Obiceiuri de Sfantul Gheorghe
Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, purtatorul de biruinta, este unul dintre cei mai venerati sfinti din calendarul ortodox, sarbatorit la data fixa in fiecare an - 23 aprilie.
In traditia populara sarbatoarea este cunoscuta sub numele de San-George.
In calendarul popular, San-George este considerat a fi un zeu al vegetatiei, protector al naturii inverzite, al vitelor si al oilor, el fiind identificat in Panteonul romanesc cu Cavalerul Trac. In spiritualitatea populara, San-George este cel de-al doilea stalp calendaristic, alaturi de Sfantul Dumitru - Samedru -, intre cele doua divinitati existand o intelegere cosmica, facilitata si de divinitatea suprema. Se spune ca atunci cand se aud primele broaste cantand, San-George ia cheile de la Samedru pentru a deschide drumul naturii spre viata, el fiind considerat Cap mare de primavara, inverzitorul intregii naturi, semanatorul tuturor culturilor si inchizatorul anotimpului friguros. Toamna, Samedru, care nu iubeste pomii inverziti, primeste cheia de la San-George pentru a inchide timpul frumos si a slobozi din adancuri anotimpul rece.
In calendarul popular, ca si in traditia crestina, San-George este o divinitate tanara, hipomorfa, purtata in spate de un cal. In egala masura, el este si o divinitate pastorala, de origine indo-europeana, ziua sa de celebrare fiind considerata a fi momentul de inceput a anului pastoral.
Daca in trecut aceasta sarbatoare era cinstita cu mult fast timp de trei zile, astazi, doar cu totul izolat, mai strabate farmecul ei de altadata. Cele mai multe obiceiuri legate de aceasta zi au fost abandonate pe parcursul timpului dar importanta sarbatorii in spiritualitatea traditionala ne obliga sa amintim cateva dintre practicile si obiceiurile de odinioara.
In ajunul zilei de 23 aprilie oamenii pregateau cu grija brazde verzi, taiate sub forma patrata, in care infigeau ramuri inmugurite de salcie si flori galbene de primavara cunoscute, in Bucovina, sub numele de calce. In noaptea sau dimineata zilei de San-George capul familiei, intotdeauna un barbat, aseza brazdele, astfel impodobite, "de straja "la stalpii portilor si ai caselor, la ferestrele si usile caselor si grajdurilor, in gradini si pe mormintele din cimitire. Se credea ca, astfel, oamenii, vitele si semanaturile erau protejate de fortele malefice, ce deveneau extrem de active in acest moment de inceput a anului pastoral. Masurile de protectie se luau mai ales impotriva strigoilor si strigoaicelor care, conform traditiei, furau mana vitelor cu lapte. Tot impotriva strigoilor se obisnuia a se pune langa poarta casei si la intrarea in grajd o grapa, asezata cu dintii in sus si cu un bracinar de fecior cast petrecut printre acestia.
In Bucovina, brazdele si ramurile verzi erau pastrate peste an pentru a fi folosite drept leacuri impotriva frigurilor sau pentru a fi amestecate in hrana animalelor (in credinta ca acestea vor fi protejate de puterea malefica a strigoilor) si pentru a fi puse in cuibarele clostilor (pentru a avea pui cat mai multi si pentru a le feri de boli si ulii).
O alta practica care se savarsea acum era impodobirea donitelor de muls vacile cu multa verdeata si flori de primavara. Donitele, pline cu apa si astfel "gatite", se puneau in tinda casei, dupa usa de la intrare. In dimineata zilei de San-George, apa si verdeata tocata erau turnate in hrana animalelor, crezandu-se ca, astfel, va spori laptele vitelor si ca vor fi protejate de toate relele. Intrucat San-George era considerat a fi Cap Mare de Primavara - moment important in derularea timpului calendaristic - in preziua sarbatorii dar si pe parcursul celor trei zile in care era celebrat, erau indeplinite numeroase ritualuri de aflare a ursitei si a norocului.
In ajunul zilei de San-George, fetele de maritat credeau ca isi pot vedea ursitul daca priveau, in aceasta noapte, intr-o cofa plina cu apa.
In dimineata zilei de 23 aprilie tot ele, fetele, puneau in mijlocul drumului brazde verzi, impodobite cu coronite, pentru a observa, pe furis, care fecior va calca peste ele. Daca flacaii ce le erau dragi nu calcau pe coronite, fetele credeau ca in acel an se vor casatori. Brazdele si coronitele erau pastrate peste an, pentru a fi folosite ca remediu in ameliorarea diferitelor boli sau pentru a se face cu ele farmece de dragoste.
In aceasta zi fetele mai obisnuiau sa semene usturoi, pe care-l pastrau pana in anul viitor. Mancand usturoiul semanat cu un an inainte, ele credeau ca vor fi inzestrate cu toate virtutile si ca se vor casatori in cel mai scurt timp.
Dis - de - dimineata, inainte de a se scutura roua, fetele mergeau pe furis in padure, in locuri ferite si indepartate, "pana acolo unde nu se auzeau latratul cainilor si cantatul cocosilor", pentru a culege matraguna si navalnic, pe care le aduceau acasa si le puneau in pod sau sub streasina, in credinta ca aceste plante miraculoase le vor aduce petitori bogati. Obiceiul pastra ceva din solemnitatea ceremoniala a marilor rituri: fetele isi luau traista si un colac descantat si, odata ajunse in padure, se incingeau intr-un joc cu semnificatii magice, mancau colacul, stropeau cu vin locul din care recoltasera plantele si abia apoi se intorceau acasa purtand un steag, numit pe alocurea strut, confectionat din ramuri de copac impodobite cu panglici multicolore.
Matraguna recoltata acum era pastrata peste an pentru a fi folosita la vindecarea unor bolii sau la practicarea vrajilor de maritis pentru fetele urate sau batrane, a vrajilor pentru imbogatire si castigare a faimei sau a celor de inmultire a laptelui la vaci. Matraguna putea sa provoace si nenorocire, saracie, uratenie, nebunie sau moarte, in functie de modul cum era folosita, de riturile sau vrajile in care era uzitata sau in functie de actul care-i declansa puterea.
Flacaii, pentru a nu ramane mai prejos decat fetele, cautau, in dimineata zilei de 23 aprilie, iarba fiarelor, planta miraculoasa ce putea sa sfarame lacatele si lanturile sau putea sa le confere lor, flacailor, proprietati miraculoase, in ajunul sarbatorii, tinerii mergeau intr-o dumbrava din padurea localitatii in care traiau, ducand cu ei cate o cofa cu apa neinceputa. Fiecare tanar isi ascundea vasul intr-un loc doar de el stiut rostind numele fetei ce-i era draga. Apoi, pana la ivirea zorilor se prindeau cu totii in hora, spuneau cimilituri sau cantau din fluiere. La rasaritul soarelui fiecare privea in cofa cu apa. Daca in vas se afla un fir de iarba, credeau ca se vor casatori cu fata iubita si ca vor trai impreuna pana la adanci batranete. Daca in apa se afla o floare uscata sau vesteda, era semn ca tanarul nu se va insura in acel an, iar daca gaseau pamant, se credea ca feciorul va muri in curand.
Femeile casatorite savarseau si ele practici magice pentru bunul mers in gospodarie. De exemplu, in dimineata zilei, inainte de rasaritul soarelui, mergeau in padure si culegeau plante doar de ele stiute (mulgatoare, untul vacii), pe care le adaugau in hrana animalelor, in credinta ca vacile vor da lapte mult si de buna calitate.
Tot in aceasta zi se prepara si "unsoarea oilor", un medicament obtinut din plante si grasimi animale, unguent ce se aplica pe ugerul oilor pentru a le apara, astfel, de boli pe tot parcursul verii.
Nimeni nu avea voie sa doarma in aceasta zi deoarece se credea ca acel care incalca interdictia avea sa fie somnoros intregul an.
Urzicatul era un alt obicei de San-George, practicat de tinerii din comunitatile traditionale bucovinene. Intrucat sarbatoarea deschidea o perioada solicitanta in derularea tuturor activitatilor economice, tinerii se atingeau, pe furis, peste partile neacoperite ale corpului, cu tulpini de urzica, nutrind convingerea ca in felul acesta vor fi mai ageri, mai harnici si mai sanatosi de-a lungul intregii veri care urma sa inceapa.
In stransa dependenta cu faptul ca San-George deschidea anul pastoral, in ajunul sau in dimineata acestei zile se aprindeau focuri vii, fie in vatra casei, prin frecarea a doua bucati uscate de lemn, fie in ograda, prin invartirea energica a unui fuscel de lemn introdus intr-o gaura practicata in blana usii de la grajd, fie intr-un loc dinainte stabilit situat in vatra satului. In cazul focurilor aprinse in ograda sau in vatra satului, tinerii obisnuiau a sari peste foc sau prin fum crezand ca, in felul acesta, se purifica si se apara de orice posibile influente nefaste.
Dintre toate obiceiurile de San-George mai sus enumerate, in comunitatile satesti contemporane se mai pastreaza obiceiul impodobirii stalpilor de la poarta cu ramuri verzi de salcie inmugurita si flori galbene de calce, infipte in brazde inverzite. Intelesurile stravechi ale acestei practici sunt, insa, arareori cunoscute.
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/obiceiuri-sfantul-gheorghe-68801.html
Rugaciune catre Sfantul Mare Mucenic Gheorghe
O, luptatorule si biruitorule, mare Gheorghe, in nevoie si in nenorociri grabnic ajutator si cald sprijinitor, iar celor intristati bucurie nespusa, primeste de la noi aceasta rugaminte a smeritului tau rob, a Domnului Io Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domnul Tarii Moldovei. Pazeste-l pe el in lumea aceasta si in cea de apoi, pentru rugaciunile celor ce Te cinstesc pre Tine, ca sa Te preamarim in veci. Amin.
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/rugaciune-catre-sfantul-mare-mucenic-gheorghe-72516.html
Filosofia lui Platon
Teoria cunoasterii si metafizica ideilor
Punctul culminant al filozofiei platonice il reprezinta ceea ce de obicei in conceptia platonica se numeste "teoria ideilor", si, din acest motiv, este corect ceea ce afirma Windelband, ca "o expunere a filozofiei platonice trebuie sa fie in principiu o expunere a teoriei ideilor". Ce este aceasta teorie a ideilor ? Anticipand, putem spune, deocamdata, ca ea este considerata a fi cea dintai incercare de a pune si a solutiona problema fundamentala a oricarei filozofii : problema epistemologica. Este vorba aici despre intrebarea: cum este posibila cunoasterea, sau, mai corect, cum este posibila cunoasterea stiintiiica ? Pentru a raspunde la aceasta intrebare, Platon preia presupunerea socratica ca nu numai orice capacitate tehnica sau politica ci chiar si orice virtute morala, trebuie sa se fundamenteze pe stiinta. Si din acest motiv este necesar sa se clarifice mai intai intrebarea: ce este stiinta ca "epistimi"? Postulatul unei virtuti intemeiate pe stiinta pretinde o teorie a cunoasterii ca fundament al oricarei filozofii.
