Gainusa cu oua de aur

Gainusa cu oua de aur

O tanara se muta impreuna cu sotul ei la tara, in casa bunicilor, care murisera de putin timp. Aici, cei doi gasira tot ceea ce le trebuia ca sa duca o viata linistita. Aveau o gradina roditoare, pomi fructiferi si cateva pasari de curte.

 Femeii ii placea foarte mult sa stea in curte si sa se ingrijeasca de gradina. Cel mai mult se bucura cand auzea gainile cotcodacind, fiind sigura ca acestea i-au facut oua gustoase. Ii placea sa stea printre ele si sa le dea graunte si mereu cauta sa vada care gainusa e mai harnica. Printre gaini era si una pitica, despre care femeia stia de la bunica ei ca i se spune "Puiutu”. Aproape in fiecare zi "Puiutu”, incepea sa cotcodaceasca foarte tare ca si cum ar fi facut un ou de care era foarte mandra.

 Dar cand femeia se ducea la cotet sa vada oul, ce sa vezi!...In mijlocul cuibarului statea un ou mic cat o aluna. Tanara mereu certa gainusa ca pentru atata lucru facea o galagie asa de mare si o repezea cu matura. 

 Azi asa, maine asa pana intr-o zi cand femeia satula de cotcodacelile gainusei ii puse gand rau sa o vanda la targ. Ce se gandi ea, ca mai bine sa ia pe ea un pumn de graunte decat sa stea in curtea ei degeaba! Dar gandindu-se mai bine, femeia isi dadu seama ca nu poate sa duca gainusa la targ pentru ca aceasta era prea mica si lumea ar fi ras de ea. Cum sa vanda o gainusa asa de mica care nici nu face oua? Se hotari atunci tanara sa taie gainusa si sa faca mai bine o supa din ea, ca asa ar avea si ceva de mancat. Si se baga femeia in pat hotarata ca a doua zi sa-i ceara sotului sa taie gainusa si nici nu adormi bine ca avu un vis ciudat.

 In vis ii aparu bunica ei care tinea gaina pitica in brate, si-i spuse: 

 "Ce ai tu cu "Puiutu”, cu gainusa mea! De ce vrei sa o tai?” 

 Atunci femeia raspunse: 

 "Pai uite ca ma supara mereu. Canta cel mai tare dintre toate, cotcodaceste de numai pe ea o aud, dar face un ou asa de mic ca nu ai ce face cu el.” 

 "Da ce-ti pasa tie de ou? Nu esti mandra ca poate canta asa de frumos si tare?” 

 "Da cu ce ma ajuta pe mine ca ea poate canta? Nu stie decat sa faca galagie si sa le sperie pe celelalte…Ca de fiecare data cand canta ea celelalte gaini se ascund in cotet.” 

 "Ei bine, afla fata mea ca aceasta gaina are oua de aur si un glas fermecat!” spuse buna ei.

 "Cum asa?” se mira femeia. 

 "De fiecare data cand o primejdie apare, ori un uliu sau un alt animal ameninta pasarile, ea fuge repede prin toata curtea si canta cat poate de tare ca sa le atentioneze pe celelalte…Gainile, cand o vad fugind asa si cantand tare, stiu ca e o primejdie, si intra in cotet sau pe dedesubt, se ascund, astfel ca niciuna nu a fost rapita de uliu sau de vreun alt animal, pana acum, tocmai datorita acestei gaini pitice. Tu chiar credeai ca degeaba o alintam eu "Puiutu”? Gainusa aceasta chiar face oua de aur, fiindca slujeste cu credinta celorlalte”. 

 Femeia se trezi dimineata uimita, gandindu-se la visul pe care il avuse si se hotari sa se puna la panda sa vada daca visul era adevarat. Astfel isi facu de lucru toata ziua prin gradina, caci sotul ei nu era acasa, si se uita mereu la pasari doar-doar o sa vada vreo amenintare venind. Pe la amiaza, cand nici nu mai credea ca se va intampla ceva auzi gainusa cea mica cotcodacind. Merse femeia repede in curtea pasarilor, si cand se uita in sus vazu un uliu care dadea rotocoale pe cer, apropriindu-se incet. In curte nu mai era nici o gaina, doar "puiutu” statea si cotcodacea langa cotet. Atunci femeia se grabi spre locul acela, se duse la gainusa, o lua in brate, o puse in cotet langa celelalte, la adapost si inchise usa. 

 Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/gainusa-oua-123298.html

Rugaciuni incepatoare

Rugaciuni incepatoare

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin. 

 Slava Tie, Dumnezeul nostru, slava Tie!
 Slava Tie, Dumnezeul nostru, slava Tie!
 Slava Tie, Dumnezeul nostru, slava Tie! 

 Imparate Ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, care pretutindeni esti si toate le implinesti, Vistierul bunatatilor si Datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi si ne curateste de toata intinarea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi (de 3 ori).

 Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

 Prea Sfanta Treime, miluieste-ne pe noi; Doamne curateste pacatele noastre; Stapane iarta faradelegile noastre; Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau.

 Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste.

 Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Tatal nostru, Care esti in cerurui, sfinteasca-se numele Tau,vie imparatia Ta, faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant.
 Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi. Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri.
 Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbazveste de cel rau.

 Ca a Ta este imparatia si puterea si slava, a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/rugaciuni-incepatoare-72532.html

