNEZEU pe Pământ. Ucrainenii trebuie să devină apostolii lui Hristos pentru poporul rus, căci, dacă Rusia nu revine la creştinism, va avea loc un al Treilea Război Mondial.
 Atitudinea Ucrainei este crucială în convertirea Rusiei. Ucraina este cheia pentru instaurarea păcii în lume. Iar Rusia este cea care va converti Occidentul. Însă scânteia care va provoca toate acestea va veni din Ucraina."
"Secretul" de la Fatima începe să capete un nou contur graţie acestor două apariţii din Ucraina, prima cu trei ani înainte de Fatima, iar a doua la un an după accidentul de la Cernobâl. Simbolic vorbind, nerespectarea cuvântului Fecioarei Maria va aduce moartea (prin iradiere). Din nou, Fecioara Maria a făcut o referire la "vremurile din urmă".
Sursa:angelinspir.ro

Fecioara din Mexic-Aparitiile

Fecioara din Mexic - Aparitiile

Este vorba probabil despre cel mai mare miracol din toate timpurile. Oricum, cel mai spectaculos. Cel mai extraordinar lucru este că pare a fi fost conceput de Dumnezeu ca o veritabilă bombă cu efect întârziat. Doar de câţiva ani şi graţie progreselor ştiinţei şi tehnicii, aspectul prodigios al acestui miracol a putut să fie revelat. Situaţie paradoxală: ştiinţa este cea care dovedeşte că ne găsim în faţa unui fenomen care o depăseşte total.
Evenimentul s-a produs în 1531 în Mexico. Oraşul a fost cucerit de către spanioli câţiva ani mai devreme. Evanghelizarea progresa rapid, dar prima conducere civilă spaniolă s-a dovedit a fi odioasă cu Indienii. Revolta creştea. Atunci Maica Domnului i-a apărut unui indian, Juan Diego, şi a lăsat pe haina acestuia propria Sa imagine (icoană), imprimată în mod miraculos. Această haină încă există, expusă şi venerată în zilele noastre într-o imensă bazilică la periferia de nord a oraşului Mexico, devenită cel mai mare centru de pelerinaj din întreaga Americă Latină. Aproximativ 20 de milioane de credincioşi vin să se roage aici în fiecare an.
POVESTIREA
 O serie de evenimente extraordinare s-au derulat pe o perioadă de patru zile, din 9 până în 12 decembrie 1531, în nordul oraşului Mexico. Patru zile care au marcat profund întreaga istorie a Mexicului. Se pare că sunt chemate azi, în criza religioasă străbătută de biserică, să joace un rol tot mai important în întreaga lume. Cu siguranţă, nu există nici un loc în lume în care Dumnezeu să fi intervenit într-un mod atât de lămuritor.
 Când aceste evenimente au avut loc, tocmai se terminase cucerirea Mexicului de către spanioli. Printre nenumăraţii Indieni care s-au convertit la noua religie abandonându-şi zeii lor, se găseşte personajul principal al acestei aventuri, un Indian ce avea numele de Cuautlactoactzin, ceea ce în limbaj nahuatl, limba aztecilor, înseamnă "Cel ce rosteşte adevărul" sau " Cel ce nu ascunde nimic". Botezat de puţină vreme, el a primit numele de Juan Diego şi trăieşte împreună cu unchiul său, botezat Juan Bertardino. Un al treilea om joacă un rol capital: primul episcop al oraşului Mexico, fratele Juan de Zumurraga, ajuns de puţină vreme din Spania. Acestea sunt cele trei personaje fizice ale acestui episod extraordinar, care este descris în textul Nican mopahua.
Ziua 1 (Sâmbătă, 9 decembrie 1531)
 Practic era încă întuneric când Juan Diego ieşea pentru a se duce, în răcoarea dimineţii, până la Tlatelolco pentru a primi învăţături în noua sa credinţă, de la Părinţii franciscani. El locuia atunci la Tulpetlac, pe malul lacului Tzompango. El a ocolit dealul Tepeyac şi a urmat digul ce pornea chiar de la baza acelui deal, pentru a ajunge la Tlatelolco pe insula din mijlocul lacului. Juan Diego are deja 57 de ani. Orfan de tată încă de mic copil, a fost crescut de unchiul său. Văduv fiind de doi ani, locuieşte cu unchiul său. Convertirea lui l-a transformat profund. Fiind foarte impresionat de sărăcia franciscanilor care au venit să evanghelizeze ţara sa, el a hotărât să trăiască în sărăcie ca şi aceştia. El era, fără îndoială, după cum va fi dovedit în continuare, angajat într-o căutare spirituală profundă. Cel puţin de două ori pe săptămână el parcurgea acest traseu lung, de 15 km, până la Tlatelolco, pentru a urma instruirea sa religioasă şi a asculta messa. Sâmbăta era, pentru el şi pentru franciscani, o zi foarte importantă deoarece era dedicată mai ales Fecioarei Maria, străveche devoţiune inaugurată în secolul al IX-lea care s-a răspândit treptat în întreaga Europă.
Dar, în această dimineaţă, după ce trecuse de zona muntoasă a Sierrei, trecând pe lângă dealul Tepeyac, aude deodată un minunat ciripit de păsărele, mult mai frumos decât tot ceea ce a auzit vreodată. Părea că vine din înaltul colinei Tepeyac. Deodată, vântul se opreşte. Tăcere! Atunci Juan Diego îşi aminteşte tot ce a auzit povestindu-se de către bătrâni, în copilăria sa. Războinicii morţi în luptă sau pe piatra de sacrificii, dar şi femeile moarte la naştere, toţi ajunşi la zeul Soare şi locuind într-o ţară minunată: "ei beau şi savurează nectarul florilor savuroase şi frumos mirositoare, niciodată ei nu simt tristeţea". Toţi devin aici ei înşişi "diferite feluri de păsări cu un bogat penaj ". Se întreabă cum poate el să audă astfel de cânturi. Oare a murit? Visează? Sau poate se găseşte în paradisul terestru din Tlalocan, grădina luxuriantă a celor care au fost iniţiaţi în misterele morţii de către Tlaloc, zeul ploii şi care sunt deci morţi înecaţi sau loviţi de trăsnet în timpul vreunei furtuni, sau au fost "duşi" de friguri. Aceste este de asemenea un paradis umplut nu doar de flori, ci şi de ciripit de păsări.
 Apoi, o voce foarte suavă, îl strigă pe nume şi chiar cu diminutivul numelui său, cum adesea se obişnuieşte în Mexic: "Juanito, Juan Dieguito!". Vocea părea să vină de pe vârful dealului. Foarte intrigat, dar deloc speriat, dimpotrivă, cu inima plină de bucurie, ca şi cum ar presimţi vreo manifestare minunată, Juan Diego înaintează pentru a afla cine îl strigă astfel.
Prima apariţie
Se află atunci în faţa unei femei foarte tinere, foarte blândă şi foarte frumoasă care îi spune, cu toată simplitatea, că Ea este Fecioara Maria, Maica Domnului cel adevărat. Exista chiar şi acolo, înainte de sosirea Spaniolilor, o statuie a lui Cihuacoatl, denumită, mai familiar, Tonantzin, "Mama Noastră". Dar ea avea un aspect teribil cu colierul său din mâini tăiate, îşi aminteşte cu claritate Juan Diego. Pe când femeia ce stătea în faţa lui era atât de blândă şi atât de frumoasă! Este adevărat că îi vorbeşte în nahuatl, limba lui maternă. Ea foloseşte expresii pe care Juan Diego le recunoaşte. Acestea provin din vechea lui religie, de dinaintea botezului său. Dar totuşi, ea pare să dea acestor expresii un sens cu totul diferit, mult mai puternic şi mai profund. Ea străluceşte într-un fel nemaiîntâlnit. Îmbrăcămintea ei nu seamănă cu cea a femeilor din ţara lui. Acestea strălucesc precum cele ale lui Cristos în timpul Schimbării la faţă. Dar întreaga natură în jurul ei participă la această vrajă. Juan Diego vede arbuştii de pe deal, cactuşii şi cele mai mici fire de iarbă ca fiind transformate în pietre preţioase. Nu erau decât smaralde, turcoaze, sclipind în toate culorile curcubeului, descriere pe care o găsim destul de des în relatările celor ce au trăit o experienţă la graniţele dintre viaţă şi moarte. Lumea noastră (aceasta) le apărea cu totul transfigurată, într-o splendoare pe care suntem incapabili să o discernem. În prezenţa Sa, Juan Diego, cu totul emoţionat, se simte iubit şi se prosternează.