Inceputurile unui asemenea problematic il descoperim la unii inaintasi ai lui Platon, Heraclit, a carui filozofie Platon o cunostea perfect de bine, a pus intrebarea : exista ceva neschimbator, ori totul este intr-o eterna curgere ? In fata acestei intrebari, filozofii eleati afirma-o existenta ce ramane, cu toata schimbarea, identica cu sine insasi si vorbesc despre ideea unei legitati pe care se fundamenteaza toate intamplarile din lume. Dar eleatii se opresc la o existenta corporala. Un progres fata de acestia reprezinta filozofia lui Democrit, care opune lumii senzoriale a lui Parmenide, atomii si spatiul gol ca fiind singurele existente adevarate, asadar niste necesitati de natura gandita, ce sunt in acelasi timp si principii ale cercetarii stiintifice. Si mai trebuie sa amintim aici si pe sofisti, care, in subiectivismul lor, negau posibilitatea oricarei cunoasteri, general-valabile. Acela care afirma, fata de subiectivismul si scepticismul sofistilor, posibilitatea cunoasterii adevarului, a fost Socrate. Dar si acesta se margineste doar sa faca deosebirea intre "doxa" si "epistymy", cunoastere si opinie sau parere. El arata ca numai cea dintai este cunoastere adevarata, cunoastere notionala, sau "intemeiata", fiindca numai notiunea ramane neschimbata in vesnica schimbare a lucrurilor, prin aceea ca ea poate fi formata la fel la toti oamenii. Numai notiunea poate poseda general-valabilitate, si numai ea poate fi obiect al cunoasterii adevarate. Presupunerea pe care o facea Socrate era ca ratiunea, gratie careia se poate ajunge la formarea notiunilor, este facultatea de cunoastere comuna tuturor oamenilor si de aceea ea este singura origine a adevarului. Continuatorul si desavarsitorul acestei conceptii socratice este Platon. Insa acesta din urma a adancit si mai mult "conceptul" socratic si l-a transformat in "Idee". Platon n-a expus in nici un dialog al sau, intr-un chip sistematic, teoria sa despre idei. O pregatire epistemologica a acestei teorii o gasim in dialogul "Teetet". Nu stim cine a definit stiinta ca perceptie, dar Platon este silit sa combata aceasta conceptie, din motivul ca, in vesnica devenire si schimbare in care se gasesc lucrurile senzoriale, simturile nu pot mijloci o cunoastere precisa si clara a acestora. Simturile nu sunt decat niste organe prin care sufletul nostru percepe lumea vazuta si de aceea ele duc la o cunoastere relativa. Fiindca nu orice reprezentare ne descopere adevarul cu privire la lucruri. Nici chiar ca intuitie ea nu poate face acest lucru. Cheia spre adevar se afla in gandirea dialectica, fiindca numai aceasta poate fixa relatia notionala intre general si individual. In dialogul "Teetet", Platon arata ca adevarul nu poate fi cunoscut decat prin "nisis" si nu prin perceptie. Perceptia presupune, desigur, o activitate reflexiva, ce poate duce la formarea unei pareri sau reprezentari (doxa). Aceasta poate sa aiba o importanta mare pentru gandirea obisnuita - mai ales daca este vorba despre o reprezentare corecta. Dar nazuinta filozofica nu putea sa ramana la o astfel de cunoastere. Despre existenta lucrurilor, despre deosebirea sau egalitatea, asemanarea sau neasemanarea acestora, despre numarul, frumusetea sau uratenia lor, simturile nu ne pot spune nimic, fiindca despre aceasta nu ne poate lamuri decat activitatea gandirii, care singura poate compara lucrurile si formula asemenea silogisme.
Pentru Platon acestea sunt acelea care constituie esenta (ousia) lucrurilor, ceea ce ramane in suvoiul schimbator, mereu neschimbat si identic cu sine insusi. Filozoful face distinctia intre ceea ce este mereu si nu devine niciodata si intre ceea ce este mereu in devenire si nu este niciodata. Ceea ce ramane mereu identic cu sine poate fi sesizat numai prin gandirea rationala, iar ceea ce se naste si dispare, fara sa fie o existenta adevarata, este reprezentat prin perceptie si parere. Cea dintai este prototipul, cea de pe urma numai copia. De aceea, cunoasterea autentica nu poate fi numita decat cunoasterea prototip sau a existentei.
De o insemnatate mare in ceea ce priveste cercetarea esentei stiintei este pozitia lui Platon fata de subiectivismul lui Protagoras. In concordanta cu principiul sau fundamental, dupa care omul - ca individ - este masura tuturor lucrurilor, acest sofist afirma justificarea oricarei pareri si prin aceasta el neaga atat posibilitatea erorii cat si posibilitatea unui adevar absolut. Platon combate aceasta conceptie sofista, aratand ca ea contine o contrazicere si o totala negatie a adevarului.
Intr-un singur punct Platon se gaseste in concordanta cu sofistii : in privinta perceptiei senzoriale. Aceasta - asadar calitatile senzoriale ale lucrurilor - are numai o valabilitate subiectiva, fiindca ea este pentru fiecare ins deosebita. Ba ea poate fi deosebita chiar si pentru unul si acelasi individ, ceea ce inseamna ca perceptia senzoriala nu poate fi mijlocitoarea unui adevar obiectiv, din pricina ca simturile sunt si ele intr-o continua schimbare. Din acest motiv, pentru Platon, o stiinta nu poate fi adevarata decat ca stiinta despre existenta reala, care este eterna, nedevenita si neschimbatoare. O asemenea existenta nu poate fi decat Ideea. Iar o asemenea cunoastere nu poate fi mijlocita decat de catre suflet pe calea gandirii pure, a gandirii ce reuseste sa se degajeze de orice senzorialitate (activitate a simturilor). Gandirea si perceptia au, asadar, fiecare un obiect propriu si sunt rezultatul unor factori deosebiti : gandirea este rezultatul celei mai nobile puteri a sufletului, iar perceptia este produsul organelor de simt ale corpului. Cu aceasta Platon restringe valabilitatea afirmatiei socratice, de mai sus, numai la domeniul simturilor, si fundamenteaza astfel autonomia cunoasterii rationale, un fapt ce va influenta mult dezvoltarea filozofiei antice grecesti si va naste in istoria filozofiei directia idealismului filozofic.
In felul acesta Platon ajunge la intrebarea despre care vorbeam mai sus : in ce consta filozofia adevarata si cum este ea posibila ? Cercetatorii mai noi au facut dovada ca, in deceniul dupa moartea lui Socrate, Platon a trecut printr-o criza, ce l-a facut sa se indoiasca ca ar exista o asemenea cunoastere. Dar doua fapte l-au convins pana la urma ca o cunoastere obiectiva este posibila. Aceste fapte sunt : intai cunoasterea matematica si in al doilea rand notiunile morale ; legea morala pe care el o traise asa de evident cu ocazia mortii lui Socrate. Cautand sa ajunga la un raspuns clar cu privire la cunoastere, Platon a ajuns sa fundamenteze o conceptie despre Idei.
Conceptia despre Idei constituie un fel de "dogmatica" a intregii filozofii platonice. Ea constituie continutul epistemologiei si al metafizicii platonice si este de o importanta hotaratoare pentru logica, psihologia, etica si politica acestui filozof. Platon ajunge la formularea teoriei despre Idei plecand de la principiul socratic ca stiinta adevarata nu este decat stiinta ce se fundamenteaza pe notiuni. Care este insa originea acestei cunoasteri ? Am vazut ca, dupa Platon, perceptia senzoriala nu poate fi, din pricina ca aceasta nu poate constitui decat cel mult un simplu motiv si nu ratiunea suficienta a cunoasterii. Cum am putea noi sa ajungem, de exemplu, cu ajutorul perceptiei, la notiunile de "egalitate" sau de "identitate", aceasta din motivul ca noi nu putem percepe niciodata egalitatea si nici identitatea "in sine". Atat in dialogul Cratilos cat si in Teetet Platon se ocupa cu relativitatea perceptiei senzoriale, pentru a dovedi absurditatea afirmatiei lui Protagoras. "Mai inainte" si "mai tarziu", "mai mare" si "mai mic", "egal" si "neegal" nu sunt calitati pe care le-ar avea lucrurile "in sine", ci ele sunt doar un fel de ipoteze pe care le faureste spiritul uman pentru a stapani fenomenele. "Spiritul sau gandirea gaseste legi, carora le urmeaza senzorialul. Intrucat spiritul incearca acest lucru, el face experienta cu un asemenea concept sau lege, ce au facut servicii nespus de bune, dar deodata devin insuficiente. Atunci trebuie sa fie gasite idei din ce in ce mai inalte si in felul acesta sfarsitul influenteaza asupra inceputului si invers". Caracteristica dialecticianului tocmai aceasta este, ca el se coboara de la ipoteza la realitate si de la ipoteza se ridica la alte ipoteze din ce in ce mai inalte, pana ajunge la cea mai inalta ipoteza : la Ideea Ideilor. In dialogul Sofistul, Platon exprima prin acest cuvant, ideea ca natura are in aceasta calitate spirituala marele ei coeficient, Logosul devine ratiunea formulata si exprimata in exterior. Pentru Platon gandirea este o vorbire interioara, in care sufletul se intreaba si tot el raspunde. Tinta suprema a cunoasterii nu este alta decat tocmai acest Logos. Desigur noi nu credem, cum afirma acest lucru Kinkel, ca Platon ar fi constient ca ideea este identica cu o "vesnica tema", fiindca aceasta este o idee kantiana. Dar putem spune, totusi, ca este posibil ca Platon sa fi presimtit acest lucru. Atunci cand Kant in "Critica ratiunii pure" si in "Critica puterii de judecare" va afirma ca noi trebuie sa consideram natura "ca si cand" ea ar fi creata de o fiinta rationala in cel mai inalt grad, Kant nu va face altceva decat va lamuri, nespus de clar, ceea ce la Platon nu era decat o simpla presimtire, pe care acest filozof o exprima intr-o haina mitica.
Este ideea ipotezei celei mai inalte sau ideea identitatii dintre gandire si existenta. Legatura intima dintre idealismul platonic si cel kantian devine si mai vizibila, daca tinem cont ca, in locurile amintite, Kant fundamenteaza identitatea dintre existenta si gandire pe postulatul "Dumnezeu", iar Platon pe Ideea de bine, care era identica cu creatorul lumii (Timaios), o idee ce va avea urmari importante in etica. Despre aceasta mai departe. Acum sa ne ocupam mai deaproape de metoda ipotezei, in legatura cu care trebuie sa tinem cont de trei puncte de vedere: de reamintire, de originea si comunitatea ideilor.
Platon cauta sa explice metoda ipotezei prin acel vestit mit al reamintirii. In "Menon" teoria despre reamintire este introdusa de Platon cu referire la "Pindar si multi alti poeti", iar in "Phaidros" si "Phaidon" ea este presupusa ca fiind cunoscuta. Dar cum se face ca cunoasterea este reamintire ? In "Menon" Platon isi pune aceasta intrebare si raspunde ca, cum se poate explica faptul ca cineva, care n-a auzit niciodata de principii matematice - cum este cazul sclavului Menon - intrebat de Socrate, ajunge totusi la cunostinta unor asemenea principii? Platon nu stia ca exista ceva pe care filozofia moderna, incepand cu Kant, o numeste "energia creatoare a constiintei" sau "spontaneitatea spiritului" si de aceea el solutioneaza aceasta aporie in felul urmator : sufletul trebuie sa fi intuit aceste principii si idei intr-o alta viata, intr-o alta lume, in care el a preexistat. Platon se afla aici sub influenta misticii orfice-pitagoreice, pe care el a cunoscut-o, probabil, in cea dintai calatorie pe care a facut-o in Italia sudica. Si, zice Platon, fiindca sufletul a primit cunoasterea inaintea vietii acesteia, atunci este sigur ca orice cunoastere sau stiinta adevarata este reamintire (anamnysis). Pentru a lamuri aceasta problema, Platon ia in ajutor mitul. Sufletul omului a intuit, dupa acest mit, Ideile in stare de preexistenta. Dar prin intrarea lui in trup si in aceasta lume, sufletul a uitat iarasi aceste Idei. Reamintirea lor este trezita in clipa in care omul priveste obiectele din aceasta lume, ce au o asemanare sau neasemanare cu Ideile, ce au fost intuite in stare de preexistenta. Este aici vorba: despre legea asocierii prin asemanare.