Teo-metafizica origeniana

Teo-metafizica origeniana


Plotin si Origen aduc cu un simbol al marii taieturi dintre "vechi" si "modern" in epoca. Amandoi auditori ai lui Ammonios Sakkas, neoplatonician cu reputatia altui Socrate, in urmarea cam aceluiasi "stil" al intelepciunii si invatamantului, Plotin avea sa fie ultimul mare filosof antic, in timp ce Origen, primul mare filosof crestin. Impreuna vor fi convenit "sa tina in secret opiniile lui Ammonios". Intelegerea nu este insa respectata in cele din urma nici de unul, nici de celalalt, incalcand-o mai intai Origen, iar ceva mai tarziu si Plotin (Porfir, Viata lui Plotin, 3). Informatia este controversata, dar, veridica sau nu (oricum in mai mare masura adevarata), poarta o semnificatie care tine mai curand de interpretare decat de relatarea strict evenimentiala.
Invatand si unul si celalalt la acelasi dascal, "pagan", primul, crestin, cel de al doilea, acesta trebuia, parca, sa se grabeasca. Intrucatva in spiritul vremii, deci si in acela al lui Porfir, informatia in cauza poate fi interpretata alegoric, fiind - nu este exclus - macar in parte ea insasi o alegorie. Origen, asadar, trebuia sa rupa legamantul, pentru ca apartinea altui orizont decat Plotin, un orizont posibil printr-o ruptura sau ca o ruptura.
Nu este posibila identificarea a ceea ce se va fi pastrat in constiinta si in sufletul sau din invatamantul lui Ammonios, acesta asemenea celui socratic, de odinioara, fiind oral, cel putin printr-o raportare directa. Prin analogie insa cu Plotin care va fi marturisit dupa intalnirea lui Ammonios ca acesta era dascalul dorit, ceea ce ne face sa banuim si ca lui ii datoreaza ideea neoplatonica, am putea crede ca la fel stau lucrurile si cu Origen.
Crestin de la nastere (185), de timpuriu, asa cum era si firesc, Origen se instruieste in Sfanta Scriptura "cu o ardoare deosebita, daruindu-i-se in intregime" (Coman, op. cit., II, p. 295). N-a neglijat insa cultura pagana, pregatindu-se in gramatica, in retorica, in filosofie (Eusebiu, Ist. bis., 6, 2, 15). "Dupa ce m-am dedat stiintei si faima capacitatii mele se raspandise, avea sa marturiseasca el insusi intr-o scrisoare, veneau la mine cand eretici, cand persoane formate in disciplinele elenice si mai ales in filosofie. Mi s-a parut atunci potrivit sa cercetez cu atentie invataturile ereticilor si spusele filosofilor despre adevar. Am facut aceasta imitandu-l pe Panten care, inaintea noastra, a fost folositor multora si care-si facuse o serioasa pregatire la eleni si urmand pe Heraclos, care acum se afla printre preotii din Alexandria. Pe acesta din urma l-am aflat la dascalul de invataturi filosofice, intarindu-se pe langa el de cinci ani, inainte de a fi inceput eu insumi sa audiez aceste cursuri. Dupa ce a parasit haina obisnuita de care se servea mai inainte, in aceasta vreme, el o imbraca pe cea de filosof, pe care o pastreaza pana acum si nu inceteaza de a cerceta cartile elenilor pe cat ii sta in putinta" (dupa Eus., Ist. bis., 6,9,12-l4).
igen insusi n-o va mai dezbraca, oficiind, daca se poate spune asa, in templul teologiei. Caci filosof prin frecventarea celor "vechi", el este si un "modern", iar in epoca "modernitatea" era mai exact hotarata de transfigurarea crestina a gandirii traditionale ori, mai exact, de absorbtia ei in structurile spiritualitatii crestine.
Primul mare "modern", din acest punct de vedere, Origen isi crea acest enorm avantaj si ascendentul neconditionat prin platonism, paradigma filosofica traditionala cu cele mai mari, poate cu singurele virtuti posibile pentru trecerea de la "vechi" la "nou". Faptul, mai inainte de toate, urmeaza structurii platonismului, exemplara pentru logica insasi a ontologiei, intr-un fel platonismul o exprima pe aceasta in toata clasicitatea si claritatea ei, pentru ca, formal, orice ontologie coerenta, deci ontologia ca logica, presupune 2+1 termeni. Doi: adica fiinta in sine si fiinta determinata, iar al treilea, intemeierea (relatia de intemeiere). Ceea ce, in platonism, aparea ca inteligibil (totalitatea formelor sau ideilor), sensibil si participare.
In al doilea rand, dintre toate filosofiile grecesti traditionale numai platonismul avea sa treaca intr-un neo-platonism ca o reconstructie, mai curand, de discontinuitate decat de prelungire, sau, oricum, nu de continuitate epigonica. Neopythagoris-mul, neoaristotelismul sunt prea astenice si departate valoric de formele primare pentru a fi cat de cat reprezentative si concurente. Nu la fel stau lucrurile cu stoicismul, numai ca acesta (in ramura romana) avea sa exceleze moral. Ca metafizica insa numai platonismul genereaza, in epoca, un alt model sau mai curand participa, in virtutea identificarii sale cu structura oricarei ontologii, in urmare, si a unei teo-ontologii. De aceea, mai inainte de determinatiile care individualizeaza si separa, platonismul si crestinismul (in lectura ontologica), principial, sunt in aceeasi logica. Faptul va fi fost observat de primii scriitori crestini si inca intr-un mod foarte acut, paradoxal, printr-o hermeneutica de neacreditat, fiind simplu-istorista si (mai cu seama) imaginar-filiationista. Anume, este vorba de frecventa presupunere a filtrarii catre greci in genere, in particular catre intemeietorul Academiei, pe nestiute cai, a invataturii vetero-testamentare, greu (imposibil chiar) de probat si, oricum, fara de interes in limite riguros difuzioniste.
Prima tentatie, in explicarea acestei, totusi, iluzii istorice vine de la intentia apologetica, fireasca in epoca si, in consecinta, indreptatita. Nu este insa, prin aceasta, si cea mai tare (sau prea tare) tocmai datorita intemeierii pe o ipoteza hotarat discutabila. Cu mai multe sanse de adevar este insa aceea a identificarii aceleiasi logici in ordinea metafizicului. Daca asa stau lucrurile, s-ar putea banui in primul caz doar o sui generis interpretare simbolica, deci provizorie sau, mai exact, in vederea alteia presupusa, adica, in aceasta modalitate, semnificata.
Pentru Origen, de altminteri, simbolica tinea de o instrumentare metodologica, aplicata cum va fi fost pana si lecturii textului biblic: "atunci cand se relateaza ca "Dumnezeu umbla prin rai in racoarea serii" si ca "Adam s-a ascuns printre pomi", nu cred ca se mai indoieste cineva ca aici se istorisesc simbolic unele taine prin mijlocirea unui fapt aparent dar care in realitate nu a avut loc" (Despre principii, IV, 3,1). Dincolo de o situatie sau alta, generalizand-metodic, "intrucat... nu poti sa legi deodata texte care nu se potrivesc din punct de vedere literal, de vreme ce acest lucru nu numai ca nu-i imposibil, ci e chiar adevarat atunci cand e vorba de intelesul ideii principale, va trebui sa ne straduim sa cuprindem sensul general al lucrurilor, legand, pe planul cugetarii logice, semnificatia a ceea ce este imposibil din punct de vedere literal, de ceea ce nu numai ca nu e imposibil, ci e si real istoriceste, interpretand alegoric ceea ce nu s-a petrecut literalmente" (ibid., V).
In aplicatie, Platon nu va fi avut stiinta de marea intelepciune biblica (vetero), istoriceste deci nimic in acest sens nu se va fi intamplat; hermeneutic insa nu este riscanta, nu este neoperationala prezumtia pentru punerea in convergenta (in solidaritate) a unor logici in reconstructii numai simbolic distincte.
Comparativist, si inca de la ontologiile arhaice (simbolice) la cele filosofice (in mod determinat-istoric, grecesti) avem de a face cu aceeasi structura, in care, poate, accentul cade pe relatia, asa zicandu-i, dupa Platon, de participare. Inca enigmaticele Me sumeriene stateau ca modele pentru lucruri; pamantul in reprezentarile vechi chineze, reproducea "harta" cerului; in mentalitatea Bororo, oamenii erau ceea ce si cum erau prin participatie la arhetip (totem). Interesant este ca, pana si originar (mitic), participarea are sensul cel mai tare de sus in jos, deci ca impartasire a temeiului in (pentru) intemeiate. Cu atat mai mult in reconstructia exemplara a ei, cea platonica si, mai departe, neoplatonica (mai cu seama, plotiniana), in care participarea (ca impartasire) semnifica intemeierea sau generarea fiintei determinate. De aici, sau mai cu seama de aici, si similaritatea ontologiei platonice cu onto-teologia crestina ori, mai degraba, convergenta daca nu absorbtia celei dintai in cea urmatoare, aceasta ca finalitate istorica si sistematica, deci ca desavarsire.
Strict istoricist, platonismul pare a fi evoluat in paralel cu crestinismul si oarecum, prin avatarele neoplatonice, in rivalitate. Auditor al lui Ammonios Sakkas, alaturi de Plotin, Origen a cunoscut neoplatonismul, cu siguranta, in varianta cea mai puternica, din interior. Nu este exclus ca "experienta" sa si-o fi programat, nu in urmarea unei crize de constiinta, ci spre a se intari in convingere crestina, prin delimitare. Tot ce se poate, nascut crestin, el isi va fi impus o alta (temporara) "traire" pentru o mai exacta autocunoastere. In aparenta, ispitit de neoplatonismul lui Ammonios, in realitate, daca e sa prezumam asupra mecanismului psihologic, Origen se va fi supus unei "experiente" negative. Tot ca o presupunere, de aceea, acceptarea de a nu divulga invatatura dascalului, pentru el privitoare la ceea ce nu era si nu putea fi crestinismul, avea o cu totul alta motivatie decat cea a lui Plotin. Ar fi de banuit in gestul sau de convenire o loialitate fata de acela care, indirect, negativ, l-a ajutat sa se "incercuiasca" inca mai ferm intr-o spiritualitate asupra careia abia de acum era in masura sa reflecteze filosofic. Mergand si mai departe, iarasi nu este imposibil ca Origen sa-si fi impus, chiar daca temporar, tacerea, pentru ca va fi presimtit in neoplatonismul profesat de Ammonios o infundatura.
Atunci cand se va hotari sa "vorbeasca", incitat, poate, de Plotin, din timpul invatamantului, de un Plotin doar posibil, totusi previzibil in optiunile sale, Origen o va face din motive polemice, deci de delimitare reflectata. Avem de-a face, asadar, cu doua tipuri de motivatie: unul psihologic (de cunoastere pentru concentrare) si altul doctrinar (de reconstructie pentru depasire). Astfel devine inteligibila respingerea, daca se poate spune asa, pozitiva, fiind metodica, a neoplatonismului emanatist (evident, plotinian): "trebuie avut grija ca nimeni sa nu se piarda in inchipuirile absurde ale celor care cred in emanatii, ciopartind in mai multe particele fiinta divina, impartind pe Dumnezeu-Tatal in esente diferite". Pentru "o judecata sanatoasa, asa ceva ar insemna sa admiti ca esenta netrupeasca a duhului ar putea fi taiata in doua sau in mai multe parti" (ibid., 1,1,7).
O respingere s-ar putea zice, in cel mai curat stil platonic (si, generalizand, metafizic), daca fiinta in sine (oricum ar fi numita) este necompusa si nedivizibila, una si peste tot aceeasi. Logic, insa pozitia origeniana nu era determinata de "presiunea" platonismului, ci de substructurile metafizice exemplare ale crestinismului insusi.
Asemenea tuturor primilor scriitori crestini, chiar si a celor convertiti, mai inainte de toate, Origen construieste in universul propriu, cu mijloacele acestuia si in logica specifica, punand intre paranteze traditia doctrinar alogena si numai ulterior (nu neaparat in sens temporar) revine la ea ori o convoaca.
Recuperarea, de acum, a platonismului nu mai echivala cu o platonizare a crestinismului, ci doar cu o integrare a aceluia, necesara si fireasca, logic si nu istoric. In acest fel, Origen nu alegea sa se situeze in prelungire platonica, si nu inmultea cu una instituirile neoplatonice, desi se poate vorbi, si in cazul lui, de un neoplatonism. Numai ca, in timp ce Plotin si Porfir sau, ceva mai tarziu, Proclos si Damascius, innoitori, neindoielnic, vor fi ramas in orizont platonic, Origen, prin situare dincoace de marea taietura, se raporteaza la un platonism deja epurat de sensurile strict istorice, deci mai curand cu o filosofie non-istorica, admisa ca o logica pura sau in pura sa logicitate. De fapt, cum Platon insusi, la randul lui, se va fi raportat indeosebi la parmenidism. Usor recognoscibil in reconstructia formala a fiintei ca Idee, in aporetica Unului din dialogul Parmenide ca si in dialectica celor cinci genuri supreme din Sofistul, eleatismul este deevenimentializat, fiind identificat cu "logica elementara" a ontologiei insasi.
Origen procedeaza similar, pentru aceasta fiind, de inceput, suficienta alaturarea fr. 8 parmenidian, a pasajului 210e-211c din Symposion-ul platonic si definirea origeniana a lui Dumnezeu din Despre principii, 1,1,5. Parmenide: "nenascuta fiind aceasta (fiinta) e si nepieritoare, intreaga, neclintita si fara capat; nici nu era, nici nu va fi, de vreme ce e acum laolalta, una si neintrerupta. Ce obarsie i-ai putea gasi? Ce fel si de unde ar putea creste? Caci n-am sa te las sa spui, nici sa gandesti ca s-a putut ivi din nefiinta; nu se poate intr-adevar spune, nici gandi ca ceea ce nu este este... Nici divizibila nu-i, pentru ca e toata la fel; nici unde nu se afla un mai mult ori un mai putin in stare sa-i impiedice continuitatea, ci toata e plina de fiinta... Ci nemiscata in hotarele unei cumplite legaturi, sta fara inceput si fara sfarsit. Aceeasi in aceeasi stare; zabovind, zace in sine si astfel neclintita ramane locului".
Platon: "Cine va fi calauzit metodic... si cine va contempla pe rand toate lucrurile frumoase, acela va intrezari deodata o frumusete, cu caracter miraculos. Este vorba de acel frumos (prin extindere, de Forma in sine, n.n.) catre care se indreapta toate stradaniile noastre; un frumos care traieste de-a pururi, ce nu se naste si nu piere, ce nu scade si nu sporeste, ce nu-i intr-o privinta frumos si intr-alta urat; cateodata da, alteori nu; pentru unii da, pentru altii nu. Frumos ce nu se infatiseaza cu fata, cu brate sau cu alte intruchipari trupesti; frumos ce nu-i cutare gand, cutare stiinta; ce nu salasluieste in alta fiinta decat in sine; nu rezida intr-un vietuitor, in pamant, in cer sau oriunde aiurea; frumos ce ramane el insusi intru sine pururea identic prin unicitatea formei; frumos din care se impartaseste tot ce-i pe lume, frumos fara ca prin aparitia si disparitia lucrurilor frumoase el sa sporeasca, sa se micsoreze ori sa indure o cat mai mica stirbire".