 Ea vrea să îi încredinţeze o misiune. Doreşte ca el să meargă la episcop, în Mexico, să îi ceară în numele Său, să construiască pe acel loc o biserică în care să poată să îl manifeste pe Dumnezeu şi să îl dăruiască oamenilor, să le asculte plânsul, tristeţea, să îi îngrijească şi să îi vindece de toate durerile lor.
 Juan Diego este cu totul sedus, în adâncul inimii lui, de frumuseţea apariţiei. El simte în interior o asemenea pace încât nu are nici cea mai mică îndoială asupra identităţii acestei frumoase Femei. El porneşte imediat la drum pentru a împlini misiunea pe care a primit-o. Coboară din nou de pe deal şi intră pe şoseaua ce duce în oraş, traversând lacul. În centru, se află în faţa unei case mari în stil medieval, destul de impunătoare, construită pe locul unei piramide. Capela privată a episcopului este decorată cu un ornament mare deasupra altarului, iar palatul dispune de mobilier suficient pentru a face viaţa plăcută, dar nimic altceva.
 Dar nu se intră oricum la episcop. Juan Diego trebuie să aştepte multă vreme până ce un servitor să îl conducă la acesta. Este sigur că episcopul l-a primit pe Juan Diego la etajul principal. Totodată, în 1530, Juan de Zumarraga, Fratele franciscan, este doar numit episcop. El va trebui să se reîntoarcă mai târziu în Spania pentru a fi uns Episcop şi să revină în Mexico, în 1534. Născut în 1468 în ţara bască spaniolă, el are deci în 1531, 63 de ani, ceea ce la vremea respectivă era o vârstă înaintată. El abia venise în Mexico şi nu înţelegea nici un cuvânt în nahuatl, limba lui Juan Diego. Deci dialogul era posibil doar cu ajutorul unui interpret. O tradiţie destul de solidă ne spune că acesta era Fratele Juan Gonzales, de asemenea franciscan.
 Juan Diego se achită de misiunea lui. Juan de Zumarraga, după ce l-a ascultat o clipă, îi spune să revină într-o altă zi când va avea mai mult timp la dispoziţie şi va putea cu uşurinţă să îi asculte întreaga povestire. Dar mesagerul Sfintei Fecioare a înţeles bine că episcopul nu a crezut nici un cuvânt din expunerea lui şi a plecat, dezamăgit, să aducă la cunoştinţă Fecioarei eşecul lui. La lăsarea zilei, ajunge pe vârful dealului, iar acolo o găseşte pe frumoasa Maică, ce îi apăruse dimineaţa.
A doua apariţie.
 El şi-a permis astfel să îi dea un sfat. Dacă ea ţine cu adevărat la biserica ei, ar fi mai bine să trimită la episcop " pe cineva nobil, stimat, cunoscut, respectat, onorat " deoarece, spune el " eu sunt un om de la ţară, un hamal, cel mai necioplit, cele mai de pe urmă din sat". Întreaga umilinţă profundă şi sinceră a lui Juan Diego transpare din aceste cuvinte. Dar Maica Domnului nu se lasă convinsă. Ea spune că nu îi lipsesc slujitorii, pe care ar fi putut să îi trimită ca mesageri. Dar ea l-a ales pe el: "Este absolut necesar să fii tu acela... fiul meu, tu cel mai mic, şi îţi poruncesc să te duci mâine din nou să îl vezi pe episcop." Juan Diego s-a închinat şi a promis frumoasei Doamne să-i împlinească voinţa. Iată-l investit cu o misiune căreia, pentru moment, nu îi simte decât dificultatea, fiind foarte departe de a bănui repercusiunile incredibile a ceea ce i s-a cerut. Va pleca din nou mâine să îl vadă pe episcop şi se va reîntoarce seara să dea seama pentru misiunea lui, Sfintei Fecioare, precum astăzi.
Ziua a doua (duminică, 10 decembrie 1531)
A doua zi, pe când totul era încă în întuneric, Juan Diego porneşte să îl vadă pe episcop. Merge mai întâi la mesă, apoi, pe la ora zece, se duce la palatul episcopului. Îi este destul de greu să ajungă la el. Atunci s-a aruncat la picioarele lui plângând şi i-a relatat din nou întreaga poveste şi dorinţa arzătoare a Sfintei Fecioare de a i se construi la picioarele colinei Tepeyac o mică biserică. De data aceasta, Juan de Zumarraga are răbdare şi îi pune multe întrebări, îl scrutează pentru a-şi forma o părere despre sinceritatea lui, şi pe jumătate convins, îi spune să îi ceară acestei Doamne să îi dea un semn. Această exigenţă nu îl tulbură deloc pe mesagerul Fecioarei. Dimpotrivă, îi recomandă doar episcopului să aleagă bine semnul pe care îl doreşte. Siguranţa lui îl impresionează favorabil pe Juan de Zumarraga. Pe când Juan Diego a plecat, episcopul i-a chemat pe doi dintre servitorii lui şi i-a însărcinat să îl urmeze discret pe acest indian să vadă pe cine întâlneşte acesta cu adevărat. Poate e vorba de vreo intrigantă care abuzează de naivitatea lui. Dar servitorii episcopului îl pierd din vedere pe Juan Diego, la capătul şoselei, de cum a ieşit de pe insulă. L-au căutat peste tot, dar nu l-au găsit. Foarte furioşi, s-au întors să spună episcopului că după părerea lor acest indian nu este o persoană serioasă, ci un mitoman sau un simplu visător. Dacă se mai întoarce, nu ar trebui să-l mai asculte, ci să-l pedepsească pentru a nu mai deranja oamenii cu povestea lui. În aceeaşi zi, Juan Diego urcă iar dealul pentru a expune Sfintei Fecioare cererea episcopului.
A treia apariţie
 Maica Domnului i-a spus atunci : " Prea bine, micul meu copil, te vei întoarce mâine aici pentru a duce episcopului semnul ce ţi l-a cerut ". Dar, seara, când s-a întors acasă, Juan Diego descoperă că unchiul lui, Bernardino era bolnav.
Ziua a treia (luni, 11 decembrie 1531)
 Luni, în loc să urce iar dealul spre a o reîntâlni pe Sfânta Fecioară, Juan Diego se duce, în grabă să caute un doctor. Rămâne alături de el toată ziua pentru a-l îngriji, dar e în zadar, căci seara unchiul său se simte tot mai rău. Îi cere deci nepotului să meargă a doua zi dis de dimineaţă până la Tlatelolco să îi aducă un preot, pentru a se putea confesa şi a se pregăti de moarte.
Ziua a patra (marţi, 12 decembrie 1531)
 Marţi, 12 decembrie 1531, el iese aşadar să caute un preot. Pe drum îşi spune că dacă merge drept înainte ca de obicei Sfânta Fecioară l-ar putea vedea şi l-ar opri. Aşa că face un mic ocol pentru a o evita, înconjurând dealul. Dar, cum se face adesea când căutăm să scăpăm de conştiinţa noastră, la o cotitură a potecii, dă cu ochii de Sfânta Fecioară care observase manevra lui şi îl aştepta.
A patra apariţie.