Cu o indrazneala mare dezvolta Platon in "Phaidon" gandul ca o idee, ca aceea a "egalitatii", a fost primita de suflet mai inainte ca acesta sa fi avut o perceptie senzoriala. Ea se gaseste, deci, latenta in suflet, pana in clipa in care o serie de perceptii pun in miscare activitatea sufletului - asemanare, combinare, rationament - si astfel acestea trezesc reamintirea. Iar atunci cand - intr-un chip mitic - in "Phaidon", Platon ne spune ca noi am intuit Ideile intr-o stare de preexistenta, el vrea sa spuna si sa accentueze ca notiunile sunt supratemporale si in nici un caz ca acestea ar fi innascute, in sensul ca sufletul le-ar aduce de-a gata, fiindca atunci ar insemna ca omul ar trebui sa le si poata justifica indata ce omul se naste. In sens logic, deci, "anamnysis" nu inseamna la Platon numai o aducere aminte, ci si o noua cunoastere, o largire a cunoasterii, sau, cum se exprima Kinkel, "o creatie prin gandire". Platon - ca de altfel si Kant mai tarziu - se apara impotriva unei interpretari, care ar intelege prin reamintire asa ceva ca "idei" innascute cum intelegea Descartes. Ideile sunt supratemporale si, ca atare, paradigme, dar nu in sensul ca ele ar poseda o durata vesnica in timp, ci numai intrucat ele fac posibile timpul, spatiul si intreaga natura. In felul acesta Platon depaseste cu mult conceptia socratica despre stiinta. Stiinta si, deci, adevarul insemna pentru grecii antici concordanta reprezentarii cu obiectul ei. Iar daca stiinta adevarata consta din concepte (notiuni), atunci in continutul acestora trebuie sa se descopere si sa fie cunoscuta existenta adevarata, realitatea absoluta. Plecand de la aceste consideratii socratice, Platon reuseste sa fundamenteze o noua metafizica, dupa cum observa si Windelband, care are pretentia sa expuna existenta adevarata.
Insemnatatea adanca a acestei metafizici consta in dublul inteles al notiunii "Idee". Ca functiuni, ca activitati intelectuale, Ideile sunt notiuni, concepte, mai ales concepte universale ; ca obiecte, ce sunt cunoscute in continutul conceptelor, Ideile sunt forme ale realitatii adevarate, sau principii ale formarii, ceea ce inseamna, la Platon, existenta in toata plenitudinea ei. Ideile sunt entitati metafizice supratemporale de o generalitate de nimic tarcuita si cele mai sublime realitati in care lucrurile din lume isi au temeiul lor existential. In acest sens, noi avem, de exemplu, Ideea frumosului (in sens subiectiv) ca notiune, numai fiindca obiectul ei, ca frumosul in sine este o esenta absoluta ca forma a realitatii adevarate.
Aici este vorba despre vechea intrebare despre existenta adevarata, despre esenta ce se pune acum cu toata seriozitatea filozofica. Punctul de plecare se afla in axioma parmenidiana ca numai existenta poate deveni obiect al gandirii. Lucrurile, ce sunt prezente, isi au adevarul numai intrucat ele pot fi formate in notiuni, asadar participa la Idei. Prin notiuni noi cuprindem realul, notiunile au insa in vedere generalul, ceea ce ramane, in care obiectele isi au structura lor, cu alte cuvinte formele. Aceste forme sau Idei, cum le numeste Platon, reprezinta, asadar, existentul real. Aceeasi idee vrea sa o demonstreze, dupa cum vom vedea, si psihologia platonica: numai aceste idei pot fi sesizate de gandire, totul in afara de ele se desface intr-o continua schimbare si poate produce doar o perceptie. Realitatea acestor idei este tot atat de sigura, ca si actul insusi al gandirii, cat si adevarul activitatii cunoasterii. Esente supratemporale, prototipuri ca existente adevarate, realitati sublime sunt aceste Idei, in care obiectele lumii noastre isi au temeiul lor, cat si scopul catre care se indreapta spiritul omului. Ele sunt premisele necesare ale oricarei teleologii, pentru Dumnezeu, care le-a fixat si pentru oameni, care le sesizeaza.
Pozitia noastra in lumea aceasta senzoriala e ca si cand ne-am afla intr-o pestera subpamanteana si am vedea numai umbrele lucrurilor pe peretii pesterii. Aceia care nu vad decat aceste umbre le tin de adevarata realitate. Dar filozoful, care a reusit sa se elibereze din pestera intunecata si sa se ridice la intuitia divinului si sa participe la lumea Ideilor, stie ca adevarata realitate nu se afla decat in lumea aceea de sus, in timp ce lumea senzoriala ne arata numai umbre.
Pentru ca aceasta sa se intample este necesara o intoarcere : omul trebuie sa se intoarca de la senzorial, la ceea ce este suprasenzorial. Prin acest mit, Platon face un apel ca omul sa se intoarca de la trecator, la ceea ce este vesnic, sa se ridice la lumea cereasca, sa se rupa de lumea colbului si sa se ridice, cum spuneam, la intuitia Divinului.. Platon subliniaza faptul ca "aceia care au ajuns la acea inaltime nu mai sunt aplecati sa se intoarca la ocupatii umane cotidiene, ci sufletele lor se simt mereu impinse sa ramana acolo sus.
In clipa in care sufletul nostru, zice Platon, priveste o forma frumoasa se trezeste in acesta "reamintirea" frumosului originar, pe care l-a intuit candva "dincolo" si ne umple sufletul cu nostalgia de neinvins, dupa acel prototip etern. Aceasta nostalgie ne mana, asemenea unei nebunii divine, cu o putere demonica, ca sa realizam in aceasta lume o copie a acestui prototip. Este vorba aici despre acel mult slavit "Eros", care la Platon este dorul sufletului nostru dupa ceea ce este vesnic, dupa Bine, Frumos si Adevar si ca nazuinta ce misca sufletul filozofului, ca sa ajunga la cunoasterea adevarata a esentelor lucrurilor, la esentele pe care acesta le-a intuit candva "dincolo". In culori aprinse a descris poetul-filozof, al carui suflet era plin de nostalgia dupa Vesnic, in Symposion si in "Phaidon" aceasta "erotica" a sufletului filozofului...
Desigur nu Platon este acela care a pus in circulatie teoria despre Eros, dar filozoful antic are meritul de a-i fi dat acestui concept o importanta centrala in viziunea sa despre lume si viata. Mitul erosului este de aceea considerat a fi in centrul acestei viziuni, ce da posibilitatea ca sa intelegem temeiurile metafizicii Ideilor. Teoria despre Eros si teoria despre idei se afla in filozofia platonica intr-o perfecta sinteza. Teoria despre Idei duce cu necesitate la teoria despre Eros.
Caracteristica filozofiei platonice este dualismul dintre lumea Ideilor si lumea senzoriala. Aceste doua lumi se afla una in fata alteia, dar nu ca avand amandoua aceeasi valoare. Este menirea omului, care se afla intre aceste doua lumi, sa le lege, cu scopul suprem, desigur, de a se elibera de lumea senzoriala si a se salva in lumea suprasenzoriala. In felul acesta, daca omul se intoarce de la lumea senzoriala si se ridica in lumea suprasenzoriala, lumea suprasenzoriala, lumea Ideilor, cucereste, ca sa ne exprimam asa, lunea senzoriala. Acest lucru insa nu e posibil decat gratie Erosului, care incalzeste si determina pe om la suisul inspre lumea Ideilor. Spre deosebire de crestinism care vorbeste si despre "catavasis" Platon nu cunoaste decat o "anavasis", o urcare a omului spre divin, impins de nazuinta pe care o naste nostalgia dupa ceea ce este divin. Caci ideile, ca forte impersonale, nu sunt capabile sa faca cuceriri. Raportul dintre cele doua lumi este unilateral: nu exista decat o miscare de la ceea ce este jos in sus. Dinspre idei nu pleaca nici o actiune salvatoare pentru om. Lucrurile participa la lumea Ideilor, dar acestea din urma nu participa la lumea lucrurilor. In clipa in care omul este trezit la privirea lucrurilor senzoriale si presimte ca acestea ii indica Ideile, el este curprins de impulsul Erosului, asadar de nostalgia dupa lumea pura a Ideilor. De aceea Erosul il determina pe om la intoarcerea despre care vorbeam mai sus. El este o putere reala ce impinge sufletul spre lumea Ideilor. Daca n-ar fi acest Eros, intre cele doua lumi n-ar fi nici o miscare. Ele ar sta una langa alta, fara sa se atinga. Erosul este marea sansa a lumii Ideilor, fata de lumea senzoriala, caci desi Ideile nu sunt in stare sa contribuie la mantuirea sufletului omenesc din inchisoarea corporalului, totusi omul are, dupa Platon, menirea ca, gratie nostalgiei "erotice", ce se aprinde in sufletul sau, sa ajute Ideilor ca sa se impuna ca puteri in lumea senzoriala, prin aceea ca Ideile devin motive determinante ale vointei omului (thymos, thymoeides).
Sufletul omului este - dupa Platon - de origine divina. De aceea asa cum piatra este atrasa in jos, tot asa si sufletul - gratie Erosului - este atras in sus. Totul in lume are nazuinta fireasca sa-si ia locul natural, ce ii revine in conformitate cu natura sa. De aceea sufletul tinde si el catre lumea divinului. Si el este impins spre aceasta lume de puterea Erosului, din pricina ca intuitia Ideilor, a Divinului, este hrana dreapta a sufletului. Erosul este legea gravitatiei in imparatia sufletului, legea care impiedica sufletul sa fie multumit in lumea temporalului, prin aceea ca ii aminteste acestuia mereu, ca el nu este in aceasta lume, decat un musafir si un strain, ca el nu are aici "casa statatoare", ci ca patria lui se afla in transcendent. Idee ce l-a influentat pe Nemesios de Emessa in al sau tratat Despre natura omului si pe alti Parinti ai Bisericii.
Deoarece "iubirea platonica" este fals inteleasa in vorbirea de toate zilele, este necesar sa staruim aici mai mult asupra acestui concept. Pentru aceasta este necesar sa ne referim la ceea ce se spune despre aceasta iubire, in dialogul "Symposion". Tragedianul Agathon a invitat cativa prieteni la sine, pentru a sarbatori cu acestia cea dintai victorie, pe care el a obtinut-o cu o piesa a sa la Olimpiada. Lasam la o parte amanuntele, care au dus la hotararea ca, cu aceasta ocazie, sa fie petrecuta seara cu cuvantari de lauda la adresa Erosului. Dupa ce au vorbit mai multi comeseni ii veni randul si lui Socrate si in cuvantarea pe care el a tinut-o se afla cea mai inalta intelepciune, la care s-a putut ridica Platon. Socrate este de parere ca antevorbitorii sai n-au inteles ce este Erosul : acestia au proslavit Erosul ca fiind un Dumnezeu desavarsit de fericit si de frumos ; dar Socrate neaga ca Eros ar fi un Dumnezeu. Pentru acesta, Erosul inseamna nazuinta si nostalgia dupa Frumos si Bine. Cine este insa in posesia adevarului desavarsit, al Frumosului si al Binelui desavarsit, cum este cazul cu zeii, acela nu cunoaste aceasta nostalgie si nazuinta, caci se nazuieste numai spre ceea ce cineva nu are. Desi Erosul nu este nici bun si nici frumos, acest lucru nu inseamna ca el este urat si rau. El nu este nici Dumnezeu si nici om, ci intre acestia. Erosul este un demon mare. Nostalgia este demonul Eros, el este ceva intre muritor si nemuritor, intre intelepciune si lipsa de ratiune ; el mijloceste intre zei si oameni si de aceea el este mereu animat de o anumita tendinta. Erosul este iubirea paradigmelor eterne - a Binelui, a Frumosului, a Adevarului. Deci, nu este vorba despre posesiunea acestor paradigme spre care nazuieste sufletul. Nu, posedarea trebuie sa fie eterna asa cum Adevarul, Binele si Frumosul dureaza din eternitate in eternitate. Platon descrie Erosul ca fiind un copil al saraciei si al bogatiei. In ziua de nastere a Afroditei au procreat Poros (Belsugul) cu Penia (Saracia) Erosul si acesta poarta prin lume calitatile parintilor sai. Iata de ce Erosul platonic este nostalgie, dorinta, din pricina ca sentimentul deficientei este un element constitutiv al acestuia. Un Eros care ar poseda totul, dupa ceea ce el nazuieste, este o contradictie in adjecto. Iubirea este motivata la Platon prin valoarea obiectului ei. De aceea nu este suficienta determinarea Erosului ca iubire ce nazuieste spre ceva, fiindca exista si o iubire ce atrage sufletul in jos, spre lumea senzoriala : este iubirea senzuala. Spre deosebire de aceasta, Erosul este nazuinta sufletului dupa lumea cereasca, dupa lumea Ideilor, si, ca atare, el este drumul omului divin. Iubirea platonica este nazuinta spre nemurire, caci omul trebuie sa devina asemenea cu Dumnezeu. Ea este acea putere ce face ca fiinta trecatoare din noi sa doreasca arzator sa se faca eterna stapana a Binelui, a Frumosului si a Adevarului. Iar mijlocul, stiinta cu ajutorul careia se poate realiza acest ideal, este filozofia. "Ea se afla intre posesia sau stiinta absoluta a zeilor si nebunia insensibila a fiintelor inferioare ; ea se afla la mijloc, ca nazuinta si iubirea dupa stiinta. Zeii sunt atoatestiutori, marea masa a oamenilor este nestiutoare, filozofii sunt aceia care vor sa stie".