Origen: "nu trebuie sa ni-l inchipuim pe Dumnezeu ca si cum ar fi o fiinta trupeasca ori ca si cum ar locui intr-un trup oarecare, ci ca pe o fiinta cugetatoare simpla, careia nu i se mai poate adauga nimic, si aceasta pentru ca nu putem crede ca ar exista in El ceva "mai mult" sau ceva "mai putin", ci fiind in Sine ca un fel de monada absoluta sau, ca sa zicem asa, o unitate in sine, o ratiune absoluta, care e izvorul oricarei fiinte cugetatoare, insasi ratiunea de a fi a lumii intregi. De aceea, aceasta fire, care este simpla si numai ratiune, pentru ca sa se miste si sa actioneze nu poate tolera nici o intarziere si nici o ezitare; pentru ca daca ar fi altfel, atunci ceea ce s-ar adauga ar margini si ar stanjeni cumva insasi simplitatea firii divine; ceea ce e principiul tuturor lucrurilor ar fi atunci ceva compus si diferit, multiplu si unitar... Pe Dumnezeu, care este principiul sau inceputul a tot ce exista, nu trebuie sa ni-l inchipuim ca si cum ar fi si El ceva compus, caci, daca am crede asa ceva, elementele din care se compune tot ce numim "compus" ar fi mai vechi decat principiul sau inceputul insusi".
Drept este ca intre un "model", altul si celalalt exista si deosebiri, paradoxal, insa, unificatoare, prinse cum sunt, ca momente in aceeasi fenomenologie. Cea mai subliniata, deci mai individualizanta, pare a fi aceea care trimite la un motiv, intr-un fel inca platonic si aristotelic, mai accentuat aristotelic, dar desavarsit in crestinism: este vorba de fiinta in sine ca "ratiune absoluta".
Coborand ceva mai mult in istorie, motivul ar fi de gasit mai inainte la Xenofan, cu Unul care vede, aude si gandeste totul, ceea ce inseamna ca si pe sine; apoi, daca e sa evocam doar momentele reprezentative, la Anaxagoras. Pe Platon, insa, nous-ul avea sa-l nemultumeasca, negasind in el ceea ce astepta: ideea de finalitate intentionala. Sau, oricum, poate numai partial, de indata ce reactia comunicata indirect, printr-un "Socrate" intens aporetic, asa cum apare in Phaidon, este ea insasi problematizanta. Indiferent insa de semnificatia perceputa de Platon, preluand o interpretare hegeliana, nous-ul anaxagorian, chiar daca doar complementar homoiomeriilor, supleante pentru fiinta in sine, ca principiu ordonator, aduce cu o ratiune a lumii care, cosmotizand, da sens. Nous-ul, asadar, face trecerea de la homoiomeriile ireductibile si incomunicabile la un univers organizat, asa zicand, ca o logica si ca o gramatica. Totusi, el nu este inca fiinta care, prin sine si in sine, este si gandire, ca infaptuire a lumii ca aceasta ordine/ randuiala - kosmon tonde, in limbaj heraclitic. Abia in platonism fiinta ca forma (idee), intrucat sta paradigmatic, intemeiaza individualele subintinse, dar le si prinde intr-o logica: a speciei, a genului, a clasei.
In mod expres insa numai Aristotel numeste fiinta ca fiinta, gandire care se gandeste pe sine, se intelege ca spre sublinierea, simili-platonic, a functionalitatii sale paradigmatice, fiind Unul fata cu care individualele sunt unitati (intreguri-copie) in ordine doar formala.
Aparent, mai toate datele determina o apropiere a lui Aristotel de Origen, in particular, de filosofia crestina, in genere. Impresionismul nici acum nu este un sfetnic prea bun, pentru ca orice s-ar spune, in limbaj aristotelic "gandirea care se gandeste pe sine" nu sta ca atribut, ci doar ca alt nume al fiintei, alaturi de "Bine", alaturi de "Cauza prima".
In concept origenian insa, Dumnezeu, tot una cu "ratiunea absoluta", este Subiectul in sine, intreg in oricare atribut infinit nemijlocit sau, pentru a zice ca Ps. Dionisie Areopagitul, in Numele Divine. El nu este, deci, intr-o parte gandire, iar in alta nu, ci in intregul sau. Atributul insusi este fara de limita, numai ca, in deosebire de Subiectul teo-metafizic, sta in Subiect. Altminteri: daca ar fi doar intr-o parte, de cealalta parte ar trebui sa presupunem existenta contrarului, in acest caz a irationalitatii; iar daca ar avea aceeasi demnitate fiintiala ca Subiectul, intre sine si acesta legaturile ar fi accidentale, pe fondul unui imposibil dualism. Or, ca in orice ontologie a atributelor coerenta, sunt excluse deopotriva presupozitia constitutivitatii si autonomia ruinatoare, la limita, prin consecintele pluraliste.
Dar, "monada absoluta", adica Unul ca Unul (Unul intrucat este Unul), Dumnezeu, ca temei pentru toate cele ce au fost, sunt si vor fi, este ratiunea de a fi si inca de a fi intr-un mod anume, mereu in altul, insa, dincolo de diversitate, in aceeasi mare logica.
Impotriva antropomorfitilor, ajutandu-se de metoda de interpretare alegorica, discutabila, in epoca, numai cat se va fi lucrat abuziv cu ea, Origen avea sa evite personalizarea lui Dumnezeu printr-o modelare, nepermisa, ca extindere a modului de a fi al unui termen secund asupra celui absolut. Cand nu sfarseste reductionist, despecificator, procedeul inductiv (mai mult sau mai putin analogic) este singurul in masura sa ne poarte transascendent, spre cunoasterea lui Dumnezeu. "Mintea noastra isi da seama ca prin puterile ei nu este in stare sa vada ce este Dumnezeu in Sine insusi, asa cum este El in fiinta Sa; in schimb din frumusetea lucrarii Sale si din maretia fapturilor, ea deduce pe Parintele lumii intregi" (ibid., 1,1,6).
In logica strict metafizica, instituirea fiintei determinate este o miscare "in jos" (sau, "de sus" "in jos"), exemplar, ca in platonism. Origen chiar pune in echivalenta "facerea lumii" cu o "katabolie" (katabole) a acesteia: termenul, tradus in latina, "destul de neprecis prin cuvintele "facerea lumii", semnifica, de  fapt, "a da jos", adica a arunca in jos", "coborarea tuturora de sus in jos”(ibid., III, 5, 4).
Desi pare, katabolia origeniana nu este neaparat o varianta crestina (fie si heterodoxa) a neoplatonismului emanatist. O apropie, pare a o apropia, totusi, pe langa motivul primar al "trans-descendentei", acela al preexistentei inteligentelor, respins cu vehementa atat de discipoli de mai tarziu (Sf. Grigorie de Nyssa) cat si, mai cu seama, de adversari, in frunte cu Justinian (Coman, op. cit., p. 349).
Intrucatva, katabolia origeniana aduce cu procesiunea (proodos) plotiniana, ambele semnificand miscarea logica de intemeiere, cu trecerea de la nemijlocit la mijlocit. De aici si ideea preexistentei la Origen, a inteligentelor in raport cu materia, la Plotin, a Inteligentei fata cu Sufletul universal.
Realitati teo-metafizice simple (necompuse), Dumnezeul origenian si Unul plotinian nu aveau a genera prin transformare de sine si in sine. Pentru ca in Dumnezeu "nu exista nici diversitate, nici schimbare, nici neputinta", "nu exista nici o cauza de varietate si de diversitate" (De princ, II, 9, 6). Si totusi, lumea este un sistem al individualelor. Ca Plotin si Origen, cu obsesia parca a marilor si mereu tulburatoarelor aporii din dialogul platonic Parmenide privitoare la intelegerea trecerii de la Unu la multiplu, se va fi pus in situatia de a explica individualele prin fiinta in sine (ca Dumnezeu) fara a admite transformabilitatea acesteia, dar si fara a decadea din functia ei atotintemeietoare.
Pentru a da logicitate trecerii, Plotin va fi recurs la o solutie, in felul ei ingenioasa, numai ca de nivel secund, daca Unul ramanea in perfecta identitate cu sine si doar Inteligenta, ca emanatie, se "dedubla", fiind, deopotriva, gandirea si ganditul (inteligibilul). Justificata diada, de acum, se putea trece lesne la intelegerea multiplului.
Origen insa se fixeaza chiar in orizontul Monadei care, in continuare, admisa in conditia unitatii-unicitatii (a simplitatii), pentru ca era si gandire absoluta, realiza la nivel prim ceea ce, in plotinism, se intampla in ordine secunda.
Asa stand lucrurile, in deosebire de Unul plotinian, Dumnezeul origenian, gandire de sine, era in masura sa gandeasca toate fapturile (infaptuirile) si, deci, sa le faca "pe toate egale si asemanatoare", desi diferentiate ontologic, si inca, pe verticala. Gandindu-le (infaptuindu-le) in acelasi regim, existential, deci, Dumnezeu le indreptatea in mod egal, caci toate capatau fiinta prin impartasirea Lui. in perspectiva esentialista insa, cele mai apropiate de sine (inteligentele), prin conditia nemijlocirii, erau, asa zicand dupa Platon, mai "adevarate". Altfel spus, in deschidere catre ontologia universaliilor, precum clasele mai "adevarate" decat genurile, genurile decat speciile, iar acestea din urma fata cu individualele.
Pornind de la Unul (ca Dumnezeu) in explicatia multiplului, Origen isi asigura ascendentul cuvenit asupra lui Plotin, astfel incat va fi evitat "exilarea" materiei intr-un spatiu, mai degraba, al nonexistentei decat al existentei. "Sleire" a principiului intemeietor, de aceea, materia plotiniana aducea cu raul insusi, ca si lipsita de temei cum parea a fi.
Adversar si critic al gnosticilor, involuntar, Plotin, cadea intr-un dualism sui generis, mai atenuat, chiar de o factura ceva mai aparte, dar, fie si vag, totusi dualism. Caci mai curand dezlegata de Unul, mai curand non-existenta decat existenta, materia putea trece ca un principiu negativ concurential.
Nu este exclus ca in vehementa pe care Origen o punea in respingerea dualismului gnostic sa fi avut in vedere si posibila capcana in care neoplatonicii, in functie de premise si de constructia ulterioara, erau mereu in pericol de a cadea.
"Ca totul a fost creat de Dumnezeu si ca nu exista fiinta care sa nu-si fi primit de la El existenta, acest lucru e confirmat de multe pasaje din intreaga Scriptura care ne ajuta sa respingem si sa combatem afirmatiile gresite ale unora, in legatura cu materia despre care cred ca ar fi deopotriva vesnica cu Dumnezeu" (ibid., I, 3, 3). Creata, ea este eterna; altminteri "Dumnezeu ar fi ramas in nelucrare", iar naturile rationale (inteligentele) fara de suportul necesar, caci materia are "intelesul de substanta de baza a corpului" (ibid., IV, 4,6). Nu este insa coeterna, in acest caz, urmand sa-l dubleze, ca un alt principiu, pe Dumnezeu. Coeternitatea, deci, ar pune-o in demnitate egala, scotand-o in afara actului de creatie ca chemare "din nefiinta la fiinta", in timp ce eternitatea o pune in conditie logic-secunda. in acest sens si este urmatoare lui Dumnezeu care ii da existenta din nimic.
Presupozitia pare ilogica, si chiar ar fi prin plasare in universul fiintei determinate (al existentei), in care, cu adevarat, ex nihilo nihil. Metafizic (ori, mai cuprinzator, teo-metafizic) insa, dimpotriva, "chemarea din nefiinta la fiinta" capata sens, in timp ce "din nimic, nimic" devine formula inoperanta sau cu logicitate limitata. Teo-metafizic, "creatia din nimic", vrea sa spuna ca fiinta determinata provine din ceea ce nu este ea si ca este instituita in alt regim ontologic si cu alt comportament. "Nefiinta" din care se naste are, in context, doua intelesuri: unul pe verticala (ceea ce nu este fiinta determinata) si altul, pe orizontala (in absolut, in ordinea ei, nimic nu-i precede). Oricum, deci, ea nu vine din ceva similar si nu se poate justifica in limitele propriei ontologii, o ontologie secunda, centrata cum este in termenul existentei ca realitate derivata (de la ex si sisto-sistere).
Asadar, creata dar eterna, in concept origenian, materia este substratul fara de care nu se poate in campul existentei. Altceva decat "sleire" a principiului creator si pe potriva naturilor rationale ("cred ca oricine poate usor intelege ca nici o materie mai buna, nici una mai rea n-ar fi putut primi exact formele si soiurile celor aflate in aceasta lume daca n-ar fi fost asemenea celei care le-a primit", ibid., II, 1,4), materia nu este ca o cadere sau indepartare pana in pragul dezlegarii de Dumnezeu. Lipsita de forma, dar apta s-o primeasca si schimbatoare, fara ca prin aceasta sa se aneantizeze, materia, la capatul "de jos" al "procesiunii", este si inceputul miscarii inverse, conversive. Caci, legata fie si mijlocit de Dumnezeu, ea revine la acesta prin medierea aceleiasi trepte de existenta (inteligentele) care o vor fi separat; "pentru ca intreaga creatura poarta in ea nadejdea libertatii si a slobozirii de sub robia stricaciunii" (ibid., III, 4,4).
De tot necesara naturilor rationale, spre intrupare "pe masura progresului spiritelor, materia se spiritualizeaza...", reindumnezeindu-se (Coman, op. cit., p. 349). Cu aceasta miscare, de punere in identitate a inceputului si sfarsitului ("inceputul... se aseamana cu sfarsitul", De princ, III, 4, 4), procesiunii si conversiunii (numai in aparenta dezlegate in succesiune), scara scoboratoare se arata a fi si urcatoare: mai inainte, teo-ontologic si apoi, pe acest temei, si in ordine noetica, in aceea, deci, care face posibila cunoasterea lui Dumnezeu prin lucrurile si lucrarile Sale.
"Prin puterea Sa, Dumnezeu cuprinde toate lucrurile, in schimb El nu este cuprins de mintea nici unei fapturi create. Natura Lui n-o cunoaste decat El insusi" {ibid., IV, 4, 8). Pentru a-L cunoaste in infinirea Sa, ar trebui sa-i fim asemenea; "pacat de angelism", pentru a zice astfel dupa Jacques Maritain, daca nu mai mult, o trufie care, paradoxal, in loc sa se inalte, ne arunca in prapastiile cele mai infricosatoare, cu pierderea de logica, de speranta si de demnitate ontologica. Toate acestea intrucat, ne-am iesi (iluzoriu) din conditie pentru a vrea sa stim ceea ce cognitionist nu poate fi stiut. De necunoscut, Absolutul, prin filosofie, cel putin, poate fi doar justificat, construit, iar nu stiut, avea sa zica Hegel.
Neputandu-l cunoaste in sine si ca atare, ne apropiem progresiv urcand pe scara lumii, treapta cu treapta, cu fiecare mai in preajma Lui, dar nicicand in posesia stiintei desavarsite. "Drumul in sus" al mintii noastre, un itinerariu, cum avea sa zica Bonaventura, se inscrie, poate, mai intai intr-o logica pozitiva (catafatica), de vreme ce il cunoastem pe Dumnezeu prin fapturile sale. Cum, lumea ca o scara, este o arhitectonica de tip simbolic, pe masura ce urcam, desimbolizam, dar taina ramane, chiar se potenteaza. Astfel incat, pe masura ce ne apropiem de Dumnezeu, cataf aticul face loc apofaticului.
Lucrurile lumii, in stricta lor individualitate, pot fi incercuite cognitiv; insa pe masura ce "urcam", raportul dintre "a sti cum este" si "a sti cum nu este" se schimba. Intr-o teo-metafizica de tip inductiv (catafatic), de aceea, nu se poate persevera; daca da, ar esua cognitionist. Ramane, ca unica sansa, apofatica, si Origen este cel dintai care indirect, prin lucrare, depune marturie. Prin aceasta, el savarseste una din marile deschideri in metafizica crestina, hotaratoare atat in directie post-greaca (bizantina), cat si in cea latina, culminand, poate, cu mistica speculativa victoriana si bonaventuriana.