" Ce s-a întâmplat cel mai mic dintre fiii mei?", l-a întrebat. "Încotro te îndrepţi?" Juan Diego se prosternează în faţa ei şi îi explică faptul că unchiul lui este bolnav şi că ar trebui mai degrabă să se ocupe de el. "Îţi cer iertare, fii răbdătoare puţin cu mine, căci nu vreau să înşel... mâine negreşit voi veni foarte repede. "
Dar Maica Domnului îl întâmpină cu bunătate. Nu ar fi trebuit să îi fie frică de această boală, nici de vreo altă ameninţare. Nu este ea oare mama lui? Nu este el oare sub protecţia ei? "Nu eşti tu oare învelit în pelerina mea, cuprins în braţele mele? " Ea îl asigură aşadar pe mesager de soarta unchiului său: "Să fii sigur că el deja se simte bine". Juan Diego nu se îndoieşte. Cuvântul Sfintei Fecioare îi este de ajuns. În acest moment el trebuie doar să urce dealul, să culeagă toate florile pe care le va găsi, apoi să coboare pentru a i le arăta mai întâi Sfintei Fecioare, iar apoi să le ducă episcopului.
 Flori ! În 12 decembrie! Chiar şi în Mexic, iarna, când este atât de geroasă, încât în această zi, nu există decât mărăcini şi pietriş. Dacă el va duce flori episcopului, acesta cu adevărat ar fi un semn evident. Prin cuvântul Maicii Domnului, Juan Diego urcă dealul, iar acolo el " este umplut de admiraţie în faţa atâtor felurite flori, pe deplin deschise, frumoase şi delicate". Acestea sunt proaspete, încărcate de rouă, iar printre ele sunt numeroşi trandafiri castilieni, cei mai renumiţi şi cei mai frumoşi. Mai întâi a fost ciripitul păsărelelor şi iată acum florile. Pentru noi, acesta nu pare a fi decât un basm cu zâne. Dar pentru Juan Diego ca şi, mai târziu, pentru toţi aztecii, există aici un limbaj clar. Flori şi triluri, în cultura nahuatl aceasta înseamnă: adevăr, frumuseţe, filozofie, poezie, comunicare divină. Este evocarea plenitudinii fericirii, a fericirii zeilor. Limbajul provine din perechi. Dumnezeul suprem este "Cel ce este departe şi aproape "; omul este "chip şi inimă"; lumea este „cer şi pământ"; zeii sunt „ noapte şi vânt", adică: invizibili şi activi, dar nepalpabili. Juan Diego culege cât mai multe flori, le adună, le înfăşoară în haina lui. Apoi coboară la Sfânta Fecioară.
A cincea apariţie.
Maica Domnului alege câteva flori, le pune iarăşi în haina lui Juan Diego spunându-i: "Fiul meu, cel mai neînsemnat dintre toţi, aceste flori sunt dovada, semnul pe care îl vei duce episcopului".
 Când Juan Diego ajunge la palatul episcopului, îi roagă pe servitori să îl ducă la stăpânul lor. Pentru că insistă, aceştia îşi bat joc de el, făcând glume pe această temă. Juan rămâne acolo, cu capul plecat, sprijinit de un zid. Aceştia observă că duce ceva în haina lui, ceva ce emană un parfum sublim. Intrigaţi, se apropie, văd câteva tije ale florilor care ieşeau puţin din haină şi încearcă să le tragă afară, dar nu reuşesc. Ei devin până la urmă iritaţi, cerându-i să le arate ce duce. La vederea florilor, foarte uimiţi, se duc să-l înştiinţeze pe episcop despre ceea ce tocmai au văzut. Acesta îl cheamă degrabă la el.
 Juan Diego povesteşte iar întreaga situaţie şi cum Maica Domnului l-a trimis să culeagă flori de pe deal, spunându-i că acesta va fi semnul cerut de către episcop. La sfârşitul expunerii lui, Juan îşi desface haina. Florile se rostogolesc pe jos, şi spre marea lui surprindere, episcopul cade în genunchi în faţa lui. Pe haina lui este imprimat chipul (icoana) Sfintei Fecioare, cu mâinile împreunate, cu capul uşor aplecat. Episcopul este pe deplin convins de data aceasta. Haina lui Juan Diego este luată, iar episcopul o păstrează mai întâi în paraclisul său. Juan mai petrece o zi la palatul episcopului, iar a doua zi, adică miercuri, îl conduce pe acesta la locul exact în care a întâlnit-o pe Sfânta Fecioară prima dată şi unde ea doreşte să i se zidească o biserică. Apoi cere permisiunea de a se întoarce acasă, unde află că Maica Domnului a apărut şi unchiului său şi l-a vindecat. Şi el trebuie să meargă acum la episcop să îi povestească tot. Un detaliu foarte important: Sfânta Fecioară i-a spus că ar dori să fie invocată ca "desăvârşita Fecioară Sfânta Maria din Guadalupe. "
 Mult mai târziu, spre 1544 sau 1548, conform calculelelor istoricilor, episcopul Zumarraga îi cere lui Juan Diego să îl conducă la locul exact al celor de-a patra şi de-a cincia apariţii. La data aceasta, lui Juan i-a fost oarecum greu să regăsească locul. Atunci o lumină a strălucit, ca şi cum i l-ar indica. Exact acolo se aflase Maica Domnului, tăindu-i calea atunci când Juan a vrut să scape. Tocmai acolo ea l-a trimis să culeagă flori de pe creasta dealului. Iată cum este descris acest episod de Motecpana:
"Puţin după ce i s-a arătat lui Juan Diego şi după absolut minunata apariţie a Icoanei ei, Doamna Cerului a realizat numeroase miracole. După cum se spune, exact în acel moment a început să curgă micul izvor ce se găseşte în spatele Templului Doamnei Cerului, spre Orient... Apa care ţâşneşte din el, deşi efervescentă, nu se revarsă. Drumul parcurs de ea nu este lung, ci dimpotrivă, foarte scurt. Este foarte curată şi mirositoare, dar nu plăcută; este uşor acidă şi binefăcătoare pentru toate bolile celor care o beau cu plăcere şi se scaldă în ea. De aceea sunt numeroase miracolele realizate cu ajutorul acestei ape de către prea pura Doamnă a Cerului, încântătoarea noastră Mamă Sfântă Maria din Guadalupe."
Izvorul încă există, limpede şi parfumat, cu un gust puţin acid. Apa curge din abundenţă prin nişte guri dispuse în rânduri, pe mai multe niveluri. Pelerinii vin să bea această apă, umplându-şi sticlele, stropindu-se, oarecum ca şi la Lourdes.
Sursa:angelinspir.ro

Comoara din Bucegi(fenomene paranormale din muntii Bucegi)

Comoara din Bucegi

Stătea de ceva timp rezemat de peretele stâncos în care câteva raze de peste deal băteau cald, într-un amurg târziu. Christian Abel se întorsese aici, pe colinele copilăriei, acum, la bătrâneţe, chemat, parcă, de un glas ce străbătea din timpuri aproape uitate, dar care se făcea auzit din ce în ce mai mult, în special în serile liniştite când, în faţa şemineului stil baroc, la lumina sfeşnicului vechi din gresie şi înconjurat de nişte nepoţi imaginari, şi care uneori luau chipul vechilor prieteni din copilărie, rămaşi, după atâta timp, la aceeaşi vârstă la care erau când s-au văzut ultima oară, le povestea, în gând, despre frumuseţea bătrânilor munţi cu piscuri ce urcau printre stele şi văi adânci şi prăpăstioase, în care pădurile de brad cu mirosul mereu proaspăt de răşină, pe care nu l-a putut uita niciodată, erau străbătute de izvoare mai întâi pitite printre tufe, pentru ca apoi, după ce se învolburau printre pietrele albe de lumină, să se prăvale în cascade înspumate; le povestea de ursul brun, bătrânul prieten pe care de atâtea ori îl întâlnise pe potecile părăsite, ce duceau la tufărişul de mure; de grotele în care se piteau, jucându-se de-a v-aţi ascunselea, ei, copiii munţilor, cum li s-a spus ades.
