La spovedanie

Se duce unul la preot să se spovedească.
- Ai preacurvit, fiule?
- Am preacurvit, părinte.
- La Geta din deal ai fost?
- Nu, părinte.
- Dar la Leana din pădure?
- Nu, părinte.
Pleacă ăsta şi se întâlneşte cu un prieten.
- Ce faci, bă, ai fost la biserică?
- Da, hai cu mine că am aflat nişte adrese de curve!

Pantofii micului print

Pantofii micului print

Intr-un tinut indepartat traia un imparat bogat si foarte fericit pentru ca avea un copil dragalas, cuminte si ascultator. Dar bucuria imparatului nu tinu mult. Cand baiatul implini patru ani primi de la un batran pantofar prima lui pereche de pantofi. Erau o mandrete de pantofi, demni pentru un print asa ca el. Desi pantofii erau facuti cu multa maiestrie din cea mai buna piele, baiatul nu se putu bucura de ei. In clipa in care ii puse in picioare se simti obosit si-si simti picioarele arzand de parca statea pe carbuni aprinsi. Crezand ca pantofii sunt de vina, regele dadu ordin altui pantofar sa-i faca incaltari printului, dar nici de aceasta data micul print nu putu sa-i tina foarte mult in picioare. Era mereu la fel, de cate ori punea pantofii in picioare, simtea ca acestea ii iau foc. Necajit, regele ceru sa i se faca papuci din cel mai rezistent material, dar nici pe acestia nu putu micul print sa-i tina in picioare prea mult.
 Astfel micul print fu nevoit sa-si inveleasca picioarele in carpe si-n piele de mistret ca sa poata merge. Dar dupa un timp pielea se tocea si printul ajungea sa mearga tot in picioarele goale. Mult timp se chinui printul asa, pana intr-o zi cand, la varsta de 15 ani, tanarul intalni o batrana care ii spuse o poveste.
 Si ii povesti baba ca mai demult, in acel tinut, traia un barbat foarte mandru, caruia ii placea sa se laude cu incaltarile lui cele noi. Nu era saptamana in care barbatul sa nu-si etaleze frumoasele incaltari. Pe cand se plimba prin oras cu pantofii lui cei noi si incrustati cu nestemate, pentru ca toti sa ii observe si sa il laude, barbatul intalni un om sarman care ii ceru un banut. Barbatul se uita la el si vazu ca sarmanul purta o pereche de pantofi rupti in varf, cu talpa prinsa cu carpe si refuza sa-i dea bani, spunandu-i: "Banii nu te vor ajuta cu nimic, daca nu inveti sa-ti pretuiesti pantofii, asa ca mine!”
 La auzul acestor vorbe, sarmanul om nu putu decat sa se intristeze si-i spuse barbatului, mai mult ca o avertizare: "De nu-ti vei schimba viata, cineva din familia ta pe care il vei iubi ca pe ochii din cap, va avea de suferit....Si ca mine va umbla pe strazi, descult, chiar de va fi sa fie vlastar regal!”.
 Barbatul nu lua in seama aceste vorbe si crezu ca cersetorul pe langa faptul ca nu pretuieste pantofii, mai este si nebun.
 Tanarul print, auzind aceasta poveste, o ruga pe batrana sa-i spuna cine este acel barbat care se mandrea atat de tare cu pantofii lui. Atunci batrana ii spuse ca acel barbat a fost chiar bunicul sau, regele, care, tanar fiind, mai inainte de a lua tronul, umbla prin targuri sa se laude cu incaltarile sale. Iar tanarul nostru isi dadu seama ca pentru pacatele bunicului, care intre timp trecuse la Domnul, sufera el acum si picioarele ii iau foc din cauza pantofilor.
 Printul o ruga apoi pe batrana sa-i spuna cum sa scape de blestemul cersetorului. Femeia ii spuse ca doar 100 de pantofi noi l-ar putea salva.
 "Vezi tu, zise baba, daca bunicul tau ar fi dat atunci un banut, n-ar mai fi fost nevoie de atatea incaltari! Cand ai, miluieste-l si pe cel care nu are, chiar daca este imbracat urat sau are haina murdara!”
 Si ii mai spuse baba sa ceara pantofarului 100 de pantofi noi dintre care 99 sa-i dea oamenilor sarmani si dupa ce va fi facut aceasta, abia a o suta pereche sa o incalte el.
 Auzind acestea tanarul ii multumi femeii, ii dadu un banut, fara ca baba sa i-l ceara, si se duse la tatal sau sa-i spuna ce a aflat. Regele marturisi ca auzise de un blestem, dar nu crezuse ca se va implini.
 Fericit ca in sfarsit fiul lui se va putea incalta, regele ordona sa se faca cei 100 de pantofi noi si impreuna cu printul se duse sa ii imparta prin imparatie, bucurand inima multor sarmani din regat. Cand in sfarsit au dat si cea de-a 99-a pereche, printul lua perechea cu numarul 100 si o incalta. Si ce sa vezi!?...Pentru prima oara nu-si mai simti picioarele arzand, ci dimpotriva simti ca parca era incaltat in puf si parca cea mai fina matase ii mangaia picioarele. Pur si simplu ii venea sa zboare de bucurie.
Si tinu minte lectia aceasta a puterii milosteniei, astfel ca atunci cand ajunse rege, ori de cate ori voia sa-si schimbe o pereche de pantofi tociti, ordona pantofarului sa faca nu o pereche, ci o suta, din care el pastra numai una.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/pantofii-micului-print-123288.html

Sa vinzi nevinovatia...

Popa zice tinerei la spovedanie:
- Ai făcut o mare nesăbuinţă să îţi vinzi nevinovăţia pe 20 de dolari...
La care tânăra şoptind:
- Ştiu o zi mai târziu aş fi primit 100!...

Preotul si poker-ul

Dascălul se strecoară cu atenţie printre credincioşi şi-i şopteşte preotului, care citea predica:
- Părinte, acolo, sus, coriştii joacă pocher!
- Ştiu, răspunse preotul, dar mai întâi trebuie să-mi termin predica...

