Traditia Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

Traditia Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

de Maria Filipoiu

Tradiție creștinească
traversând prin timp istoric,
vine în vatră strămoșească,
cu al Apostolilor praznic.

Merișoare și cireșe
de-s coapte sau pârguite,
la săraci se-mpart în vase,
pentru morții din morminte.

Obiceiul amintește
călătorilor prin viață,
că soarta le pregătește
un sfârșit pierdut în ceață.

Iar sufletul va străbate
vremuri în lumea celaltă,
cu Sfânta Divinitate
în credință venerată.

Legendă pilduitoare
spune că Sâmpetru ține
în rai, chei de la intrare.
Cântărind faptele bune.

Ca un frate în credință,
Pavel, alăturea-i este
cu pildă spre bruință,
când soarta pe om lovește.

Împreună-s în icoană,
prăznuiți la sărbătoare,
să ducă legea creștină
în vreme fără hotare.

Spune o legendă sacră,
dacă fulgeră sau tună,
miezul alunelor seacă.
De ploaia ce-aduce mană.

Din legendele creștine,
ritualuri sunt păstrate,
credința s-o ducă-n lume,
generații succedate.

Din vol. ,,Tradiții creștine și ritualuri populare românești"

Sfantul Metodie,Patriarhul Constantinopolului

Sfantul Ierarh Metodie, Patriarhul Constantinopolului, este cinstit pe 14 mai. Metodie, arhiereul lui Hristos, era de neam din părţile Siciliei. Din tinereţe a primit viaţa călugărească şi a sporit în multe fapte bune, iar pe vremea împărăţiei lui Leon Armeanul, luptătorul împotriva icoanelor, pe scaunul patriarhiei Constantinopolului fiind Prea Sfinţitul Nichifor, Sfântul Metodie avea rânduiala de apocrisiarh şi a fost trimis de patriarhul Nichifor la papa Romei pentru trebuinţele bisericeşti. Şi a zăbovit acolo mult, deoarece răucredinciosul împărat Leon a izgonit de pe scaun pe Prea Sfinţitul Nichifor, iar în locul lui a ridicat pe cel de un gând cu dânsul, pe ereticul Teodot milesianul, cel cu porecla Casiter.
Iar după ce au pierit împăratul Leon şi mincinosul patriarh Teodot, Sfântul Metodie s-a întors din Roma cea veche în Roma cea nouă şi, având rânduiala preoţiei, slujea Domnului întru cuvioşie şi dreptate, nevoindu-se totdeauna împotriva eresului luptării de icoane, care într-acea vreme se întinsese foarte mult, pentru că după Leon Armeanul a luat împărăţia Mihail, supranumit Valvos sau Travlos, de acelaşi eres cu dânsul, iar scaunul patriarhiei din Constantinopol se ţinea de cei necredincioşi. Deci fericitul Metodie suferea multă osteneală, luptându-se cu ereticii, înfruntându-i şi biruindu-i; de aceea era chinuit în legături şi în temniţă de răucredinciosul împărat, precum încredinţează despre aceasta Zonara grecul, care spune că Mihail Travlos, măcar că la începutul împărăţiei sale s-a arătat bun, căci pe mulţi părinţi care au fost surghiuniţi de Leon Armeanul pentru cinstirea icoanelor, i-a iertat de pedeapsă şi din legături le-a dat drumul; însă, nu după multă vreme, lepădând acea făţarnică facere de bine, şi-a dat pe faţă răutatea sa şi a început a prigoni pe cei dreptcredincioşi şi, afară de mulţi alţii care au fost munciţi, s-a sculat cu mânie asupra Sfântului Metodie şi a lui Eftimie, arhiepiscopul Sardiei. Deci pe Eftimie l-a izgonit, pentru că cinstea sfintele icoane, iar pe Metodie l-a închis în temniţa din Crit.
Acelaşi Zonara scrie despre împăratul acela cât era de rău cu credinţa; căci Mihail Travlul urma întru toate lui Copronim, fiind supus jidovilor, şi poruncea să se postească sâmbăta, iar învierea morţilor nu credea că este. De aceea, bunătăţile cele ce vor să fie le defăima şi râdea de sfinţii prooroci. încă zicea că nu sunt diavoli. Păcatele spurcate trupeşti nu le socotea ca păcate v iar pe Iuda vânzătorul îl socotea că este mântuit, socotindu-l sfânt. înţelepciunea Scripturilor îi era foarte urâtă şi nu lăsa pe oameni să-şi dea copiii la învăţătura cărţii, ca să nu se vădească nebunia lui de cei ce ştiu puterea şi tainele dumnezeieştilor Scripturi; căci voia ca toţi să urmeze rătăcirii lui, întru neştiinţă şi fără de carte. Acestui rău-credincios împărat se împotrivea foarte tare Sfântul Metodie, ca un preaînţelept şi iscusit în dumnezeiasca Scriptură, în dogmele credinţei celei drepte şi în rânduiala Sfinţilor Părinţi; de aceea era chinuit ca un mărturisitor al adevărului, nu numai cu legături şi cu temniţă, ci şi cu bătăi.
Iar după moartea lui Mihail Travlul, împărăţia grecească a luat-o fiul său, Teofil, care, precum a fost moştenitor al scaunului părintesc, tot aşa a fost şi al credinţei sale celei rele, şi a muncit pe mulţi pentru dreapta cinstire a sfintelor icoane. El însă iubea înţelepciunea Sfintei Scripturi şi şcolile cele pustiite din Constantinopol le-a înnoit, poruncind ca iarăşi să se înveţe carte în ele. Tot el a eliberat pe Sfântul Metodie, precum scrie despre aceasta istoricul grec Mihail Glicas: „Dumnezeu a scos din legăturile cele întunecoase pe Metodie cu oarecare închipuire nouă şi minunată; căci Teofil iubind înţelepciunea Scripturii şi îndeletnicindu-se adeseori la citirea cărţilor, a aflat oarecare carte greu de înţeles şi nu a putut să tâlcuiască cele scrise într-însa. Atunci cineva dintre ai săi i-a spus că nu este între oameni altul care să poată tâlcui cu înlesnire cărţile cele greu de înţeles, decât Metodie cel închis în temniţa din Crit. Şi îndată împăratul a trimis şi a scos din legături pe Sfântul Metodie. Deci, văzându-l şi vorbind cu el, l-a cunoscut că este bărbat înţelept şi, lăsându-l liber, îl avea pe el în cinste".
Iar după ce sfântul a câştigat libertate, iarăşi se lupta cu ereticii, învăţându-i să dea sfintelor icoane cinstea şi închinăciunea cea vrednică. Astfel, iarăşi a pornit spre mânie pe cei potrivnici şi chiar împăratului i se aducea de ştire despre aceasta, şi se tulbura cu mânie asupra sfântului, însă l-a răbdat până la o vreme.
Intr-acea vreme, grecii au avut un război cu saracinii şi era nevoie ca însuşi împăratul să meargă la război. Deci, mergând împăratul în tabără, a luat cu dânsul şi pe Sfântul Metodie; pe de o parte ca şi cum l-ar fi luat pentru rugăciune, iar pe de alta, pentru vorbele şi întrebările din Sfintele Scripturi, ce le făcea cu dânsul, pe care Sfântul Metodie lesne le dezlega. De fapt însă împăratul l-a luat cu el pentru că se temea ca, rămânând singur sfântul în Constantinopol, să nu facă tulburare în popor şi sculare împotriva celor ce nu se închină sfintelor icoane; căci cuviosul era iubit poporului, ca un bărbat sfânt, învăţător şi iscusit nu numai în lucrurile cele duhovniceşti, ci şi în ocârmuirea cetăţii.
De aceea împăratul, nelăsându-l pe el singur în cetate, l-a luat cu dânsul printre ostaşi. Iar după ce, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, ismaelitenii au biruit pe greci şi au sfărâmat toată puterea lui Teofil, încât abia a scăpat singur şi cu puţină oaste, atunci mânia sa asupra Sfântului Metodie, ţinută în inimă, a dat-o pe faţă. Pentru că rău credinciosul împărat zicea: „De aceea ne-a lăsat pe noi Dumnezeu să fim biruiţi de vrăjmaşi pentru că printre noi se află închinători de idoli!" Astfel grăind ticălosul, numea sfintele icoane idoli. La acestea grăindu-i Sfântul Metodie împotrivă, îi zicea: „Pentru aceea s-a mâniat Domnul împotriva creştinilor, fiindcă este necinstit de dânşii în sfânta Sa icoană, şi de aceea a îngăduit ca să fie călcaţi de vrăjmaşi". Atunci împăratul, umplându-se de mânie, i-a dat multe bătăi şi l-a trimis la surghiunie într-o insulă oarecare.
Acolo a poruncit să-l închidă împreună cu doi tâlhari într-un mormânt săpat adânc în pământ în chip de peşteră, şi să nu-l lase să vadă lumina zilei. Deci Metodie fiind viu, petrecea ca un mort în şanurile pământului, ca şi Iona în pântecele chitului şi mulţumea lui Dumnezeu. Şi a fost pus un pescar oarecare să-i dea mâncare foarte puţină, atât cât să nu moară de foame, ci să i se lungească viaţa, ca astfel să pătimească cât mai mult în mormântul acela.
În acea vreme, Teofil a muncit pe doi sfinţi mărturisitori, Teodor şi Teofan, pentru cinstirea sfintelor icoane şi, însemnându-le feţele cu scrisori de fier, i-a trimis în surghiun. Deci, fiindu-le calea alături de insula în care Sfântul Metodie şedea închis în mormânt, s-au întâlnit din întâmplare în cale cu pescarul care îl hrănea pe cel legat şi au aflat de la el toate cele întâmplate Sfântului Metodie. Dar de vreme ce nu era cu putinţă a se vedea cu dânsul, căci erau cumpliţi cei ce îi duceau pe ei, i-au trimis prin acel pescar o scrisoare cu aceste mici stihuri aşa:
Către cel viu şi mort, care în mormânt şade,
Ca un pământesc, pe cele de sus părţi le înconjoară.
Cei ferecaţi, celui ce poartă legături
Îi scriu, avându-şi feţele însemnate.
Citind Sfântul Metodie acea scrisoare şi aflând încă şi din povestirile pescarului de acei sfinţi purtători de chinuri, s-a mângâiat cu duhul şi a mulţumit lui Dumnezeu, Care i-a întărit într-o nevoinţă ca aceasta. Deci le-a răspuns înapoi prin următoarele rânduri:
Celor scrişi sus în cartea cea neuitată,
Din care fiecare este cu faţa însemnată,
Pe legăturile acelora, le sărută cel legat,
Care, viu, mai înainte de moarte, este îngropat.
Sfântul Metodie a petrecut în acea închisoare de mormânt până la moartea lui Teofil. Şi după ce pe mortul acela l-a luat înăuntrul său mormântul lui, atunci pe acest viu mort l-a dat mormântul afară la lume, precum chitul l-a aruncat pe Iona din pântece. După aceea, viteazul mărturisitor a văzut iar lumina zilei şi şi-a deschis gura spre mărturisirea dreptei credinţe, după ce moartea a întunecat ochii lui Teofil cu ţărâna mormântului şi, gura hulitoare a aceluia închizând-o în mormânt, i-a făcut tăcere limbii lui celei bârfitoare. Apoi, după moartea lui Teofil, a luat împărăţia Mihail al treilea, fiul lui; dar împărăţia o îndrepta maica lui, Teodora, fiind prea tânăr împăratul Mihail, fiul ei. Aceasta primind cârmuirea împărăţiei, întâi a început a se îngriji de pacea Bisericii lui Hristos, care era foarte tulburată de luptătorii împotriva sfintelor icoane; pentru că începând din zilele împăratului Leon Isaurul până la moartea lui Teofil, au trecut l20 de ani în care icoana lui Hristos fiind călcată şi batjocorită de creştini, foarte mult se mânia şi se întărâta Hristos Dumnezeu şi îngăduia nu puţine răutăţi asupra împărăţiei creştineşti, pentru că, în acei ani, multe ţări creştineşti au fost robite saracinilor, care le-au luat în stăpânirea lor.
Pe vremea aceea, împărăţia grecească şi cea romană s-au împărţit în două, pentru că la început împăratul grecesc al Constantinopo-lului - Roma cea nouă - stăpânea şi Roma cea veche, deci Răsăritul şi Apusul era îndreptat de un sceptru, adică de împăratul grecesc, iar pentru înmulţirea eresului luptătorilor de icoane şi pentru vărsarea sângelui mărturisitorilor celor fără de număr ai dreptei credinţe, care erau munciţi cumplit de luptătorii de icoane, Apusul s-a despărţit de stăpânirea împăraţilor greceşti şi şi-a pus alt împărat. Deci împăratul grecesc a rămas a stăpâni numai ţara grecească singură şi nici pe aceea întreagă, deoarece Sfânta Cetate a Ierusalimului cu Palestina, cu Siria, cu Arabia, şi Egiptul cu părţile de sub stăpânirea lui, au căzut sub stăpânirea saracinilor.
Toate acestea veniseră de la Dumnezeu pentru păcatele creştinilor, care se abătuseră de la dreapta credinţă, căzuseră în eresuri şi călcau sfintele icoane. Deci privind şi socotind acestea, dreptcredincioasa şi plina de înţelegere împărăteasă Teodora, cea de Dumnezeu insuflată, s-a sârguit să piardă din împărăţia creştinească acel blestemat eres al luptătorilor împotriva icoanelor; iar dreptcredincioasa cinstire a sfintelor icoane s-o întoarcă ca pe o prea frumoasă podoabă Miresei lui Hristos, Sfintei Biserici, şi astfel să întărească dreapta credinţă. Deci a poruncit ca îndată să elibereze pe toţi mărturisitorii dreptei credinţe din legături şi din temniţe şi de la pedeapsă, ca să vină în Constantinopol la sinod şi să ducă cu cinste cuviincioasă sfintele icoane în Bisericile lui Dumnezeu.
În vremea aceea a fost scos şi Sfântul Metodie din închisoarea mormântului său. Iar de vreme ce atunci era pe scaunul patriarhiei -ca o urâciune a pustiirii la locul cel mai de cinste - mincinosul patriarh Ioan, cel numit Anie, ereticul şi fermecătorul, acela care fusese ridicat la scaunul patriarhiei de împăratul Teofil; iar Sfinţii Părinţi nu voiau să aibă împărtăşire cu dânsul, pentru aceea, la început, dreptcredincioasa împărăteasă l-a izgonit pe acel patriarh de la scaunul patriarhiei, ca pe un vier sălbatic de la vie, adică de la Biserica lui Hristos.
Şi a fost ales la patriarhie, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, acest sfânt mărturisitor şi mucenic Metodie, şi a fost ridicat la scaun cu mare bucurie de întregul popor dreptcredincios. Această ridice re a lui, după alegerea lui Dumnezeu, mai mult decât după cea omenească, s-a încredinţat mai înainte că se va face, prin proorocia Cuviosului Ioanichie cel Mare, de care lucru se scrie astfel în viaţa lui: Evstratie, egumenul mănăstirii Avgarov, a întrebat odată pe Cuviosul Ioanichie: „Părinte, până când vor fi călcate sfintele icoane şi nu se vor da Bisericii, iar prigonitorii se vor înmulţi şi turma lui Hristos o vor răpi ca nişte fiare sălbatice?" Sfântul Ioanichie a răspuns: „Frate, să mai aştepţi puţin şi vei vedea puterea lui Dumnezeu. Pentru că va lua ocârmuirea bisericească un oarecare Metodie cu numele. Acela o va îndrepta pe ea prin duhul dumnezeiesc, eresurile le va pierde şi cu dogmele ortodoxe va întări Biserica şi va aduce alinare şi unire la un gând; iar pe cei potrivnici îi va smeri dreapta Celui Preaînalt".