Ideile, ca prototipuri eterne, nu pot fi sesizate decat de gandirea pura miscata de Eros, deci, de gandirea ce s-a eliberat de orice este senzorial, din pricina ca Ideile n-au nimic senzorial, ele fiind entitati si forme imateriale, principii ale formarii si, de aceea, ele formeaza, dupa cum am mai remarcat, alaturi de lumea materiala, o lume proprie, o lume mai inalta. In acest chip Ideile devin la Platon forme si esente imateriale.
Dar gandirea nu poate prinde si sesiza aceste esente decat daca aceasta este calita in exercitiul dialecticii; daca este calita in nobilul exercitiu a carei menire este sa precizeze si sa deosebeasca clar conceptele fixind raporturile dintre acestea. Filozofia este de aceea regina tuturor stiintelor, fiindca, in timp ce toate celelalte stiinte, chiar si matematica, pleaca de la presupuneri nedovedite, dialectica se ridica pana la temeiul originar al tuturor lucrurilor si in lumina acestuia lamureste esenta conceptelor.
Sintetizand, am putea spune ca, in concordanta cu distinctia pe care Platon o face intre perceptie si stiinta, el mai deosebeste, dupa cum am vazut, doua feluri de cunoasteri : cunoasterea rationala si parere; acestea sunt doua facultati deosebite. Prima are ca
obiect lumea necorporala si suprasenzoriala a Ideilor, in timp ce alte doua moduri de cunoastere inferioare (credinta si presupunerea) au ca obiect corpurile si copiile sau aparentele acestora. Acestor doua feluri de cunoastere le corespund la Platon diferite grade ale realitatii. Realitate pura nu au decat prototipurile lucrurilor, Ideile, si de aceea numai despre acestea exista o cunoastere si o stiinta adevarata.
N.B.
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-sistematica/teoria-cunoasterii-metafizica-ideilor-71763.html
Castelul Huniazilor
CAI DE ACCES
*Din DN 68B Hateg-Hunedoara,pe DJ 687M
Atesta documentar la 1265 sub numele de Hungnod ,conform registrului de dijme papale,hunedoara va cunoaste o dezvoltare impetuoasa si va juca un rol important in istoria Romaniei .Vechimea acestei asezari dateaza inca din epoci preistorice ,arheologii descoperind ,atat in vatra orasului cat si in satele din imprejurimi ,urme de locuire corelate cu epoca pietrei.
Castelul Huniazilor
Ridicat in secolul al XIV-lea ,numit si Castelul Corvinilor reprezinta una dintre cele mai frumoase si mai bine conservate realizari de acest gen din epoca medievala.Monumentul este de un farmec aparte datorita stilurilor diverse de constructie,inovatiilor in plan militar ,dar si a vietii tumultoase de la curte care imbogatesc legendele castelului.A fost ridicat de Iancu de Hunedoara pe locul unei vechi intarituri ,pe o stanca la picioarele careia curge raul Zlasti ,fiind una dintre cele mai mari si vestite proprietati ale acestuia.Este o constructie impunatore ,prevazuta cu turnuri ,bastioane si un donjon .Acoperisurile edificiului sunt inalte si acoperite cu tigla policroma.
Bibliografie:"Transilvania-Trasee turistice in zonele naturale
de recreere si agrement din Transilvania-Mandri de Romania"
03 ianuarie 2014
Ada-Giulia Marginean
Rugaciune catre Maica Domnului a Sfantului Antim Ivireanul
Stapana de Dumnezeu Nascatoare, imparateasa cerului si a pamantului, cinstea si slava crestinilor, ceea ce esti mai inalta decat cerurile si mai curata decat soarele, Fecioara prealaudata, nadejdea celor pacatosi si linistea celor loviti de valurile vietii, cauta asupra poporului tau, vezi mostenirea ta, nu ne lasa pe noi, pacatosii, ci ne pazeste si ne scapa de viclesugurile diavolului, ca ne-au impresurat intristarile, nevoile si rautatile. Da-ne mana de ajutor, Fecioara, ca pierim. Indura-te de noi, ca pe tine te avem ajutatoare si la tine nadajduim sa-L imblanzesti pe Fiul tau cu rugaciunile tale preaputernice si nebiruite, ca sa-Si intoarca spre noi mila Sa cea bogata. Si pe toti sa ne invredniceasca a ne pastra viata cinstita si fara de prihana, pentru ca noi cu o gura si cu o inima pe El pururea sa-L marim, iar tie sa-ti zicem: "Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine!“. Amin.
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/rugaciune-catre-maica-domnului-sfantului-antim-ivireanul-72513.html
Ontologia platonica
Deosebirea fundamentala intre obiectele perceptiei si acelea ale stiintei - este - dupa Platon - urmatoarea : cele dintai sunt intr-o continua schimbare, cele din urma sunt absolut neschimbatoare si evident independente de vointa noastra ; noi trebuie sa le recunoastem ca fiind prezente siliti de ratiune. Ca exemple, Platon citeaza formele geometrice si matematice, care nu numai ca nu sunt corporale, dar ele nu sunt nici influentate de lumea fizica, fiindca ele se gasesc dincolo de aceasta : ele sunt de natura gandita. Cu aceasta afirmatie am ajuns la originea idealismului platonic. Platon concepe, pentru prima data in istoria gandirii umane, ideea unei alte existente decat cea fizica-matematica si anume o existenta ideala, care este, prin aceea ca este gandita. De aceea pentru Platon "Ideea" este o esenta, o existenta reala, ceea ce ramane in eternitate identic cu sine. Vorbind despre Idei, Platon le numeste cand esente divine, cand reprezentari. El le mai numeste si "logoi", asadar temeiuri rationale ale lucrurilor. Conceptia ca exista o entitate pur spirituala si ca aceasta entitate constituie temeiul ultim al lucrurilor o mai gasim, dar numai ca presimtire, si la alti filozofi greci antici dinaintea lui Platon. Este suficient sa amintim aici teoria pitagoreica despre numar ca temei al lucrurilor si conceptia lui Anaxagora despre "Nus", care neamestecat cu altceva este gandire pura. Dar Platon depaseste constient aceste presimtiri, care devin la el certitudini si el devine astfel intemeietorul unei conceptii, dupa care numai Ideea ar avea realitate. Asa se face ca, plecand de la antagonia dintre conceptia heracliteana si cea eleata despre temeiul ultim al lumii, Platon ajunge la o sinteza a acestor conceptii. Dupa Heraclit, Lumea este o vesnica devenire, iar existenta lucrurilor ca fiind neschimbatoare, este ceva parut, in timp ce pentru Parmenide nu exista decat o existenta neschimbatoare, schimbarea nefiind decat o inselare a simturilor. Pe temeiul conceptiei sale despre Idei, Platon solutioneaza contrazicerea dintre eleati si heracliteni, in sensul ca "lumea suprasenzoriala a Ideilor, imperiul nevazutului, devine o lume a existentei adevarate si vesnice a Esentei, iar lumea corporalului, lumea vazuta, o lume a schimbarii si a devenirii".
Trebuie sa subliniem faptul ca in aceasta sinteza predomina elementul socratic-eleatic. Caci, asa cum perceptia depinde de gandirea notionala, tot asemenea si lumea devenirii sau a lucrurilor senzoriale constituie o realitate dar de gradul al doilea, o realitate mult inferioara fata de imperiul suprasenzorial al Ideilor. Imperiul Ideilor este lumea existentei pure, pe cand lumea senzoriala cu a ei vesnica devenire, este un amestec de existenta si non-existenta. Parmenide afirmase ca existenta "este" iar non-existenta "nu este". Platon nu este de acord cu aceasta afirmatie, careia el ii opune ideea ca non-existenta nu este intr-o privinta, pe cand in alta privinta ea este. Pentru Platon non-existenta, ca ceva absolut, cum o considera Parmenide, ca ceva ce nu s-ar gasi in nici un raport, este o simpla inchipuire, din pricina ca o contradictie absoluta intre notiuni este cu neputinta. O asemenea contradictie este pentru comunitatea conceptelor un curat nonsens.
Ceea ce face posibila atat judecata cat si existenta este tocmai comunitatea notiunilor. Cunoasterea rationala, asadar Logosul insusi presupune aceasta comunitate a notiunilor. Caci aceasta comunitate face abia posibila acea imbinare dintre existenta si non-existenta.
Granitele, sau ceea ce margineste, marginitul, trebuie sa fie determinat de nemarginit, de neconditionat. Cum este posibil acest lucru ? Prin aceea ca intre amandoua notiunile - de marginit si nemarginit - exista o legatura mijlocita de comunitatea conceptelor, care face posibila cunoasterea stiintifica. Nemarginitul nu este in acest sens o contrazicere a marginitului, ci tocmai originea acestuia si ca atare existenta este comuna atat marginitului cat si nemarginitului. Aceasta cu deosebirea ca nemarginitul nu poate fi sesizat de gandire ca ceva identic cu sine insusi si deci capabil sa tarcuiasca si sa determine aparitiile ce sunt asa de nestabile, asa cum la Democrit neimpartitul - atomul - trebuie sa determine ceea ce este impartit - materia. De aceea Kinkel formuleaza ideea ca "filozofia lui Platon este indreptata inspre notiunea originei, ceea ce inseamna ca proclama nemarginirea existeniei".
In tot cazul, ca sa ne intoarcem la problema ontologiei platonice, Platon depaseste conceptia parmenidiana despre existenta. La Parmenide "existenta" era identica cu corporalitatea, cu spatiul plin, iar non-existenta insemna spatiul gol, sau vidul, cum am zice noi astazi. Pentru Platon "existenta" nu mai este o entitate corporala, ci o realitate pozitiva imateriala, asadar o Idee, iar "non-existenta" ramane si pentru el, ca si pentru filozofii eleati, spatiul gol. De aceea "pentru Platon lumea ca devenire, lumea corporala, este constituita dintr-un amestec al ideilor cu spatiul". Prin aceasta lumea senzoriala a incetat sa mai fie o simpla aparenta sau un neant pur, ci ea se transforma, dupa cum spuneam, intr-o realitate inferioara, de un grad mult inferior, fata de care lumea ideilor este existenta adevarata.
Pentru Platon exista, asadar, doua lumi : una nevazuta, vesnica, netrecatoare si neschimbatoare, - lumea imateriala a Ideilor - si o alta lume vazuta, ce se afla intr-o continua schimbare, o lume de umbre si pareri, amestecata in existenta ei cu non-existenta ; lumea materiala; a corpurilor si a miscarilor acestora.
Dualismul acesta metafizic, care constituie caracteristica fundamentala a intregului sistem platonic, este consecinta fireasca a dualismului epistemologic dintre gandire si perceptie. Am vazut ca stiinta fundamentata pe notiuni sesizeaza lumea care este si nu devine niciodata, perceptia dimpotriva, ca si parerea, este indreptata spre lumea care devine si nu este niciodata.