Scepticismul

Scepticismul

Scepticismul vechi a fost intemeiat de Pyrrhon din Elis, despre care stim foarte putine lucruri. Acesta ar fi trait intre 360-270 i.Hr. si se crede ca ar fi luat parte impreuna cu maestrul sau, democriteanul Anaxarch, la campaniile lui Alexandru cel Mare, ajungand pana in India unde a cunoscut fachirii si magii. Pyrrhon a trait in orasul sau natal unde a ajuns vestit pentru linistea lui sufleteasca, de care dadea dovada in toate imprejurarile. El a murit la batrinete, fara sa lase posteritatii nici o scriere. Toate datele despre Pyrrhon le avem furnizate de Diogene Laertius in "Despre vietile si doctrinele filozofilor", cartea IX, cap. XI, oare, citind pe Hecatios din Abdera, ne spune ca Pyrrhon reprezenta o filozofie agnostica si suspendarea oricarei judecati, afirmand ca nu exista nici frumosul, nici uratul, nici dreptatea, nici nedreptatea. La fel, cu privire la toate lucrurile, sustinea ca nu exista nimic cu adevarat si ca oamenii savarsesc fapte in conformitate cu obiceiul si cu conventia, caci orice lucru nu-i mai mult intr-un fel decat in altul.
Pyrrhon a combatut pe sofisti si prin felul lui de a fi si-a castigat multi elevi. Cei mai importanti au fost : Hecatios din Abdera, Timon din Phlius, autorul lucrarii "Silloi" si Nausiphanes din Theos, care ar fi fost, dupa unii, profesorul lui Epicur. Toti acestia au fost numiti pyrrhonieni, dar si aporetici, sceptici si efectiei, ba chiar si zetetiei sau cautatori, din pricina ca erau mereu in cautarea adevarului.
Dintre acesti elevi ai lui Pyrrhon, cel mai important este Timon (325- 235 i.Hr.) care si-a castigat un nume frumos in calitate de stillograf si ca cel din urma reprezentant al scepticismului vechi.
Scepticii vechi afirmau ca scopul suprem al vietii inteleptului este unul etic: realizarea linistii sufletesti celei mai desavarsite (ataraxia). Numai ca, dupa sceptici, acest scop nu poate fi realizat decat prin indoiala, caci numai prin abtinerea de la orice afirmatie, fie afirmativa, fie negativa, cu privire la adevar, spiritul omului poate fi eliberat de erorile care-l nelinistesc. Pentru a face dovada ca asa stau lucrurile scepticii au fixat zece moduri de indoiala sau "tropi". De aceea cine-vrea sa ajunga la linistea sufleteasca, trebuie - zice Timon - sa stie trei lucruri : 1) Cum sunt lucrurile ; 2) Cum sa ne comportam fata de acestea ; 3) Ce folos avem din aceasta comportare? La aceste intrebari Timon raspunde : 1) Felul cum sunt lucrurile in sine nu vom putea sti niciodata; Perceptiile noastre se raporteaza numai la aparitia acestora, asa ca parerile si conceptiile noastre despre lucruri se fundamenteaza numai pe obisnuinta. Oricarei afirmatii despre lucruri i se poate opune o contraafirmatie tot asa de veridica. Deci agnosticism si relativism. La intrebarea a doua el raspunde : 2) Noi nu putem afirma niciodata una cu siguranta si sa zicem : este asa, ci cel mult : mi se pare ca ar fi asa, ceea ce inseamna ca este mai bine sa ne retinem de a afirma ceva apodictic cu privire la adevarul despre lucruri. Din pricina acestei retineri, in a face o judecata, scepticii au fost numiti si "ephectici". Natural, acest lucru nu inseamna deloc ca scepticii ar fi renuntat la stiinta, dimpotriva Sextus Empiricus ii considera pe sceptici a fi mult mai cu experienta decat ceilalti oameni, iar Galen afirma despre Pyrrhon ca era un cautator fervent al adevarului. Aceasta este insa contrazicerea flagranta de care s-au facut vinovati scepticii.
Academia sceptica de mijloc si cea noua. Dupa Crates, a urmat la conducerea Academiei platonice, Arcesilaos din Eolia (318-244 i.Hr.) care este, impreuna cu Carneades din Cirene (217-132 i.Hr.) reprezentantul principal al asa-numitei Academii sceptice de mijloc, stapanita de scepticism. Si, fiindca nici acestia n-au lasat nimic posteritatii din scrierile lor, datele despre Arcesilaos si Carneades ni s-au pastrat la Cicero si Diogene Laertius. Acesta din urma ne relateaza ca Carneades a mers atat de departe cu indoiala sa, incat a tras la indoiala pana si afirmatia sa proprie ca noi nu putem sti nimic. Sextus Empiricus este de parere ca prin aceasta Carneades a voit numai sa puna la incercare pe elevii sai, pentru a-i conduce la platonism. Si, intr-adevar, cu Carneades, Academia platonica ajunge iarasi la o inflorire, asa cum aceasta era odinioara.
Carneades este si el, ca si Arcesilaos, un probabilist vestit, mai ales pentru talentul sau oratoric si pentru spiritul sau critic. Asa se spune ca fiind trimis la Roma - impreuna cu stoicul Diogenes din Babilon si cu peripateticianul Critalaos - pentru a obtine crutarea Atenei de un impozit oneros, Carneades a zapacit pe romani cu stralucitoarea sa dialectica, cu care el stia sa argumenteze cu o egala putere de convingere pentru si impotriva dreptatii. Faptul acesta a facut pe Caton Censorius sa-l combata si sa determine senatul sa incheie tratativele mai repede, pentru ca delegatia greca sa se intoarca la Atena si sa nu strice tineretul roman.
Carneades combate pe stoici si mai ales pe Chrysiipp, care era in acea vreme cel mai vestit filozof dogmatic. Dovezilor pentru existenta lui Dumnezeu, pe care Chrysipp le deducea din oranduirea teleologica a lumii, Carneades le opunea prezenta raului in lume precum si alte contraziceri. Mai departe Carneades neaga posibilitatea unei argumentari precise si severe. Si, ca sa faca dovada practica a acestui lucru, dupa cum ne relateaza Lactantiu, Carneades tinea in Roma intr-o zi o conferinta in care facea dovada ca exista dreptate, pentru ca in ziua urmatoare, intr-o alta conferinta, sa dovedeasca contrariul.
Carneades nu s-a marginit sa demonstreze imposibilitatea cunoasterii ci a cautat sa stabileasca o teorie a probabilitatii. In aceasta teorie el deosebea trei grade de probabilitate : 1) Reprezentarile ce sunt considerate numai ca ceva in sine ; 2) Reprezentarile ce sunt probabile si nu contrazic alte reprezentari; 3) Reprezentarile ce sunt confirmate multilateral de experienta. De exemplu, am reprezentarea unui lucru incolacit , atunci pot zice : aceasta este sau o franghie sau un sarpe (probabilitatea de primul grad). Faptul ca nu se misca, intareste probabilitatea ca nu este un sarpe (gradul al doilea). Iar daca lovesc corpul respectiv si acesta nu se misca spontan ca un corp viu, pot zice, cu al treilea grad de probabilitate, ca aceasta este o franghie.
Academia noua. Dupa Carneades Academia platonica se apropie de dogmatismul stoicilor, parasind, cel putin in parte, probabilismul sceptic, pentru a urma o tendinta eclectica. Asa bunaoara, Filon din Larisa (+ 80 i.Hr.) afirma, mijlocind intre Carneades si stoici, ca exista totusi o stiinta evidenta. La fel si Antiochus din Ascalon paraseste cu totul scepticismul si accepta un eclectism ieftin. Acesta afirma ca adevarul se afla in afirmatiile acceptate de toti filozofii adevarati. Acesta este cazul la filozofii platonici, peripatetici si stoici.
Dupa acesti platonici, Academia nu mai este reprezentata de nici un filozof veritabil aproape 400 de ani.
Scepticismul nou (sec. I i.Hr. - sec. III d.Hr.). Scepticismul renaste in marea metropola, Alexandria, si aceasta prin Enesidemos din Cnossos (sec. I i.Hr.) care se intoarce iarasi la scepticismul de factura pyrroniana. Acesta este cunoscut fiindca a sistematizat argumentele sceptice impotriva oricarei cunostinte sigure, motive pe care el le numeste "tropoi", adica moduri de a provoca indoiala fara a indemna la afirmatii dogmatice. Enesidemos fixeaza si el zece asemenea motive, pe care le imparte in doua grupe, dupa substratul de la care pornesc : senzoriale si judecatile logice. Acestea au menirea sa descopere relativitatea intregii cunoasteri omenesti. Enesidemos se considera adept al lui Heraclit si crede ca metoda sceptica este cheia cu ajutorul careia se poate ajunge la intelegerea conceptiei heraclitene despre curgerea tuturor lucrurilor. Caci acest filozof nu neaga posibilitatea intelegerii lucrurilor, ci el recunoaste posibilitatea cercetarii empirice. El recunoaste chiar si valabilitatea principiului cauzalitatii, dar combate orice afirmatie dogmatica. Scepticismul lui Enesidemos are de aceea o valoare pozitiva, prin aceea ca el nu neaga cunoasterea adevarului, ci cauta sa fundamenteze cercetarea acestuia pe indoiala. Si pentru Enesidemos senzatia este singurul criteriu al adevarului.
Un alt reprezentant al acestui scepticism este Agrippa (sec. I d.Hr.). Acesta a fost urmasul lui Enesidemos. Agrippa a redus numarul tropilor la cinci si anume : 1) Contradictiile diferitelor pareri despre acelasi lucru; 2) Nevoia de a merge la infinit pentru a dovedi ceva (regressus ad infinitum) ; 3) Relativitatea cunostintelor senzoriale ; 4) Arbitrarul afirmatiilor dogmatice, agatarea disperata a filozofilor de un principiu, pe care-l socotesc a fi ultim si evident prin sine insusi, pentru a scapa de fatalul "regressus ad infinitum" ; 5) Asa numita dialela : orice principiu (A) folosit pentru a dovedi o afirmatie (B) are el insusi nevoie de afirmatia intrebuintata (B) pentru a fi intemeiat la randul sau, deci, orice dovedire este ori un regres la infinit, sau un cerc vicios, o dialela, o invartire pe loc.
Acesti tropi au fost redusi, dupa cum relateaza Diogene Laertius, de un anonim la doi si anume : 1) nimic nu poate fi cunoscut prin sine insusi, fie prin simturi, fie prin ratiune, ceea ce inseamna ca nimic n-are in sine o evidenta nemijlocita si 2) nimic nu poate fi cunoscut printr-un altul, caci, daca am incerca acest lucru, sau mergem la infinit, sau ne invartim intr-un cerc vicios.
Scepticismul acesta nu este o sofistica ieftina, ci mai curand un fel de pozitivism. El este laudat mai ales de catre naturalisti ; cei mai multi dintre sceptici sunt medici. La sfarsitul secolului al II-lea d.Hr. exista in Alexandria o scoala a medicilor empiristi, care cautau sa inlature toate parerile dogmatice cu privire la cauza si tratamenttul bolilor si nu tineau cont decat de observatie. Reprezentantul cel mai de seama al acestui empirism sceptic a fost medicul Sextus, numit si "Empiricus" (cea 200-250 d.Hr.). De la acesta au ramas trei lucrari importante pentru cunoasterea scepticismului antic si anume : Schite pyronice, trei carti; Contra matematicienilor, sase carti; Contra dogmaticilor, cinci carti; Contra logicienilor, fizicienilor si eticienilor. In aceste carti, Sextus expune toate argumentele pe care el le poate aduce impotriva unei argumentari absolut sigure si mai ales impotriva cauzalitatii si a argumentelor pentru existenta lui Dumnezeu.
In domeniul eticii, scepticii neaga ca ar exista valori obiective si adauga ca chiar daca ar exista asemenea valori, ele n-ar putea fi cunoscute niciodata si chiar daca ar exista o "arta a vietii", in sensul unei cunoasteri a normelor etice, o asemenea arta n-ar putea fi comunicata, fiindca nu exista nici o posibilitate de a o invata. O stiinta a moralei este pentru sceptici un curat nonsens. Din acest motiv, telosul vietii nu este scopul, ci rezultatul ce urmeaza din renuntarea la orice fel de afirmatii, caci numai prin aceasta scepticul ajunge la cel mai inalt bun : ataraxia.
La sfarsitul consideratiilor pe care le-am facut cu privire la filozofia acestor scoli, pe care noi le-am numit religioase-etice, trebuie sa spunem ca problema centrala pe care cauta s-o solutioneze acestea este problema eliberarii de lume. Reprezentantii acestor scoli sunt de parere ca aceasta eliberare nu este posibila decat daca omul inceteaza sa doreasca, inceteaza sa sufere, inceteaza sa lupte pentru solutionarea problemelor lumii. Omul trebuie sa se situeze pe o pozitie in care lumea inceteaza sa-i mai prezinte un bun, o pozitie in care pentru el nu mai exista nimic bun de dorit, poftele si dorintele au amutit si vointa omului nu mai este miscata de nimic. Daca omul vrea sa-si castige securitatea fata de lume, el trebuie sa realizeze o forma de viata lipsita de durere... o stare in care el sufera cat mai putin si gusta cat mai mult fe­ricirea. Aceasta stare reprezinta fericirea epicureului. In sfarsit, pentru a putea scapa de nelinistea sufleteasca, omul trebuie sa inceteze de a mai nazui ceva si sa renunte la incercarea de a solutiona problemele lumii, prin aceea ca el ajunge la claritate, ca acestea nu pot fi solutionate : aceasta indoiala asigura linistea scepticului. Deci, desi asa de diferite, aceste scoli filozofice au totusi o idee comuna ce le leaga : este idealul unui om eliberat de lume si al unei constiinte ce nu se fundamenteaza decat in sine insasi; este idealul unei autarhii cat mai desavarsite.
La fel si in ceea ce priveste mijloacele prin care epicureii, stoicii si scepticii cauta sa realizeze aceasta salvare a omului din lume, ele sunt luate numai din lume. "Stoicul, zice Kuno Fischer, incearca aceasta salvare prin autarchia vointei, pe care el o considera ca pe o virtute. Aceasta virtute este mandrul sentiment al demnitatii si al valorii proprii si acest sentiment al demnitatii merge pe drumul vanitatii, ce duce direct in lume. Epicureul cauta eliberarea in placere, pe care el ar voi s-o transforme intr-o stare continua : aceasta placere este sentimentul comod al sanatatii proprii, ce se afla in mijlocul lumii. Scepticul cauta si el eliberarea de lume prin indoiala... Si-aceasta indoiala se fundamenteaza pe temeiuri naturale, pe intelegerea intelectului natural ce apartine lumii acesteia".
De aceea, putem spune, cu acelasi K. Fischer, ca idealul cu ajutorul caruia acesti filozofi vor sa invinga lumea este alcatuit dintr-un material ce apartine aceleiasi lumi. Din acest motiv incercarile stoicilor, epicureilor si ale scepticilor de a invinge lumea sfarsesc printr-un naufragiu caracterizat printr-o contrazicere cu ei insisi.
Stoicul se simte bine in constiinta virtutii sale ; el se simte fericit si multumit ca el nu mai are nevoie sa nazuiasca si sa doreasca bunurile acestei lumi si in felul acesta el transforma virtutea intr-o placere.
Epicureul cauta dupa placerea ca starea cea desavarsita a vietii, stare ce exclude orice durere, dar cel mai mare dusman al placerii sunt placerile insesi, si de aceea epicureul este silit sa fuga de placeri si sa accepte, tocmai din cauza placerii, renuntarea si cumpatarea. Epicureul face din placere o virtute.
Filozoful sceptic isi face din indoiala o certitudine si ajunge astfel in contrazicere cu sine insusi, caci daca indoiala e sigura, ea nu mai este sceptica. Iar daca ea este indoielnica se suspenda si scepticismul dispare.