Această proorocie a Cuviosului Ioanichie s-a împlinit la Sfântul Metodie, căci, după moartea lui Teofil, a fost numit patriarh al Constantinopolului, fiind vrednic de o dregătorie ca aceea, ca unul ce era stâlpul cel tare al dreptei credinţe, întărirea cea neclătită a evlaviei, ostaşul lui Hristos cel împodobit cu mucenicie, cel mai înainte însemnat de Dumnezeu spre acea mare arhierie şi de bărbatul cel înaintevăzător mai înainte înştiinţat. Acesta, cu împărăteasa Teodora cea dreptcredincioasă, a adunat în Constantinopol sinod de Sfinţi Părinţi şi a întărit dogmele cele ortodoxe ale sfântului şi marelui a toată lumea al şaptelea Sinod, care s-a adunat mai înainte în Niceea, pe vremea împărăţiei lui Constantin şi a Irinei, împotriva luptătorilor de icoane. Iar pe cei ce se împotriveau la acele dogme aşezate la al şaptelea Sinod a toată lumea, i-a dat anatemei a doua oară.
Deci, veselind cu totul Ortodoxia, a împăcat tulburarea bisericească, şi, prefăcând în alinare toată furtuna şi învăluirea, a adus icoanele în Biserica Domnului cu mare dănţuire, în cea dintâi Duminică a Sfântului Marelui Post al Paştelui. Şi s-a făcut bucurie nu numai în Constantinopol, ci în toată partea cea de sub cer, oriunde se afla dreapta credinţă cea creştinească.
Şi biruind pretutindeni dreapta credinţă şi toţi creştinii dănţuind duhovniceşte, se rupeau de zavistie inimile acelora, în care era înrădăcinat eresul luptării împotriva icoanelor. Unul ca acela era Anie, mincinosul patriarh Ioan, cel zis mai înainte, care a fost lepădat de pe scaun, şi fratele lui, Arsavar, cel ce avea în palatul împărătesc rânduiala de patriciu, şi alţii oarecare, unii din boierii cei cu dregătorii, iar alţii din rânduiala mai mică. Aceia, nepricepându-se ce să facă, socoteau în sine cum ar putea să aducă hulă asupra prea sfinţitului Metodie.
Deci Anie a îndemnat pe o oarecare femeie de un gând cu dânsul - nu din cele de rând, ci din cele strălucite, pentru că fiul ei a fost voievod în Smirna - şi a năimit-o cu mult aur, ca, mergând la împărăteasă şi la ispravnicii cei ce erau puşi lângă împăratul cel tânăr, să le spună că Metodie, noul patriarh, a păcătuit cu ea. Aceasta au scornit-o ticăloşii, socotind că, dacă îl vor necinsti, se va duce în popor veste rea şi nume hulit despre dânsul şi atunci ei vor putea cu înlesnire ca şi învăţătura lui şi sfintele icoane iarăşi să le hulească pe faţă. Deci, ducându-se acea femeie la împărăteasă şi la boierii cei puşi lângă împăratul cel tânăr, a spus acel lucru, aducând plângere împotriva sfântului şi nevinovatului bărbat. Şi ca să i se creadă minciuna ca un adevăr, acea femeie vărsa lacrimi din ochi, ca şi cum ar fi fost silită de noul patriarh Metodie.
Atunci toţi s-au minunat de acel lucru şi s-au smintit; deci îndată s-a lăţit această veste prin toată cetatea, şi se tulburau cei dreptcredincioşi, iar cei răucredincioşi se bucurau şi dănţuiau. Unii batjocoreau pe cei dreptcredincioşi şi, ocărându-i, le ziceau: „Iată ce fel de patriarh aveţi şi unuia ca acesta urmaţi!" Iar Prea Sfinţitul Metodie, auzind unele ca acelea, se minuna de unde i-a venit acea năpastă. Insă, având conştiinţa curată, se bucura cu duhul de ispita cea fără de vină; dar a fost şi cuprins de mare mâhnire pentru sminteala poporului celui atât de mult şi pentru batjocorirea aceea care se făcea la toţi cei dreptcredincioşi de la cei răucredincioşi.
Deci ce a făcut Metodie, marele arhiereu, bărbatul nevinovat cu mâinile şi curat cu inima, care şi-a păzit fără de prihană curăţia trupului său din pântecele maicii sale?
Vrând el ca nu atât pe sine să se curăţească de pâra cea mincinoasă, ci mai mult să ridice sminteala din Biserică şi să astupe gurile cele mincinoase ale ereticilor, a gândit ca, deşi era cu ruşine, să-şi descopere boala cea tăinuită a trupului său, care până atunci nu era ştiută de nimeni, şi să arate şi să dovedească cum că nu putea el să facă amestecarea păcatului cea trupească. Deci, trimiţând la palatul împărătesc, a cerut judecată dreaptă, care să cerceteze faptele între el şi femeia aceea.
Şi stând înainte la judecata feţelor celor cinstite, neavând ce să grăiască altceva afară de nevinovăţia sa şi nevrând să se sfădească cu femeia cea fără de ruşine, a lepădat ruşinea cea firească şi cuviincioasă unui om ca acela - fiind silit de primejdia zisă -, şi în faţa tuturor şi-a descoperit haina până la goliciune, arătându-şi locul cel tăinuit al trupului cu totul cuprins de vătămare. Atunci toţi au cunoscut că era mincinoasă clevetirea acelei femei; pentru că au văzut că era cu neputinţă unui om atât de bolnav să se amestece cu păcatul trupesc. Deci îndată s-au bucurat dreptcredincioşii şi s-a ridicat ocara de la fiii dreptei credinţe şi s-a pierdut sminteala din Biserică. Iar pe cei răucredincioşi i-a cuprins ruşinea şi s-au astupat gurile lor cele hulitoare; iar durerea s-a întors la capul lor şi batjocorirea lor spre ruşinarea şi defăimarea lor înşişi.
Iar Prea Sfinţitul Patriarh Metodie, fiind întrebat de acei cinstiţi judecători, prin ce întâmplare i s-a făcut lui acea boală, el n-a tăinuit lucrul acela, pe care până atunci nu-l spusese nimănui, ci descoperind acea durere a sa, a descoperit şi pricina durerii, şi a răspuns: „Când am fost trimis de Prea Sfinţitul Patriarh Nichifor la papa, zăbovind acolo, mi-a venit de la ispititorul trupului - îngerul satanei - o poftă foarte mare spre păcatul trupesc şi o grozavă aprindere a mădularelor, încât mult mă luptam ziua şi noaptea cu patima aceea, muncindu-mă cu postul, cu privegherea şi cu tot felul de osteneli omorâtoare.
Şi dacă am văzut că nu se depărtează de la mine acea patimă, socotindu-mă aproape de cădere, m-am aruncat cu lacrimi înaintea Sfântului Apostol Petru, încredinţându-mă în ajutorul lui şi cerând uşurare de la dânsul, ca el, cu puterea darului său pe care îl primise de la Dumnezeu, să-mi uşureze patima şi să mă izbăvească de războiul cel trupesc, ca să nu mă lase să-mi spurc trupul meu cel sfinţit spre curăţie. Şi adormind eu puţin întru acea grijă, mi s-a arătat Sfântul Apostol Petru şi cu dreapta sa s-a atins de părţile cele tăinuite ale trupului meu. Din această atingere am simţit o durere, ca şi cum a ars cu foc acel loc şi am suspinat foarte tare. Iar apostolul mi-a zis: «De acum nu vei mai simţi mai mult război de la păcatul cel trupesc». Iar eu îndată deşteptându-mă, m-am aflat că primisem această vătămare şi acest fel de boală precum vedeţi".
Auzind aceasta judecătorii de la sfântul, s-au umilit şi au judecat că este nevinovat păcatului. Iar pe femeia aceea au poruncit s-o muncească, ca să afle de la cine a fost îndemnată să clevetească de rău pe arhiereul lui Dumnezeu, cel nevinovat şi curat. Şi îndată au stat de faţă muncitorii ca să ia pe acea femeie spre muncire. Iar ea, văzând sabia trasă, locul pregătit şi toiege cu ghimpi ascuţiţi, s-a temut foarte şi, mai înainte de a o munci, a spus adevărul, arătând pe nume pe toţi cei ce au îndemnat-o şi au năimit-o pe ea, spunând şi aurul ce i se dăduse de îndemnătorii ei şi în ce loc este pus în casa ei.
Atunci judecătorii au trimis slugi credincioase la casa ei, care mergând, au găsit aurul la locul acela, în care a spus ea şi l-au adus la judecători. Şi au hotărât judecătorii dreaptă judecată împotriva acelei femei şi împotriva îndemnătorilor ei, ca să fie pedepsiţi cu moartea.
Dar Prea Sfinţitul Patriarh Metodie, fiind fără de răutate, credincios şi adevărat următor al Domnului său, n-a lăsat să se facă aceea şi i-a eliberat, nu numai de la moarte, ci şi de la bătăile ce li se cuveneau, punând asupra lor numai această pedeapsă, ca în toate sărbătorile mari să meargă, cu rânduială şi cu lumânări aprinse, de la biserica Vlaherna, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, la biserica sobornicească a Sfintei Sofia şi, stând lângă uşile bisericeşti, să-şi primească anatema în urechile lor.
Atunci au tăcut gurile ereticeşti cele hulitoare, iar eresul luptătorilor de icoane din Constantinopol s-a pierdut până la sfârşit, cu darul lui Dumnezeu, cu rugăciunile şi cu sârguinţa cea neadormită a plăcutului lui Dumnezeu Prea Sfinţitul Patriarh Metodie, care pentru minciuna ce se scornise împotriva lui fără de vină, s-a arătat mai luminat şi mai slăvit. Iar potrivnicilor nu li s-a dat aceea pe care David o cerea de la Dumnezeu, celor .ce i-au greşit, zicând: Umple feţele lor de ocară, şi vor căuta numele Tău, Doamne, pentru că, orbindu-i răutatea şi împietrindu-li-se inima, la cele dintâi fapte rele ale lor au adăugat alte răutăţi mai mari.
Astfel mincinosul patriarh Ioan, căruia îi zicea Anie, fiind începător al acelei răutăţi, a fost trimis la pocăinţă într-o mănăstire. Iar pe când era acolo, a văzut sfintele icoane ale Mântuitorului Hristos, ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi ale sfinţilor îngeri, înnoite de cei dreptcredincioşi, după stricarea care se făcuse de luptătorii împotriva icoanelor. Deci a poruncit diaconului său să le scoată ochii sfinţilor de pe sfintele icoane, iar diaconul a făcut după cum i s-a poruncit. Despre aceasta s-a înştiinţat împărăteasa Teodora, care, .râvnind după Hristos Dumnezeu, a poruncit ca însuşi acelui eretic patriarh mincinos să i se scoată ochii; dar, fiind rugată de oarecare cinstiţi senatori, nu a mai poruncit să i se scoată ochii, ci să i se dea două sute de lovituri cu nişte bice tari, celui ce era vrednic de nenumărate munci şi morţi; de vreme ce şi el, la vremea stăpânirii sale de puţin timp, pe mulţi i-a muncit până la moarte pentru dreapta credinţă; iar acum, fiind la pedeapsă, nu înceta a face batjocură la sfintele icoane.
Iar Prea Sfinţitul Patriarh Metodie, după toate acele tulburări bisericeşti şi după multele sale primejdii pe care le-a răbdat pentru sfintele icoane, a îndreptat ocârmuirea bisericească în linişte şi în pace, împodobind scaunul patriarhiei Constantinopolului, cu chipul şi cu viaţa sa, cea asemenea cu îngerii, păzind bine turma cea cuvântătoare a oilor lui Hristos şi săturându-o cu păşunea învăţăturilor celor insuflate de Dumnezeu. El în toate zilele înmulţea cinstea sfintelor icoane, cinstind în icoane pe însăşi feţele acelora care se închipuiesc prin zugrăvirea icoanelor. împreună cu cinstirea icoanelor, s-a sârguit să întărească în Constantinopol şi aceea, ca să se dea iarăşi cinstea vrednică cinstitelor moaşte ale sfinţilor şi plăcuţilor lui Dumnezeu; căci, pe vremea stăpânirii ereticeşti, împreună cu sfintele icoane erau necinstite şi moaştele sfinţilor, fiind călcate cu picioarele, târâte pe uliţe cu batjocură, aruncate în noroi şi în gunoi, şi defăimate prin arderea focului sau prin înecare în apă. Şi numai acelea s-au păstrat întregi, pe care mâinile dreptcredincioşilor s-au grăbit să le ascundă de la faţa celor răucredincioşi în sanurile pământului; încât atunci nici nu puteai să auzi de moaştele plăcuţilor lui Dumnezeu în Constantinopol.
Deci Prea Sfinţitul Metodie, arhiereul lui Hristos, s-a sârguit iarăşi să îmbogăţească Constantinopolul cu moaştele sfinţilor şi să înveţe pe poporul cel dreptcredincios la cinstirea cea cu vrednică datorie a lor. întâi au fost aduse cu cinste de la Heronis la Constantinopol moaştele Sfântului Teodor Studitul, care, după l8 ani ai mutării lui la Dumnezeu, erau întregi, fără de stricăciune. Apoi a adus de asemenea cu cinste în Constantinopol moaştele Prea Sfinţitului Patriarh Nichifor, stăpânul său, la care a fost în rânduiala de apocrisiarh şi de care a fost trimis la Roma. Despre aceasta s-a scris pe larg la 13 zile ale lunii martie.
Apoi şi trupul său mult ostenit şi mult chinuit, sfinţit prin curăţie, îl gătea întru moaşte nestricăcioase Bisericii Constantinopolului, ca pe o vistierie de mult preţ; pentru că se apropia acum de fericitul său sfârşit, pe care l-a văzut mai înainte şi de care s-a înştiinţat şi din proorocia Cuviosului Ioanichie. Pentru că acela, precum mai înainte a spus despre vremea când va fi patriarh Sfântul Metodie, aşa şi după aceea a spus şi când îşi va lua obştescul sfârşit. Căci amândoi fiind înainte-văzători în Sfântul Duh, unul altuia şi-au ştiut mai înainte mutarea lor, precum se povesteşte aceasta în viaţa Cuviosului Ioanichie, astfel:
În al cincilea an al împărăţiei lui Mihail, părintele Metodie patriarhul, văzând mai înainte că se apropie ducerea la Domnul a lui Ioanichie, a mers la el cu clerul său, cerând cea mai de pe urmă binecuvântare şi rugăciune. Iar Cuviosul Ioanichie, vorbind mult cu Sfântul Metodie şi învăţându-i dreapta credinţă pe cei ce veniseră cu el, i-a proorocit lui Metodie că şi el, după sfârşitul lui, va trece fără zăbavă din această viaţă vremelnică în cea veşnică. Apoi, făcând rugăciune şi sărutându-se unul pe altul cu sărutarea cea mai de pe urmă, s-au despărţit. Patriarhul s-a întors întru ale sale, iar Cuviosul părinte Ioanichie a rămas în chilia sa, rugându-se şi pregătindu-se mai înainte de sfârşitul său. Iar a treia zi după plecarea patriarhului, Cuviosul şi purtătorul de Dumnezeu Părintele nostru Ioanichie a trecut la Domnul în patru zile ale lunii noiembrie. Iar în a opta lună după moartea lui, Prea Sfinţitul Patriarh Metodie s-a odihnit şi el întru Domnul, în 14 zile ale lunii iunie. Astfel s-a împlinit proorocia Cuviosului Ioanichie, pe care a proorocit-o patriarhului, că, fără zăbavă, va trece şi el din această viaţă vremelnică la cea veşnică.
Iar după ce Sfântul Metodie s-a mutat către Domnul, multă plângere şi tânguire a fost pentru el în toată Biserica Constantinopolului, care s-a lipsit de un mare şi luminător părinte ca acesta a toată lumea. Şi i-au făcut lui îngropare cinstită, precum se cădea unui atât de mare arhiereu.
Şi păstorind Sfântul Metodie Biserica lui Hristos patru ani şi trei luni, a trecut la viaţa cea nelipsită cu anii, numărându-şe în ceata sfinţilor ierarhi, şi a stat înaintea Arhiereului cel Mare, începătorul păstorilor, Cel ce a străbătut cerurile, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel de toţi sfinţii slăvit, Căruia şi de la noi, păcătoşii, să-I fie cinste şi slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-metodie-patriarhul-constantinopolului-152368.html