Asadar exista doua lumi deosebite : lumea vazuta, lumea parerii si o alta lume nevazuta sau schematic :
a. Lumea senzoriala b. Lumea inteligibila
/Devenirea, schimbare/ /Existenta neschimbatoare/
1. Corpuri 2. Imaginea 3. Entitati 4. Idei
reale corpurilor matematice
Acestora le corespund trei feluri de cunoasteri in ordinea descrescanda de perfectiune :
a. Cunoasterea inteligibila b. Cunoasterea senzoriala
Cunoasterea fundamentata,
stiintifica, adevarata Cunoastere parere
1. Intelect 2. Ratiune 3. Perceptie 4. Imaginatie
Este demn de observat ca, fata de importanta mare pe care Platon i-o atribuie lumii suprasensibile a Ideilor si cunoasterii acesteia, avem impresia ca filozoful cauta sa fuga din lumea senzoriala cu micimile ei si sa se salveze in lumea esentelor eterne. Dar el face acest lucru numai pentru ca, dupa ce a intuit prototipuri divine si eterne ale lucrurilor, sa-si formeze si existenta dupa aceste prototipuri, sau, cu alte cuvinte, sa le realizeze in lumea lui interioara si in viata comunitatii, pentru a indeplini prin aceasta destinul pe care il are in lume filozoful.
N.B.
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-sistematica/ontologia-platonica-71764.html
Rugaciune catre Sfanta Maria Magdalena
O, icoana a pocaintei, preaminunata si de mirare podoaba a femeilor, si tuturor crestinilor lauda si bucurie, care intocmai cu Apostolii te-ai aratat, slavita mironosita Maria Magdalena, primind rugaciunea noastra cea de acum, dintru toate smintelile si durerile sufletesti si trupesti, si de vrajmasii vazuti si nevazuti ce vin asupra noastra, izbaveste-ne pe noi, ucenita a lui Hristos, si catre Imparatia Cerurilor indrepteaza cu mijlocirea ta pe toti cei ce cu umilinta si cu dragoste, urmnd credinciosiei tale, Ii canta lui Dumnezeu: Aliluia!
(Acatist, condac 13)
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/rugaciune-obste-catre-sf-mironosita-maria-magdalena-intocmai-apostolii-72531.html
Raportul Ideilor cu lumea senzoriala
Multi dintre comentatorii filozofiei platonice accentueaza prapastia ce se deschide intre lumea Ideilor si lumea vazuta, fara sa vada insa si modul in care filozoful a reusit totusi sa puna in legatura stancile acestei prapastii.
Inainte de a intra in discutia acestei probleme, trebuie sa subliniem faptul ca gresesc toti aceia care vorbesc despre dispretul pe care filozoful Platon l-ar fi avut fata de lumea senzoriala. Acest lucru se poate spune doar despre neo-platonici, dar in nici un caz despre Platon. Acesta stia de la maestrul sau Socrate, ca lumea si existenta sunt asezate intre doua posibilitati existentiale extreme : ale adevarului si neadevarului, ale ordinei si haosului.
Filozofia nu este altceva, pentru Platon, decat stiinta despre Idei, iar stiinta despre Idei nu este decat stiinta despre existenta proprie, care, prin reflexiune filozofica, trebuie sa fie ridicata de la existenta in neadevar la existenta in adevar si care este, in acest mod, prin legarea ei de existenta Logosului, salvata de sub stapania haosului si a trecatorului. In felul acesta, Ideea trebuie sa devina realitate, prin aceea ca ea se imbina cu realitatea senzoriala, pentru a deveni astfel masura autenticitatii existentei omenesti, iar Erosul sa devina puterea necrutatoare, ce sileste pe filozof sa ancoreze lumea senzorialului de lumea inalta a Ideilor. Adevarul si neadevarul sunt si pentru Platon, ca si pentru Socrate, posibilitati de temei ale existentei. Adevarul este expresia existarii care reprezinta Logosul, iar neadevarul este expresia acelei existari, pentru care acest Logos este total ascuns. Filozoful se ridica prin gandire, la lumea Ideilor ; la temeiul care singur poate fundamenta adevarata realitate. Din acest motiv Platon nu putea sa dispretuiasca cunoasterea temeinica a faptelor experientei, fiindca, dupa cum am spus, Ideile sunt principii ale formarii tocmai pentru aceste fapte.
Este adevarat ca uneori avem impresia ca prapastia deschisa in teoria cunoasterii intre cele doua lumi nu poate fi inchisa. Dar cu toate acestea, Platon a facut acest lucru. Cum ? Raspunsul la aceasta intrebare il gasim in Fedon (Phaidon). Daca lucrurile, care au o asemanare relativa cu Ideile, datoreaza ceea ce ele sunt Ideilor, fiindca acestea sunt ratiunea lor ultima, atunci cum trebuie gandit acest raport cauzal? Platon cauta sa raspunda la aceasta intrebare, aratand ca lucrurile senzoriale participa - dupa cum am spus - la Ideile corespunzatoare - asa de exemplu, zapada este alba, fiindca ea participa la ideea de alb - si de aceea acestea isi iau numele lor, sau predicatele lor, dupa anumite Idei. Uneori se pare ca Platon gandeste Ideile ca fiind in lucruri senzoriale si in sensul acesta el vorbeste - in Phaidon - despre o venire a Ideii in lucru si despre o "indepartare" a acesteia de lucru. Felul acesta de a vorbi exprima insa la Platon numai formule tautologice, ce nu pot sa contribuie la lamurirea problemei ce ne preocupa pe noi aici. Fiindca, daca Ideile sunt absolut neschimbatoare, nemiscate, neactive, transcendente, atunci cum pot fi ele cauza lucrurilor senzoriale ? Cum pot fi ele cauze, ratiuni suficiente, fara ca ele sa fie ceva activ si miscator ? Acest lucru nu este posibil decat daca Ideile sunt intelese ca fiind cauze-scopuri. In felul acesta lumea morala si cea fizica, lumea omului si lumea lucrurilor au una si aceeasi cauza : o cauza ca norma pentru nazuinta si actiunile omului si ca lege pentru fenomenele naturii. Ca sa depaseasca aceasta greutate, Platon face teoria ca, la fel ca si sufletul omului, si lucrurile sunt miscate de nazuinta de a se uni cu lumea suprasenzoriala si de nostalgia de a reprezenta Ideea, prin aceea ca devine asemenea cu aceasta.
Ideea este ratiunea suficienta a aparitiilor, fara sa inceteze insa a fi idee. Caci ea, desi "ramane in puritatea suprasenzoriala, la o inaltime nemiscata si neschimbata, totusi ea determina intreaga transformare a lucrurilor senzoriale. Ideea este scopul catre care tind toate lucrurile si prin care de aceea ele sunt determinate : Esenta este scopul devenirii". In Phaidon filozoful isi dezvolta teoria sa despre Idei, iar in dialogurile sale sistematice - Philebos, Politeia si Timaios - acesta cauta sa depaseasca dualismul radical dintre cele doua lumi si, pe temeiul teoriei despre Idei, sa faca dovada ca si universul senzorial este plin de forme ale lumii suprasensibile, gratie carora acesta poate fi inteles ca fiind o unitate.
In acest mod Platon, desi, dupa cum observa multi dintre comentatorii acestuia, n-a putut demonstra ca imperiul Ideilor si cu imperiul senzorialului ar forma un sistem logic bine inchegat, el a facut totusi dovada ca este vorba despre o lume ce este stapanita de un principiu unic teleologic : de Ideea Binelui. Aceasta idee este suma tuturor cauzelor-scop, scopul absolut al lumii si in acelasi timp ultimul si cel mai adine temei al lumii. "Asa cum soarele produce in lumea vazuta viata, asa cum acesta lumineaza ochiul si-l face sa vada lucrurile, fiind in acelasi timp cauza intregii vieti din lumea vazuta, tot asemenea in lumea suprasensibila Ideea Binelui este originea existentei si a stiintei. Si asa cum soarele este mai inalt decat lumina, tot asemenea Binele este mai inalt decat existenta si stiinta". Ideea de bine este cauza cunoasterii si a adevarului si totusi mai inalta decat acestea (Rep. VI, 509 b). Ea nu este existenta, ci se afla "dincolo" de existenta, fiindca ea este originea creatoare atat a lumii devenirii cat si a celei eterne. In timp ce celelalte idei sunt conditionate de gandirea noastra, Binele este neconditionat, ca un temei originar absolut si necesar al intregii existente, o idee pe care Platon o dezvolta mai intai in "Phaidon" si apoi in "Statul".
Ca un scop absolut, Binele este la Platon sensul lumii si ratiune a care stapaneste aceasta lume. De aceea el intrebuinteaza, intr-un sens mitic-religios, pentru a numi Ideea Binelui si expresia "Dumnezeu", fapt care a facut ca la interpretarea filozofiei platonice sa se vorbeasca despre un "monoteism imaterial". Totusi trebuie sa subliniem si faptul ca la Platon divinitatea este o Idee impersonala si anonima. Este adevarat ca unii dintre filozofii greci ajung sa presimta ideea unei divinitati insufletite si personale. Dar Ideii de Bine ii lipsesc tocmai caracteristicile pe care trebuie sa le aiba personalitatea, fiindca ideea este suprapersonala si anonima. Ea este, cum va zice mai tarziu S. Kierkegaard impotriva lui Hegel, ceva "pentru toti si pentru nimeni". Platon accentueaza ideea ca Binele, Unul, Cauza, Ratiunea, Logosul, Divinul sunt unul si acelasi lucru : scopul rational al tuturor lucrurilor si temeiul absolut al lumii, care, dupa cum vom vedea mai departe, este in acelasi timp identic si cu Frumosul absolut.
Asa cum Ideea de Bine este superioara tuturor celorlalte Idei, tot asemenea si cunoasterea Binelui se intampla cu totul in alt mod. Pentru a putea sa sesizeze aceasta Idee, omul trebuie sa se deprinda cu truda gandirii dialectice. Si nici aceasta truda nu este suficienta, caci Platon este de parere ca numai putine "naturi divine" pot ajunge la aceasta cunoastere pe neasteptate, deodata, ca si cand ar fi iluminate de ceva misterios si divin. Desigur stiinta poate pregati drumul spre aceasta cunoastere, dar daca ea poate sa il si duca pe om la acest scop ultim, aceasta nu depinde de nici o putere omeneasca. Iar daca totusi se intampla acest lucru, atunci el apare ca un fel de har, desi grecii antici nu cunosc acest concept. "Aceasta cunoastere ultima si cea mai inalta, fara de care orice alta cunoastere n-are nici o valoare - din pricina ca si celelalte virtuti si dreptatea isi primesc valoarea lor de la aceasta - este nemijlocita - s-ar putea spune ca trasnetul - o intuitie de natura religioasa si supra-rationala. Aici se descopera trairea religioasa si intelepciunea adanca a lui Platon ca despre ceea ce este mai inalt si ultim, Inexprimabilul, pe care omul nu poate decat sa-l presimta, in intuitie, nu stiinta pura are sa spuna ultimul cuvant, ci numai credinta, religia. Stiinta pregateste drumul ce singur duce la tinta, dar ea nu spune ultimul cuvant".
Capelle reprezinta punctul de vedere ca Platon a format si a sudat intr-un chip creator, intr-o unitate mai inalta, in a sa teorie a Ideilor, elementele cele mai insemnate ale intregii evolutii filozofice de pana la el si in acest mod el a creat cea dintai epistemologie si metafizica a occidentului : "conceptia despre eterna curgere a lui Heraclit a devenit temeiul teoriei sale despre perceptie si despre lumea senzoriala in genere ; ontologia eleatilor, teoria lui Anaxagora despre "Nus", speculatiile pitagoreice asupra numerelor si filozofia lui Socrate, toate acestea formeaza, ca elemente, parti esentiale ce au contribuit la formularea epistemologiei si a metafizicii platonice".
N.B.