N.B.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-etica-religioasa/scepticismul-71743.html

Poienile cu narcise de la Tecsesti si Cheile Tecsestilor (Transilvania)

Poienile cu narcise de la Tecsesti si Cheile Tecsestilor (Transilvania)

CAI DE ACCES
*Pe teritoriul comunei Intregalde

Rezervatia Poienile cu narcise de la Tecsesti

La altitudini cuprinse intre 1150m si 1250m,in centrul muntilor Trascau ,chiar sub plafonul pufos al norilor ,se intinde covorul cu narcise inflorite,cu un parfum special.Tot aici are loc Sarbatoarea Narciselor ,cand se desfasoara activitati culturale la care participa formatii artistice din imprejurimi.Sarbatoarea se tine in fiecare an ,in cea de-a doua decada a lunii mai .In aceasta rezervatie mai pot fi admiratisi bulbucii de munte,alaturi de o serie de speciicaracteristice pajistilor montane.

Rezervatia Cheile Tecsestilor

Spre de3osebire de celelalte chei din regiune ,in aceasta lipsesc multe specii si asociatii vegetale specifice unei astfele de forme de relief ,din cauza perimetrului mai restrans si a alcatuirii morfologice mai simple.Pe alocuri da impresia de instabilitate datorita inclinarii din ce in ce mai mari a cheilor ,acestea avand un caracter asimetric .Fauna numara o serie de specii rare ,unele specifice numai acestei zone.

Bibliografie:"Transilvania-Trasee turistice in zonele naturale de recreere si agrement
din Transilvania-Mandri de Romania"

26 mai 2014
Ada-Giulia Marginean

El e factor postal...

După ce a oficiat o căsătorie, preotul îşi continuă predica, dând sfaturi tinerilor căsătoriţi:
-... iar soţia are datoria de a-şi urma, în viaţă, tot timpul soţul.
Tânăra soţie mărturiseşte:
- Nu cred c-am să pot, părinte! El e factor poştal...