Gheorghe Vladutescu
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-etica-religioasa/teo-metafizica-origeniana-71755.html

Visul regelui

Visul regelui

Un rege a visat odata ca un fost rege se desfata vietuind in Rai, iar un preot se chinuia in focurile iadului. Mirat de un asa vis a chemat la curtea sa un intelept care i-a spus acestea: "Nu stim cu adevarat judecata lui Dumnezeu, dar pentru ca i-am cunoscut pe acesti oameni, pot sa presupun ca preotul se afla in Rai, fiindca niciodata nu a i-a vorbit de rau de preoti si i-a respectat. Iar preotul se afla in iad, fiindca i-a vorbit de rau pe regi si a facut cu ei compromisuri.

 Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/visul-regelui-123299.html

Crezul

Cred intru Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul,
Facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor.
Si intru Unul Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Unul-Nascut, Carele din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii. 
Lumina din Lumina,
Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, iara nu facut;
Cel de o fiinta cu Tatal, prin Carele toate s-au facut;
Carele pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire
S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara,
Si S-a facut om;
Si S-a rastignit pentru noi in zilele lui Pontiu Pilat si a patimit si S-a ingropat;
Si a inviat a treia zi, dupa Scripturi;
Si S-a inaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui;
Si iarasi va sa vina cu slava, sa judece viii si mortii,
A caruia imparatie nu va avea sfarsit.
Si intru Duhul Sfant, Domnul de viata Facatorul,
Carele de la Tatal purcede, Cela ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si slavit,
Carele a grait prin prooroci.
Intru Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica;
Marturisesc Un Botez, spre iertarea pacatelor;
Astept invierea mortilor;
Si viata veacului ce va sa vie. 
Amin!

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/rugaciuni-pentru-copii/crezul-79213.html

Psalmul 50(a lui David)

Psalmul 50 (al lui David)

Psalmul 50

 1. Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta
 2. Si dupa multimea indurarilor Tale, sterge faradelegea mea.
 3. Mai vartos ma spala de faradelegea mea si de pacatul meu ma curateste.
 4. Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu inaintea mea este pururea.
 5. Tie unuia am gresit si rau inaintea Ta am facut, asa incat drept esti Tu intru cuvintele Tale si biruitor cand vei judeca Tu.
 6. Ca iata intru faradelegi m-am zamislit si in pacate m-a nascut maica mea.
 7. Ca iata adevarul ai iubit; cele nearatate si cele ascunse ale intelepciunii Tale, mi-ai aratat mie.
 8. Stropi-ma-vei cu isop si ma voi curati; spala-ma-vei si mai vartos decat zapada ma voi albi.
 9. Auzului meu vei da bucurie si veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite.
 10. Intoarce fata Ta de la pacatele mele si toate faradelegile mele sterge-le.
 11. Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele.
 12. Nu ma lepada de la fata Ta si Duhul Tau cel sfant nu-l lua de la mine.
 13. Da-mi mie bucuria mantuirii Tale si cu duh stapanitor ma intareste.
 14. Invata-voi pe cei fara de lege caile Tale si cei necredinciosi la Tine se vor intoarce.
 15. Izbaveste-ma de varsarea de sange, Dumnezeule, Dumnezeul mantuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta.
 16. Doamne, buzele mele vei deschide si gura mea va vesti lauda Ta.
 17. Ca de ai fi voit jertfa, ti-as fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi.
 18. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi.
 19. Fa bine, Doamne, intru buna voirea Ta, Sionului, si sa se zideasca zidurile Ierusalimului.
 20. Atunci vei binevoi jertfa dreptatii, prinosul si arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tau vitei.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/psalmul-50-lui-david-72551.html

Sa nu iei numele lui Dumnezeu in desert...

Sa nu iei numele lui Dumnezeu in desert...