Comemorarea Sfantului Voivod Stefan cel Mare

Comemorarea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare
- omagiu la 500 de ani de la trecerea sa la cele veşnice -

de Maria Filipoiu

Spre o domnie de veacuri apusă,
pioasa mea gândire se îndreaptă,
să scriu strategie ce a fost dusă
de voievod cu iscusinţă-n luptă.

La Putna, clopotele dau trezire
în zi de iulie, că-i sărbătoare
pentru comemorare-n mânăstire,
a Sfântului Ştefan-Vodă-cel-Mare.

Că nu purta renume din statură,
ci din fermitate şi-nţelepciune,
de la cotropitori şi-a atras ură
şi pildă de credinţă dus-a-n lume.

Pe pământ trimis de Divinitate,
să cârmuiască neamul moldovenesc,
ecou de glorie prin timp străbate
până la urmaşii care-l prețuiesc.

Când năvăleau barbarii la hotare,
Vodă chema boieri la sfătuire.
Cu tactică să-nvingă provocare,
să nu îi cadă neamul în robire.

Voind să-şi apere meleaguri sfinte,
doar cu o mână de oşteni destoinici,
la Dumnnul făcea rugă înainte
s-alunge duşmani de mărire dornici.

Din corn vestit suna spre adunarea
vitejilor la luptă ostăşească.
Cu preţul vieţii să-şi apere ţara,
ca-n cinste şi dreptate să domnească.

Străjeri stăteau de veghe la hotare,
să apere ţara lui Vodă-Ştefan.
Întreagă de-a fi și la fel de mare,
urmaşilor de vorbire şi de neam.

Că pentru popor, nimic nu-i mai groaznic
precum vestea în tunet de robire
ce-aduce sorţii unui trai amarnic,
cu biruri şi poveri de vieţuire!

Cu vitejie strămoşească-n cuget
îşi conducea oştirea-n luptă dreaptă.
Și înălţa lăcaş creştin, de suflet,
când bătălia era câştigată.

Stau mărturie-n vreme să grăiască,
lăcaşuri de credinţă şi cultură.
Ecou să fie-n vatra românească,
pe file de istorii şi scriptură.

Nu pregeta slujindu-şi ţărişoară,
cu preţul vieţii şi cu risc de moarte,
ca eroism din neam să nu dispară.
Să dăinuie-n victorii repurtate!

Că s-a luptat ades cu otomanii
ce năvăleau doar cu scop cotropitor,
prin credinţă-n luptă biruia duşmani.
Chemând pe Domnul, să-i vină-n ajutor.

Ca voievod din neamul moldovenesc,
credinţa şi-a păstrat nestrămutată,
cum moştenit-a în graiul strămoşesc.
Țara cârmuind spre mai bună soartă.