Aici, pe Platoul Bucegilor, descoperise pasiunea pentru explorare şi, înscris, mai târziu, în cercul de speologie Focul Viu, cerc de turism specializat înfiinţat in anul 1969 din iniţiativa unor iubitori de munte, studenţi ai Facultăţii de Geologie-Geografie din Bucureşti, învăţase să pătrundă, întâi cu sfială dar cu nestăvilită curiozitate, apoi cu îndrăzneală şi pasiune, în tainele din adâncuri, echipat cu casca cu jugulară în y, flacăra acetilenică şi lumina electrică, frontală, subcombinezonul din fibră "polar" luat direct pe corp, fără alte haine de piele, ciorapi din neopren ori hamul speologic sau carabiniera de dimensiuni reduse pentru agăţarea lămpii de carbid. Străbătuse, astfel, numeroase peşteri în care nimeni cunoscut nu intrase vreodata; doar bătrânii povesteau, seara, la foc, legende…
Cea care-l atrăsese în mod deosebit, dintotdeauna, era despre o cheie fermecată, ascunsă într-o peşteră, de însuşi duhul munţilor; deşi nimeni n-o văzuse, se ştia sigur că era o cheie mare şi grea, de culoarea sienei arse, cu micuţe încrustaţii în formă de coarne de cerb; şi că era cheia de la o comoară, se mai ştia… dar unde era comoara, şi despre ce comoară era vorba? De câte ori punea aceste întrebări, bătrânii îi răspundeau cu un zâmbet abia schiţat: asta, doar cine găseşte cheia, va şti… Cât îşi dorise, în copilărie, să găsească cheia fermecată! Şi cât o căutase, împreună cu prietenii lui, plecaţi şi ei, acum, prin lume.
După ce poveştile copilăriei se pierduseră prin ani mulţi de studii, întâi în ţară, apoi în Anglia, studiind tehnica speologiei alpine, organizare ture speologice şi echipare peşteri, nivel superior, Christian Abel, devenit, în timp, un reputat speolog, cu numeroase studii şi tratate publicate despre speologie fizică şi biospeologie, iată-l întors pe meleagurile natale, chemat parcă de un glas pierdut prin timp, al inocenţei şi dorului de casă.
Urcase pe vechea potecă şi cu nerăbdare, dar şi cu mirare: aici parcă nimic nu se clintise din loc, totul părea ca în urmă cu treizeci de ani; stânca semeaţă, de sub care răzbătea un fir de apă rece, printre pietrele calcaroase; poteca şerpuită prin pădurea stufoasă, câteva raze de lumină împletite prin frunzisul verde, cimbrişorul şi rhododendronul violet, potbalul auriu şi firava genţiană, ori parfumata levănţică.
Ajuns lângă peretele muntelui, căută prin tufa de jnepeni intrarea în grotă; era o mică scobitură în piatră, prin care n-ai fi crezut că se poate pătrunde înăuntru, dar el ştia… Se aplecă zâmbind, amintindu-şi de câte ori, în copilărie, pătrunsese în inima muntelui prin această portiţă ascunsă de privirile turiştilor care nu aveau de unde să cunoască locul. Doar intrarea era strâmtă, apoi grota se lărgea într-o galerie lunguiaţă, pe care de atâtea ori o străbătuse, că ajunsese să-i cunoască fiecare colţ ori adâncitură.
La fel porni şi acum, în vechea aventură a copilăriei pe care n-o putuse uita nicicând. Cu lanterna ţinută în mâna stângă, lumina fiecare petec de stâncă, în timp ce cu mâna dreaptă mângâia peretele întunecos, recunoscând fiecare piatră: aici, o felie de andezit, apoi granitul zgrunţuros, calcarul gălbui, dincolo, brecia, dolomitul, ori calcarul recifal. Toate erau ca în copilărie, le regăsea bucuros, pierdut în amintiri. Deodată, din această visare îl trezi o lumină venită brusc, dintr-un perete îndepărtat, pe un coridor de care, parcă, nu-şi mai amintea… O lumină în inima muntelui, într-o grotă în care aproape crescuse, de atâtea ori intrase în ea, copil fiind; nu, nu era posibil! Christian Abel era acum un om de ştiinţă matur, nu mai credea de mult în miracole. Poveştile copilăriei erau frumoase şi încă şi le amintea cu nostalgie, dar acum ştia că erau doar frumoase basme ale muntenilor sfătoşi ce depănau seara, la foc, aiureli, să le mai treacă timpul…
 Raza de lumină îl sfida cu sclipirea ei din adâncuri, răbdătoare şi neclintită de verdictul omului de ştiinţă. Simţi broboane de sudoare ce-l străbăteau în aerul îngheţat al peşterii. Hotărî să meargă spre lumină; picioarele nu-l ascultau, înglodate, parcă, în stâncă. Se desprinse cu greu şi păşi încet, cu teamă, ca pe-o lespede vrăjită. Pas cu pas, se apropie de oaza sclipitoare; era ca o lume ce se deschidea în mod miraculos, spre un alt tărâm…Încercă, apropiindu-se, să pătrundă întâi cu privirea, în această lume pe care, într-o lucire de gând, o văzu ca pe o gaură în timp, prin care pătrundeai în alt univers paralel. Totul era luminat ca prin ceaţă, nimic nu putea distinge în această fantă plină de semnificaţii... Ajuns aproape, întinse mâna, spre a intra cu totul în lumea miraculoasă a luminii pure.
Mâna se izbi de stâncă. Era o stâncă din piatră de mică, pe care, o rază pornită din lanterna lui şi lovită de peretele opus, se răsfrângea, amplificând lumina, aşa cum face de obicei orice pietricică de mică pierdută prin colbul drumului, în care o rază de lumină sclipeste ca aurul. Râse înciudat, de el însuşi… Doamne, ce naivitate! După atâtea studii ştiinţifice pe care le scrisese şi atâtea premii obţinute, cum putuse fi atât de naiv? Exact ca-n copilărie! Colindase lumea, pentru ca întors aici, în bătrânii Bucegi, să descopere deodată Maşina Timpului şi Triunghiul Bermudelor, la un loc, la el acasă… Gândi amuzat că, întors din călătorie, va avea ce le povesti imaginarilor săi nepoţi, în serile de singurătate, din faţa şemineului. Porni înapoi, amuzat de toată această întâmplare hazlie, glumind în gând pe seama lui şi a amintirilor de demult, care nu voiau să-l părăsească.
Mergea greu, printre cioburi de stâncă ascuţite şi alunecoase. Apoi, într-o clipă de neatenţie, piciorul călcă alături şi simţi cum se prăvale… Încercă, disperat, să se agaţe de pietre, dar acestea îi alunecau printre palmele crispate; picioarele căutau în zadar un punct de sprijin, totul se mişca, se zguduia într-un vuiet înfiorător; lanterna zburase o dată cu bucăţi calcaroase ce alunecau de-a valma, prinzându-l într-un vârtej cumplit. Gândi scurt şi deodată, parcă, împăcat, că acesta e sfârşitul; ştiuse dintotdeauna că aici, în acelaşi loc în care viaţa lui începuse, avea să se termine la fel de brusc, într-o zi; şi aceată zi venise.