15 august 2003. Record de temperatura la Oltenita: + 41° C la umbra. Dupa ce am terminat Sfanta Liturghie la biserica (slujba mare, lume multa, era doar Sfanta Marie), la ora 13.00 am mers la o inmormantare. Trecuse la cele vesnice o femeie credincioasa din parohia noastra pe care o chema... Maria. Am mers acasa, am slujit ce se cuvine in astfel de imprejurari si am plecat cu totii la biserica, apoi spre cimitir. Mergand pe drum m-am uitat in sus; nici un nor, soarele ne dogorea, iesea caldura si din asfalt. Oamenii nu aveau pe ei decat maieul, unii erau chiar la bustul gol, caldura mare... Eu eram cu reverenda pe mine, transpirat tot, simteam maieul lipit de spate si valuri de caldura ma copleseau, parca eram intr-un solar neaerisit.
 Ajungem la cimitir, apoi mergem iar acasa, la pomana, cum e obiceiul. Cei ai casei asezasera masa in curte, imi dau seama ca locul meu la masa ma obliga sa stau cu fata in soare. Am vazut intr-un colt de curte doi barbati care isi turnau cu sticlele apa pe cap si pe piept. Ma asez la masa si tanti Floarea imi aduce o farfurie de ciorba fierbinte, fierbinte... fierbinte. Am simtit ca imi vine sa lesin. Ma ridic discret de la masa si intru in casa:
 - Tanti Leana simt ca iau foc, nu pot sa stau afara; uite stau aici la masa asta. Da-mi mai intai o cana cu apa...
 -  Da taica parinte, nu vezi ce caldura mare e? Luati loc aici ca e mai umbra si va aduc acum de mancare!
 intre timp se apropie de mine nea' Vasile:
 -  Parinte, am nevoie de o recomandare   de   la   dumneavoastra, pentru Florin, baiatul meu da examen  la  Seminar; vreau  sa-l fac popa. Ce afacere buna ar fi!!!
 Si nea' Vasile si-a tuguiat buzele de parca ar fi muscat dintr-un ardei iute.
 - Spune-i lui Florin sa vina diseara pe la mine sa stau cu el de vorba.
 Ce altceva ar fi trebuit sa spun in asemenea imprejurare si ce comentariu ar fi trebuit sa-i fac lui nea' Vasile sa inteleaga repede ca preotia nu e o afacere si nu e usoara.
 Spre seara vine la mine Florin. De cum intra in curte il vad ca era imbracat cu un tricou care avea imprimat pe el chipul lui Che Gue-vara, avea un cercel in ureche si mesteca din gura.
 - Saru' mana parinte!
 -   Sa traiesti mai Florine!   Dar ce...
 -  Puteti sa-mi spuneti si Gonzales!  Asa imi  spun prietenii... Gonzales!
 -  Mai Florinele, eu iti spun cum te-am botezat!   De  ce ti-ai pus cercel in ureche?! in limba de ce nu ti-ai pus? ...incerc sa glumesc cu el!
 - Mi-am pus si in limba! Si scoate victorios limba la mine si o flutura facand sa-i tremure o bila agatata de varful limbii. Am ramas fara replica. Sa rad? Sa ma mir?
 -  Am inteles ca vrei sa te faci preot. Sa stii ca preotia este o misiune foarte grea. Eu nu-ti spun de la mine nimic, iti spun doar ce ne-a spus noua parintele diriginte in prima zi de scoala cand am intrat la Seminar, in Episcopia noastra sunt zeci de preoti care au trecut si prin mana lui. Azi este preot la biserica Sfantu Silvestru din capitala si-l cheama Nicolae Bordasiu (va sarut dreapta parinte). Ne-a asezat pe toti in banca apoi a stat in picioare langa catedra care era pe un podium. Mi s-a parut ca este cat un munte. Avea  chelie,  purta  ochelari,  sta drept sprijinindu-se cu o mana de catedra. Avea in jur de 45 de ani, parul care-l mai avea era putin gri-zonat pe la tample. Eram in clasa 60 de elevi, vorbea tare, ca un tunet, apasat si sacadat. Era aspru... si bine a facut. „Domnule elev, s-a terminat cu hoinareala -ne-a spus. De azi inainte toata viata ta ai sa mergi la biserica in fiecare duminica si sarbatoare. Cinci ani de zile ai sa stai in internat, n-ai sa iesi in oras decat sambata doua ore si duminica doua ore. Sase zile pe saptamana ai sa stai 15 ore pe zi in banca. Nu mai bati mingea pe maidan, nici microbist n-ai voie sa mai fi. S-a terminat cu ceaiurile dansante; un preot nu joaca si nu danseaza, intr-un sat te duci exemplu bun, nu prost. Sa nu ma faceti sa-mi crape obrazul de rusine din cauza voastra. Sa nu faceti Biserica de ras prin purtarea voastra, ca cine face Biserica de ras, rade de Dumnezeu. Cine nu e in stare sa fie om de treaba acum sa-si faca valiza si sa plece acasa. Si a tunat spre noi baritonal si sacadat. N-auzi domnule sa-ti faci valiza si sa pleci acasa?" Florinele, ne-am ghemuit toti in banca. Nu ni se vedeau decat capetele si cu cat noi ne lasam in jos mai mult, cu atat ni se parea parintele mai mare.
 - Taica parinte, eu nu vreau sa ma fac preot. Tata ma bate la cap...
 - Atunci vorbeste serios cu tatal tau, ca intre doi barbati si explica-i ca nu-ti doresti sa fi preot.
 A plecat Florinel; cand s-a intors cu spatele avea imprimat pe tricou: "Ce jeune est le future de notre pays".

 Seara la televizor toate canalele transmiteau stirea ca un student la Teologie a furat dintr-un magazin. Am simtit atunci ca-mi crapa obrazul de rusine. "Cineva" ar fi trebuit sa-si fi facut valiza si sa fi plecat acasa.

preot Nicolae Trusca Parohia Negoiesti
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/povestiri-talc/sa-iei-numele-dumnezeu-desert-71543.html

Rugaciunea de Joi

Rugaciunea de Joi


Doamne Iisuse Hristoase, Fiule si Cuvantul lui Dumnezeu Tatal, care in ziua de astazi ai luat Cina cea de pe urma, cu ucenicii Tai, si cu mare umilinta ai spalat picioarele lor, si ale ucenicului care Te-a vandut! Apoi, luand paine si vin in mainile Tale Cele Sfinte si binecuvantandu-le cu puterea Ta cea Dumnezeiasca, le-ai facut insusi Trupul si Sangele Tau, cu care i-ai impartasit zicand: 'Luati, mancati si beti, ca acestea sant Trupul si Sangele Meu, pentru ca sa se ierte pacatele voastre.' Cela ce tot in ziua aceasta Te-ai inaltat la cer si ai sezut de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatalui Tau, sa imparatesti impreuna cu El in veci, ca Unul-Nascut Fiul Sau preaiubit. 
 Rogu-Te deci, pentru rugaciunile ucenicilor Tai, iarta pacatele noastre, ale tuturor, ale celor vii si ale celor raposati. Da-mi, Doamne, lacrimi fierbinti, ca sa-mi plang pacatele. Darul Tau cel curatitor, care a spalat picioarele ucenicilor Tai, sa spele si sa curateasca inima si sufletul meu, ca asa, cu vrednicie, cu curatie si cu umilinta sa ma impartasesc cu Sfintele Tale Taine, acum si in timpul mortii mele, iar in ora despartirii mele, cu bucurie sa se suie sufletul meu la Tine, fara de nici o frica, intrebare sau impiedicare sa trec vamile vazduhului, intrand in marirea Ta cea cereasca. Ajuta-mi, Doamne, ca sa Te maresc in veci, sa ma inchin Numelui Tau Celui Sfant. Amin.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/rugaciunea-joi-96764.html

Calcarele de la Dealul Mare(Transilvania)

Calcarele din Dealul Magura (Transilvania)

CAI DE ACCES
*Pe DN7/E68 Arad-Deva apoi stanga DN76/E79 Deva-Brad si iar stanga pe DJ 706 B pana la comuna Baita

Sunt situate pe teritoriul comunei Baita ,in sudul muntilor Metaliferi ,judetul Hunedoara
Calcarele din Dealul Magura reprezinta o arie protejata ,de interes national,rezervatie naturala de tip mixt cu o suprafata totala de 120ha.Prezinta interes peisagistic,speologic,floristic si faunistic deosebit,datorat in mare parte formatiunilor carstice care se intalnesc pe acest teritoriu-pesteri cu fauna specifica ,grote si doline cu numeroase vestigi paleolitice .Vegetatia de pe stanci cuprinde numeroase elemente termofile rare.

Bibliografia:"Transilvania-Trasee turistice in zonele naturale de recreere si agrement
              din Transilvania-Mandri de Romania"