Ce exemplu mai mare de virtute
poate dovedi cineva prin fapte,
ca Ştefan-Vodă, când învins în lupte,
punea eşec pe ale lui păcate?!

Când turcii îi ameninţau hotare,
chema viteji, cu gândul de-a învinge.
Îmbărbătându-i cu voinţă mare,
spre gloria cea tributară-n sânge.

Strigând că nici de moarte nu-i e frică,
încăleca pe cal ce-n luptă-l ducea.
Biruitor dorind să se întoarcă,
săruta sabia şi cruce-şi făcea.

N-a pregetat nicicând să cârmuiască
Moldova cu destinul greu încercat
de vitregii în vatra strămoşească.
Purtând renume de domn neînfricat.

Când neputinţa, grav îl copleşeşte,
venind din bătrâneţi apăsătoare,
Bogdan-Vodă, fiul, se-nvrednicește
să țină țara în străvechi hotare.

De timp răpus, cu tâmple-ncărunţite,
din trup şi-a înălţat suflet la Domnul.
Eu scriu ce ştiu din cărțile citite,
de Domnitorul Ştefan-Voievodul.

În istorie intrând biruitor,
e-ntâmpinat cu trâmbiţe şi torţe.
Dangăt de clopot bătând răsunător,
anunţă noi mobilizări de forţe.

Dar nu să lupte cu trupe viclene,
ci pentru cinstirea lui Ștefan cel Sfânt.
Că pelerinaj sacru va fi-n vreme,
la sfânt din icoană, cu oase-n mormânt.

Din vremuri legendare, el revine
în conştiinţe de noi generaţii.
Când la moaște vin să i se închine
și icoana să-i sărute confrații.

Parcă ecou se mai aude-n zare,
ducând fermitatea Voievodului
în cârmuirea sa răzvrătitoare,
potrivnică înrobirii neamului.

Că n-a pus preţ pe viaţa trecătoare
şi-n credinţă a slujit al său popor,
a fost canonizat la sărbătoare,
de-a fi prăznuit ca un nemuritor.

Prin altă lume, sufletu-i străbate,
dar este în seama cărturarilor,
domnia cu momente zbuciumate.
Iar numele său e-n slava sfinţilor.

În criptă stă şi astăzi, să vegheze
la soarta ţării şi neamului iubit.
Noi conştiinţe spre a ţine treze,
întreg de-a păstra pământul păstorit.

Prin ritual cu nume pomenite,
ecou vor duce bangăte de clopot
pornind din mânăstiri ce-s ctitorite
de voievod ce-a reprimat un despot.

În demnitate să-i păstrăm cinstire,
comemorând de fiecare dată,
cu gând pios, de sacră preţuire.
Că pildă poate fi oricui, prin soartă.

Luptând cu mintea, inima şi braţe,
rămâne-n conştiinţe de vlăstare,
ca iubitor de ţară şi dreptate.
Dar și exemplu de credinţă mare.

La Putna, Ştefan-Vodă se-odihneşte,
de secole dormind în criptă sacră.
Dar tot mai treaz prin conştiinţe este
când gloria-i sună în clopot și-n toacă.

Dorinţă din mormântul său străbate
cu-aceeaşi strategie înţeleaptă.
Spre cârma ţării, grabnic să se-ndrepte,
popor să ducă pe calea cea dreaptă.

Ar vrea să se trezească, să mai lupte
şi ţara să îşi apere prin vremuri,
de toţi care îi vor hotare rupte.
Simţind oştenii ce ar vrea să-l cheme.

Dar neputând, rămâne să se roage
la Dumnezeu, de undeva din ceruri,
spre binele meleagurilor drage.
Și cuget temerar duce prin vremuri.

Iar duhul său veghează la hotare,
ca-n tronul de cetate din Suceava.
Că aprig fost-a Ştefan-Vodă-Mare,
stârpind duşmani şi pedepsind gâlceava.

O rugăciune-mi fac în încheiere,
dorind ca-n suflet să-mi aducă tihnă.
De-a fi citite gândurile mele,
şi când voi trece-n veşnica odihnă.

2 Iulie, Sărbătoarea Sfântului Ștefan cel Mare
Din anuarul ,,Tradiții creștine și ritualuri populare românești"

Usturoi cu unt si patrunjel

Ingrediente:10 catei de usturoi,unt,patrunjel proaspat,tocat marunt.

Mod de preparare :Se curata usturoiul si se taie in patru,apoi se pune intr-un castron .Se adauga cca. 1litru apa si se fierbe la foc mic pana se inmoaie .Se scurge apa si se pune unt dupa gust .Se da din nou pe foc ca sa se inmoaie ,se ia deoparte ,se incorporeaza patrunjelul si se intinde pasta pe paine proaspata sau prajita .Se poate servi cu oua ,carne,friptura de pasare ,peste etc.


                                                       -*-


STIATI CA ...

Denumirea latina a telinei Apium graveolens,vine de la faptul ca planta servea,odinioara,la impodobirea capului invingatorilor ,obicei ce dateaza de pe vremea grecilor antici.Dupa altii,numele de la ,, apium ,, ar veni de la ,, apis ,, (albina)caci albinele par a fi atrase ,in mod special ,de florile de telina.

Romanii impleteau coroane de viorele pe care si le puneau pe cap pentru a combate ameteala.

Tie se inchina

Tie se inchina
de Pr.Vasile Pop

Ale Tale aripi Doamne
Ce băteau în colb și lut,
Suflat-au vânt și-au prefăcut:
Om dintru țărână
Ție se închină!

Rai ai dat lui ca ședere,
Să te slăvească foarte
Duh i-ai dat lui ca putere,
Început, cuvânt, lumină
Ție se închină!

La-nceput chemai Cuvântul
Ce dădea cuvânt la toate
El făcut-a ¨bune foarte¨
Ape, Cer, om și lumină
Toate ți se-nchină!

Traditii de Sfanta Maria

Tradiții de Sfânta Maria
de Maria Filipoiu

O sărbătoare vestită,
ce-i a Maicii Preacurată,
prin vreme e prăznuită
de cei ce numele-i poartă.

Rude şi prieteni cheamă
să cinstească împreună,
Adormirea Sfintei Mamă
ce la credinţă îndeamnă.

Prin ritualuri păstrate
de străbuni pe-a vieţii cale,
abundă sacralitate
şi mituri proverbiale.

Despre Maică Preacurată,
născând Fiul Mântuirii,
se spune că-i aşezată
la dreapta dumnezeirii.

Că aşteptându-şi sfârşitul,
în timp ce i-a fost prevestit,
a zărit cum venea Fiul,
de Sfinți Arhangheli însoţit.

Puţin din pat s-a ridicat
să-l vadă pe Mântuitor,
şi sufletul i-a-ncredinţat.
Prin timp de-a fi nemuritor.

Mamelor e salvatoare,
de cei sărmani e aproape,
pururea-i ocrotitoare
călătoriilor pe ape.

În podgorii, pe coline,
struguri încep să se coacă.
Must să curgă din ciorchine
și tulburel să se facă.

Cu datina străbunilor
se practică obiceiuri
de pomenirea morților,
când se-mpart prune și struguri.

Se tocmesc pândari la vie,
struguri să nu prăduiască
cei care nu vor să ştie,
via s-o gospodărească.

Spre a fi recolte bune
de grâu în anul următor,
sămânţa-n brazdă se pune
după culesul viilor.

Atunci pleacă rândunele
către țările mai calde.
Dorul verii duc cu ele,
de cuiburi goale lăsate.

Vremea e mai răcoroasă,
Vara se călătoreşte,
iar căciulă călduroasă,
pălăria-nlocuieşte.

Spectacol festiv se face
de Sărbătoarea Marinei,
cu armament în timp de pace
și bravi soldați ai Patriei.

Adormirea Maicii Sfinte
întru veșnică odihnă,
e aducere aminte
de originea creștină.
15 August
Autor, Maria Filipoiu
Din vol. "Tradiții creștine și ritualuri popolare românești"

Viata lui Socrate

Filosofia presocratica se indeletnicea cu problema lui "arhe" si cu problema materiei, cu problema formei si a raportului dintre forma si materie cit si cu problema prefacerilor materiei; asadar, cu problema universului. Sofistii incheie aceasta epoca prin descompunerea natura­lismului, reducand lumea la senzatiile simturilor si punind-o in depen­denta de cunoasterea omului si prin aceasta ei fixeaza o noua problema filozofica. Iar prin luminismul ei, ce sfirseste in scepticism, relativism si nihilism, sofistica ameninta insasi temeiurile comunitatii deviata ale poporului grec.
In opozitie cu conceptia sofistilor, care ingropa orice ordine morala si general-valabilitatea legilor, Socrate isi funda­menteaza viziunea lui despre om, lume si viata pe temeiurile solide ale stiintei. De aceea el nici nu se mai ocupa cu probleme epistemologice, nici cu filozofia naturii sau cu probleme metafizice, ci problema care-l chinuia pe marele atenian era problema edificarii existentei omenesti pe temeiurile Logosului celui etern. Socrate privea totul din punctul de vedere al imperativelor etice si accentua raportul pe care omul il are cu toate lucrurile. Prin aceasta el face din om problema centrala a filo­zofiei. De aceea cu Socrate se incepe in istoria filozofiei perioada an­tropologica. Scopul filozofarii acestuia era ca sa trezeasca constiinta morala a poporului grec, care suferise mult sub influenta nefasta a so­fistilor si sa intareasca entuziasmul tineretului pentru ceea ce este mai inalt si mai nobil: pentru Logos.