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-sistematica/raportul-ideilor-lumea-senzoriala-71765.html
Axion al Sfintei Fecioare, care se rosteste, cu bucurie pascala, de la Inviere pana la Inaltare
Ingerul a strigat celei pline de dar: Curata Fecioara, bucura-te, si iarasi zic: bucura-te, caci Fiul tau a inviat a treia zi din mormant! Lumineaza-te, lumineaza-te, Noule Ierusalime, caci slava Domnului peste tine-a rasarit! Salta, salta acum si te bucura, Sioane!Iar tu, Curata Nascatoare de Dumnezeu, veseleste-te intru invierea Celui nascut al tau!
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/axion-sfintei-fecioare-care-rosteste-bucurie-pascala-la-inviere-pana-inaltare-72529.html
Filosofia platonica a naturii
In ceea ce priveste fizica sau filozofia naturii se pot observa la Platon influentele filozofilor antesocratici, mai ales aceea a lui Democrit, Pitagora si Empedocle. Totul in natura este ordonat dupa masura si numar. Noi regasim la Platon pana si sferele pitagoreice, numai cu deosebirea ca acesta aseaza pamantul in centrul universului (vezi Timaios, 40 B ; Phaidon, 108 B). La fel ca si Empedocle, Platon gandeste universul ca un fel de sfera (Timaios, 33 B), folosindu-se chiar si de limbajul inaintasului sau, atunci cand arata ca Dumnezeu n-are trebuinta de organe si nici de alte unelte senzoriale. Dupa unii se crede ca si Platon ar fi cunoscut fenomenul invartirii pamantului in jurul axei sale, ca el ar fi cunoscut greutatea aerului si ar fi dat o explicatie stiintifica sunetului. Dar, cu toate acestea, in fizica sa, Platon ramane un copil al timpului sau, fiindca in filozofia naturii Platon n-a depasit pe filozofii antesocratici. El este constient de acest lucru si de aceea afirma ca consideratiile pe care el le face asupra naturii sunt un simplu joc. De aceea el nici nu le atribuie acestora o adeveritate, ci numai o probabilitate si le numeste "mituri probabile", ce n-au alt rost decat sa-i slujeasca filozofului ca recreatie dupa lucrul sau asa de serios, pe care acesta il face cercetand existenta, pentru a descoperi legile Logosului netrecator.
Platon reprezinta conceptia ca Logosul sau Ratiunea universala interpatrunde lumea si o formeaza. Ordonatorul mitic al lumii, despre care vorbeste "Timaios", formeaza universul, facand mai intai focul si pamantul, intrucat el priveste la existenta eterna si netrecatoare a ideilor. Fiindca, din motivul ca Dumnezeu a voit ca totul sa fie bun, caci el este Binele, a supus lumea senzoriala ideilor eterne ale Ratiunii, transformand miscarile haotice in miscari ordonate dupa legi rationale. Totul este interpatruns de Ratiune. Lumea este opera unui spirit universal. Pentru Platon, insa, acolo unde se afla ratiune, acolo se afla si suflet, din acest motiv Creatorul a trebuit sa creeze lumea ca un fel de organism insufletit, ca un "Divin fericit". Aceasta este atat de dezbatuta teorie platonica a "sufletului lumii", dupa care lumea nu este altceva decat o fiinta plina de viata ; o fiinta armonica sau un organism desavarsit. Prin aceasta teorie Platon introduce in filozofia naturii un principiu nou, ce va influenta timp de doua milenii stiinta occidentului.
Dar ce este acest suflet al lumii ? El este, in limbajul mitic al lui Platon, o fiinta de mijloc, constituita dintr-un amestec al simplului si al compusului, al identicului si al schimbatorului. Asa ca sufletul lumii este - gandit ca unitate in multiplicitate - inrudit pe de o parte cu Esenta ce ramane vesnic identica cu sine a Ideilor, iar pe de alta cu schimbarea continua a aparitiilor. Din acest motiv peste tot in universul vizibil regularitatea este imperecheata cu schimbarea. Sufletul imprumuta lumii regularitate, ceea ce inseamna o miscare regulata si alta ce se schimba mereu si acestor doua feluri de miscari le corespund doua feluri de cunoasteri sau de cunostinte : Stiinta ce sesizeaza ceea ce ramane identic cu sine si perceptia ce nu prinde decat ceea ce este schimbator. Acest lucru inseamna ca principiile dialecticii sunt valabile si pentru filozofia naturii.
Mai departe Platon pune ideea sufletului lumii in legatura cu principiul pe care el il introduce in Philebos, pentru a mijloci intre Idee si aparitii, asadar in legatura cu "marginirea" matematica si urmarea este ca sufletul lumii nu este numai principiul oricarei miscari, ci de asemenea si totalitatea ordinei matematice a universului. Aceasta este o idee fundamentala a viziunii astronomice a lui Platon. Caci aceasta faptura de mijloc, creata de Demiurgos, pentru a mijloci intre Unul si multiplu, Creator si creatura, nu este numai originea intregii vieti, ci in acelasi timp si puterea ce produce miscarea ce este ordonata dupa legile numarului. De aceea el se si imparte, pe temeiul numerelor armonice, in cercurile diferitelor planete si ale constelatiilor. Toate elementele sunt produse in virtutea numerelor : focul din corpuscule ce au forma tetraedica, aerul din forme octaedrice, apa din forme icosaedrice, pamantul din forme cubice. Universul poseda cea mai desavarsita forma ca si pamantul, care se afla in centrul acestuia : forma sferica. Planetele sunt numite de catre Platon "zei vizibili", care se invartesc in forma de inel in jurul axei universului. Platon deduce apoi din suprafetele mici triunghiulare calitatile fizice si chimice cat si miscarile si impartirea acestora in spatiu. In partea finala a dialogului "Timaios", opera platonica cea mai citita in antichitate, Platon isi expune conceptia sa psihofiziologica. Kinkel este de parere ca teoria platonica despre sufletul lumii a trebuit sa faca o impresie adanca asupra spiritului grec antic, care era indragostit de masura, armonie, ritm, ordine si frumusete. Imprumutandu-i lumii un suflet, Dumnezeu a facut ca, din miscarea haotica si dezordonata a haosului, sa se nasca un cosmos stapanit de Ratiune. Astfel, lumea este un intreg armonic desavarsit, desavarsirea descoperita , ea este un neasemuit individ divin. Aceasta ratiune este identica cu "Nusul" lui Anaxagora, dar mai desavarsit. Trupul urias al lumii isi are cauza lui in acest Nous, care se pare ca ar fi identic cu Dumnezeu. Ultima instanta pe care se fundamenteaza totul este Binele, bunatatea lui Dumnezeu. Lumea este o manifestare a Binelui.
N.B.
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-sistematica/filosofia-platonica-naturii-71766.html
Fie ca Sarbatorile de Iarna sa va aduca liniste si pace in suflete si bucurie alaturi de cei dragi.
Sarbatori Fericite si La multi ani!
Imnul despre necredinta lui Toma
Proimion I
Toma, cu dreapta sa cea iubitoare de incredintare,
A cercetat coasta cea de viata datatoare, Hristoase Dumnezeule;
Caci usile fiind incuiate cand ai intrat,
Impreuna cu ceilalti apostoli a strigat:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
Proimion II
Indoiala lui Toma credinta neindoita a randuit,
Mantuitorule, prin voia Ta,
ca nimeni vreodata Invierea sa puna la-ndoiala:
Caci nu Fiinta Insasi S-a aratat aceluia,
ci urmele cuielor din palma si-mpunsatura lancii:
Pentru aceea a si marturisit:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul Meu."
Proimion III
Necrezand Invierii Tale din morti
Si cercetand coasta Ta cea dumnezeieasca
Cu credinta a strigat Toma Geamanul:
"Stapane, iarta-ma pe mine, cel ce cu indrazneala am atins coasta Ta
Si primeste-ma, Iubitorule de oameni,
Pe mine, cel ce nu ma indoiesc nicicum,
Ci strig cu credinta: "Tu esti Domnul si Dumnezeul meu!"
1. Cine a pazit nearsa palma mucenicului,
De coasta cea arzatoare a Domnului apropiindu-se?
Cine i-a dat ei aceasta tarie, de osul cel de foc putandu-se atinge?
Cu-adevarat, coasta cea pipaita.
Caci daca nu ea l-ar fi intarit, cum ar fi pipait dreapta cea de lut
cutremuratoarele patimi cele de sub cer si cele de sub pamant?
Acest har i s-a dat lui Toma:
Ca sa se atinga de coasta, iar lui Hristos sa-I strige:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
2. Cu-adevarat, rugul cel purtator de foc ardea si nu se mistuia.
Si cred celor scrise de Moise pentru mana lui Toma.
Caci stricacioasa fiind si plina de spini, nu s-a ars
Cand s-a atins de coasta ca de o flacar-aprinsa
Si, precum oarecand focul s-a pogorat in rugul de spini,
Acum a alergat catre foc mana in chip de rug.
Si Insusi Dumnezeu S-a fost aratat pe-amandoua pazind.
Astfel cred s i astfel Il slavesc pe acest Dumnezeu si om, zicand:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
3. Caci pentru mine a fost scris dreptarul acestei credinte
Prin mana lui Toma; caci aceasta, atingandu-se de Hristos,
Trestie de scriitor s-a facut ce scrie cu iscusinta,
Scriind credinciosilor: de aici izvoraste credinta.
De aici a baut si talharul si s-a indreptat.
De aici si ucenicii si-au adapat inimile,
De aici, din izvor a scos Toma cunostinta celor pe care le cauta:
Bau cel dintai si apoi pe multi adapa,
Necrezand putin, dar pe multi convingandu-i a zice:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
4. Pentru care pricina, de ce sau cum de nu a crezut apostolul?
Sa intrebam, de va pare, pe fiul lui Zevedeu,
Caci limpede-i ca Ioan, in cartea Evangheliei,
Cuvintele Geamanului a scris.
Caci zice inteleptul: Dupa invierea lui Hristos
Ceilalti ucenici au grait catre Toma:
O, prietene, vazut-am aicea pe Domnul!
Dar Toma indat-a raspuns catre dansii:
Voi cei ce L-ati vazut, nu va ascundeti, ci strigati:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!"
5. Vestiti intregului popor cele ce-ati vazut si auzit
Nu ascundeti, ucenicilor, sfesnicul sub obroc!
Cele ce ziceti la-ntuneric, vestiti-le la lumina!
Veniti cu mine afara cu indrazneala!
Stati inca-n ascunzatoare si spuneti aceasta ca sa va faceti curaj!
Graiti cele inalte in taina, cu usile inchise,
Si apoi strigati: vazut-am pe Ziditorul ascuns intr-un ungher!
Sa Se arate tuturor! Sa afle toata faptura!
Sa-invete muritorii a striga Celui inviat:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!"
6. Cum voi putea crede voua, auzind cuvinte cu neputinta de crezut!
Caci dac-ar fi venit Rascumparatorul, Si-ar fi cautat sluga.
Daca ziua ar fi rasarit, nu s-ar fi aratat dincolo de vreme.
De-ntr-adevar se arata Pastorul, ar fi chemat si mielul.
A-ntrebat oarecand: "Unde ati pus pe Lazar?"
Iar acum nu a zis: "Unde-ati lasat pe Toma?"
Dar oare a uitat pe cel ce voia a muri cu El impreuna?
Necredincios raman pana nu vad.
Atunci numai cand voi vedea, voi pune mana mea pe coasta Lui,
Atunci voi crede si voi zice:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!"
7. Inca pe cand Toma graia acestea fratilor sai,
Aparu la ei in odaie Mantuitorul, indraznirea celor cu frica de Dumnezeu
Indraznirea nepatata a celor prigoniti si-amenintati
In mijlocul ucenicilor S-a aratat prin usile-ncuiate.
Dar vazandu-L Toma, indata-si pleaca ochii-n jos,
Si-nlauntrul sufletului sau zicea: Ce voi face?
Cum ma voi apara acum in fata celor ce-o clipa mai ’nainte m-am indoit?