31 ianuarie 2014
Ada-Giulia Marginea

Cunoaste-te pe tine insuti-Sf. Vasile cel Mare

Cunoaste-te pe tine insuti - Sf. Vasile cel Mare

Resemnificat filosofic de catre Socrate, indemnul delfic: gnothi seauton -cunoaste-te pe tine insuti, intr-un fel, este al intregii culturi grecesti. Si nu numai ca indemn, ci si, totodata, ca mijloc si oglinda pentru "in-cercuirea" de sine. In absenta sa, cam ca in mitul narcisian, avertisment, parca, la iluzoria luare de cunostinta a omului de sine, urmarea nu avea a fi alta decat pierderea in lucrurile amagitoare, prin ademenirea cu imaginea chipului. Un alt mod de a fi al Sphynxului.
Lumea insa nu are a "scufunda" in sine fiinta noastra decat prin refuzul acesteia de a o interioriza, deci de a si-o face, in loc de "oglinda", oglinditul participant la imaginea de sine a omului, in sine. Fara de prezumtia tot mai trecuta in certitudine si realitate a "antropocentrismului" ca "destituire" a "cosmocentrismului", omul ca o continua "aprofundare centrica", pentru a zice astfel dupa Teilhard de Chardin, n-ar fi fost decat un Narcis din ce in ce mai cazut in deriziune. Tragicul mitic s-ar fi subtiat in comicul grotesc.
Mijloc de legitimare si de sporire ontologica, prin asumare, lucrurile lumii sunt deci "mutate", trecute cum sunt in valori constitutive ale orizontului nostru existential. Parelnic, ne indepartam de noi, in realitate insa, pentru a retrasa granitele oicumenei prin impingerea tot mai departe a acestora, ceea ce inseamna, dinspre noi, ca spre dilatarea (expansiunea) universului nostru de cuprindere.
Ademenindu-ne ele, cat ne comportam, narcisist, le "viclenim" noi, facandu-le sa se destainuie si, in acest chip, legandu-le de fiinta noastra. Printr-o foarte libera parafraza la Kant, suntem ceea ce suntem printr-o neintrerupta alta "rasturnare copernicana"; ne recunoastem, in lumea lucrurilor, supunandu-ne logicii ei, pentru a o determina, ca "obiect", sa se invarteasca in jurul nostru, ca "subiect".
Aflandu-se, pentru noi, ce si cum sunt, ni le facem mijloace, aducandu-le la comportamentul nostru, deci facandu-le sa fie, adevarate sau nu, bune sau rele. Ca in butada lui Oscar Wilde, lumea incepe sa aduca tot mai mult, trebuie sa semene, cu reprezentarile noastre.
Cu exceptii nesemnificative, anticii, cu prelungire medievala, vor fi trait intr-o oicumena planetara, geocentrica. Unilateral, faptul ar fi explicabil prin precaritatea cunoasterii stiintifice, nu de tot discutabil. Dar la aceasta se cuvine adaugata mentalitatea intens antropocentrista, si, daca se poate spune asa, antinarcisista, deci ca impotrivire la un mod de a imagina "pacatul originar" si "caderea". Caci, narcisismul, intr-o secventa, intr-o proiectie, era reprezentarea greaca a caderii, poate, mai dramatica, fiind fara deschidere istorica, prin aneantizare.
in aceeasi paradigma cosmologica, in sugestie pre-greaca (ne-greaca), vetero-testamentara, ca vechii evrei, dar, asemenea inteleptilor Eladei, crestinii accepta acelasi univers geocentric. Nestiinta? Strict cosmologic, da, antropologic insa, faptul are si alta dimensiune: centrarea in om. Antropocentrismul crestin, daca e sa fie judecat strict cosmologic, este fara de sansa ca adevar. Numai ca, nu acesta era referentialul sau. Omul ca incununare si centru, in intentie si ordine creationista, vroia sa insemne cu totul altceva, anume, identificarea lui cu subiectul-agent al propriei realitati, prin analogie cu Subiectul absolut si prin participatie la el. Analogon al Creatorului, ca demiurg, daca isi crea (re-crea) universul, nu avea a fi decat ca alt subiect neconcurent, fiind copia nemijlocita. Subiectivitatea, in raportare la lume, deci, era predeterminata ontologic.
Cunoasterea de sine, de aceea, este tot una cu asumarea lumii prin noi si pentru noi, adevarul, in consecinta, fiind o adecvare (potrivire) a lumii la noi (cu noi). Subiectiv, acesta nu este doar, nu in primul rand, in sensul ca noi ii dam forma, ci, mai cu seama, datorita faptului ca lumea este "mutata", facuta a noastra. La rigoare, abia de aici, putem vorbi de adevar, pentru ca si eroarea (si raul) tot de aici incepe. Subiectivitatea este si binele si raul, adevarul si inselarea, coincidentia oppositorum fiind sansa si destinul nostru.
Am fost (vom fi fost) cazuti in subiectivitate, ca sa ne reconstruim (reinvatam) prin ea. Nu aveam alta cale, pentru ca, totusi, copie, eram si nu eram ca Dumnezeu-Fiinta, eram in Fiinta, in Adevarul si in Binele si in Frumusetea lui si nu eram. Apropierea si distantarea ontologice ne faceau si ne desfaceau de El.
Ce suntem, stim prin lume; ce nu suntem, nu stim prin Fiinta-Dumnezeu. Ca sa ne determinam exact, intre da si nu, nu este alta cale decat cunoasterea de sine, ca o centrare in sine, transferand lucrurile in cuvinte, in con-cepte, instituindu-ne iri masura tuturor celor ce sunt, precum si intrucat sunt; ca si a celor ce nu sunt, precum si intrucat nu sunt. Este o banalitate, dar necesara, daca stiinta nu este a subiectului, pentru subiect, daca nu este antropica, repeta narcisismul. Nu, cumva, mitul de odinioara, in veacuri scientiste trece din poveste in realitate tragica? Azi, stim atatea, credem ca stim si tehnologic putem atatea, dar pe seama degradarii antropicului in entropie? Sa ne intoarcem la cei mai de demult care nu stiau prea mult, dar ne stiau; este o sansa.
Vasile cel Mare (n. 329 sau 330-m. 379), intre cei mari trei capadocieni, alaturi de Grigorie de Nazianz si Grigorie de Nyssa, avea sa fie teo-filosoful cunoasterii de sine, intrucatva, in contra unui, deja devenit loc comun, in hermeneutica, prin autoritate, mai degraba ca un om de conducere, decat ca un teolog sau un teo-filosof (Tixeront, Precis de theologie, p. 222). Poate, mai inainte de orice, un organizator al vietii bisericesti si monastice, Sf. Vasile, intr-o lectura filosofica, poate sa apara cu dominante in ideea fundamentala a cunoasterii de sine, in succesiune greaca, inca socratica (in termen tare).
Prin conditie suntem un intreg alcatuit din suflet si corp. Numai ca trup, am fi asemenea lucrurilor, neinstare de a comunica decat in limitele strictei naturalitati si fara de sansa de a ne intelege si de a deslusi tainele lumii. Doar suflet, am avea capacitatea de a ne sti, cat insa si de a ne marturisi? Or, "pentru ca sufletul nostru isi zamisleste gandurile in ascuns in trup, ca sub o perdea, este nevoie de cuvinte si de nume ca sa facem cunoscute cele aflate in adancul nostru. Cand gandirea noastra e rostita, atunci este purtata de cuvant ca de o luntre, strabate aerul si trece de la cel ce graieste la cel ce aude" (Omilii si Cuvantari, Omilia a IH-a, 1).
Acestea, pe de o parte; pe de alta, "omul este un animal bland "si sociabil, iar nu solitar sau salbatic" (Regulile mari, intrebarea 3, 1). In consecinta, comunicarea prin cuvant ne este asigurata de conditie si, totdeodata, se intoarce la ea pentru a o spori. Suntem, deci, fiinte sociabile pentru ca vorbim si vorbim intrucat ne presupunem in mod necesar. Prin cuvant ne exteriorizam, dar si interiorizam lucrurile pe care le numim ca si intregul sistem de raportare inter-umana. Faptul acesta, in dubla determinatie, in dubla deschidere, unul in doua specificatii, ar fi astfel printr-un mai adanc ontologic.
Animalului i-a fost dat instinctul, spre conservare sau, in alte cuvinte, spre pastrarea fiintei lui, dar si pentru sporire, in limitele propriei naturi; noua, in schimb, ratiunea, in mare, cu aceeasi finalitate, dar cu particularizarile firesti. Instinctual, animalele se feresc "de ierburile otravitoare", iar noi "de pacat", ceea ce presupune "luarea aminte" de ceea ce suntem si nu suntem, de ceea ce sa urmarim ori sa desfidem, de bine si de rau, de adevar si eroare. Asa fiind, sub semnul si supravegherea ratiunii, dominanta ontologica, "luarea aminte" este dubla: "una, prin care privim lumea inconjuratoare", "cu ochii trupului", si "alta, prin care contemplam pe cele nemateriale cu puterea rationala a sufletului..." (Omilii..., Om. III, 2).
Cu simturile, ne asumam lucrurile, facandu-le ale noastre, daca le "transferam" din lumea lor, in constiinta. Nu mai mult, pentru ca "porti" ale sufletului si mijloace de transfigurare, ele nu au capacitatea de a se institui ca "reflexie" asupra-le. Ochiul nu se vede pe sine, ceea ce inseamna ca nu se apleaca asupra "imaginii", nu da seama de ea, nu-i masoara autenticitatea si, ceea ce este mai important, procedeaza integrator, necomunicand cu celelalte simturi. Asemenea, la randul lor, si acestea. Fiecare in parte este de tot necesar pentru fiinta noastra ca intreg si care, ca intreg, se raporteaza Ia lume, insa, in sine, insuficient. "Daca tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Si daca ar fi tot auz, unde ar fi mirosul?" (Regulile morale, 60). Individualizate in sine si individualizante fata cu ceea ce "decupeaza" din lucruri, ele sunt, totusi, puse in convergenta, dar nu prin puterea lor. Unificarea (conceptualizarea) revine mintii, aceea care desavarseste configurarea sufletului nostru ca o alta lume, asemenea celei exterioare dar si diferita, mai curand diferita.
Lucrand asupra-si pentru a-si da mereu mai multa realitate omeneasca, fiind aceasta dar nu numai, ci si putere ganditoare, sufletul, ca ratiune, este singurul in masura sa "ia aminte" de sine si prin sine de tot ceea ce suntem spre a sti ce trebuie sa fim ori sa fim cum se cuvine a fi. Asa stand lucrurile, ca "functie a mintii" "ia aminte de tine insuti" presupune doua miscari, una, cu finalitate teo-ontologica si alta, pentru un directional de viata.
Intemeietor in ordine ontologica, interiorizand lumea lucrurilor, sufletul ne-o construieste pe a noastra ca un sistem de sensuri. Totdeodata cu aceasta operatiune, intr-un fel naturala, nu insa st nesupravegheata sau neintentionata, sufletul, pe masura ce se actualizeaza structurandu-se cultural, revine asupra-si spre a se cerceta si a se judeca tocmai ca o realitate coerenta si posibila ca adevar. Asumare a lucrurilor, este si pe masura si dupa natura sa? Ce mai este, ce mai ramane din sine o data ce, structurandu-se, trece in intemeiate, aici constructele sale? Se "aneantizeaza" in acestea ori, dimpotriva, asa zicand dupa Heraclit, sporeste prin ele?
Continua reflectie asupra-si ca supraveghere critica, datatoare de seama pentru certitudinea de sine, mai este si intr-o ordine teo-metafizica: "luarea aminte si studierea atenta a propriei persoane te va conduce si la cunoasterea lui Dumnezeu. Daca iei aminte la tine insuti nu mai ai nevoie sa descoperi pe Creator in celelalte creaturi, vei contempla in tine insuti, ca intr-un microcosmos, marea intelepciune a Creatorului tau. Din sufletul tau necorporal vei cunoaste ca si Dumnezeu este necorporal; ca nu e circumscris in spatiu, pentru ca nici mintea ta nu avea mai inainte sedere in spatiu, ci ajunge in spatiu prin unirea sa cu trupul. Vei crede ca Dumnezeu este nevazut, gandindu-te Ia sufletul tau; ca si el nu poate fi vazut cu ochii trupului. Da, sufletul n-are nici culoare, nici forma, nici nu poate fi definit prin vreo caracterizare materiala, ci se cunoaste numai din functiunile sale. Tot asa si Dumnezeu..." (Omilii..., Om. III, 7). O paradigma ontologista in care Sf. Vasile cel Mare si Augustin se apropie. in a doua miscare, "ia aminte de tine insuti", ca un indemn metodic, presupune cateva reguli de a ne conduce bine mintea, cu valoare pragmatica si teoretica, deopotriva.
Prima regula (poate primul imperativ): sa nu iei seama, ca la scop nici la cele ale tale, nici la cele din jurul tau, ci la tine, caci "altceva suntem noi insine" (sufletul), "altceva cele ale noastre" (trupul si simtirile) si "altceva cele din jurul nostru" (averile, artele si meseriile). Fiind si corp, nu ne sunt indiferente cele pentru el si cele dobandite prin el. Dar mai inainte, ontologic, suntem suflet, de vreme ce datorita lui ne implinim. De aceea, "cerceteaza-te pe tine cine esti, cunoaste-ti firea ta!" inseamna cunoasterea sufletului pentru suflet (ibid., 3). A doua regula: "ia aminte de tine insuti" cu "dupa marimea pacatului sa primesti si ajutorul tratamentului". Cati, pentru a nu lua seama de sine, nu stiu ca sunt "bolnavi" sufleteste, perseverand in rau si in greseala si in neadevar? {ibid., 4). A treia: "pazeste cele prezente, poarta de grija de cele viitoare!". Traim cat traim, fiecare, intr-un si un timp, suntem intr-un rol, ne misca nevoi, dorinte, ambitii, acestea, mai cu seama, dar si celelalte, cand ne fac sa uitam de semeni, atata de pagubitoare!
Prea ne poarta ambitiile, sa avem cat mai multe "cirezi de vite, multime nenumarata de slugi, demnitati politice, stapanire peste popoare, conducere de ostiri, razboaie, trofee si chiar demnitatea de imparat". Si pentru acestea, atentam la celalalt, umilindu-l, aservindu-l, ucigandu-l cateodata, ca si cum ar fi, iluzie solipsista, mijloc pentru singur eu. Voim atatea, dintr-un si pentru un orgoliu nemasurat, si ne pierdem sufletul, uitand ca suntem ceea ce suntem ca iubire. Cand ne imboldesc patimile maririi sa ne intrebam, in spiritul Eclesiastului, "unde sunt cei investiti cu inalte demnitati politice? Unde sunt retorii cei neintrecuti? Unde sunt cei care organizau si subventionau adunarile populare? Unde sunt stralucitii... generali, satrapi, tirani? Nu sunt toti pulbere? Nu sunt toti basm?" (ibid., 5).
In sfarsit, sa mai luam aminte ca, intr-o parte a sufletului, in determinatie rationala (cugetatoare), in alta suntem irationali si patimasi, pentru ca fiinta noastra este un intreg, fiind si trup. Irationalul ne este dat, prin conditie, ca si rationalul, noi fiind, inca o data, ca intreg, existenta alternativa. Putem alege, dupa cum suntem; optam, pentru ca ontologic, suntem in situatie de a decide. Si aceasta, dupa Sf. Vasile cel Mare, spre a descoperi si a ne descoperi ca "armonie si ordine perfecta pe care Dumnezeu a pus-o (in om) si in cosmos" (Vornicescu, Despre viata..., p. 43).
Reguli ale "ratiunii practice" sau imperative cu valoare morala, acestea, poate, mai inainte, sunt participante la ontologia umanului. De aceea, prin morala, Sf. Vasile cel Mare se desfasoara antropologic. Teolog si filosof, mereu cu gandul la om, ramane, de aceea, model pentru umanismul crestin al primelor secole.