Într-o fracţiune de secundă rememoră primii ani cu uimirile lor şi bucuriile de neegalat; revăzu chipul blând al mamei şi aspreţea din privirea de un albastru tăios a tatei, pe prietenii lui, Florian şi Achim, cu genunchii veşnic juliţi şi privirile curioase ca de pisic, apoi o văzu pe ea, domnişoara ce venise în vacanţă la domnu’ învăţător, bunicul dumneaei, şi pe care o visase ani în şir, sperând într-o revedere ce nu avea să se întâmple vreodată…
Se văzu, apoi, pe sine, în laboratorul cu zeci de neoane sub care, minţile luminate ale colegilor săi rezolvau formule savante, apoi... Apoi îşi dădu seama, dintr-o dată, că “prăvălirea” lui se terminase demult şi stătea pe pământ stabil, umed şi rece. Nu alunecase decât un metru şi jumătate, într-o adâncitură săpată în stâncă, de trecerea vremii. Nu avea nici o julitură şi, pipăind cu mâna alături, găsi lanterna rezistentă la şocuri. Ce sperietură! Nu-i venea să creadă… Cum să-şi găsească sfârşitul aici, într-o scobitură de câţiva metri pe care o cunoştea palmă cu palmă? Bătrâneţea, îţi zise el; de când nu mai umblase prin peşteri, începuse să uite. Devenit deodată, parcă, mai înţelept, regăsi drumul spre ieşire. Acum păşea cu multă atenţie, încet, cu grijă.
 Întâi i se păru că visează. Apoi, din ce în ce mai clar, ştiu că se auzeau şoapte; da, aici, în grota unde era singur, se auzeau, venite de nicăieri, şoapte de neînţeles. Se opri, tot mai uimit. Se aplecă şi lipi urechea de pământ, încercând să afle de unde veneau; o luă spre stânga, cu sfială. Din loc în loc se mai oprea şi asculta pietrele, cu urechea lipită, aşa cum făcea, adesea, în copilărie. Găsi un coridor strâmt, prin care pătrunse aplecat, bâjbâind; şoaptele se auzeau acum tot mai clar, şi tot mai aproape. Cine sunteţi? Întrebă abia şoptit, la rândul său. Ecoul îi răspunse cu mii de glasuri venite din toate părţile. Îngheţă de frică. Apoi, printre pietre, îl văzu: şipotind agale, vechiul pârâiaş de care uitase… Îşi aminti cum îl ascultase de atâtea ori, în copilărie; şi atunci i se părea că izvorul ascuns în grotă îi şopteşte lucruri doar de ei doi ştiute. Zâmbi, regăsindu-şi o seninătate de mult uitată şi abia acum porni, hotărât, spre ieşire. Văzuse, regăsise, îşi amintise! Parcă toată copilăria lui se păstrase neatinsă de trecerea timpului în această grotă micuţă din bătrânii munţi…
Atunci îl văzu. Exact în faţa ieşirii, stătea el; întruchipat, parcă, din veşnicia stâncii, ca un bătrân înţelept cu barba albă şi privirea pătrunzătoare, cu zâmbetul senin: Duhul Munţilor. Christian Abel nu-şi putu reţine un zâmbet ironic în colţul gurii… Asta le întrecea pe toate. Era obosit; efortul, întâi al urcuşului pe potecile întortocheate ale muntelui, apoi pe stâncile alunecoase, şi apoi, toate aceste emoţii resimţite în grota copilăriei, iată, îşi spuneau cuvântul. Nici nu clipi. Se îndreptă în acelaşi ritm, calm, spre "zeitatea" împietrită. Îl privea uşor amuzat, aşa cum ai privi un tablou, ori ai citi o legendă.
Tocmai se pregătea să-i dea bineţe şi să-l întrebe de sănătate, după obiceiul locului, când acesta îl opri cu un gest scurt, ridicând mâna stângă cu palma îndreptată spre el. Apoi văzu, în mâna dreaptă, o cheie, pe care “duhul” i-o întinse, tăcut. Christian Abel luă cheia, făcu o scurtă plecăciune, şi ieşi zâmbind la fel de amuzat. Lumina orbitoare de afară îl făcu să închidă ochii preţ de câteva secunde. Razele de soare coborau pe piscuri domol, printre umbrele înserării. Câteva stele se agăţaseră deja prin crengi. Se aşeză pe o piatră şi privi, abia acum, cu interes, cheia: era mare şi grea, dintr-o alamă de culoarea sienei arse, cu micuţe încrustaţii în formă de coarne de cerb.
Pe o potecă iţită de după Colţii Morarului, apăru o turmă de oi. Ciobanul, un bătrân cu pantaloni din aba, strânşi pe picior şi băgaţi în încălţări înalte cu carâmb şi nojiţe legate în cruce, peste care purta o şubă din blană de oaie neargăsită, se opri, sprijinit în baston.
- Bună seara, îi spuse Abel. Am intrat în grotă şi iată, am găsit această cheie… Mă gândesc că o fi pierdut-o cineva, adăugă el, încurcat… Ştiţi a cui ar putea fi? Ori, poate, vreun turist, mai zise, uitând că nici un străin n-ar fi gasit niciodată intrarea de după jnepeniş. Rostea vorbele la întâmplare, privind încurcat în jos, pe lângă cheia ce-i părea din ce în ce mai grea…
Când, în sfârşit, ridică privirea, păstorul se pierdea pe după piscul îndepărtat al muntelui scăldat în lumina lunii, ce-şi rezemase coatele, ca-n fiecare seară, pe uluca stânii.
Sursa:muntii-bucegi.ro

Fecioara din Mexic-Descoperirile stintifice

Fecioara din Mexic - Descoperirile stiintifice

ŢESĂTURA

Haina (Mantaua) lui Juan Diego este numită oarecum diferit, în funcţie de texte tilma sau ayate. În ambele cazuri, este vorba de un fel de capă înnodată pe umărul drept. Singura distincţie: tilma este în general din bumbac, pe când ayate este din agavă.
 Haina lui Juan Diego este de fapt alcătuită din două bucăţi de ţesătură unite printr-o cusătură verticală pe la mijloc. Aţa acestei cusături este de aceeaşi origine ca şi ţesătura. Forma generală este rectangulară; lungimea variază între 166 şi 168 cm, iar lăţimea este între 103 şi 105 cm. Lungimea trebuia de altfel să fie mult mai mare dar partea de sus a bucăţii de pânză a fost tăiată cam în anul 1770 pentru a o adapta cadrului actual.
Starea ei de conservare este prin ea însăşi un fenomen uluitor, datorită a trei motive principale: condiţiile climatice puţin favorabile ale regiunii în care se găsea, lipsa totală de protecţie şi fragilitatea obişnuită a acestui tip de ţesătură.
ABSENŢA TOTALĂ A VREUNEI PROTECŢII
 Acest "ayate" nu a fost întotdeauna protejat de o sticlă, ca în zilele noastre. În primii 116 ani, a rămas expusă direct credincioşilor. În 1647, cineva a trimis din Spania primul geam din două bucăţi. Un secol mai târziu, în 1766, ducele de Albuquerque a trimis un nou geam, de data aceasta dintr-o singură bucată. Dacă păstrarea acestei pânze rudimentare era deja inexplicabilă în 1666, cu atât mai mult este ea astăzi, după atâtea secole, deoarece intemperiilor naturale ar trebui să se adauge fervoarea credincioşilor care veneau să atingă icoana, să o mângâie, să o sărute, să o atingă cu hainele spre a le impregna cu virtuţile acesteia, agăţând de ea diferite obiecte sau fotografii etc. Aceasta nu este o simplă supoziţie. Avem mărturia pictorului Miguel Cabrera care a văzut într-o zi, de aproape, cum era tratată imaginea miraculoasă atât de venerată: "Chiar şi aţa fragilă a rezistat asalturilor la care a fost supusă întreaga ţesătură din pricina nenumăratelor picturi şi altor bijuterii de pietate care au atins-o, deoarece au atins icoana Sfântă cu ocazia deschiderii geamului; şi cu toate că acest lucru nu se face în fiecare zi, nu este puţin lucru că aceasta trebuie să se fi făcut de multe ori (adesea) în mai mult de două sute de ani. O singură dată, în 1753, pe când eram şi eu prezent, deschizându-se vitrina pe lângă numeroase rozarii şi alte bijuterii devoţionale au trecut pe sub ochii mei, cinci sute de icoane care au atins ţesătura; apoi diferite personalităţi ecleziastice înalte au realizat mai mult de două ore acest exerciţiu pios; ceea ce mi-a confirmat ideea ce o aveam deja că acest material şi icoana lui celestă păreau a fi în afara legilor obişnuite ale naturii ."