Viata lui Socrate

Imaginea lui Socrate, care a fost descrisa in decursul timpului foarte diferit, depinde de puterea pe care o avem de a ne insusi adevaruri si realitati existentiale. In tot cazul izvoarele ce ne stau la dispozitie, pentru a cunoaste personalitatea asa de interesanta a lui Socrate, sint precare. Socrate n-a scris nici un sistem filozofic. El obisnuia sa discute cu tineretul in gimnazii si palestre; el cauta pe me­seriasi in atelierele lor si discuta cu artistii si conducatorii treburilor publice, a caror datorie era sa traduca in realitate frumosul si binele, pentru a-i lamuri pe acestia asupra datoriei pe care o au ei de a sta in slujba acestor valori. De aceea noi nu ne putem adresa decit acelora care au scris despre Socrate. Este vorba despre Xenofon, Platon, Aristotel si, poate, dusmanul lui Socrate, Aristofanes. De o mai mare impor- tanta sint in aceasta privinta relatarile lui Platon si Xenofon. Dar nici datele acestora nu sint in deplina concordanta. De aceea in istoria filo­zofiei s-a nascut o disputa in jurul problemei, care dintre acestia il pre­zinta pe Socrate cel adevarat. Cei mai multi dintre istoricii filozofiei, care s-au ocupat cu aceasta problema, au ajuns la concluzia ca nu se poate pune mare greutate pe ceea ce spune Xenofon despre Socrate, fiindca acesta era militar si de aceea el a inteles problema Socrate mai mult dinspre o conceptie practica despre lume si viata si de aceea este indoielnic daca Xenofon a fost in stare sa priceapa corect ideea so­cratica. Este drept ca de ex. Fouillee si Doring sint de parere ca Xeno­fon reda mai credincios viziunea despre lume si viata a lui Socrate. Zeller cauta sa tina calea de mijloc, accentuind atit importanta lui Pla­ton cit si a lui Xenofon, in timp ce Joel nu accepta decit da­tele putine pe care ni le furnizeaza Aristotel despre Socrate. Dar cercetarile mai noi a-u facut dovada indubitabila ca, pentru a intelege pe Socrate, este mult mai sigur sa intrebuintam izvorul platonic si sa ne sprijinim pe expunerea congeniala a lui Platon decit pe aceea a lui Xe­nofon.
Este adevarat ca si acesta din urma a scris - in "Amintiri despre Socrate" in Apologie - cu multa iubire despre maestrul sau, dar, desi iubirea inseamna mult pentru intelegere, ea nu este totul; pentru a in­telege ceva este necesara si ratiunea. Xenofon era prea neintelegator in ale filozofiei, ca sa inteleaga figura uriasa a lui Socrate, pe cind Platon reda intr-un chip genial figura si viziunea despre lume si viata a lui Socrate. De aceea cel mai sigur izvor este "Apologia" platonica. Ea a fost elaborata sub influenta procesului si a mortii lui Socrate, si, datorita scopului pentru care a fost scrisa - justificarea lui Socrate - reda realitatea istorica cu privire la personalitatea marelui intelept.
Apologia are un temei istoric: figura lui Socrate este prezentata in ea asemenea unui portret al unui genial pictor. De asemenea si dialogurile platonice : Faidon, Criton, Laches, Charmides, Protagoras si Lysis con­tribuie la intelegerea figurii marelui atenian, desi continutul filozofic al acestora este platonic. Datele acestea pot fi completate si cu relatarile lui Xenofon si cu descrierile lui Diogene Laertius.
Socrate, cel mai intelept si cel mai virtuos dintre elini, s-a nascut la Atena, in primele luni ale anului 471 - i.Hr. in al patrulea an al Olimpiadei a 77-a. Tatal sau a fost sculptorul Sofroniscos, iar mama sa moasa Faianarete, ceea ce l-a facut pe Socrate sa considere metoda sa de a invata ca un fel de arta a "mositului" spiritual, prin care el aducea la lumina adevarul. Despre educatia lui Socrate stim numai ca tatal sau i-a pus la indemina mijloacele de a se instrui. Probabil ca si Socrate a fost educat in felul cum se obisnuia atunci, primind cele dintii notiuni in contact cu opera unui Homer, Hesiod, Solon, Eschil, Sofocle si Euripide. Dar de mare importanta pentru evolutia si educatia spirituala a lui Socrate a fost fara indoiala mediul spiritual splendid si atmosfera stralucitoare in care el a trait in Atena. Unde ar fi putut fi mai puternic influentat un tinar decit in Atena in zilele lui Pericle si in zilele in care au trait un Fidias, Zeuris si Myron ? Dealtfel, Socrate a si recunoscut acest lucru. Caci tinarul Socrate nu trebuia decit sa priveasca in jurul sau si sa-si incinte privirile cu operele geniului inaripat al poporului sau. Procesiuni sarbatoresti, recitarile in pietele publice ale versurilor lui Homer, cladirile monumentale cladite de Iktinos si Callikratos, statuile unui Fidias, Polyklet si Myron, tablourile unui Polignot si Apollodor i-au fascinat privirile tinarului Socrate. Tatal sau l-a pregatit ca sa de­vina sculptor, si se pare ca, judecat dupa opera sa ce reprezinta cele trei gratii, Socrate a ajuns departe in aceasta arta.
De asemenea nici despre pregatirea filozofica a lui Socrate nu stim multe lucruri. Platon crede ca, dupa moartea tatalui sau, Socrate a facut cunostinta cu nobilul atenian Criton, care intrevazind genialitatea lui Socrate, l-ar fi introdus in cercul inteleptilor din acea vreme, pentru a cunoaste frumusetea unei ordini mai inalte. Arta l-a deprins pe Socrate sa imite viata, in ceea ce este lipsit de viata, sa faca piatra asemenea omului; intelepciunea, dimpotriva, il invata sa imite Nemar­ginitul in marginit si sa aduca sufletul atit de aproape de frumusetea si desavirsirea originara cit este posibil in aceasta viata. In cercul acestor intelepti se crede ca Socrate ar fi gustat o initiere in toate artele si stiintele. Platon vorbeste chiar despre o perioada naturalista in evolutia lui Socrate.
Relatarea aceasta a lui Platon nu este insa verosimila. Nici ca So­crate ar fi avut profesori nu este sigur. Sigur este numai ca el a cu­noscut scrierile filozofilor antesocratici - mai ales pe acelea ale lui Heraclit si Anaxagora. Dar impulsul cel mai puternic spre filozofie Socrate l-a primit din partea sofistilor. Sofistii stiau ca constitutiile de­mocratice pretuiau nespus de mult elocventa, ca un om liber asculta bucuros fanfaronadele politice si ca setea dupa stiinta a unor tineri dor­nici de a parveni poate fi usor astimparata cu povesti. De aceea ei nu pierdeau nici o ocazie, sa se impuna printr-o elocventa sforaitoare si sa impleteasca teorii false cu fabule pline de naivitate, asa ca sa ame­teasca poporul, care ii asculta plin de entuziasm si-i rasplatea impara­teste. Principiul fundamental al acestora era, dupa cum am aratat, ca totul poate fi dovedit si in acelasi timp si respins ca neintemeiat si ca trebuie sa se traga din nebunia si prostia altora si din superioritatea proprie atitea folosea cte sint posibile. Morala pe care acesti "ne­gustori de intelepciune" o predicau poporului era tot asa de distruga­toare de inimi omenesti ca si politica lor pentru legi si pentru liberta­tea si fericirea genului uman.
Acesti sofisti se aflau in calea lui Socrate, in clipa in care el se hotari sa raspindeasca virtutea si intelepciunea printre oameni. El "a trebuit pe de o parte sa invinga prejudecatile educatiei proprii, nestiinta altora s-o lumineze, sa surpe sofistica, sa reziste rautatii, invidiei, defai­marilor si insultelor dusmanilor sai, sa poarte cu demnitate saracia, sa combata puterea ce nu era intemeiata pe drepturi morale si, ceea ce era si mai greu, sa imprastie grozaviile superstitiilor. Iar pe de alta parte sa crute si sa menajeze cugetele slabe ale concetatenilor sai, sa oco­leasca scandalurile si sa nu ironizeze influenta buna, pe care o are si cea mai naiva religie asupra moravurilor celor simpli". Toate aceste greutati Socrate le invinge "cu ajutorul unei intelepciuni ce ca­racterizeaza pe filozoful autentic, cu rabdarea unui sfint, cu hotarirea unui erou si cu pretul pierderii tuturor bunurilor pamintesti si a tuturor placerilor terestre". Relativismului ucigator de suflete al sofistilor Socrate ii opune nestramutata credinta intr-un Logos etern, ca singurul fundament al existentei veritabile, pentru realizarea careia el a jertfit totul si sanatate si putere, comoditate, linistea vietii si, la sfirsit, chiar viata. Dar prin felul cum a inteles Socrate sa se puna in slujba acestui Logos, el a ranit de moarte si a demascat sofistica tuturor veacurilor. Cum a facut el acest lucru, vom arata mai departe.
Viata lui Socrate se afla intr-o deplina concordanta cu principiile pe care el le reprezenta, caci pentru el a filozofa insemna, in ultima analiza, a imbina ideea cu viata, teoria cu practica. Aceasta se vede si din faptul ca Socrate a avut o atitudine demna de cetatean, caci el a luat parte la trei razboaie peloponeze, dovedindu-se a fi un soldat destoi­nic si viteaz. In lupta de la Potideia el i-a salvat, printr-o fapta eroica, viata lui Alcibiade. Toate descrierile il prezita pe Socrate ca pe un barbat de o mare forta fizica si spirituala; o natura tare si tenace, sever fata de sine si lipsit de pretentii, curajos in lupta, rezistind greutatilor si incercarilor. Stapinirea de sine nu era linistea unei naturi in care nu era nimic de stapinit, ci dimpotriva forta unui spirit mare, care isi stapineste senzualitatea vulcanica si un temperament plin de pasiune. Viata sa era o pilda de cumpatare si sobrietate. Se spune ca in asediul orasului Potideia, care s-a facut pe un ger grozav, singur Socrate nu se sinchisea de asprimea gerului, ci umbla descult si dezbracat prin zapada, in lagar a izbucnit molima si, dupa relatarile lui Diogene Laertius, sin­gurul care a ramas neatins a fost Socrate, ceea ce dovedeste ca acesta reusise sa-si oteleasca trupul prin exercitii si cumpatare. El nu negli­jase nici sufletul, caci se mai spune ca Socrate era vazut ore intregi in aceeasi pozitie meditativa, adncit in reflexiuni filozofice, ca si cind spiritul sau n-ar fi in corp, cum zice Aulus Gelius.
Dupa terminarea campaniilor militare Socrate se intoarce la Atena. Ce curios trebuie sa fi impresionat pe atenieni aparitia acestei personali­tati uriase, care nu pretuia bunurile materiale ale vietii, ci era mereu miscat de nazuinta neistovita de a descoperi adevarul si de o iubire nemarginita pentru cele spirituale. Gindirea lui Socrate era indreptata spre lumea interioara a omului si de aceea pe el il interesa lumea exter­na numai in masura in care aceasta trebuie sa fie stapinita de gindire.
Dar acest lucru nu insemna ca Socrate era strain de lume si viata cotidiana a omului. Nu, dimpotriva, intreaga lui viata s-a petrecut in raporturile cele mai strinse cu concetatenii sai. Cind si datorita cui si-descoperit el profesiunea sa de filozof nu stim nimic sigur. Sigur este numai ca activitatea sa incepe in 424 i.Hr. cind este cunoscut in in treaga Atena, dupa cum ne relateaza "Norii" lui Aristofan, in care se arata ca este numit pe nedrept "metereolog", ceea ce inseamna sofist si ateu. Piesa lui Aristofan - prezentata in a. 423 i.Hr. - dusmanul lui So crate, a jucat un rol funest in procesul intentat filozofului de Anytos Meletos si Lycon. Caci in aceasta piesa Socrate este prezentat ca locuim o "casa a gindirii". Un atenian cinstit vine la Socrate pentru a invata cum sa faca dovada in fata judecatorilor ca el nu este vinovat, desi este vinovat. Atenianul intrind in locuinta lui Socrate il vede pe acesta agatat de tavan, intr-un cos, privind la soare, ce nu mai este o fiinta divina, ci numai un glob incandescent.