Gheorghe Vladutescu
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-etica-religioasa/cunoaste-pe-tine-insuti-sf-vasile-mare-71756.html

Rugaciune catre Sfanta Treime

Rugaciune catre Sfanta Treime

Din somn sculandu-ma, multumescu-Ti Tie, Prea Sfanta Treime, ca pentru multa bunatatea Ta si pentru indelunga rabdarea Ta, nu Te-ai maniat pe mine, lenesul si pacatorul, nici nu m-ai pierdut cu faradelegile mele, ci ai facut iubire de oameni dupa obicei;  si intru deznadajduire zacand eu, m-ai ridicat, ca sa manec si sa slavesc puterea Ta. Deci, acum, lumineaza-mi ochii gandului,  deschide-mi gura ca sa invat cuvintele Tale, sa fac voia Ta, sa-Ti cant intru marturisirea inimii si sa laud Prea Sfant numele Tau:  al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/rugaciune-catre-sfanta-treime-72533.html

Lacrimile lui Hristos

Lacrimile lui Hristos

Un tanar monah era tare mahnit ca niciodata nu i se aratase Domnul, in vis sau altfel, ca niciodata nu vorbise macar cu unul din Sfintii lui Dumnezeu. El auzise ca Dumnezeu s-a aratat tuturor fratilor si ca multi frati vorbeau zilnici cu sfintii si atunci hotari sa renunte la calugarie.
A lepadat hainele calugaresti, apoi in lume, intr-o singura zi s-a imbatat, a curvit, a participat la jefuirea unui bogatas beat apoi a cerut o slujba unui carciumar. Carciumarul i-a dat o slujba de ajutor la bucatarie si i-a dat si o camera. Aici calugarul adormi dar se trezi la miezul noptii dupa obiceiul pe care si-l facuse, caci intotdeauna se ruga la miezul noptii cand era monah. Si-a dat seama ca poate rugaciunea il va ajuta sa mai spele din pacatele pe care le-a facut in acea zi si s-a dus intr-un colt ingenunchind. Acolo rugandu-se l-a podidit plansul. Nu a bagat de seama la lacrimile care ii curgeau, si acolo – dupa atata oboseala si dupa atata pacat - adormi din nou. A dormit adanc si trezindu-se dimineata, a vazut ca locul era patat de sange acolo unde el a plans. S-a uitat peste tot, chiar si in oglinda; si-a cercetat fiecare parte a corpului.
Vazu ca nu are nici cea mai mica zgarietura, ca sangele nu era al lui. S-a uitat mai bine si iar s-a apropiat de locul unde facuse rugaciunea si vazu din nou stropii de sange. Atunci a inteles ca pentru pacatele lui, Hristos plansese odata cu el, dar nu cu lacrimi de om, ci cu lacrimi de sange.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/lacrimile-hristos-123300.html

Filosofie si religie

Filosofie si religie

E uimitor ca religia si filosofia isi unesc si incruciseaza caile? Nimic mai firesc. Filosofia, in chip organic, duce cugetarea inspre imparatia religiei, spre notiunea de Dumnezeu. Daca lumea trebuie cugetata ca o unitate si altfel ea nici nu poate fi cugetata, aceasta unitate nu poate fi conceputa decat prin notiunea unui Dumnezeu, Care, filosoficeste poate fi un postulat; religios, insa, e o realitate. In primul caz, necesara ca o ultima limita: in al doilea caz, ca prima si ultima realitate.
Si aici e si deosebirea intre una si alta. Cunoasterea lumii poate ramane obiect al stiintei; valorificarea ei. Insa, e obiect al filosofiei si in ultima instanta, al religiei. Nimic nu ne poate opri de la acest mers al cugetarii. Nici limitele ratiunii si nici modalitatile realizarii. Caci, cum foarte judicios observa Ioan Petrovici, "Oricat nu este ingaduit fapturii noastre sa treaca de anumite limite, este o privinta in care ea poate sa le depaseasca, anume de a vedea ca limitele sale nu sunt si limitele lucrurilor... si care ingaduie pentru filosofie schitarea unei infatitari ideale, indiferent de masura in care aceasta se poale realiza. Si intrucat stiinta "nu pune pietre de hotar intre cugetarea stiintifica si dreptul de a cauta absolutul in religie, ea asigurand doar busola metodei", cautarea acelui principiu unitar al lumii apare ca un imperativ logic pentru filosofie, ca o realitate absoluta pentru religie.
Filosofiul german Otto Liebmann caracterizeaza in chip foarte plastic incercarea cugetarii stiintifice de a reduce lumea si cugetarea la meschinele proportii ale perspectivei stiintifice, asemanand acest procedeu cu procedeul omidei: "Omidei care se taraste pe frunza din tufis ii pare ca atat e lumea cat e frunza pe care sta. Pipaind cu trupu-i frant, incoace si incolo si negasind nimic, conchide: Si in afara de frunza mea nu exista nimic. Asemenea concluziilor omizii e oricare dogmatist".
Prima afirmare o face orice materialist, a doua orice agnostic pozitivist. Daca am ramane in aceste ipoteze n-am imita decat drumul greoi si cugetarea meschina a omizii. Dar, ca si omida, care de la o vreme sparge crisalida, devine flutur si zboara spre zarile albastre, "cugetarea stiintifica" paraseste biata frunza a experientei si pe aripile filosofiei se indreapta spre nemarginire, spre absolut, spre Dumnezeire. Catre aceasta lume ne duc si caile ratiunii, ca si cele ale credintei. Si unde caile ratiunii inceteaza, incep cele ale religiei, ale credintei. Caci cugetarea si meditatia filosofica ne duc pana la postularea unei lumi transcendentale, dar nu pot pasi singure peste ea, in realitatea unei alte vieti. Aici apare religia. De pe zarea unde liniile filosofiei se sting intr-o ultima formula, vaga si eterata, aceea a normelor absolute, se deschide intr-o noua perspectiva lumea clara si precisa a unei alte realitati transcendentale, in plina putere de creatie. E lumea religiei, e lumea credintei. E imparatia lui Dumnezeu. Filosofia duce fatal la ea, dar nu poate trece peste ea. Cand trece, ratiunea cedeaza locul credintei si filosofia religiei. Deci, raportul intre religie si filosofie este un raport de organica completare: filosofia duce fatal la religie, religia completeaza in chip necesar drumul lasat deschis de filosofie. Nici vorba, deci de o filosofie materialista sau atee. O astfel de filosofie este un nonsens. Ea este literatura si adesea proasta literatura, facuta pe marginea manualelor de zoologie, chimie, biologie, fizica etc, dar nu filosofie si nici macar "stiinta". Stiinta a incetat de a fi din chiar clipa cand a incercat a forta fenomenul, spre a trece peste el. Filosofie nu poate fi, atata timp cat, afirmand numai fenomenul, tagaduieste absolutul.
Din toate acestea rezulta ca intre stiinta pozitiva, filosofie si religie, cand domeniile le sunt bine determinate, raporturile sunt normale si de fireasca si necesari colaborare in templul comun, al stiintei in genere.
Ca au fost si sunt conflicte? Ele au fost si sunt posibile si explicabile si astazi. Si vor fi inca, atata timp cat va subzista cauza lor producatoare. Si aceasta cauza sta in calcarea domeniilor uneia de catre alta, vina fiind cand din partea uneia, cand din partea alteia. Si, spre a exemplifica, cazurile sunt numeroase si notorii, unde conflictul l-a creat teologia, cand, din motiv de dogma, combatea sfericitatea pamantului, sau existenta antipozilor, sau sistemul heliocentric al universului etc. "Motive dogmatice", care erau de fapt "erori dogmatice". Dar vina a fost si din partea stiintelor exacte si mai ales din partea lor, cand au crezut ca de pe biata frunza a pozitivismului lor vor putea sa dea o conceptie unitara despre lume, nevrand sa vada mai departe decat biata frunza a experientei lor stiintifice. Adevarata stiinta, insa, ca si adevarata filosofie duc la religie, ca la detinatoarea ultimelor temeiuri ale esentelor si existentelor, deci, a intregii realitati fenomenale si noumenale, cum s-ar zice in limbaj filosofic, sau a tuturor celor vazute si nevazute, cum spunem noi, teologii, in Simbolul credintei.