Pentru a ne face să simţim mai bine caracterul extraordinar al tilmei lui Juan Diego, Ernesto Sodi Pallares, specialist în metale şi profesor la Universitatea Naţională Autonomă din Mexico, face un rezumat al regulilor de expoziţie respectate în muzeele moderne: "60% umiditate, temperatură constantă, ventilaţie, examinări spre a preveni formarea de microorganisme, verificarea absenţei compuşilor de sulf, lumină cernită, analize cu raze X, fotografieri cu lumină ultravioletă şi cu infraroşii, etc. Este inutil să vă spun că icoana miraculoasă nu a beneficiat niciodată de atât de multe precauţii şi totuşi starea ei este perfectă, ca şi cum materialul (pânza) tocmai era ţesut."
FRAGILITATEA OBIŞNUITĂ A ACESTUI FEL DE MATERIAL
Multă vreme, au existat multe incertitudini asupra naturii exacte a materialului din care era făcută mantaua lui Juan Diego. S-a crezut o clipă că pânza era făcută din fibre de palmier sălbatic, posibilitate cu totul îndepărtată azi de rezultatul analizelor tehnice realizate la Institutul de Biologie al Universităţii din Mexico, de către directorul şi fondatorul acestuia, Isaac Ochoterena, care a afirmat că era fără îndoială vorba despre fibre de agavă.
 Cercetările recente ale lui Sodi Pallares, specialist în metale şi profesor la Universitatea Naţională Autonomă din Mexico şi Roberto Palacios Bermudez, avocat în Forumul Mexican al Şcolii Libere de Drept au arătat că : "Tilma era refractară la praf, la insecte şi la intensa umiditate a acestor regiuni din Mexic. " Părea imposibil de fapt ca o haină din fibre de agavă să se poată păstra astfel timp de 450 de ani, pe când durata normală a unui astfel de material este de maximum 20 de ani.
UN ACCIDENT CU ACID NITRIC.
Un accident ar fi putut să aducă prejudicii pânzei. În 1791, curăţând cadrul din argint al icoanei miraculoase cu apă tare, puţin din acest lichid a curs accidental chiar pe pânză, mai exact în unghiul superior drept, privind icoana din faţă. Soluţia folosită în acea perioadă conţinea 50% acid nitric concentrat. Conform specialiştilor, un astfel de lichid pe o pânză vegetală atât de fragilă ar fi degradat-o considerabil, ar fi rupt ţesătura. Însă nu s-a petrecut nimic. A apărut doar o pată gălbuie, şi, în mod total inexplicabil, a dispărut acum lent, de-a lungul anilor.
UN ATENTAT PENTRU DISTRUGEREA MANTALEI
 Un alt incident a făcut multă vâlvă, cu sau fără joc de cuvinte. În dimineaţa zilei de 14 noiembrie 1921 la ora 10.30 a avut loc un atentat în biserica din Guadalupe. Un muncitor cu numele Luciano Pérez a depus un buchet de flori în faţa altarului deasupra căruia era depusă icoana miraculoasă. A ieşit după acea în linişte din bazilică, dar câteva minute mai târziu , o explozie puternică a zdruncinat întregul edificiu. În buchet se găsea o bombă. Pagubele au fost enorme. Treptele de marmură ale altarului s-au spart în bucăţi, sfeşnicele, vazele de flori, geamurile bisericii, chiar şi cele ale caselor învecinate s-au spart. Un crucifix greu din alamă a fost complet torsionat de explozie..
 Dar sticla icoanei din Guadalupe nu s-a mişcat!
ICOANA, NICI UN APRET
Mărimea icoanei este puţin mai mică decât cea a pânzei: 143*55cm. Ceea ce este extraordinar este faptul că icoana este imprimată direct pe fibrele plantei, fără nici un apret (pregătire prealabilă), fără nici un fond de cretă sau clei, ceea ce în mod normal este total imposibil. Încercaţi doar să pictaţi pe un praz sau pe o frunză de anghinare! Pictura nu va ţine. Chiar şi pe o pânză mult mai fină se pune întotdeauna un grund (apret), aceasta doar pentru a evita ca pânza să absoarbă vopseaua sau ca firele să nu iasă pe suprafaţa stratului pictural. Lipsa totală de apret este deci ceva inexplicabil dacă ar fi fost vorba de o pictură.
NICI O PICTURA
 Cercetătorul american Jody Brant Smith afirmă: "Nu există nici un indiciu că ar fi vreo fisură. Totuşi, picturi care nu au nici măcar jumătatea vârstei celei de la Guadalupe au pe întreaga suprafaţă o reţea de fine fisuri provocate de uscarea picturii. Toată umiditatea lăsată pe pictură sau tot ceea ce s-ar fi putut folosi pentru colorarea Icoanei s-ar fi evaporat cu siguranţă în decursul celor 450 de ani de existenţă ai acesteia."
 O altă constatare de o importanţă capitală a fost făcută de către acelaşi cercetător: nu există nici o schiţă aflată dedesubtul icoanei: Să mai adăugăm faptul că, aşa cum au afirmat toţi cercetătorii care au examinat de aproape icoana miraculoasă, nu se poate distinge, nici chiar la microscop, vreo urmă de pensulă. Pe când, oricare ar fi procedeul de pictură folosit, aplicarea culorii se face întotdeauna lăsând urme. Suprafaţa colorată a icoanei de la Guadalupe este netedă ca şi o fotografie. Ţesătura de agavă a funcţionat practic ca o veritabilă peliculă fotografică.
PIGMENŢI NECUNOSCUŢI
 Icoana de la Guadalupe nu este deloc ca şi cea a lui Cristos de pe giulgiul din Torino. Nu este vorba de o amprentă în negativ, ci de o imagine pozitivă şi colorată. În 1936, rectorul bazilicii din Guadalupe, Felipe Cortés Mora, a oferit episcopului oraşului Satillo câteva fire din icoana miraculoasă. Acest episcop, Francisco de Jesus Maria Echavarria a avut într-o bună zi, minunata idee de a scoate din raclă, două din acele fire pentru a le duce lui Ernesto Sodi Pallarés. Acesta era prieten cu Richard Kuhn, care a primit premiul Nobel pentru chimie în 1938. După cum susţine J.J.Benitez, graţie înlănţuirii unei întregi serii de circumstanţe, această extraordinară descoperire a putut să fie făcută: "pe aceste două fibre, unul de culoare roşie, iar celălalt galben, nu există nici un colorant vegetal, animal sau mineral." Dar când eliminăm de pe drăguţa noastră planetă tot ceea ce corespunde acestor trei ordine, nu mai rămâne mare lucru!
Altfel spus, aceşti pigmenţi sunt de origine necunoscută.Ei nu aparţin lumii noastre.