Lui Petru ce sa-i spun? Si celorlalti ce voi grai?
Pe cei pe care putin mai inainte i-am luat in ras cum sa-i induplec si cum voi striga:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!"
8. O, de as fi deprins si eu tacerea ca si Iisus in sinedriu!
Dar m-a intaratat a grai privelisea celor ce se bucurau.
M-am tulburat de cuvintele celor ce strigau cu bucurie:
Neumbrit am vazut viu pe Cel mort de voie!
Vazand deci vesel pe Petru, cel ce s-a lepadat,
Si iarasi bucurosi pe cei fugiti cu el dimpreuna,
Am pizmuit, caci cautam impreuna cu ei sa saltez de bucurie.
Asadar, din pizm-am grait cele marturisite intocmai putin mai inainte.
Sa nu fiu certat, Iisuse al meu, ci primit a striga Tie:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!"
9. Noapte mi s-a facut mie si intuneric adanc cuvintele celor impreuna-slujitori cu mine;
Caci acestea nu m-au luminat, nu au aprins in sufletul meu
Faclia minunii pe care acum o vad mai presus de orice nadejde!
Caci acum Il vad limpede pe Hristos iarasi venind prin usile-ncuiate.
Dar daca vreme-as fi avut sa aflu ca a venit astfel,
Nu as fi fost necredincios.
Caci nu aveam decat sa cuget.
La intrarea si iesirea Lui din Maria.
Ei doar mi-au spus ca L-au vazut,
Dar cine nu L-a vazut pe El venind, cum va putea spune:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
10. Asa zicand in sine Geamanul, a vorbit si Dumnezeului nostru,
Iar Cel ce cerceteaza norii, vazand pe Toma cu inima zdrobita,
Precum odinioara si pe vames,
L-a miluit strigandu-i:
"Pune mana ta aici!
Pentru ce te indoiesti, spune-Mi, putin credinciosule?
Sau care dintre ale Mele iti par necrezute?
Rastignirea? Moartea? Sau Invierea aceasta?
Pana cand te vei indoi mai mult?
Iata, acum Ma privesti pe Mine, pe Cel ce ai voit sa-L vezi, deci striga:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!"
11. Adormit-am intr-un mic mormant si dupa trei zile-am inviat,
Pentru tine si pentru cei asemenea tie m-am intins in mormant,
Iar tu, in loc de multumire, mi-ai adus necredinta.
Caci am auzit cele ce-ai spus fata de fratii tai".
L-acestea Toma mai tare s-a infricosat si a strigat:
Nu ma certa, Mantuitorule, caci in Tine cred pururea.
Dar lui Petru si tuturor celorlalti mi-a fost greu sa le dau crezare,
Caci stiu ca au mintit Tie si-n ceasul rautatilor s-au temut sa-Ti zica:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
12. Vazand atunci Cela ce vede toate ca Toma voia sa lepede
Invinuirea necredintei, raspunse lui:
"Si tu erai cu ei in ceasul de care aduci vorba,
Toti M-ati lasat singur in vremea infricosatei patimi,
Era greu timpul, Didime, nu-i invinui,
Pentru aceea a fost scris: Bate-voi pastorul si se vor risipi oile turmei.
Pricepe ce iti spun, si fa cele ce-ai spus:
Vrei sa ma atingi? Atinge-te zicand:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!"
13. O, minune! O, indelunga-rabdare!
O, nemasurata blandete!
Cel neatins Se lasa-atins! Tinut de rob Se lasa
Si Stapanul arata slugii ranile Sale.
In a caror vreme s-a cutremurat intreaga faptura.
De asemenea daruri Toma facandu-se vrednic,
Inalta rugaciune Celui ce l-a invrednicit:
"Rabda, zicand, Stapane, cutezanta mea,
Cruta iarba, ridica-mi povara,
Sa fiu slobozit de necredinta, ca sa cant si sa zic:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
14. Fii bland cu mine, pentru ca si eu de Tine sa ma desfatez, Doamne,
Da-mi mie deplina credinta care sunt al Tau,
Ai rabdat celor straini de Tine,
Rabda inca si necredinta celui al Tau, si arata-mi mie ranile Tale,
Pentru ca din acestea ca dintr-un izvor sa scot si sa beau.
Nu ma arde Mantuitorule, caci foc esti prin fire,
Dar cu voia esti trupul pe care Insuti l-ai facut.
Ma rog, acopera-Te cu val, cat de putin,
Incat sa ma primesti si pe mine ca pe femeia cu scurgerea de sange,
Caci nu ma ating de haina Ta, ci Insuti de Tine m-ating, zicand:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
15. Ai auzit odata, bunule ucenic, fii credincios si nu necredincios,
Nu te teme, nu te ard, caci ii pazesc pe cei ce raman intru Mine.
Daca-am invatat pe cuptorul Babilonului sa faca aceasta,
Cu cat mai mult nu o voi face si nu o voi invat a eu Insumi.
Oare decat pacatoasa care uns-a cu mir capul Meu
Si cu parul Mi-a sters sfintele Mele picioare
Esti tu mai intinat? Vino deci, prietene, nu ca sa ma miruiesti,
Ci pentru ca tu insuti sa fii inmiresmat cu buna mireasma a credintei, strigandu-Mi:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
16. Da, Iubitorule de oameni, si eu Te voi mirui, dar nu precum pacatoasa oarecand,
Si nu voi alerga precum aceea la vanzatorul de miruri, strigand: "Da-mi mir!"
Voi aduce doar credinta mea Tie, Celui ce ai mai presus decat mirul,
Harul - coasta Ta, al carei mir atingand, ma bucur.
Slavesc, Hristoase, pogorarea Ta cea vrednica de crezare,
Cum om Te-ai facut pentru ca pe om,
Pe care l-ai plasmuit cu mana sa-l izbavesti din desertaciunea idolilor
Si care ai primit a fi palmuit
Pentru ca pe mine sa ma slobozesti din patimi, ca sa strig Tie:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
16. [bis] Acuma, Stapane, stiind ca ti-am descoperit cugetul inimii mele,
Tu, Care cunosti cele mai launtrice ganduri, vezi-mi asemenea si pricinile,
Dar deopotriva iti strig: de mai inainte-ai cunoscut pe robul Tau cel credincios,
Caci acum vad coasta, pentru ca pe toti sa-i invat credinta.
Ating osul Tau si urmele cuielor,
Domn si Dumnezeu te propovaduiescm,
Caci ca un Domn al slavei ai rabdat rastignirea pe lemn, tuturor aratand
Sa strige Tie cu credinta s i cu inima curata
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
17. Asemenea si tu asculta, si pricepe limpede: te-ai facut partas intelepciunii
Caci Eu, Intelepciunea Tatalui, M-am facut cunoscut oamenilor,
Fericit esti in credinta, dar Eu mai mult ii fericesc
Pe cei care-au venit la Mine numai din auz.
Tu atingandu-te de Mine ai cunoscut acum slava Mea,
Dar aceia numai din auzul cuvintelor se inchina Mie,
Caci mare este cugetul celor ce astfel au crezut
Tie ma arat ca unui ucenic al Meu,
Acelora ca unor sfinti slujitori care striga:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
18. Cu harul Tau ma intareste la suflet si la trup si ma mantuieste, Dumnezeule Preainalte,
Ca sa ma ating si eu de coasta Ta, primind harul tau,
Scump sangele Tau si preacurat trupul Tau, ma voi izbavi de rautatile mele,
Ca sa aflu iertare pentru caderile mele.
Toma atingandu-se de Tine a cunoscut acum slava Ta,
Dar eu ma tem, caci cunosc voile Tale
Cunosc si faptele mele faradelege, constiinta ma mustra,
Cruta-ma, miluieste-ma, cruta-ma, Mantuitorul meu,
Pentru ca sa strig Tie cu credinta prin fapte si cuvinte
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
Sfantul Roman Melodul
(traducere Mihai Marian Macuc)
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/imnul-toma-necredinciosul-88705.html
Pestera Cioclovina Uscata(Transilvania)
CAI DE ACCES
*La est de Valea Scobina in satul Cioclovina.
Peretii pesterii cuprind margele incrustate in calcita,precum si cranii de lilieci .Aici a fost descoperit cel mai vechi craniu de homo sapiens fosilis din Romania.Cel mai mare monocristal de calcit din tara (113cm)domina seducator peisajul format din stalactite si stalagmite .Galeria principala a pesterii impresioneaza prin forme frumoase de coroziune.
Bibliografie:"Transilvania-Trasee turistice in zonele naturale de recreere si
agrement din Transilvania-Mandri de Romania"
29 octombrie 2013
Ada-Giulia Marginean
Psihologia platonica
Psihologia se afla la Platon intr-o stransa legatura cu metafizica si filozofia naturii. In conceptia platonica despre suflet se evidentiaza ideile religioase ale mai multor secte antice cat si teoria despre Idei. De aceea gasim ca este justificata afirmatia lui Windelband ca Platon a fost cel dintai teolog, iar conceptia lui despre suflet, o conceptie religioasa. Aceasta psihologie "teologica" va forma apoi temeiul doctrinei politico-sociale platonice.
Elementele istorice ale psihologiei platonice isi au originea in mistica orfica-pitagoreica. Dar totusi modul in care Platon face sinteza acestor elemente si teoria sa despre Idei este nespus de original. Caracteristica in aceasta sinteza este ambivalenta pe care o are sufletul ca un rezultat al contopirii celor doua conceptii despre suflet. Dupa unii sufletul este principiul vietii si totodata principiul miscarii, iar dupa altii sufletul este identic cu eul. De fapt consideratiile pe care Platon le face cu privire la suflet depasesc preocuparile psihologice si se intind in domeniul eticii si al religiei, ceea ce face ca si convingerea filozofica, credinta si nadejdea adanca, presimtirea si intuitia poetului si a profetului sa se lege intr-o totalitate minunata, care si astazi vrajeste pe acela care citeste cu atentie dialogurile scrise de Platon.
Sub influenta misticii grecesti, Platon considera sufletul ca avand o origine divina si ca numai in urma unei vini (vezi Phaidros), sau ca urmare a unei legi universale (Timaios), acesta s-a coborat intr-un trup muritor, de care abia moartea il elibereaza iarasi, pentru ca apoi - in conformitate cu sentinta judecatii - sa primeasca o rasplata sau o pedeapsa pentru faptele sale. Platon mai accentueaza, influentat, poate, de Anaxagora, spre deosebire de mistica, ca ceea ce face demnitatea sufletului uman si-l deosebeste de celelalte fapturi este facultatea acestuia de a cunoaste (nus), fiindca gratie acestei facultati sufletul se poate pune in legatura cu vesnicia, cu Existenta adevarata, cu Ideile.
In acest sens, sufletul are o pozitie de mijloc intre cele doua lumi: el este de origine divina, inrudit cu Ideile eterne, dar, de aceea, el insusi nu este o Idee, ci se poate ridica la intuitia Ideilor, sa participe la acestea, mai ales la Ideea vietii, a Adevarului si a Ratiunii, a Dreptatii, a Frumusetii si a Binelui. In timp ce, insa, ideile sunt vesnic neschimbatoare in lumea suprasenzorialului, sufletul se afla intr-un corp, care prezinta o piedica serioasa fata de natura divina a acestuia, aceasta din pricina ca corpul se lasa mereu prins in mrejele micimilor vietii, a poftelor si a pasiunilor, ceea ce face ca si sufletul sa-si intunece reamintirea Existentei vesnice si, ademenit de mii de placeri mediocre si inferioare, sa-si uite mereu de originea lui inalta si de menirea lui adevarata. O salvare din aceasta stare nu este posibila decat in clipa in care se trezeste in suflet nostalgia dupa Vesnic, dupa originea lui adevarata si, ars de dogoarea Erosului, reuseste sa se elibereze din lumea senzorialului si sa nu priveasca decat lumea adevaratei Existente. Hotarator este pentru suflet numai momentul acestei intoarceri, restul n-are nici un sens. In asemenea clipe sufletul se ridica la cunoasterea Divinului si prin aceasta se indumnezeieste. Drumul spre aceasta cunoastere este drumul dialecticii, drumul acelei regine a tuturor stiintelor. "A cunoaste Frumosul, Binele, Dreptatea inseamna pentru Platon, zice Capelle, ca si pentru Socrate, a deveni frumos, bun si drept si, in acest chip, a te apropia cAt mai mult de Divin. In intregime acest lucru nu-l poate face decat acela care este in stare sa cunoasca Ideea Binelui. Asa ca cunoasterea Vesnicului, stiinta cea mai inalta, este pentru Platon totodata cea mai adanca religie ,- grija pentru mantuirea sufletului, ce depinde de o astfel de cunoastere...". Platon are in vedere pe filozof, pe iubitorul de intelepciune, pe omul al carui suflet este plin de indemnul zeului Eros, de iubirea fata de cerul Ideilor, de acea "nostalgie luptatoare", ce cauta mereu sa recucereasca paradisul pierdut, de acel dor al sufletului dupa originea lui suprapamanteasca, dupa viata divina de care el s-a impartasit inainte de mizeria existenta pamanteasca.