Popa vine cu Botezul

Popa vine cu Botezul la Maria acasă.
- Părinte, te-am visat azinoapte.
- Ei, se poate fata tati, se poate..
- Păi, se făcea că ai venit la noi şi Ion nu era acasă...
- Ei, se poate fata tati, se poate..
-...şi părinte, se făcea că m-ai înghesuit în pat...
- Ei, se poate fata tati, se poate..
-...şi părinte, se făcea că mi-ai făcut fapta aia..
- Ei, se poate fata tati, se poate..
-...şi părinte, se făcea că la plecare mi-ai dat 2000 lei..
- Ei vise taică, vise!

Calugarul care evita sa calce furnica

Calugarul care evita sa calce furnica

Parintii de la Sihastria povestesc ca la Manastirea Secu traia un parinte cu viata curata, haruit de Dumnezeu, unul dintre numerosii calugari care s-au nevoit in aceste locuri. Acesta isi ducea viata sa duhovniceasca in mare piosenie, iar darurile sale aduse lui Dumnezeu nu erau la prima vedere prea insemnate. El cauta indeosebi sa cultive in tinerii monahi si invatacei rabdarea si le explica adeseori ca treptele initierii in dobandirea acestei virtuti sunt: rabdarica, rabdare si rabdaroi.
Acesta mai avea darul privegherii si nu se odihnea niciodata pe pat, ci dormea pe un scaun mic. Dar cel mai tare se minunau cei din jurul sau ca atunci cand ajunsese mai spre batranete pe cand merge pe o carare sau pe un drum, statea mai tot timpul cu privirea atintita in jos. El nu le spunea tuturor motivul, doar cativa stiau ca avand inca o privire agera putea sa vada chiar si o furnica si se uita in jos ca sa evite sa o calce. Gandea desigur ca si furnica este faptura de la Dumnezeu si ar fi facut mare pacat daca ar fi omorat-o.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/calugarul-care-evita-calce-furnica-123289.html

Am incalcat sfaturile parintesti

 -Părinte, recunosc, am încălcat sfaturile părinteşti. Tata mi-a interzis să mă duc la acea casă de desfrâu, dar eu nu am putut rezista şi i-am trecut pragul.
- Urât, fiule, urât. Şi, desigur, ai văzut acolo ce nu trebuia să vezi...
- Da, părinte. În primul rând, l-am văzut pe tata!

Parinte!Am pacatuit!

O curvă se duce la popă ca să se spovedească:
- Părinte! Am păcătuit!
- Păi ce-ai făcut fata tatii?
- Am văzut o pu*ă!
- Păi nu-i nimic.
Scoate popa calculatorul... calculează şi zice:
- Faci trei ture de biserică şi te iartă Dumnezeu.
Vine alta:
- Părinte am păcătuit! Ce ai făcut fata tatii?
- Ai văzut şi tu vreo pu*ă? Nuuu! Eu am pus mâna!
Scoate popa calculatorul:
- Fata tatii: zece ture de biserică şi te iartă Dumnezeu!
Vine a treia:
- Părinte am păcătuit!
- Oi fi pus şi tu mâna pe vreo pu*ă?
- Eehhh! Părinte asta-i jucărie eu am luat-o în gură!
Calculează popa, calculează şi zice:
- AUZI FATA TATII? DU-TE ŞI MAI IA-O O DATĂ CĂ ÎMI DĂ CU ZECIMALE!

Filosofia in imperiul roman

Filosofia in imperiul roman

Poporul roman s-a dovedit a nu avea predispozitii spre speculatiile filozofice, ci era aplecat mai ales spre ceea ce este practic si folositor. In timp ce dreptul roman, administratia romana, strategia militara a legiunilor romane au ramas exemple ce au influentat spiritul uman doua milenii. Preocuparile ideale cum ar fi poezia, artele plastice si filozofia n-au putut sa ajunga in Roma la inflorirea la care acestea ajunsesera in Atena lui Pericle. La fel si credintele religioase ale romanilor erau imbibate cu tot felul de superstitii. Pentru cercetarile in domeniul naturii, romanii nu aveau nici o intelegere. Preocuparile practice stapaneau suverane peste intreaga viata a poporului "roman, fara insa ca acesta sa devina materialist, caci romanii considerau stapanirea peste alte popoare superioara bogatiei, iar gloria superioara bunastarii materiale. Virtutile pretuite de romani erau iubirea de dreptate, curajul, rezistenta si disciplina. Iar metehnele romanului erau duritatea, cruzimea si perfidia. Extraordinarul talent organizatoric si virtutile razboinice au facut natiunea romana mare si puternica. Fata de cultura si arta greaca, romanii simteau repulsie si dispret. Arta si literatura greaca n-a patruns decat foarte tarziu in Roma, insa odata cu acestea au patruns si luxul, lacomia si mai ales imoralitatea popoarelor asiatice. A fost un timp in care Roma devenise un fel de Babilon, in care toate popoarele invinse isi gasisera o noua capitala. Asa se face ca in Roma se deschisesera diferite scoli retorice si filozofice, ce au fost de multe ori interzise si iarasi permise, din pricina ca romanii incepusera sa se convinga ca totusi filozofia are o valoare, mai ales in ce priveste menirea morala a omului, fericirea acestuia si pregatirea teoretica pentru conducerea corecta a statului. De aceea tineretul roman a inceput sa mearga in Grecia, pentru ca in orasele acesteia si mai ales in Atena, Rodos si Alexandria, sa cunoasca intelepciunea filozofilor greci. Acest lucru devenise intr-un timp in imperiul roman aproape o moda. Dar cu toate acestea adevarul este ca filozofia n-a inflorit in Roma si ca filozofii pe care ii vom mentiona, n-au prea contribuit mult la progresul filozofiei si al stiintei.
Stoicismul mijlociu. Scolile filozofice ce au reusit sa se incetateneasca in Roma au fost: scoala stoica si cea epicureica. Aceasta din motivul ca spiritul celei dintai era inrudit cu spiritul romanilor, iar cea de a doua reprezenta oarecum spiritul progresist al vremii.
Cel dintai ganditor care filozofeaza in Roma este stoicul Panetius din Rodos (cca 180-110 i.Hr.), care a trait mult timp in Roma si reuseste sa castige pentru filozofie pe Scipio (Emilianus). Panetius considera filozofia a fi o indeletnicire pur practica si de aceea el pretuia pe langa filozofii stoici si pe Democrit, Platon si Aristotel. Panetius a indulcit mult rigorismul moralei stoicilor si a combinat teoria stoica despre dreptul natural cu stiinta juridica pozitiva a romanilor. Tot acesta a contopit filozofia stoica cu conceptia religioasa a romanilor si a realizat un fel de religie filozofica acceptata de clasa culta, care a fost recunoscuta apoi in Roma aproape ca o religie oficiala a statului. Dupa unii istorici ai filozofiei, Panetius a mijlocit lui Q. Scevola, care era Pontifex Maximus, conceptia aceasta religioasa, cat si poetilor, filozofilor si oamenilor politici romani. Scrierile lui Panetius nu ni s-au pastrat, ci le cunoastem numai din lucrarea lui Cicero "De officiis".
Elevul lui Panetius a fost Posidonius din Siria (cea 130-50 i.Hr.). Si acesta a combinat idei aristotelice, platonice si ale altor filozofi cu ideile sale stoice. Alaturi de ratiune acesta recunoaste si sentimentele cat si poftele ca facultati ale sufletului, iar din acestea el deduce afectele. Posidonius este mult mai dogmatic decat inaintasii sai. El trecea a fi cel mai invatat dintre stoici. In scrierile sale el se ocupa cu probleme de matematica, astronomie, fizica, geometrie, geografie, istorie si gramatica si, din acest motiv, Posidonius este socotit de Th. Gomperz ca fiind singurul savant universal alaturi de Aristotel in antichitate.
Mai amintim aici pe romanii influentati de stoicism : Cato cel Tinar (din Utica) si pe geograful Strabo (58 i.Hr.-22 d.Hr.).