FORMAREA ICOANEI
 În urma unor examinării cu instrumente foarte sofisticate a pânzei, se pare că avem în ochii Fecioarei din Guadalupe reflexiile corespunzătoare tuturor celor ce se aflau în momentul respectiv împreună cu episcopul când l-a primit pe Juan Diego. Curiozitatea i-a condus să pătrundă în încăperea în care episcopul îşi primea vizitatorii. Dar lucrul cel mai deosebit este că avem de asemenea reflexia lui Juan Diego însuşi, chiar în momentul în care îşi desfăşura mantaua. De unde şi ipoteza formulate de Aste Tönsmann:
"Este imposibil de explicat prin procedee naturale prezenţa portretelor minuscule. Prin urmare, acceptând imprimarea icoanei Fecioarei din Guadalupe ca act supranatural, îndrăznesc să susţin că în momentul în care Juan Diego a fost primit, Fecioara Maria era prezentă, invizibilă ochilor celor ce erau acolo, ea văzând întreaga scenă, receptând astfel în ochii ei imaginile reflectate ale asistenţei, ce îl avea deopotrivă pe Juan Diego. Atunci când şi-a desfăşurrat tilma şi au căzut florile, icoana Fecioarei Sfinte s-a imprimat pe ea, aşa cum era în acel moment, adică având în ochi reflexia întregului grup de persoane care participau la acest evenimet istoric. În acest fel, Fecioara Maria a vrut să ne lase un instataneu al imprimării sale mirauloase pe ayate-ul lui Juan Diego. Comportament ce coincide cu ceea ce am sugerat azi pentru a fi acceptat miracolul: să fie prezentată «o fotografie a evenimentului», ceea ce, în definitiv, ne-a oferit ."
BRODERIILE TUNICII
Ceea ce s-a descoperit de puţin timp, este că desenele acestei broderii ale tunicii roz corespundeau simbolurilor folosite de către azteci, combinate adesea misterios pentru a forma felurite enigme. Aceste desene, de altfel ca şi cele din icoanele din Bisericile ortodoxe, nu urmează pliurile stofei în care ar risca să se piardă. Este vorba despre un veritabil mesaj pe care indienii acelei epoci trebuie să-l fi înţeles perfect, fără ca, se pare, spaniolii să-şi fi dat seama de el.
 Aici, se poate spune că bomba a explodat pentru prima oară, de multă vreme, pentru a exploda iar azi. Este o bombă cu repetiţie!
 Un prim semn foarte caracteristic este nodul centurii (brâul). "Acesta formează un triunghi întunecat, cu vârful în sus asemănător cu cele ce pot fi văzute pe diferitele sculpturi mexicane şi în special în Calendarul Aztec. Părţile sale inferioare se termină cu pliuri ce amintesc de piciorul unui vas în stil aztec din perioada aşa-zis «istorică»".
 Semnul cel mai încărcat de sens, în această privinţă, şi cel mai important este cu siguranţă o floare foarte simplă cu patru petale în jurul unui mic cerc central, ca şi un nasture. Acesta este un simbol specific numit "quincunce" ce se identifică simbolul "Nahui Ollin", adică cel cu patru gesturi (mişcări, măsuri). El constituie centrul întregului univers şi are un rol central în cosmologia aztecă. Această floare apare doar o dată pe întreaga tunică şi în mod precis în acel loc, adică pe abdomenul Mariei însărcinate.
 Mai sunt alte opt flori care, la prima vedere, par a fi constituite în acelaşi mod, dar dacă privim mai atent, pot fi remarcate între cele patru petale principale alte petale mult mai mici. Fiecare dintre aceste flori reprezintă simbolul intensificat al planetei pe care o numim în cultura noastră, Venus. Acest simbol este binecunoscut pornind de la numeroase codexuri prehispanice. Prezenţa aici a lui Venus face clar aluzie la ultima formă a lui Quetzalcoatl şarpele cu pene, şi în acelaşi timp misteriosul rege din Tula a cărui legendă îşi aştepta reapariţia. Un alt simbol apare des pe tunica roz, şi trebuie citit, conform uzanţelor codexului aztec, ca o veritabilă enigmă . După aceste prime descoperiri, Părintele Mario Rojas şi-a dat seama că întregul ansamblu al icoanei constituia un fel de codex în stilul indigenilor şi că trebuia să încerce a-l descifra complet.
 Numele colinei Tepeyac se găsea de asemenea bine exprimat prin rebusul de pe tunica Fecioarei, de mai multe ori. Nu există, evident, decât un deal cu acest nume, cel pe care au avut loc aceste apariţii. Părintele Mario Rojas a pornit astfel de la ipoteza că punctul central al întregii Icoane fiind "Nahui Ollin", trebuia să corespundă unicei coline din Tepeyac. Orientându-se astfel după vechiul sistem al codexului din secolul al XVI-lea care plasează Estul în vârful hărţii şi Vestul în jos, Nordul spre stânga şi Sudul la dreapta, a constatat foarte surprins şi încântat că diferitele simboluri de pe tunică păreau să corespundă cu harta Mexico-ului la o scară 1:1.000.000!
 A reperat pe cele două mâneci ale tunicii semnul ce corespunde cuvântului "colină" cu ceva alb în partea superioară. Aceste două semne ar indica vulcanii Iztaccihuatl şi Popocatepetl. Deasupra mâinilor Maicii Domnului se găseşte din nou desenul cuvântului colină, tot "cu ceva alb" şi ar fi vorba, de data aceasta despre vulcanul din Malitzin. Acest "ceva alb ar sugera de fiecare dată zăpezile ce încoronează vârful acestor vulcani. La dreapta se găseşte simbolul ce îl indică pe Citlatépetl şi la stânga Cufărul din Perote. Pe partea inferioară, fiecare dintre desenele ce reproduc semnul (simbolul) colinei ar corespunde unuia dintre munţii lanţului ce traversează Mexicul de la est la vest. Partea Sierrei Madre orientale ce se apropie de golful Mexicului s-ar găsi în locul în care este plasat capul Fecioarei, pe când îngerul care o susţine din icoană ar ajunge la Ocenul Pacific.
 Putem de asemenea să decodăm şi alte simboluri din această inepuizabilă icoană. Nodul negru al centurii Fecioarei este deschis sub un unghi de 47 de grade, corespunzând dublului înclinaţiei axului de rotaţie a Pământului şi corespunzând unghiului solstiţial. Marginea stângă a sa reprezintă direcţia în care se va ridica soarele la solstiţiul de iarnă, presupunând că observatorul se află în locul simbolului «Nahui Ollin» al icoanei. Marginea dreaptă desemnează punctul în care va ajunge astrul rege la solstiţiul de vară. Axul central al deschiderii corespunde direcţiei în care acesta va răsări la echinocţii."
Toată această interpretare nu ar fi convingătoare dacă nu s-ar baza pe studiul riguros al limbii nahuatl şi a pictogramelor pe care le regăsim pe numeroase monumente şi în unele codexuri. Ansamblul acestor flori ar fi astfel plin de conotaţii filozofice şi religioase, alcătuind un veritabil buchet de evocări subtile pe care Indienii formaţi în această cultură o pot descifra şi pot medita la ea.
STELELE DE PE MANTA
 Philip Callahan şi Jody Brant Smith au crezut că au văzut aici adăugiri, deoarece stelele de pe manta cât şi razele ce înconjoară icoana dau totuşi semne de oboseală. Dar această ipoteză este azi îndepărtată. Mai mult, se poate admite cu ajutorul lui Faustino Cervantes, că a putut fi redată puţină strălucire unora dintre ele. Dar, cu siguranţă, acestea făceau parte deja din icoana originală, din două motive esenţiale. Primul este că aceste stele, ca şi razele aurii, fac parte din cele mai vechi descrieri ale icoanei, chiar şi numărul lor exact: 46. Acest detaliu se află de asemenea în descrierea ce constituie a treia parte a lui "Huei Tlamahuizoltica", continuarea lui "Nican Mopohua" cât şi într-un alt document numit uneori "Analele catedralei", semnat de către Xavier Noguez.
Al doilea motiv este că dispunerea stelelor nu poate fi nici efectul hazardului, nici opera vreunui pictor, oricare ar fi epoca în care ar fi putut să lucreze. Trebuia să folosească tehnicile de calcul ale astronomiei moderne pentru a-i descifra mesajul.