Din aceste consideratii s-ar putea trage concluzia - dupa cum am spus - ca Platon ar avea tendinta sa nege lumea senzoriala, asa cum face Socrate acest lucru in "Phaidon", dar motivele estetice si mai ales cele etice din filozofia platonica au facut ca Filozoful sa nu ramana la acest punct de vedere.
De o importanta nespus de mare este insa faptul ca Platon cauta sa dovedeasca, intr-un mod stiintific, ca sufletul este nemuritor. Si trebuie sa subliniem faptul ca, la Platon, nu este vorba despre o nemurire in sens panteist, ci el reprezinta ideea ca eul, sufletul individual, este nemuritor si etern. Certitudinea aceasta i-a intarit-o marturisirea lui Socrate in clipa in care acesta se gasea in pragul vesniciei si vorbelor inteleptului le urma fapta. Se stie ca Platon a reluat ideea nemuririi sufletului din mistica orfica pitagoreica, dar meritul sau este, cum observa si Capelle, de a fi cautat sa dovedeasca, cu toate mijloacele dialectice, aceasta nemurire. De aceea argumentele din "Phaidon" se fundamenteaza pe teoria platonica a Ideilor.
Aceste argumente schitate intr-o forma scurta dupa Capelle - sunt urmatoarele:
1. Primul lucru este ca sufletul e nemuritor, fiindca ceea ce se misca pe sine insusi este nemuritor, netrecator ; iar ceea ce este miscat de altceva sau isi primeste miscarea de la altul este trecator. Ceea ce se misca cu de la sine putere este principiu, deoarece isi are originea si inceputul in sine insusi si nu de la altul.
2. Orice cunoastere este pentru Platon o "reamintire" a Ideilor intuite candva inainte de aceasta existenta. De aici concluzia ca sufletul a preexistat, inainte de aceasta viata, fapt de care, prin reamintire, noi devenim constienti. Daca sufletul a existat inainte de nastere, avand o fiinta separata, nimic nu impiedica ca el sa dureze si dupa separarea lui de corp, reintrand in lumea sufletelor ideale , altminteri, moartea sufletelor odata cu trupul ar aduce istovirea lor si intrarea tuturor, odata si odata, in domeniul mortii.
3. Corpul este pieritor, caci se descompune ; el este deci compus si distrugerea lui vine tocmai prin disolutia elementelor care-l compun. Dimpotriva, ceea ce este simplu nu se descompune, nu se poate distruge, este nemuritor. Ideile sunt, in opozitie cu lumea senzoriala, nepieritoare, tocmai fiindca sunt simple : ele nu pot fi cunoscute decat de catre ceea ce este de o esenta cu ele. Cunoasterea Ideilor de catre sufletul omului face dovada inrudirii dintre suflet si acestea, caci numai ceea ce este inrudit poate cunoaste Ideile. Deci, fiindca sufletul este asemenea vesnicului, de o esenta cu acesta, sufletul este de asemenea nedisolubil, nedestructibil, netrecator si nemuritor.
4. Lucrurile nu sunt ceea ce sunt decat prin participarea la lumea Ideilor. Si este clar ca un lucru nu poate participa la doua Idei contradictorii, care, asadar, s-ar exclude. Un lucru nu poate poseda calitati sau stari care sa fie in contrazicere flagranta cu una dintre calitatile sale esentiale. Sufletul participa la Ideea vietii (caci ceea ce este insufletit este plin de viata) si deci el nu poate participa si la Ideea contrara, a mortii. "Sufletul nu formeaza desigur o contrazicere directa cu moartea, dar fiindca el este indestructibil, legat de ideea vietii, el exclude moartea, este asadar nemuritor si cu aceasta netrecator, caci moartea ar fi singurul mod posibil al distrugerii sale.
Principiul platonic ca sufletul este nemuritor este, de aceea, intr-o stransa legatura cu viziunea metafizica platonica despre Idei. Acestea se determina corelativ, in sensul ca, dupa cum observa acelasi Capelle, citand pe Erwin Rohde, in "aptitudinea sa de a cunoaste vesnicia, sufletul poarta in sine garantia cea mai sigura ca el insusi este vesnic". Argumentele acestea care, dupa cum a dovedit Tenemann, sunt fundamentate pe temeiuri foarte subrede, ele totusi exercita o influenta nespus, de mare asupra cititorului, prin faptul ca ele sunt formulate prin gura lui Socrate in situatia cea mai tragica a vietii acestuia : Socrate se gasea in fata mortii. Acesta vorbeste despre nemurire in clipa in care se afla in "pragul eternitatii", cum se exprima Apelt, ceea ce inseamna ca vorbelor lui Socrate, va urma confirmarea acestora prin fapta. De aceea cuvintele lui Socrate au avut in acele clipe rezonanta unei adevarate revelatii mai inalte. "Argumentele platonice despre nemurire pot avea unele slabiciuni dialectice ; dar certitudinea de nezdruncinat cu care le expune Socrate, modul cum el le acopera cu persoana sa, gasesc un rasunet adanc in sufletul cititorului, caci acesta presimte in aceste argumente o intarire a ceea ce el insusi, cititorul, simte ca dorinta in adancul inimii sale". In urma argumentarii platonice reiese clar ca filozoful se gandeste la o nemurire individuala, la vesnicia eului uman.
Mai departe, Platon ajunge in consideratiile sale asupra sufletului uman la rezultate psihologice foarte indraznete si originale pentru vremea aceea. In "Phaidros" el aseamana sufletul cu o caleasca trasa de doi cai, ce sunt condusi de un vizitiu. Unul dintre cai este de origine divina si de aceea el urmeaza bucuros indemnurile vizitiului, pentru a trage caleasca inspre cerul azuriu al Adevarului, Frumosului si al Binelui. Al doilea cal este dimpotriva de origine josnica; el este inrudit cu colbul pamantului si de aceea aplecat mereu spre lumea senzoriala, ceea ce face ca vizitiul sa-l sileasca cu forta sa ia calea in sus. Vizitiul este Nusul, ratiunea. Deci, dupa aceasta analogie, sufletul se compune, dupa Platon, din trei facultati sau puteri : Ratiunea (conducatorul) vointa, curajul, calul cel bun si poftele, calul cel rau care este partea cea mai rea a sufletului. Asadar sufletul are trei facultati : 1. Facultatea de a gandi, ratiunea, care se afla in cap ; 2, Facultatea afectelor si a sentimentelor, care isi are locul in piept si 3. Facultatea poftelor ce se afla in pantece.
Pe temeiul celor trei facultati sufletesti, Platon face chiar si o tipologie caracterologica interesanta. Dupa cum in oameni conduce una sau alta dintre aceste facultati sufletesti, exista trei tipuri ale naturii : insetatii dupa stiinta, vanitosii si iubitorii de castig. Aceasta tipologie are la Platon valabilitate si pentru determinarea caracterului popoarelor. La sciti si traci domneste peste tot vointa, de aici simtul onoarei la acestia si religia lor. Egiptenii si fenicienii sunt iubitori de castig, in timp ce numai grecii se disting prin iubirea fata de stiinta.
Conceptia aceasta platonica despre suflet a influentat hotarator psihologia antica. Idei din psihologia platonica vor fi luate si dezvoltate de alti filozofi, de Aristotel, de stoici si neoplatonici si chiar de unii dintre Parintii Bisericii.
N.B.
Sursa:http://www.blogger.com/blogger.g?blogID=6659704219711100816#editor/http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-sistematica/psihologia-platonica-71767.html
Rugaciune pentru bolnavul care nu poate dormi
.
Domnului sa ne rugam.
Doamne miluieste.
Dumnezeule cel mare si laudat, necuprins de gand si de cuvant, care ai zidit pe om cu mana Ta, tarana luand din pamant, si cu chipul Tau l-ai cinstit pe el; Iisuse Hristoase, numele cel preadorit, impreuna cu Parintele Tau cel fara de inceput si cu Preasfantul si Bunul si de viata Facatorul Tau Duh, arata-Te la robul Tau (N) si-l cerceteaza, in suflet si in trup, fiind rugat de preamarita stapana noastra, de Dumnezeu Nascatoarea si pururea Fecioara Maria; de sfintele puteri ceresti fara de trup; de cinstitul, maritul, proorocul, inaintemergatorul si Botezatorul Ioan; de sfintii, maritii si intru tot laudatii Apostoli; de cei intre sfinti parintii nostri si dascali ai lumii: Vasile cel Mare, Grigore de Dumnezeu cuvantatorul si Ioan Gura de Aur; de Atanasie, de Chiril, de Nicolae cel din Mira, de Spiridon, facatorul de minuni, si de toti sfintii ierarhi; de sfantul apostol intaiul mucenic si arhidiacon Stefan; de sfintii, maritii si marii mucenici Gheorghe, purtatorul de biruinta, Dimitrie, izvoratorul de mir, Teodor Tiron si Teodor Stratilat si de toti sfintii mucenici; de preacuviosii si de Dumnezeu purtatorii parintii nostri Antonie, Eftimie, Sava cel sfintit, Teodosie incepatorul vietii de obste, Onufrie, Arsenie, Atanasie cel din Aton, si de toti preacuviosii parinti; de sfintii si tamaduitorii fara de arginti Cosma si Damian, Chir si Ioan, Pantelimon si Ermolae, Samson si Diomid, Mochie si Anichit, Talaleu si Trifon si de Sfantul (N), a carui pomenire savarsim si de toti sfintii Tai.
Si da robului Tau (N) somn de odihna, somn trupesc, de sanatate, de mantuire si de viata, tarie sufletului si trupului. Si precum oarecand ai cercetat pe Abimeleh, robul Tau, la via Agripei, si i-ai dat lui somn mangaietor, ca sa nu vada caderea Ierusalimului, si l-ai adormit pe el cu somn intaritor si iarasi l-ai sculat intr-o clipa devreme spre slava bunatatii Tale; inca si pe sfintii Tai, maritii sapte tineri, i-ai aratat vestitori marturiei aratarii Tale in zilele lui Deciu imparatul si prigonitorul, pe care i-ai adormit in pestera trei sute saptezeci si doi de ani si ca niste prunci ce se incalzesc la sanul maicii lor n-au suferit nici o stricaciune, spre lauda si slava iubirii Tale de oameni si spre aratarea si adeverirea nasterii noastre celei de a doua si a invierii tuturor; insuti dar, Iubitorule de oameni imparate, vino si acum, cu pogorarea Sfantului Tau Duh, si cerceteaza pe robul Tau (N), si-i daruieste sanatate, tarie si buna vartute prin bunatatea Ta, pentru ca de la Tine este toata darea cea buna si tot darul cel desavarsit.
Ca Tu esti doctorul sufletelor si al trupurilor noastre, si Tie slava si multumire si inchinaciune inaltam, impreuna si Parintelui Tau celui fara de inceput si Preasfantului si Bunului si de viata Facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/rugaciune-pentru-bolnavul-care-poate-dormi-96488.html