N.B.
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-etica-religioasa/filosofia-imperiul-roman-71744.html

Popii la baia populara

Doi popi se duc la baia populară. Intră ei la duşuri şi îşi dau seama că nu au luat nici unul săpun. Unul dintre popi pleacă după săpun. Şi cum nu era nimeni în preajmă, nu-şi ia nimic pe el. Ajunge la vestiare, ia cele două săpunuri şi pleacă înapoi. Pe hol însă, apar 3 călugăriţe. Cum nu avea ce să mai facă, încearcă să stea nemişcat prefăcându-se statuie. Una dintre măicuţe se apropie de popa şi spune:
- Este cea mai realistă statuie din câte am văzut şi îi pune mâna pe sculă.
Atunci popa scapă un săpun.
- Vai, am primit un săpun!
Cea de-a doua măicuţă se apropie şi îi pune şi ea mâna pe sculă. Popa scapă din mână şi celălalt săpun.
- Vai şi eu am primit un săpun!
Ultima măicuţă se repede şi ea la scula popii, freacă şi freacă şi...
- Vai şi eu am primit săpun LICHID...

Averea si boala

Averea si boala

Unui om Dumnezeu i-a dat o slujba buna si bine platita, dar el nu credea. Apoi, cu voia lui Dumnezeu a cunoscut o femeie frumoasa, pe care a luat-o de sotie, dar el tot cartea impotriva lui Dumnezeu. Femeia ramanand insarcinata i-a facut un copil frumos, acesta a crescut armonios, era sanatos destept si primul la invatatura in clasa lui, dar omul tot nu credea.
Apoi a mostenit case si pamanturi, Dumnezeu sporindu-i averea, dar el tot nu credea. Si a capatat de la Dumnezeu si alte daruri, dar el tot se indoia. Pana intr-o zi cand omul nostru s-a imbolnavit - si vazand ca nici femeia, nici casa, nici averea, nici faima de care se bucura nu-i folosesc cand e bolnav - a inceput sa creada.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/averea-boala-123290.html

Un preot cam corpolent

Un popă cam corpolent, îmbrăcat în sutană, vede în gară un fost coleg de şcoală care între timp ajunsese general. Neputându-l suferi, nici după atâţia ani se duce la el şi-l întreabă cu un zâmbet pe buze:
- Domnule impegat, când am următorul tren spre Cluj?
La care generalul:
- La 12.30 stimată doamnă! Dar aşa gravidă, într-o lună atât de înaintată, nu aş mai călători cu trenul...

Am doua vesti,una buna si alta proasta

In timpul slujbei, vine un frate în fugă şi anunţă în gura mare:
- Am două veşti, un bună şi alta proastă: azi am vorbit cu Dumnezeu la telefon. Deci Dumnezeu există! Aia proastă... a sunat de la Mecca.

Teologie si mistica in traditia Bisericii de Rasarit(12)