 Dacă broderiile tunicii sunt o hartă a Mexicului, de ce stelele de pe manta nu ar fi reflexia, proiecţia celor ce se aflau atunci deasupra Mexico-ului şi deasupra capului Fecioarei?" Iată, însă, că cercetările îndelungate s-au terminat şi aici cu constatări absolut fantastice. Este cunoscut că actualele planetarium-uri pot reconstitui harta cerului aşa cum era în orice punct de pe glob şi în orice epocă. Dr. Armando Garcia de Leon, din Departamentul Efemeride al Universităţii Naţionale Autonome din Mexico, a putut să refacă astfel harta cerului ce era deasupra oraşului Mexico în ziua de 12 decembrie 1531. El a notat mai întâi că la ora 6.30 dimineaţa, în momentul în care Juan Diego culegea florile de pe vârful colinei din Tepeyac, cometa Halley era aproape de zenit, deci chiar deasupra capului acestuia. După aceea, a recompus constelaţiile de deasupra oraşului Mexico, tot din 12 decembrie 1531, în jurul orei 10.40, adică din momentul exact al solstiţiului de iarnă a acelui an, ora locală din Mexico, ţinând cont de decalajul dintre calendarele Iulian şi Gregorian. De ce exact la acea oră? În primul rând deoarece, după expunerea din Nican Mopohua, se pare că era aproximativ ora la care Juan Diego şi-a desfăcut mantaua în faţa episcopului Zumarraga, lăsând să cadă pe jos toate florile. Expunerea apariţiilor nu menţionează această coincidenţă cu solstiţiul de iarnă. Ea se întoarce cu totul spre evenimentul în sine şi spre personajele principale, Fecioara, Juan Diego, episcopul, unchiul... Însă este cunoscută întreaga importanţă a acestui eveniment anual pentru civilizaţia aztecă. Cerul era pe atunci observat cu cea mai mare atenţie , uneori chiar cu teamă. Oare soarele avea încă forţa necesară pentru a reapărea şi ilumina lumea (pământul), sau norii vor continua să se întindă, lăsând tenebrele să domine şi să acopere puţin câte puţin pământul? Apariţia icoanei miraculoase, chiar în acel moment, nu este oare, prin ea însăşi, un răspuns extraordinar pentru această angoasă? Această coincidenţă pare să arate că lumina este acum garantată de centrul universului, acel Nahui Ollin ce se va naşte curând.
 De altfel, chiar şi cercetătorii au avut anumite obiecţii. Prima, cea mai clară, este că, poate, ceea ce ei luau drept o coincidenţă extraordinară între dispunerea stelelor pe mantaua Fecioarei şi poziţia constelaţiilor pe cerul oraşului Mexico din acea zi şi acea oră nu era decât o întâmplare. Probabil că s-au prea hazardat în calculele despre corecţiile necesare, creând sau accentuând coincidenţa fără să fi observat. Au făcut ei înşişi noi cercetări sistematice despre tot ceea ce avea legătură cu stele, dacă acestea, uneori, corespundeau dispunerii reale a vreunei constelaţii. Au examinat astfel mai mult de 150 de picturi ale Fecioarei din secolul XVII şi XVIII. Nici măcar o grupare nu corespundea unui singure veritabile constelaţii. Şi-au continuat investigaţiile cu alte obiecte, chiar şi cu hârtii de bomboane. Degeaba. Nimic nu semăna vreodată cu dispunerea reală a unei grupări oarecare de stele pe cer. Ceea ce au descoperit corespunde aşadar unor studii foarte riguroase, iar ceea ce au observat nu poate fi rodul hazardului.
 Ceea ce urmează este şi mai uluitor. Mantaua Fecioarei fiind deschisă, degajând astfel centrul imaginii, dacă toate constelaţiile aflate deasupra Mexico-ului în acea zi s-ar fi reflectat pe Maica Domnului unele dintre ele ar fi apărut pe chipul, mâinile împreunate şi pe tunica roz ale acesteia. Efectul nu ar fi fost unul fericit. Azi, calculatoarele pot să reconstituie configuraţia exactă a cerului, în oricare loc de pe pământ şi în orice epocă. Aşadar, au putut să regăsească constelaţiile care, conform aceluiaşi proces de proiecţie, s-ar fi regăsit în partea centrală a icoanei. Mai mult, aici efectul de "bombă cu efect întârziat" este vădit manifestat. Seria de simboluri astronomice care apărea atunci este absolut uluitoare.
 Dar este adevărat că în acea perioadă în care a avut loc evenimentul nimeni nu şi-ar fi putut da seama de aceasta. Pe capul Maicii Domnului ar fi apărut Aurora Boreală; pe pieptul ei, la nivelul mâinilor împreunate, semnul Fecioarei; pe abdomen, mărit considerabil, datorită sarcinii aproape de termen, semnul Leului, a cărui stea principală se numeşte "Regulus", adică "micul Rege"; la nivelul genunchilor semnul Gemenilor şi, sub picioare şi sub îngerul ce susţine Luna, giganticul Orion. Avem deci două simboluri ce exprimă aceeaşi idee a naşterii stăpânului lumii, în cele două limbaje, occidental şi aztec. Simbolul occidental al constelaţiei Leului a fost descifrat abia 500 de ani mai târziu, graţie calculelor noastre de astronomie, şi simbolul indian, acesta cu siguranţă comprehensibil imediat pentru indieni; dacă "Nahui Ollin" este cu adevărat denumirea simbolului centrului lumii, brodat pe tunica roz, acelaşi cuvânt desemnează, după cum a arătat Dr. Homero Illescas, constelaţia pe care în Occident o numim "Leul". Însă, această floricică având patru petale, acest "Nahui Ollin", centru al lumii şi constelaţia Leului se găsesc exact pe abdomenul Mariei, acolo unde trebuie să se afle, nu doar viitorul rege al lumii, dar şi, mai exact, inima lui. Un obstetrician renumit, Dr. Carlos Fernandez del Castillo, precizează următoarele: "Morfologia generală a abdomenului dă de gândit că este vorba de o sarcină intrauterină cu un singur făt, în poziţie longitudinală, cu prezentaţie cefalică verticală descendentă, aproape fixat; putem să ne gândim că, asemenea majorităţii cazurilor, este vorba de o varietate de poziţionare spre stânga ce prezintă deci umărul drept al copilului de partea peretelui exterior al abdomenului. După cum se ştie, locul cel mai propice pentru ascultarea cordului fetal este exact umărul. "
 În acel loc se află "Nahui Ollin"! Cercetările nu s-au încheiat. Poate mai sunt multe de descoperit. Unii au sugerat că ar trebui să se vadă dacă stelele nu corespund în acelaşi timp cu notele muzicale. Apropierea a fost făcută cu o stelă maya. Alţii insistă pe folosirea specială a numelor în cultura indienilor, dar se evocă de asemenea şi jocul culorilor sau al nuanţelor acestora, alte simboluri posibile care ar fi scăpat.
Fără îndoială, oricum ne aflăm aici în faţa unui miracol absolut fantastic, inedit, unic, fără pereche. Şi de asemenea, o veritabilă provocare pentru toţi raţionaliştii lipsiţi de credinţă.
Sursa:angelinspir.ro

Au fost filmati doi ingeri care ridicau sufletul unui copil

Au fost filmati doi ingeri care ridica sufletul unui copil

Preotul rus Igor Shvedov a filmat cu telefonul mobil aparent in mod cu totul intamplator casa in care tocmai realizase prima slujba de inmormantare a unui copil. Surpriza de proportii a aparut in momentul in care, odata ajuns acasa, a revizionat imaginile. Pe ecranul telefonului mobil au aparut siluetele a doua entitati de lumina, cel mai probabil ingeri, care ridica la ceruri sufletul copilului decedat, al carui trup se afla inca in casa. Totul s-a petrecut inainte de pornirea cortegiului funerar spre biserica si cimitir. Intregul eveniment misterios a avut loc in orasul Semipalatinsk din Kazahstan.

Sursa:angelinspir.ro