Ioan Gh. Savin
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-etica-religioasa/filosofie-religie-71757.html

Rugaciunea Sfantului Policarp

Rugaciunea Sfantului Policarp

"Parinte al iubitului si binecuvantatului Tau Fiu, Iisus Hristos, prin Care am primit cunostinta despre Tine, Dumnezeul Ingerilor si al Puterilor si a toata faptura, al intregului neam, al celor drepti care traiesc inaintea Ta, Te binecuvantez ca m-ai invrednicit de ziua si de ceasul acesta ca sa fiu pus in ceata martirilor la potirul Hristosului Tau spre invierea vietii de veci a sufletului si a trupului, in nestricaciunea Duhului Sfant. Intru care fa sa fiu primit si eu inaintea Ta ca jertfa grasa si bineplacuta precum m-ai pregatit si m-ai descoperit si implinit, Dumnezeule cel nemincinos si adevarat. Pentru aceasta si pentru toate Te laud, Te binecuvantez si Te preamaresc prin vesnicul Arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tau Fiu, prin care impreuna cu El si cu Duhul Sfant Ti se cuvine marire acum si in veacurile ce vor sa fie. Amin."
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/rugaciunea-sfantului-policarp-72555.html

Canon de tamaduire catre Sfantul Grigorie Palama

Canon de tamaduire catre Sfantul Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului si mare facator de minuni

Cantarea l-a, glas 6

irmos "Ca pe uscat pasind"

stih: Sfinte al lui Dumnezeu, roaga-te pentru mine, pacatosul.

Dupa masura multimii durerilor si a intristarilor celor din inima mea, veseleasca mangaierile tale, Sfinte al lui Dumnezeu, ticalosul meu suflet cel nemangaiat.

Nicidecum nu este mantuire in trupul meu, o, intelepte Grigorie, nici intru oasele mele, ale celui de pretutindeni impresurat foarte de dureri amare; ci tu intampinandu-ma, mantuieste-ma.

O picatura de milostivire din izvoarele bunatatii picurand, prin rugaciunile tale, peste cuptorul ispitelor mele, stinge-l pe acesta si da-mi mie tihna, o, intelepte.

A Nascatoarei de Dumnezeu

Toate mainile doctoricesti si a mestesugului putinta si pricepere neputincioase si nelucratoare s-au vadit din pricina relelor mele; pentru aceasta, Maica lui Dumnezeu, tu ma tamaduieste.

Cantarea a III-a

irmos "Nu este Sfant precum Tu"

Inguste imi sunt toate si cumplite si aducatoare de dureri, ca silnica e boala si grele durerile; ci, Slujitorule al lui Hristos intelepte, minunat fa harul tau intru mine.

Suspinul meu de la tine nicidecum nu s-a ascuns, nici a inimii intristare, nici durerea sufletului; pentru aceasta, Ierarhe, dupa milostivirea ta, miluieste-ma.

Roiul pacatelor cu adevarat a adus asupra mea multimea bolilor; ca pricinile celor din urma invederat cele dintai sunt; ci de amandoua, Ierarhe, scapa-ma.

A Nascatoarei de Dumnezeu

De boala cea nascatoare de moarte amara izbaveste-ma, ceea ce ai nascut cu trup pe Pierzatorul mortii, pe Hristos Viata insasi, si sanatate, Stapana, mie daruieste-mi.

Sedealna

glas acelasi, podobie "Nadejdea lumii"

Ranile pacatelor mele sterge-le, Fericite, carele pe Hristos, pe Cel ce are multimea indurarilor, mult L-ai slujit, pe milostivul Dumnezeu si Unul tamaduitorul sufletelor, si vindecare daruieste-mi, Grigorie intelepte, podoaba Tesalonicului.

Slava.. Si acum.. Catre Nascatoarea de Dumnezeu acum cu osardie..

Cantarea a IV-a

irmos "Hristos e puterea mea"

Iata, imputitu-s-a si a putrezit, prin multa nebunia mea, multimea ranilor mele; Podoaba ierarhilor, buna mireasma sanatatii daruieste-mi-o.

Gandul iesirii ma cuprinde pururea, si grija plecarii si a sfarsitului; ci tu, Ierarhe al lui Hristos, si sanatate da-mi, si pocainta.

Putinatatea zilelor mele Tu cunoscandu-o, la jumatatea acestora, Hristoase, acum nu ma lua pe mine, indelung rabdator facandu-Te mie pentru rugaciunile Slujitorului Tau.

A Nascatoarei de Dumnezeu

Suspin pururea, impungandu-ma de amarele sulite ale suferintelor si de ale durerilor cumplite sageti; de Dumnezeu Nascatoare Fecioara, nu ma trece cu vederea pe mine, cel intristat.

Cantarea a V-a

irmos "Cu dumnezeiasca stralucire"

Ma arde boala cea grea, cumplit intristandu-ma, parjolindu-mi acum si covarsindu-mi inima; Dreptarule al dogmelor, intelepte Grigorie, cu lacrimile rugaciunilor tale pe aceasta stinge-o.

Nu ma voi rusina spre tine indraznind, ci bucura-ma-voi intru tine, cela ce esti de un salas cu graitorii de Dumnezeu, si va izvori mie grabnica lumina sanatatii, degrab rasarindu-mi vindecarile.

Sabia intristarii strabate, Sfinte, sufletul meu, si spada cu doua taisuri pana la maduva trimite durerile mele, pe care tamaduieste-le.

A Nascatoarei de Dumnezeu

Nu am intru necazuri alta ajutatoare afara de tine; tu esti nadejdea mea de la sanul maicii mele, Curata; din pantecele maicii mele spre tine m-am indreptat; vindeca-ma, de Dumnezeu Nascatoare.

Cantarea a VI-a

irmos "Marea vietii"

Intunecandu-ma eu de noaptea bolilor celor intunecate, la vazduhul curat si ziua cea limpede a sanatatii scoate-ma pe mine, Tamaduitorule al celor bolnavi, Slujitorule al lui Hristos.

Asemanandu-te Domnului, nu departa de la mine indurarile tale, Sfinte, ci sa imi ajute mie, Facatorule de minuni, dumnezeiasca ta putere; ca rele nenumarate m-au cuprins pe mine.

Nebuneste m-am lasat purtat de placeri, eu desertul, si acum ma impung, scarbindu-ma, nesuferitele sageti ale durerilor; pentru aceasta veseleste-ma cu atingerea rugaciunilor tale, incepatorule al preotilor lui Hristos.

A Nascatoarei de Dumnezeu

Pe tine, Norul cel viu si vesel si luminos, si cuvantator si insufletit, al Soarelui Celui simtit cu mintea, rogu-te, risipeste, Stapana, cu caldura indurarilor tale, raceala patimilor mele.

Cantarea a VII-a

irmos "Racoreste cuptorul"

Precum chipul nasterii Tale oarecand a racorit pe feciori in cuptor, Hristoase, astfel, rogu-ma, si pe mine cel ce bolesc cumplit, pentru rugaciunile sfintitului Tau slujitor, racoreste-ma, la odihna acum scotandu-ma.

Pe mine, cel aproape omorat si sfaramat de cumplita boala, iarasi inviaza-ma, innoieste-ma, facatorule de minuni, Grigorie fericite, rogu-ma, ca din suflet sa strig: Dumnezeule, bine esti cuvantat.

Cela ce esti dulce in cuvant si preadulce intru invatatura, mintea cea cereasca, amaraciunea bolii imblanzeste-o si da-mi sanatate, ca fara de fatarnicie sa slavesc pe Dumnezeu, Cel ce te-a marit pe tine.

A Nascatoarei de Dumnezeu

Cea invechita si imbatranita fire a stramosului innoindu-o Cel nascut din tine, Stapana, Dumnezeul meu, prunc tanar facandu-Se mai presus de minte, si pe mine cel prin boli invechit innoieste-ma.

Cantarea a VIII-a

irmos "Din vapaia cuviosilor"

Ca al Dumnezeului Iubitor de oameni rob de oameni iubitor, obisnuita iubire de oameni a ta si indurarile si mila arata-le intru mine, intelepte, si din boala ce m-a cuprins slobozeste-ma.

In tarana patimilor mi s-a smerit acum sufletul si, prin boala, de pamant s-a lipit pantecele meu; ci tu, ca un parinte, nicidecum nu uita multa mea saracie si intristare, de trei ori Fericite.

Durerea sufletului meu, Sfinte, rogu-ma, si a trupului meu osteneala usureaza-le, imblanzeste-le, conteneste suferintele cele amare, Grigorie, stinge tanguirea si tamaduieste patimile.

A Nascatoarei de Dumnezeu

Ceea ce mai presus de cuvant pe Cuvantul prin cuvant cu trup L-ai nascut, Fecioara, tu ma miluieste, ca neputincios si sarac si intru dureri sunt, si mantuirea ta sa imi ajute mie.


Cantarea a IX-a

irmos "Pe Dumnezeu a-l vedea"


Rasplatirile indelungilor tale dureri stralucit le culegi acum, pastorule al Tesalonicului, Grigorie, si sufletul tau dumnezeiesc se bucura in ceruri iar trupul tau cel cinstit conteneste bolile; pentru aceasta cu adevarat slava se cuvine lui Dumnezeu, Celui ce te-a slavit pe tine.

Ridica-ma pe mine, rogu-ma, din intunericul patimilor si al bolilor celor de multe feluri, Grigorie, cela ce cu lumina Treimii Celei de lumina incepatoare mai inainte, ca in ghicitura, te-ai luminat, Fericite, iar acum fata catre fata te desfatezi de ea.

Cu adevarat plin de intelepciune te-ai facut, si luptator al luminii celei mai presus de minte asupra potrivnicilor lui Dumnezeu, cu scrierea si limba covarsindu-i pe acestia; si marturie stau noua cartile tale, cele neincetat biruitoare a ratacirii acelora, de Dumnezeu Fericite.

A Nascatoarei de Dumnezeu

Ceea ce pe Dumnezeul celor vii si al celor morti L-ai nascut, din patimile cele aducatoare de moarte, Fecioara, izbaveste-ma, si viata si sanatate mie daruieste-mi, Aducatoarea mantuirii, incingandu-ma cu putere de sus si tarie, de Dumnezeu Fericita.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/canon-tamaduire-catre-sfantul-grigorie-palama-72548.html

Deochi

Deochi

Fugi deochi
Dintre ochi
Că te-ajunge-o vacă neagră,
Cu coarnele să te spargă,
Să te-azvârle peste mare,
În pustiu, în depărtare,
Acolo să pieri,
Ca ziua de ieri,
Ca roua de floare,
Ca spuma de soare,
Iar capul cel deocheat
Să rămâie luminat şi curat
De boală scăpat.

folclor românesc