Socrate n-a scris nimic. El obisnuia, dupa cum am mai amintit, sa innoade convorbiri cu concetatenii sai prin pietele publice, prin palestre si mai ales cu tinerii prin gimnazii, cu scopul vadit de a le cerceta cunos­tintele, a le dezvalui ignoranta lor si a-i deprinde la activitatea proprie si la o cultivare proprie. In felul acesta, fara sa aiba raporturi de edu­cator cu cineva si fara sa pretinda de la cineva un onorar, asa cum fa­ceau sofistii, Socrate devine totusi un conducator iubit al unui cerc de elevi, care apartineau mai ales clasei avute din Atena.
Din acest motiv unii dintre cercetatorii vietii acestui filozof il con­sidera a fi un fel de "profet" religios. Aceasta fiindca Socrate cauta ca, in filozofia sa, sa imbine ideea cu viata si existenta omului. Pentru So­crate rostul ultim al filosofiei era edificarea si zidirea intru adevar a existentei omului. Din acest motiv, ceea ce misca gindirea si dialectica lui Socrate nu este pasiunea pentru teorie si speculatia abstracta, ci ne­linistita nazuinta de a sili pe om, ca acesta sa-si transforme viata si existenta intr-o continua marturie a adevarului descoperit; de a sili, deci, pe om, ca acesta sa-si transforme viata si existenta prin imbinarea ideii cu fapta sa. De aceea Socrate nu comunica niciodata interlocuto­rilor sai adevaruri de-a gata, ci, dupa cum am mai amintit, prin stra­zile si pietele Atenei, prin atelierele artistilor, prin casele particulare, unde el era invitat, ori unde intilnea oameni, Socrate ii oprea si-i pro­voca la discutii asupra problemelor : ceea ce este drept si nedrept, bine si rau, sfint si nedemn ; care este cea mai buna forma statala, ce este evlavia si virtutea ? Si Socrate nu facea acest lucru teoretizind, asadar comunicind interlocutorilor sai parerea lui, pe care acestia s-o accepte, ci el pleca de la parerile curente ale acestora, ce nu erau pe nimic in­temeiate, pentru ca, prin discutie, sa le combata si sa indice astfel drumul spre adevar. Smerit asculta Socrate pe vestitii sofisti, cum acestia entuziasmau poporul cu elocventa lor orbitoare si cu frazeologia lor sforaitoare si eronata. La sfirsitul cuvintarii sofistului, ascultatorii aplauda. Unul singur nu aplauda : Socrate. Se pare ca acesta n-a inteles ceea ce a spus maestrul sofist si de aceea indrazneste sa-i puna acestuia o intrebare. Sofistul ii raspunde prompt. Socrate pune insa o alta in­trebare, care arata clar ca raspunsul sofistului nu este predicatul corect al intrebarii, care sa completeze intrebarea pusa. Raspunsul sofistului este mai nesigur. Socrate intreaba mereu si mereu si raspunsurile so­fistului sint tot mai nesigure si mai ezitante, pina cind, zapacit de logica nemiloasa a lui Socrate, este silit sa recunoasca : "Sigur, Socrate, tu ai dreptate, asa nu poate fi". Dar atunci, insista Socrate, cum este ? "Atunci, raspunde sofistul, eu nu stiu aceasta" ! "Vezi, zice Socrate, si mie mi se pare ca amndoi nu stim care este adevarul" si pleca mai departe. Prin aceasta metoda, asupra careia vom mai reveni, Socrate combate cu suc­ces deplin pe sofisti si spoiala stiintifica a timpului sau, pe care acestia o favorizau si o cultivau.
Marturisirea ironica pe care o facea Socrate la sfirsitul discutiei cu sofistii si anume : "eu stiu ca nu stiu nimic", este de fapt o declaratie de razboi impotriva luciferismului sofistilor si a spoielii de cultura a timpului sau. Ea este o arma cu care inteleptul a combatut frivolitatea sofistilor, care, dupa cum am amintit, nu erau entuziasmati de adevar, ci numai de succesul lor practic si gloria pe care le-o aducea o pseudo-stiinta. Frivo­litatea ii ducea pe sofisti la o vanitate nemasurata, care-i facea sa creada ca ei erau gata pentru orice intrebare cu un raspuns definitiv. Socrate opune acestei frivolitati smerenia in fata adevarului. Despre lucrurile care depaseau orizontul stiintei sale el admitea ca nu stie nimic, dar recunostea ca este chinuit de nazuinta de a le cunoaste. Asa se face ca oracolul de la Delfi il numeste "cel mai intelept dintre muritori". "In­telept este Sofocle, mai intelept este Euripide, dar cel mai intelept din­tre oameni este Socrate" a spus Phytia. Desi prin aceasta afirmatie Phytia voia sa-l linguseasca pe Socrate, totusi ea cuprinde un mare ade­var. Auzind despre aceasta Socrate a raspuns plin de smerenie : "Stiti pentru ce Apollon m-a proclamat cel mai intelept dintre oameni? Fiindca ceilalti cred ca stiu ceva, ceea ce de fapt ei nu stiu; eu insa vad si ad­mit, ca tot ceea ce stiu se reduce la ceea ce eu nu stiu".
Gloria lui Socrate s-a raspindit in intreaga Grecie. Se spune ca cei mai invatati oameni ai vremii veneau la Atena, ca sa-l asculte pe acest genial intelept. Unii dintre ei si-au expus chiar viata numai sa poata fi citeva clipe in apropierea lui Socrate. Atenienii au interzis cu pedeapsa capitala megarenilor de a calca pamintul orasului lor. Euclide din Megara, un elev si prieten al lui Socrate, nu s-a lasat impresionat de aceasta pedeapsa, ci noaptea, travestit in femeie, parcurgea 20 de mii de pasi din Megara la Atena, ca sa-l asculte pe Socrate, iar la revarsatul zorilor se intorcea acasa. Inca odata Socrate a fost nevoit sa ia parte la o campanie impotriva Beotienilor. Atenienii pierdura lupta la Delium si au trebuit sa se re­traga in graba. Socrate s-a purtat si de data aceasta nespus de vitejeste, ceea ce l-a facut pe Laches sa spuna : "Daca toti si-ar fi facut datoria, asa cum si-a facut-o Socrate, aceasta zi n-ar fi fost atit de neferi­cita".
Preotii pagini, oamenii politici si mai ales sofistii, in ochii carora Socrate era asemenea unui spin, se folosira de lipsa lui Socrate, pentru ca sa ridice poporul impotriva acestuia. Asa se face ca la intoarcerea sa in Atena, Socrate gaseste un partid, care-i jurase moartea si care folosea orice mijloc ca sa-l defaimeze. Aceia care formau acest partid l-au pla­tit pe Aristofan, poet si scriitor de comedii, ca acesta sa scrie o comedie in care eroul principal sa fie Socrate, un erou care sa trezeasca dispretul si risul publicului. Aristofan a si scris aceasta comedie, despre care am amintit mai sus, si care purta titlul "Norii". Socrate era asa de preo­cupat de lumea lui interioara si de problemele mari ale vietii morale, incit isi neglija cu totul exteriorul sau. El umbla descult si imbracat cu o manta uzata. Faptul acesta joaca un rol foarte important in comedia lui Aristofan, fiindca prezentarea lui Socrate in aceasta stare exterioara il punea pe acesta in contrast cu nazuintele poporului atenian, care punea mare pret pe frumusetea si pompa exterioara. Dar nu numai atit, ci, dupa cum am mai amintit, Aristofan ii punea in gura lui Socrate si idei pe care acesta nu le-a afirmat niciodata, ci erau ale lui Diogene din Apollonia si ale lui Anaxagora - prezentindu-l pe inteleptul antic ca fiind un sofist. Piesa lui Aristofan tindea sa-l faca pe Socrate de risul publicului, caci ea il prezenta ca pe un filozof ridicul, care pluteste cu gindurile lui in nori si nu pe pamint; o idee ce-si are originea in cre­dinta, raspindita de influenta sofistilor, ca un astfel de om, care sa iu­beasca adevarul, fara sa se gindeasca la foloasele personale, nu poate exista.
Socrate nu frecventa teatrul decit atunci cind se reprezentau pie­sele lui Euripide. Dar in ziua in care s-a reprezentat comedia "Norii", Socrate se gasea in teatru. El se aseza ostentativ in mijlocul teatrului, ca sa poata fi vazut de toata lumea si sa fie comparat cu eroul din piesa, in acest loc el a ramas pina la sfirsitul piesei. Atitudinea lui Socrate a trezit admiratie si respect si prin aceasta rezultatul scontat de dusmani a fost nul. Dar acestia n-au dezarmat, ci au cautat sa-l urmareasca pe Socrate, pina cind au si reusit sa-l rapuna, fara sa observe, cum asa de frumos se exprima Kinkel, ca, cu distrugerea lui Socrate, ei distrug toto­data cea mai nobila parte a existentei lor.
Ocazia aceasta s-a ivit in 399 i.Hr., cind dramaturgul Meletos in unire cu politicianul Anytos si cu Lycon l-au acuzat pe Socrate ca a in­trodus zei straini si ca a sedus tineretul, indemnindu-1 la rau. In actul de acuzare Socrate este invinuit - dupa relatarile lui Platon - ca el face, prin metoda lui, ca lucrul sau sa apara a fi bun, asadar ca el este un sofist si ca actioneaza impotriva legilor statului si ca, dupa cum am amin­tit, invata tineretul sa nu respecte zeii orasului, fiindca el vorbeste des­pre un zeu nou. Acuzatia de "asebie" a fost cea mai grava. Din aceasta pricina acestia cer ca Socrate sa fie condamnat la moarte. Archonul Basileus, care reprezenta in toate chestiunile religioase statul, s-a sesizat de acuzatia pe care cei trei o aduceau lui Socrate si-l chema pe acesta in fata celor 500 de jurati, care formau tribunalul ce trebuia sa-l judece pe filozof. Apararea lui Socrate in fata acestui tribunal este cea mai mareata marturie a unui spirit mare despre o putere, care dirijeaza lumea si destinul oamenilor : despre Logos.
Probabil ca acuzatorii au crezut ca, prin acuzatia lor, ei isi vor realiza scopul „ probabil ca le-a trecut prin gind presupunerea ca Socrate nici nu va apare in fata judecatorilor, ci ca el va urma exemplul de altadata al lui Anaxagora si Protagoras si prin fuga se va sustrage ju­decatii, caci, dupa legile ateniene, Socrate avea posibilitatea sa faca acest lucru si printr-o exilare de bunavoie sa se sustraga condamnarii.
Dar Socrate apare in fata juratilor cu intentia sa solutioneze acest conflict. Astazi noi nu cunoastem precis cum s-a desfasurat procesul si nici, cuvint cu cuvint, cum s-a aparat Socrate in fata judecatorilor sai. Ceea ce stim despre acest proces, cunoastem din relatarile lui Pla­ton si Xenofon. Din aceste relatari stim ca, chiar de la inceputul proce­sului, Socrate a avut o atitudine dirza si demna. Era obiceiul la grecii antici ca acuzatii - mai ales aceia carora li se aduceau acuzatii grave - sa caute ca, prin rugaminti si plinsete, sa inmoaie inima judecatorilor. Unii mergeau chiar atit de departe, incit aduceau in fata judecatorilor si copiii si rudeniile lor, pentru ca tinguielile acestora sa induioseze si sa influenteze pe jurati. Socrate refuza sa faca acest lucru, nu din pricina ca el ar fi ignorat pe judecatorii sai, ci pentru ca el socotea ca o aseme­nea purtare ar fi nedemna pentru el si orasul sau. Intreaga sa viata So­crate a pus-o in slujba adevarului si a virtutii, fara sa-i pese de urmari si acum, aproape de granita vietii - el implinise 70 de ani - sa-si pa­raseasca postul sau ? Socrate nu pretinde de la judecatorii sai indurare, ci dreptate ! Prietenii si elevii lui i-au pregatit apararea, pe care insa Socrate o refuza. La intrebarea daca el si-a pregatit apararea, Socrate a raspuns : Cea mai buna aparare a mea, pe care o pot face, este aceea ca eu n-am facut in viata mea nimanui ceva nedrept! Dar prin aceasta atitudine demna si dirza Socrate a infuriat pe judecatorii sai si astfel el si-a pecetluit soarta. El a fost condamnat la moarte, nu atit pentru ca judecatorii l-ar fi gasit vinovat, cit mai ales pentru demnitatea si dirzenia cu care si-a dovedit nevinovatia. Caci inteleptul a avut convinge­rea nestramutata ca el si-ar distruge vesnica idee a existentei sale daca s-ar cobori sa faca fapte ce i-ar terfeli demnitatea.