Capitolul 12
Concluzie: Ospatul Imparatiei

In primul capitol am staruit asupra legaturii strinse, indisolubile dintre teologie si mistica, dintre traditia doctrinara si spiritualitate. Nu putem explica spiritualitatea altfel decit sub o forma dogmatica, dogmele fiind expresia ei din afara, singura marturie nepartinitoare a unei trairi afirmate de catre Biserica. Experientele personale si experienta comuna a Bisericii sint identice, in virtutea sobornicitatii traditiei crestine. Or, traditia nu este doar totalitatea dogmelor, a institutiilor sfinte si a riturilor pastrate de Biserica, ci, inainte de toate, ea este ceea ce se exprima in aceste determinari exterioare, o traditie vie, revelarea neintrerupta a Sfintului Duh in Biserica, viata la care fiecare dintre membrii sai poate participa potrivit propriei sale masuri. A fi in traditie inseamna a avea propria parte din experienta tainelor descoperite Bisericii. Traditia doctrinara - semne asezate de Biserica pe calea cunoasterii lui Dumnezeu - si traditia mistica - experienta mistica dobindita din tainele credintei - nu pot fi despartite sau opuse: dogmele nu pot fi intelese in afara experientei (in afara trairii) si nu avem deplinatatea experientei in afara adevaratei invataturi. De aceea, in aceste pagini, am vrut sa prezentam traditia Bisericii de Rasarit ca pe o teologie mistica - invatatura si experienta care se conditioneaza una pe cealalta.
Am analizat pe rind elementele fundamentale ale teologiei ortodoxe, fara a pierde vreodata din vedere scopul final, care este unirea cu Dumnezeu. Orientata spre acest scop, totdeauna soteriologic in intentia sa, aceasta traditie doctrinara ne-a aparut ca foarte omogena, in ciuda bogatiei experientelor sale, in ciuda diversitatii culturilor si epocilor pe care le imbratiseaza. Este o singura familie duhovniceasca in care se recunoaste cu usurinta inrudirea, desi membrii sai sint despartiti unul de altul in timp si in spatiu. Pentru a marturisi aceeasi spiritualitate, ne-am referit in cursul acestor studii la un Dionisie Pseudo-Areopagitul si la un Grigorie Palama, la un Macarie Egipteanul si la un Serafim din Sarov, la Grigorie de Nyssa si la Filaret al Moscovei, la Maxim Marturisitorul si la teologii rusi moderni, fara a fi avut impresia ca schimbam climatul duhovnicesc trecind de la o epoca la alta. Acest lucru a fost posibil pentru ca Biserica in care persoanele omenesti isi realizeaza chemarea, in care se implineste unirea lor cu Dumnezeu, este mereu aceeasi, desi "iconomia" sa fata de lumea din afara trebuie sa se schimbe dupa vremurile si mediile deosebite in care Biserica isi implineste menirea. Parintii si Dascalii Bisericii care au trebuit sa apere si sa formuleze diferite dogme de-a lungul istoriei, nu numai ca apartin unei singure traditii, dar ei sint marturisitorii aceleiasi experiente. Aceasta traditie ramine comuna Rasaritului si Apusului atita vreme cit Biserica da stralucita ei marturie despre adevarurile referitoare la Intruparea Logosului. Dar dogmele mai launtrice, ca sa zicem asa, mai tainice, cele care se refera la Cincizecime, invataturile despre Sfintul Duh, despre har, despre Biserica nu mai sint comune Bisericii Romei si Bisericilor din Rasarit. Doua traditii separate se opun una celeilalte. Chiar ceea ce le-a fost comun pina la o anumita vreme, privit retrospectiv, primeste un accent deosebit, apare azi sub o alta lumina, ca niste realitati duhovnicesti tinind de doua experiente deosebite. De acum inainte, un Sfintul Vasile sau un Sfintul Augustin vor fi interpretati in mod diferit, dupa cum sint primiti de traditia romano-catolica sau ortodoxa. Aceasta atitudine este de neinlaturat, pentru ca nu se poate admite autoritatea unui autor bisericesc decit in duhul traditiei de care apartii. In expunerea noastra, am incercat sa scoatem in evidenta caracterele proprii traditiei Bisericii Ortodoxe, intemeindu-ne numai pe marturiile Parintilor rasariteni, pentru a inlatura orice confuzie sau neintelegere posibila.
A trebuit sa constatam de mai multe ori in cursul studiilor noastre privind teologia mistica a Bisericii rasaritene atitudinea apofatica proprie acestei gindiri religioase. Dupa cum am vazut, negatiile care semnaleaza imposibilitatea cunoasterii lui Dumnezeu nu sint piedici pe calea cunoasterii; departe de a fi o limitare, apofatismul ne face sa depasim toate conceptele, orice domeniu al speculatiei filosofice. Apofatismul este o tendinta spre deplinatatea tot mai desavirsita, schimbind cunoasterea in necunoastere, teologia conceptelor in contemplare, dogmele in traire a tainelor inefabile. Apofatismul este, de asemenea, o teologie existentiala care angajeaza intreaga fiinta, punind-o pe calea unirii, silind-o sa-si schimbe, sa-si transforme firea pentru a ajunge la adevarata "gnoza", care este contemplarea Sfintei Treimi. Or, "schimbarea mintii", met¤noia, inseamna pocainta. Calea apofatica a teologiei rasaritene este pocainta persoanei umane in fata Dumnezeului Celui viu. Este necurmata schimbare a fiintei tinzind spre plinatatea sa, spre unirea cu Dumnezeu, care se infaptuieste prin harul dumnezeiesc si libertatea umana. Dar plinatatea dumnezeirii, implinirea ultima spre care tind persoanele create se deschide in Sfintul Duh. El este Mistagogul caii apofatice ale carei negatii semnaleaza prezenta Celui fara numar, Celui Nemarginit, a desavirsitei Plinatati. Este traditia tainica in traditia aratata tuturor, propovaduita de pe acoperisuri. Este taina care ramine ascunsa in invataturile Bisericii, dindu-le totodata acestora caracterul de certitudine, evidenta launtrica, viata, caldura, lumina proprie adevarului crestin. Fara El dogmele ar fi adevaruri abstracte, autoritati exterioare impuse din afara unei credinte oarbe, ratiuni potrivnice ratiunii, primite din ascultare si adaptate apoi felului nostru de intelegere, in loc sa fie taine descoperite, principii ale unei cunoasteri noi deschizindu-se in noi si adaptind apoi firea noastra contemplarii realitatilor care depasesc orice intelegere omeneasca. Atitudinea apofatica in care se poate vedea caracterul original al intregii gindiri teologice a traditiei rasaritene este o neincetata marturie data Sfintului Duh care implineste toate neajunsurile, care face sa se depaseasca toate marginirile, care da cunoasterii Celui Necunoscut plinatatea experientei, care transforma intunericul dumnezeiesc in lumina, in care ne impartasim cu Dumnezeu.
Daca Dumnezeul incognoscibil se descopera ca Treime Sfinta, daca neputinta de a-L cunoaste ne apare ca taina celor trei persoane si a firii una, acest lucru este posibil tocmai pentru ca Sfintul Duh descopera contemplarii noastre plinatatea Fiintei dumnezeiesti. Pentru aceasta, in traditia rasariteana, ziua Cincizecimii este numita ziua Treimii. Ea este statornicia absoluta, limita oricarei contemplari, a intregii inaltari si, in acelasi timp, principiul oricarei teologii, adevar primordial, datul initial de la care pornind isi ia inceputul orice gind, orice fiinta. Sfintul Grigorie de Nazianz, Evagrie Ponticul, Sfintul Maxim Marturisitorul si alti Parinti identificau cunoasterea desavirsita a Treimii cu Imparatia lui Dumnezeu, desavirsirea ultima la care sint chemate fiintele create. Teologia mistica a Bisericii de Rasarit se va afirma totdeauna ca triadocentrica. Cunoasterea lui Dumnezeu va fi pentru ea o cunoastere a Treimii, unirea mistica, o unitate de viata cu Cele trei persoane dumnezeiesti. Antinomia dogmei trinitare, identitatea tainica a Monadei-Triada va fi cu zel pazita in duhul apofatismului rasaritean, care se va opune formulei apusene a purcederii ab utroque, pentru a nu pune accentul pe unitatea de natura in dauna plinatatii personale a "celor trei Sfintenii care se unesc intr-o singura Stapinire si Dumnezeire". Monarhia Tatalui va fi totdeauna afirmata, izvor unic al persoanelor, in care exista bogatia nesfirsita a firii una. 
Tinind sa conceapa o deplinatate mai insemnata, sa depaseasca toate marginirile conceptuale care ar detemina in mod rational fiinta dumnezeiesca, teologia rasariteana nu ingaduie sa se atribuie firii dumnezeiesti caracterul unei fiinte inchise in sine. Dumnezeu, fiinta una in trei persoane, este mai mult decit o fiinta: El debordeaza fiinta Sa, Se arata in afara ei, se impartaseste fiind neimpartasibil prin fire. Aceste purcederi ale dumnezeirii in afara fiintei, aceste covirsiri ale plinatatii dumnezeiesti sint energiile, fel de a fi propriu lui Dumnezeu, intrucit revarsa plinatatea dumnezeirii Sale prin Duhul Sfint asupra tuturor celor ce sint vrednici sa o primeasca. Pentru aceasta cintarea Cincizecimii numeste Sfintul Duh "riul dumnezeirii curgind de la Tatal prin Fiul".
Aceeasi aspiratie spre deplinatate se arata in invataturile care se refera la facerea lumii. Daca existenta lumii create nu are caracter de necesitate, daca facerea lumii este contingenta, tocmai in aceasta libertate deplina a vointei dumnezeiesti isi afla desavirsirea lumea creata. Caci Dumnezeu a facut din neant un subiect cu totul nou, un cosmos care nu este copie nedesavirsita a lui Dumnezeu, ci o lucrare voita, "cugetata" de "dumnezeiescul sfat". Intr-adevar, in teologia rasariteana, ideile dumnezeiesti, dupa cum am vazut, se prezinta sub infatisarea dinamica de puteri, de vointe, de cuvinte creatoare. Ele definesc fiintele create drept cauze exterioare lor, dar, in acelasi timp, ele le cheama la desavirsire, la eU e‡nai, adica sa fie "fiinta desavirsita", in unire cu Dumnezeu. Astfel, lumea creata apare ca o realitate dinamica, tinzind catre o deplinatate viitoare, mereu prezenta pentru Dumnezeu. Temelia de nezdruncinat a lumii create din neant consta in implinirea sa, care este limita devenirii sale. Or, Cel care implineste, care da deplinatatea oricarei fiinte este Sfintul Duh. Privita in sine, fiinta creata va fi totdeauna o nedeplinatate; privita in Sfintul Duh, ea va aparea ca o deplinatate a fapturii indumnezeite. De-a lungul istoriei sale, lumea creata va fi pusa intre aceste doua hotare fara sa se poata concepe vreodata "firea curata" si harul ca doua realitati juxtapuse care s-ar adauga una celeilalte. Traditia Bisericii de Rasarit recunoaste faptura care tinde la indumnezeire, depasindu-se in mod continuu in har; ea recunoaste, de asemenea, faptura cazuta, care se desparte de Dumnezeu pentru a intra intr-un nou plan existential, cel al pacatului si al mortii; dar ea se va feri sa atribuie o desavirsire statica firii create, privite in ea insasi. Intr-adevar, aceasta ar insemna sa atribuie o deplinatate marginita, o suficienta naturala fiintelor care au fost facute ca sa-si gaseasca deplinatatea in unirea cu Dumnezeu.
In antropologia si ascetica ce decurg din aceasta traditie, limita care trebuie depasita este cea a individului, fiinta particulara, rezultat al unui amestec intre persoana si fire. Deplinatatea firii cere unitatea desavirsita a omenirii, un trup unic care se realizeaza in Biserica; deplinatatea virtuala a persoanelor se exprima in libertatea lor fata de orice calificare naturala, fata de orice caracter individual, libertate care face din fiecare dintre ele o fiinta unica si fara de egal, o multime de ipostasuri omenesti avind o singura fire. In unitatea firii comune, persoanele nu sint parti, ci fiecare este un tot care gaseste implinirea desavirsirii sale in unirea cu Dumnezeu. Persoana, chip indestructibil al lui Dumnezeu, tinde mereu spre aceasta deplinatate, desi cauta uneori si in afara de Dumnezeu, caci ea cunoaste, doreste si lucreaza prin firea pe care a intunecat-o pacatul, fire care nu mai detine asemanarea cu Dumnezeu. Asadar, misterul fiintei divine, care este distinctia intre firea una si persoana, este inscrisa in firea umana chemata sa participe la viata Sfintei Treimi. Cei doi poli ai fiintei omenesti, firea si persoana, isi gasesc deplinatatea una in unitatea, cealalta in diversitatea absoluta, caci fiecare persoana se uneste cu Dumnezeu in modul care ii este potrivit numai ei. Unitatea firii purificate va fi necreata si "recapitulata" de Hristos; multimea persoanelor va fi intarita de Duhul Sfint care se va comunica fiecarui madular al trupului lui Hristos. Noua deplinatate, noul plan existential introdus in lume dupa Golgota, dupa Inviere si dupa Cincizecime, se va numi Biserica. 