La proces acela - care a sustinut mai intii acuzarea a fost Meletos. In Apologia platonica Socrate ii raspunde acestuia asa de logic incit il impinge pe Meletos intr-o infundatura fara nadejde de iesire. Este po­sibil ca, daca ar fi vorbit impotriva lui Socrate numai Meletos acesta sa fi fost declarat nevinovat. Dar dupa acesta s-a ridicat si a vorbit Any­tos, un vorbitor de talent si un politician de mina intii. Acesta a vorbit scurt, dar foarte elocvent, cernd ca procesul sa se termine cu condam­narea lui Socrate.
Socrate - asa cum relateaza Apologia platonica - a inceput sa vorbeasca aparindu-se, rar si sigur, senin si convingator, in tumultul si tulburarea juratilor. El isi incepe apararea citind afirmatia Pythiei care l-a declarat a fi cel mai intelept barbat. In ceea ce priveste acuzatia care i se aducea, ca el strica tineretul, Socrate aduce argumentul ca, daca el ar fi facut un asemenea lucru, si-ar fi facut siesi rau, ceea ce este o contrazicere, fiindca numai oamenii rai fac rau omului. In acest caz, ar fi contribuit la propagarea raului prin inmultirea oamenilor rai. Socrate insa numeste tinerii, care au stat in jurul sau si dintre care nici unul nu s-a dovedit a fi rau. Pythia l-a numit cel mai intelept dintre mu­ritori si aceasta intelepciune consta, zice Socrate, in examinarea sa proprie si a altora ; in lamurirea problemelor adevaratei existari in comuni­tatea istorica a statului. Mereu si mereu accentueaza Socrate ca aceasta este menirea sa divina. Socrate ii lamureste pe atenieni adresindu-se acestora : "Eu v-am ascultat, atenieni, in razboi pina la moarte - asa ca ar fi o tradare daca eu as parasi - de frica - postul la care m-a asezat Zeul. Caci aceasta este menirea vietii mele, ca sa-mi traiesc viata in cautarea intelepciunii si in autoexaminarea mea si a altora... Asa am procedat cu tineri si batrini, cu prieteni si cetateni, cu straini si mai ales cu voi cetateni, care-mi sinteti mai apropiati. Caci, sa stiti, ca asa mi-a poruncit Divinitatea. Si eu cred ca niciodata statului nu i s-a facut un mai mare bine, ca acest serviciu, pe care eu il fac Divinitatii".
Iar cu privire la acuzatia ca el vrea sa introduca un nou zeu, So­crate o combate prin aceea ca el este departe de a nega glasul acelui "Daimonion" si ca cine crede in demoni, trebuie sa creada si in zei, caci si acuzatorii sai recunosc ca demonii sint fiii zeilor. Sensul adinc al aces­tei afirmatii este urmatorul : indata ce eu sint pe cale sa fac ceva rau, ma avizeaza o voce divina , acela pe care-l conduce prin viata glasul Divinitatii, cum ar putea sa se indoiasca de existenta acesteia ?
In urma apararii sale se crede ca Socrate a fost totusi declarat vi­novat cu o majoritate de 60 de voturi. Acum urma, potrivit obiceiului la Atenieni, ca Socrate sa-si aleaga pedeapsa, pe care o merita. Socrate s-a declarat gata sa plateasca o suma de bani, desi el nu este vinovat, fiindca el n-a facut decit bine concetatenilor sai. La aceasta propunere a lui Socrate judecatorii sai s-au infuriat si l-au judecat din nou si l-au condamnat - invinuindu-l mai ales de asebie - cu o majoritate si mai mare de voturi (360) la moarte.
Acuzatia de asebie era foarte frecventa in Grecia antica. Ea era intrebuintata ca un mijloc prin care erau inlaturati potrivnicii politici. Dupa cum am mai amintit, sofistul Protagoras, Anaxagora si alti filozofi antici au fost alungati din Atena fiind urmariti pentru vina de asebie. Aceasta arma a fost intrebuintata si impotriva lui Socrate. Acuzatia a fost foarte iscusit formulata si Socrate a fost condamnat la moarte. In "Apologia" sa Platon ne istoriseste ca, la auzul sentintei, Socrate n-a fost deloc impresionat, ci a tinut sa vorbeasca atit acelora care au votat impotriva lui, pentru condamnare, cit si acelora care au votat pentru achitarea lui. Judecatorilor sai Socrate le-a spus cu hotarire ca ei nu-si vor atinge scopul, condamnindu-l nevinovat la moarte, fiindca el nu se teme de aceasta, ci o considera a fi un bine.
Dupa condamnare, Socrate este dus in inchisoare. In drum spre aceasta, el intilneste citiva dintre elevii sai, care erau deznadajduiti de faptul ca Socrate, maestrul lor iubit, a fost condamnat la moarte. "De ce plingeti ?" - ii intreba Socrate - "oare nu m-a condamnat la moarte natura in clipa in care m-am nascut ?" Iar lui Apollodor, care nu putea intelege ca Socrate sa moara fiind complet nevinovat, Socrate i-a raspuns zimbind : "Ai vrea sa mor mai bine vinovat ?"
Platon, genialul elev al lui Socrate, nu ne-a transmis numai modul; in care s-a desfasurat procesul acestuia, ci el ne mai relateaza si felul in care si-a petrecut maestrul sau iubit ultimele zile pina in ceasul mor­tii. Socrate a mai trait in inchisoare o luna. Aceasta din pricina ca con­damnarea lui Socrate a cazut tocmai in timpul sarbatoririi "Deliilor" si o lege interzicea ca in acest timp sa fie executat vreun cetatean. In timpul acesta Socrate a fost cercetat in inchisoare de elevii si prietenii sai, care n-au lasat nimic neincercat, ca sa-l salveze de la moarte. Criton a mers atit de departe, ca a mituit pe pazitorii inchisorii, asa ca Socrate ar fi putut fugi. Un singur lucru n-a putut Criton sa induplece la acesta: caracterul moral si convingerea nestramutata ca, daca el ar fugi din inchisoare, ar da dreptate judecatorilor sai. Aici se vede nespus de clar, ceea ce am amintit si mai sus, ca la Socrate viata si filozofia: erau una, ca, asadar, el filozofa traind si traia filozofind. Caci desi Criton incearca in toate chipurile sa-l determine pe Socrate sa fuga, acesta ramine neinduplecat in convingerea sa, ca trebuie sa respecte legile sta­tului. Ba ceva si mai mult. Dupa relatarile lui Platon, Socrate il face atent pe Criton asupra faptului ca, daca el ar da urmare soaptelor priete­nilor si ar fugi, nu si-ar distruge el intr-o clipa ioata opera vietii sale ? Acuzatorii sai l-au invinuit ca el strica tineretul si s-au gindit, de­sigur, cind i-au aruncat invinuirea aceasta, ca a indemnat tineretul la nesupunere fata de legile statului. Dar el, Socrate, a preamarit mereu dreptatea si cunoasterea de sine ca fiind cele mai inalte virtuti si cum sa nege aceste virtuti prin mituirea paznicilor si prin fuga? Nu ar de­veni el necredincios fata de cel dintii principiu al filozofiei sale, dupa care viata buna si dreapta este mai valoroasa decit toate bunurile vie­tii ? Ca un ultim argument, pe care il aduce Criton, este acela, ca ce va crede posteritatea despre prietenii si elevii sai, care l-au lasat sa moara nevinovat. Raspunsul pe care-l da Socrate la acest argument al lui Criton este de o maretie fara seaman. El ii aminteste lui Criton ca si aici de mare importanta nu este parerea, ci stiinta, ceea ce inseamna cunoas­terea proprie de sine. Multimea se inseala si merge pe cai gresite si de aceea parerea acesteia n-are nici o valoare. El, Socrate, a spus multe lucruri despre bine si despre dreptate si de aceea, prin faptul ca ramine credincios celor spuse, nu se teme de judecata celor nestiutori. Ceea ce il intereseaza pe Socrate este grija de sufletul sau, de nemurirea aces­tuia, pe care el nu vrea s-o piarda printr-o fapta nedreapta, pe care ar savrsi-o. Acesta este raspunsul pe care Socrate il da lui Criton. La temelia acestei conceptii se gaseste principiul inalt socratic dupa care a suferi pe nedrept este mai bine decit a faptui raul.
Ultimele zile pe care Socrate le-a petrecut in inchisoare au fost inchinate filozofiei. Problema in jurul careia s-au invirtit toate discu­tiile filozofice in aceste zile a fost aceea a nemuririi sufletului. Faidon, genialul dialog platonic, ni-l prezinta pe Socrate in mijlocul elevilor sai, filozofind pe aceasta tema importanta. Conceptia lui Socrate despre moarte urmeaza din convingerea ca numai binele si dreptatea au valoare vesnica, ca pentru om este greu, daca nu chiar imposibil, sa ajunga la un concept ultim despre un lucru. Dar pentru Socrate este sigura con­vingerea ca dreptul nu poate sa sufere o paguba a sufletului.
Pentru Socrate moartea isi pierde grozavia, fiindca, dupa afirmatia lui, moartea este ori un somn fara vise, ori o nemurire individuala a sufletului. In oricare dintre aceste cazuri dreptului nu i se poate intimpla nici "dincolo" nici un rau. Socrate vorbeste, zice Apelt, "despre ne­murirea sufletului intr-o clipa, in care el se afla in pragul vesniciei... vorbei trebuia sa-i urmeze in curind justificarea prin fapta"... Pentru Socrate suprema fericire se afla in cunoasterea de sine si, daca el ac­cepta ideea nemuririi individuale, inseamna ca el va continua sa caute adevarul si in viata de dincolo. Acolo, zice el, se va intilni cu inteleptii tuturor veacurilor.
Rezistind, prin marimea sa morala, tuturor ispitelor vietii, Socrate ramine credincios convingerii sale, ca numai intelepciunea este un bun, iar nestiinta un rau. De aceea numai conceptiile rationale sint bune, cele rele sint toate nerationale. Socrate nu asculta, din acest motiv, decit de porunca ratiunii, al carui apologet a fost toata viata si primeste moartea senin si constient, ca prin aceasta implineste fara nici un rest, destinul de a fi un intelept. Daca ratiunea formeaza caracterul omului, atunci el nu trebuie sa se teama nici de zei. Tragica lui moarte este piatra de temelie a conceptiei sale, ce trebuie inteleasa ca fiind asezata pe doua idei mari : intii ca nazuinta dupa lumina adevarului constituie partea nobila si eterna a sufletului nostru si ca nu exista un alt mod de a marturisi adevarul, decit de a fi martor al adevarului. Prin viata si existenta proprie, el, care i-a invatat pe oameni cum sa traiasca, pentru a merita numele de oameni, a stiut sa-i invete si cum trebuie sa moara, pentru a se impartasi cu nardul vesniciei. Felul in care a murit Socrate inseamna sfirsitul unui intelept, care a avut presimtirea unui adevar etern si anume ca nu moartea este ceva rau, ci viata lipsita de o semnifi­catie superioara si ca aceasta semnificatie n-o poate injosi nici o ne­dreptate, iar moartea pentru ea n-o poate decit innobila.

Nicolae Balca

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-antropologica/viata-socrate-71703.html

La inaltarea Sfintei Cruci

La Înălțarea Sfintei Cruc
de Maria Filipoiu

La Înălțarea Sfintei Cruci,
Când curge mustul pe butuci,
Cu har cinstește soborul
Pe Iisus Mântuitorul.

În recviemuri cântă sfinți,
La Hramul Crucii dintre Cruci.
Preoți înalță cântare
La a Crucii Înălțare.

Slăvite sunt patimi sfinte,
De duhovnic sau părinte,
Cum Iisus a fost chinuit
Și pe crucea Sa răstignit.

Cu botez de creștinire
Se face mărturisire
În Preasfântă Trinitate,
Când case sunt botezate.

Iar de faci în rugăciune,
Semnul de închinăciune,
Minune se-nfăptuiește
Și credința-n suflet crește.

Când omul din lume pleacă
Fără să se mai întoarcă,
Cruce pe mormânt veghează
Și nume pe ea păstrează.

Spre a morților cinstire,
Crucile din cimitire
Cu busuioc se-mpodobesc
Și morminte se primenesc.

Toamna, frunza-ngălbenește,
Semn că, vara se sfârșește.
Strgurii sunt buni de cules
Și dragul inimii de ales.

La o răscruce a vieții,
Simbolul creștinătății
Călăuzește spre bine,
Când se reunesc destine.

Sărbători sunt venerate
De la naștere la moarte,
Prin semnul creștinătății,
Simbol al vieții și-al morții.

14.Septembrie
Din anuarul ,,Tradiții creștine și ritualuri populare românești"

Praznuirea Cuvioasei Parascheva

Prăznuirea Cuvioasei Parascheva
de Maria Filipoiu

În Capitala Moldavă,
Cuvioasa Parascheva,
Dăruie minuni de slavă,
Celor prezenți la racla Sa.

Cu post și cu rugăciune
A trăit în pustnicie,
Fără cugetări meschine,
Fără păcat de trufie.

Moaștele i-au fost găsite,
Ca în mir îmbălsămate.
Și de-atunci sunt prețuite
În sfântă creștinătate.

Cu credință înzestrată,
Din doi părinți evlavioși,
De prelați canonizată,
Venerată-i de credincioși.

Moaște i-au fost strămutate
Până-n Imperiul Otoman
Și i-au fost răscumpărate
De un voievod moldovean.

De-atunci, pelerinaj sfânt e
La Moaștele Cuvioasei.
Cu rugă și priveghere
Pentru sufletești foloase.

Patroană în sfântă raclă
Din Catedrala Moldavă,
Prin creștinătate sacră,
Prăznuită e în slavă.

În creștinești obiceiuri
Abundă sacralitate,
Să ducă menire-n vremuri,
Credinței nestrămutate.

Pentru cei morți se fac pomeni
Cu slujbă de pomenire
Și se împart celor sărmani,
În ziua de prăznuire.

Fețele neprihănite,
Asemeni Preacuvioasei,
Rugăciune-și fac smerite,
Slăvind prăznuirea Sfintei.

Locuitori de la sate
Țin post și spun rugăciune
Pentru belșug în bucate
Și pace-n anul ce vine.

Stânile sunt destrămate,
Când bruma toamnei s-a lăsat.
De pe munte vin în sate,
La gospodari, pentru iernat.

Când ele dorm adunate
Din ajun spre sărbătoare,
Prevestesc zăpezi bogate
Și iarnă asupritoare.

Iar dacă dorm răsfirate,
O iarnă blândă prevestesc.
Când zvonul mistic străbate
Prin obiceiul strămoșesc.

Cum e vremea de frumoasă,
Ploioasă ori mohorâtă
La Sfânta Preacuvioasă,
De Sumedru-i prevestită.

Din tradiții populare
Am pus moștenire-n rânduri,
Vrând a fi folositoare
Celor cu credința-n gânduri.

14. Octombrie
Din anuarul ,,Tradiții creștine și ritualuri populare românești"

Castelul Iulia Hasdeu

Castelul Iulia Hasdeu

Castelul Iulia Hașdeu sau “Templul spiritului”, cum mai este cunoscut, a fost construit în Campina, între 1893-1986, de către scriitorul și istoricul Bogdan Petriceicu Hașdeu.
Construcția a fost ridicată în memoria fiicei sale Iulia, care murise în urmă cu aproximativ 5 ani, din cauza tuberculozei.
Multe povești au fost construite în jurul castelulului și al spiritului tinerei decedate, însăși clădirea fiind considerată misterioasă, construită pe baza numerelor 3 și 7 și plină de simboluri.
Astăzi castelul adăpostește muzeul B.P. Hașdeu, unul dintre cele mai bine păstrate muzee din România.

Sursa:http://zeceintop.ro/10-castele-din-romania/

Crearea Lumii

Crearea Lumii

de Monahia Macrina Avram

La început, cu a Sa voinţă,

Dumnezeu a hotărât,

Să aducă la fiinţă

Toate câte a făcut.

Şi a zis: "Fie Lumină!"

Să cunoască zi şi noapte.

Şi-a văzut că este bine

Când pe-acestea le desparte.

La un alt cuvânt, îndată,

Poruncit de Creator,

S-a ivit Pământul, iată!

Iar deasupra-naltul Cer.

Dar acest pământ, cum poate

Să rămână aşa gol?

Să răsară-n el de toate,

Pomi, verdeaţă după fel.

Soarele să le-ncălzească,

Peste zi, el domn să fie,

Firul ierbii să-ncolţească

În păduri şi pe câmpie.

Iară noaptea când se lasă

Peste tot ce va să crească

Alţi luminători să iasă,

Lună, stele să domnească.

Apele să se adune,

Toate la un loc să stea,

Şi o limită le pune,

Să nu treacă peste ea.

Mări, oceane-au apărut

Mişunând de vietăţi.

Tot poruncă s-a făcut,

Să răsară aceste vieţi.

Dar şi păsări, târâtoare,

Animale deosebite,

Toate câte cresc sub soare

Se făcură înainte.

Şi s-au văzut bune foarte,

Creaturile zidite,

Apoi binecuvântate,

Au fost mai desăvârşite.

Însă peste tot pământul,

Care, iată, L-a creat,

Se gândeşte acum Sfântul

Să pună şi împărat.

Şi-a zis Domnul Dumnezeu,

Să facă Omul, cu minte,

După cum e chipul Său,

Să gândească cele sfinte.

Şi i-a binecuvântat

Zicând către amândoi,

Căci femeie şi bărbat

Era omul cel dintâi.

Creşteţi şi vă înmulţiţi

Cu-a Mea binecuvântare,

Pământul să-l stăpâniţi

Şi tot ce pe el răsare.

Doar o singură poruncă

Vă dau să o împliniţi!

Din toţi pomii câţi există,

De unul să vă păziţi.

Căci în ziua când dori-veţi

Rodul lui să îl mâncaţi,

Mâna spre moarte întindeţi

Din Rai fiind alungaţi!

Astfel pomul cu pricina

Mult pe ei i-a ispitit,

Şi poftind la el întruna

Într-o zi s-au amăgit.

Însă nu numai dorinţa

A adus căderea lor.

Şi îndemnul şi minciuna

Şarpelui ispititor.

A plâns mult după aceea

Omul, acum muritor,

Dar primi făgăduinţa

Unui Răscumpărător.

Doamne

Doamne
de Adriana Tomoni

Doamne, zidește-mi biserici în suflet,
Troițe să-nsemne drum drept,
Nu vreau în viața mea urlet,
Trezește-mi gându-nțelept.

Din fiece cuvânt fă-mi rugăciune,
O cărămidă-n fiecare zi,
Până când viața îmi apune,
Glasul Tău Doamne, mereu voi auzi.

Apă de viață-nvietoare,
Din căușe de palme cerești,
De pace nesfârșită-aducătoare,
Prin îngeri, trimite-mi la ferești.

Luminează-mi noaptea vieții,
Prin oameni, prin soare, prin mir,
Ridică-mi din drum scaieții,
Împărtășindu-mă din curatu-Ți potir.

Se zbuciumă în suflet valuri,
Lupta vrem s-o câștigăm,
Așteptăm adesea daruri,
Credem că le merităm.

Fruntea-mi plec și rugă-nalț la ceruri,
Smerite gânduri le trăiesc,
Fără Tine, m-ar ucide geruri,
Eu, făptura Ta, din lutul pământesc.

Încălzește-mi Doamne viața,
Prin clipe celeste, de vis,
Roua ne spele dimineața,
Nu ne lăsa Doamne-n abis.

Îngeri să ne ocrotească,
Îmbrățișări de lumină venind,
Frumosul în noi să zidească,
Trepți de suflet urcând.

Sfantul Nifon Kavsokalivitul

Cuviosul Nifon s-a născut în anul 1315 la Lukóvi, în Epirul de Nord, din tată preot. De tânăr a fost adus la unchiul său, la mănăstirea Mesopotámou din Epir. A fost tuns în monahism și hirotonit preot la vârsta de 20 de ani. Cuviosul Nil Erihiotul l-a învățat rânduielile isihasmului. Citea Psaltirea și se nevoia mult stând drept într-un picior, spre a nu-și pierde luarea aminte.
Cu mare dor a venit în Sfântul Munte și s-a retras în peștera Cuviosului Petru Athonitul, la granița cu Marea Lavră, sub ascultarea minunatului ascet Theognost. După trei ani a plecat de acolo, venind la kathisma Sfântului Vasilie cel Mare, unde a viețuit 14 ani, mâncând o dată pe săptămână pâine uscată. A mai petrecut alți trei ani slujind ca preot la kathismele Marii Lavre și mulți ani la Vouleftíria, nevoindu-se sub cerul liber și având drept hrană buruienile sălbatice. După aceea a trăit o vreme alături de Sfântul Maxim Kavsokalivitul, căruia i-a fost primul biograf și prieten nedespărțit. În cele din urmă s-a instalat în peștera Kavsokaliviilor de pe malul mării, vis-a-vis de insula Sfântului Hristofor, și a dobândit ca ascultători doi tineri frați după trup, dimpreună cu tatăl lor, și ei epiroți.
Viața cuviosului a fost consemnată de un monah anonim, contemporan cu el, în care vedem că se distinge mai ales prin virtuțile și minunile sale, ca și prin harisma lacrimilor și a înainte-vederii. O slujbă a Sfântului există în manuscris la Schitul Kavsokaliviilor, unde se află și peștera nevoințelor sale și o mică biserică închinată pomenirii sale.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-nifon-kavsokalivitul-152291.html

Sarmane suflete de mame

Sarmane suflete de mame
de Adriana Tomoni

Mi-am scos poemele din gând,
Să nu scriu poezie pe morminte
Dar lacrimi mi se-așază-n rând
Și se transformă în cuvinte.

Sunt mamă, știu ce-nseamnă fericirea,
S-aduci pe lume-un copilaș,
El, ce înseamnă împlinirea,
Să ai în viață un urmaș.

Pot să mă fac că nu observ mâhnirea,
Durerea mamelor ce plâng,
Ce li s-a tulburat privirea,
Cuțite-n inimi li se-nfig.

Tristețea se prelinge pe visare,
Nu mai sperăm nimic din ce am vrut,
De ni s-ar da măcar uitare,
Să nu mai știm ce am pierdut.

Sărmane suflete de mame,
De tați cu chipul răvășit,
O mamă pruncul își adoarme,
Sperând că puiul n-a murit.

Îl leagănă încet la piept,
Spunând o rugăciune-n gând,
,,-Ia-mă pe mine Doamne, Tu ești drept,
Lasă-mi puiuțul pe pământ.”

Atâta jale este-n lume,
Bunicii plâng că n-au plecat,
Să nu mai vadă cum apune,
Un suflet de copil curat.

Ia-ne Doamne durerea
Și ține-ne pe drumul drept,
Scoate-le din suflet fierea,
Celor cu gând ne-nțelept.

Sote de vinete in ulei

Ingrediente:

vinete,ulei,usturoi taiat,piper,patrunjel,oregano

Mod de preparare:

Se taie vinetele felii si se lasa la scurs cateva ore.Se pun la prajit timp de 2 minute,nu inainte de a fi fost sterse.Se adauga usturoiul taiat fin ,piper,putin patrunjel si oregano

                                                                 -*-

STIATI CA:

In anticul Egipt ,usturoiul a fost considerat ,mult timp ,insusi simbolul Universului.Membranele care acopera planta au fost asociate ,in diverse etape ,cu obstacolele pe care trebuie sa le depaseasca orice persoana care doreste sa stabileasca relatii privilegiate cu Cosmosul .Bulbii sai,sau ,,cateii,,,evocau planetele sau niste corpuri in rotatie intr-un loc stramt ,in jurul unui nucleu ,al unei ,, inimi ,, care ar fi reprezentat originea a tot ce exista.