Numai in Biserica, prin ochii Bisericii, va vedea spiritualitatea rasariteana pe Hristos. Altfel spus, ea Il va cunoaste in Sfintul Duh. Hristos i se va arata totdeauna in plinatatea dumnezeirii Sale, in slava si biruitor, chiar in patima Sa, chiar in mormint. Kenoza va fi implinita de stralucirea dumnezeirii. Mort si odihnindu-Se in mormint, El coboara in iad ca un biruitor si farima pentru totdeauna puterea vrajmasului. Inviat si inaltat la ceruri, El nu poate fi cunoscut de Biserica sub alta infatisare decit aceea a unei persoane din Sfinta Treime, sezind de-a dreapta Tatalui dupa ce a zdrobit moartea. Hristosul "istoric", "Iisus din Nazaret", asa cum aparea in ochii martorilor straini, Hristosul din afara Bisericii este depasit in deplinatatea descoperirii date adevaratilor martori, fiilor Bisericii luminati de Sfintul Duh. Cultul firii umane a lui Hristos este strain traditiei rasaritene sau, mai degraba, aceasta fire umana indumnezeita imbraca aici aceeasi forma slavita pe care ucenicii au vazut-o pe Muntele Taborului, firea omeneasca a Fiului care face sa se vada dumnezeirea comuna cu Tatal si cu Duhul Sfint. Calea imitarii lui Hristos nu a fost niciodata aplicata in viata duhovniceasca a Bisericii de Rasarit. S-ar parea ca aceasta are aici un anumit caracter de nedeplinatate, ca este o atitudine exterioara fata de Hristos. Pentru spiritualitatea rasariteana, singura cale care ne face asemenea lui Hristos este cea a dobindirii harului dat prin Sfintul Duh. Sfintii Bisericii de Rasarit nu au avut niciodata stigmate, amprente exterioare care i-au facut pe citiva mari sfinti si mistici ai Apusului asemanatori lui Hristos Cel suferind. Spre deosebire de acestia, de multe ori sfintii rasariteni au fost transfigurati de lumina launtrica a harului necreat si au devenit stralucitori ca Hristos in timpul Schimbarii Sale la Fata.
Izvorul acestei deplinatati care face sa se depaseasca orice limitare intepenita in doctrina, experienta si viata Bisericii, izvorul acestei bogatii si al acestei libertati este Sfintul Duh. Pe deplin persoana, El nu este niciodata socotit in fiinta Sa ipostatica drept "legatura de iubire" intre Tatal si Fiul, ca o functie de unitate in Treime, unde nu este loc pentru determinari functionale. Marturisind purcederea Sfintului Duh din Tatal, independenta Sa ipostatica fata de Fiul, traditia Bisericii de Rasarit afirma deplinatatea personala a lucrarii Paracletului venit in lume. Duhul Sfint nu este o putere unificatoare, prin care Fiul s-ar impune madularelor trupului Sau tainic, Biserica. Daca da marturie despre Fiul, face aceasta in calitatea Sa de persoana dumnezeiasca independenta de Fiul, persoana dumnezeiasca ce impartaseste fiecarui ipostas omenesc, fiecarui madular al Bisericii, o noua deplinatate, in care persoanele create cresc si marturisesc in mod liber, de la sine, dumnezeirea lui Hristos facuta evidenta in Duhul. "Unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este libertatea", adevarata libertate a persoanelor care nu sint madulare oarbe in unitatea trupului lui Hristos, care nu se anuleaza in unire, ci dobindesc deplinatatea lor personala; fiecare se face un tot in Biserica, deoarece Sfintul Duh se pogoara aparte peste fiecare ipostas omenesc. Daca Fiul atribuie ipostasul Sau firii umane innoite, daca El Se face Cap unui trup nou, Duhul Sfint venit in numele Fiului da dumnezeire fiecarui madular al acestui trup, fiecarei persoane umane. In kenoza Fiului coborit pe pamint, persoana se arata limpede, dar firea raminea ascunsa sub "chipul de rob". In venirea Sfintului Duh, dumnezeirea se descopera ca un Dar, in timp ce persoana Datatorului ramine nearatata. Nimicindu-Se, ca sa zicem astfel, ascunzindu-Se ca persoana, Sfintul Duh impropriaza persoanelor umane harul necreat. Omul se uneste cu Dumnezeu, adaptindu-se deplinatatii fiintei care se deschide chiar in strafundurile persoanei sale. In eforturile neincetate pe calea inaltarii, a conlucrarii cu vointa dumnezeiasca, firea creata va fi transformata din ce in ce mai mult prin har, pina la indumnezeirea finala care se va descoperi pe deplin in Imparatia lui Dumnezeu. 
Aceeasi plinatate a Sfintului Duh, acelasi avint catre implinirea finala care, depasind tot ceea ce stagneaza si se margineste, se recunoaste in ecleziologia rasariteana. Biserica istorica, concreta, bine delimitata in timp si spatiu, uneste in ea cerul si pamintul, oamenii si ingerii, pe cei vii si pe cei morti, pe pacatosi si pe sfinti, creatul si necreatul. Cum sa recunosti sub defectele si infirmitatile exterioare ale existentei sale istorice pe slavita Mireasa a lui Hristos, "care nu are intinaciune sau zbircitura sau altceva de acest fel" (Efes. 5, 27)? Cum am putea scapa de ispita, de indoiala, daca Sfintul Duh nu ar implini necontenit slabiciunile omenesti, daca limitarile istorice nu ar fi totdeauna depasite, nedeplinatatea totdeauna prefacuta in deplinatate, asa cum apa a fost prefacuta in vin la nunta din Cana Galileii? Cite persoane nu trec pe linga Biserica fara sa recunoasca razele slavei celei vesnice sub infatisarea de smerenie si supunere? Dar citi L-au recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu in "omul durerilor"? Trebuie sa ai ochi pentru a vedea si simtul deschis in Sfintul Duh pentru a recunoaste deplinatatea acolo unde ochiul cel din afara nu vede decit limitari si lipsuri. Nu avem nevoie de "mari epoci" pentru a putea afirma aceasta deplinatate a vietii dumnezeiesti prezenta mereu in Biserica. In vremea Apostolilor, in vremea persecutiilor, in veacurile marilor sinoade au existat "minti mirenesti" care au ramas oarbe inaintea evidentei manifestarilor Duhului lui Dumnezeu in Biserica. Putem oferi un exemplu mai recent. Biserica rusa a produs - in urma cu nici 20 de ani - milioane de martiri si marturisitori care nu sint cu nimic mai prejos de cei din primele secole. Revarsarile din abundenta ale harului, minunile cele mai impresionante au avut loc oriunde credinta a fost pusa la incercare; icoanele se reinnoiau in fata ochilor spectatorilor uimiti, cupolele bisericilor straluceau de o lumina care nu era din aceasta lume. Si, minunea cea mai mare dintre toate, Biserica a stiut sa triumfe peste toate dificultatile, sa iasa din aceasta incercare refacuta si intarita. Totusi, aceste aspecte abia daca au fost remarcate. Latura glorioasa a ceea ce s-a petrecut in Rusia va ramine aproape lipsita de importanta pentru cei mai multi: s-a protestat adesea impotriva persecutiilor, unii si-au exprimat regretul ca Biserica rusa n-a stiut sa se comporte ca o putere temporala si politica; i s-a iertat aceasta "omeneasca slabiciune". Hristos Cel rastignit si ingropat nu poate fi judecat altminteri de catre cei ce se arata orbi fata de lumina lui Dumnezeu. Pentru a sti sa recunosti biruinta sub infatisarea infringerii, puterea lui Dumnezeu care se implineste in slabiciune, adevarata Biserica in realitatea sa istorica, trebuie sa primesti, dupa cuvintul Sfintului Pavel "nu duhul acestei lumi, ci Duhul Cel din Dumnezeu", ca sa stim cele ce sint daruite de la Dumnezeu prin harul Sau (I Cor. 2, 12). fatismul caracteristic teologiei mistice a Bisericii de Rasarit ne apare in final ca o marturie adusa plinatatii Sfintului Duh, persoana care ramine necunoscuta, desi Ea umple toate, facindu-le sa tinda spre implinirea lor ultima. Totul devine plinatate in Sfintul Duh: lumea care a fost creata pentru a fi indumnezeita, persoanele omenesti chemate la unirea cu Dumnezeu, Biserica in care se savirseste aceasta unire; in fine, Dumnezeu Se face cunoscut prin Sfintul Duh in deplinatatea fiintei Sale, care este Sfinta Treime. Credinta, care este un sens apofatic al acestei deplinatati, nu poate ramine oarba in persoanele care vin la unirea cu Dumnezeu. Duhul Sfint Se face in ele principiul insusi al constiintei lor care se deschide din ce in ce mai mult realitatilor dumnezeiesti. Viata duhovniceasca, dupa autorii ascetici rasariteni, nu este niciodata inconstienta, cum am vazut in ultimele doua capitole. Aceasta constiinta a harului lui Dumnezeu prezent in noi se numeste de obicei "gnoza" sau cunoastere duhovniceasca, pe care Sfintul Isaac Sirul o defineste drept "simtul vietii vesnice" sau "simtul realitatilor tainice". Gnoza inlatura orice marginire a constiintei, orice Agnoia (ignoranta), a carei ultima expresie este iadul cel intunecat. Implinirea gnozei este contemplarea luminii dumnezeiesti a Sfintei Treimi, cunoasterea deplina care este parusia, judecata si intrarea in viata cea vesnica implinindu-se, dupa Sfintul Simeon Noul Teolog, inca de aici, inainte de moarte si de inviere, in sfintii care traiesc intr-o necontenita participare la Dumnezeu.
Constiinta plinatatii Sfintului Duh data fiecarui membru al Bisericii, dupa masura inaltarii personale a fiecaruia, face sa se risipeasca intunericul mortii, teama de judecata, adincul iadului, indreptind privirile numai catre Domnul care vine in slava Sa. Aceasta bucurie a invierii si a vietii vesnice face din noaptea de Pasti un "ospat al credintei", unde fiecare participa, fie chiar intr-o masura foarte redusa si pentru citeva clipe, la plinatatea "zilei a opta", care nu va avea sfirsit. O omilie atribuita Sfintului Ioan Gura de Aur, citita in fiecare an in timpul utreniei de Pasti, reda in mod desavirsit sensul acestei deplinatati eshatologice la care nazuieste crestinatatea rasariteana. Nu am putea afla alte cuvinte mai graitoare pentru a sfirsi studiile noastre asupra teologiei mistice a Bisericii de Rasarit:
"De este cineva crestin bun si iubitor de Dumnezeu, sa se indulceasca de acest praznic bun si luminat. 
De este cineva sluga inteleapta, sa intre intru bucuria Domnului sau.
De s-a ostenit cineva postind, sa-si ia acum dinarul.
Daca a lucrat cineva din ceasul dintii, sa-si ia acum plata dreapta; de a venit cineva dupa ceasul al treilea, multumind sa praznuiasca; de a ajuns cineva numai dupa ceasul al saselea, de nimic sa nu se indoiasca, pentru ca de nimic nu se va pagubi; de a lipsit cineva pina la ceasul al noualea, sa se apropie, de nimic indoindu-se; de a ajuns cineva numai in ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama ca a zabovit.
Ca milostiv fiind Stapinul, primeste pe cel din urma ca pe cel dintii; odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul intii; pe cel de pe urma il miluieste si pe cel dintii il mingiie; aceluia plateste si acestuia daruieste; faptele le primeste, vointa o cuprinde; El cinsteste osteneala, lauda buna odihna.
Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului vostru: si cei dintii, ca si cei din urma luati plata; bogatii si saracii impreuna dantuiti; cei ce v-ati infrinat si cei lenesi cinstiti ziua; cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-va astazi...

Masa este plina, ospatati-va toti! Vitelul este mare, nimeni sa nu iasa flamind.

Toti sa va indulciti de ospatul credintei; toti sa luati bogatia bunatatii!

Nimeni sa nu plinga pentru saracie, ca s-a aratat Imparatia tuturor.

Nimeni sa nu se tinguiasca pentru pacate, ca iertarea a stralucit din mormint.

Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a slobozit pe noi moartea Mintuitorului.

Stinsu-o-a pe ea Cel ce a fost tintuit de ea.

Pradat-a iadul Cel ce S-a pogorit la iad.

Amaritu-l-a pe el Cel care l-a facut sa guste din Trupul Sau.

Si aceasta mai inainte cunoscind, Isaia a strigat: "Iadul s-a tinguit, intimpinindu-Te pe Tine jos. Iadul s-a tinguit pentru ca a fost batjocorit; batjocoritu-s-a ca s-a surpat; batjocoritu-s-a ca a fost inlantuit.

Luat-a un trup si s-a vazut in fata lui Dumnezeu; luat-a pamint si s-a intilnit cu cerul; luat-a ceea ce este vazut si a cazut in ceea ce este nevazut.

Unde-ti este, moarte, boldul? Unde-ti este, iadule, biruinta? Sculatu-S-a Hristos si tu ai fost biruit.

Sculatu-S-a Hristos si au cazut dracii.

Inviat-a Hristos si se bucura ingerii.

Inviat-a Hristos si viata salta de bucurie.

Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in groapa.

Ca Hristos inviind din morti S-a facut inceputul Invierii celor adormiti. Aceluia este slava si cinstea in vecii vecilor. Amin".


Sursa:http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/teologia-mistica/ospatul-imparatiei-82726.html

Cheile Geogelului(Transilvania)

Cheile Geogelului (Transilvania)

CAI DE ACCES
*DJ 107 I ,situate la iesirea din satul Geogel.

In peisajul mirific al muntilor Trascaului ,se afla Cheile Geogelului situate pe cursul mijlociu al Vaii Geogelului.Raul Geogel poarta in lungul cursului sau diferite denumiri :in amonte poarta denumirea de Mogos,in zona cheilor Geogel ,iar in aval Valea Manastirii.Frumusetea cheilor formeaza un peisaj spectaculos modelat in calcare ,cheile atingand altitudinea maxima de 1009m si altitudinea minima de 680m .De-a lungul Cheilor Geogelului domina doua culmi calcaroase :Culmea Grozestilor situata in nord si Culmea Nicaia situata in sud.Aceste culmi prezinta numeroase ramificatii caracterizate prin prezenta de turnuri si hornuri ,marginite de mase de grohotisuri fixe si mobile.Modelarea cheilor a dus la formarea unor pereti abrupti care intr-un anumit sector sunt despartiti de o latime de numai 2-3m ,cheile ingustandu-se in acel punct.Prezenta plantelor alpine este incununata de unele specii endemice care dau un aer aparte florei rezervatiei.

Bibliografie:"Transilvania-Trasee turistice in zonele naturale de recreere si agrement
din Transilvania-Mandri de Romania"

26 mai 2014
Ada-Giulia Marginean

Teologie si mistica in traditia Bisericii de Rasarit(11)

Lumina dumnezeiasca
Unirea cu Dumnezeu este o taina care se implineste in persoanele omenesti.

O fiinta umana pe calea unirii nu este niciodata micsorata in calitatea ei de persoana, desi renunta la vointa proprie, la inclinarile sale firesti. Renuntind liber la tot ceea ce ii este propriu prin fire, persoana umana se realizeaza pe deplin in har. Ceea ce nu este liber, ceea ce nu este constient nu are valoare personala. Lipsurile, suferintele nu pot deveni o cale catre unire daca nu sint acceptate in mod liber. O persoana desavirsita este pe deplin constienta in toate hotaririle: ea este libera de orice constringere, de orice necesitate fireasca. O persoana, cu cit inainteaza mai mult pe calea unirii, cu atit este mai constienta. Aceasta luciditate in viata duhovniceasca la autorii ascetici rasariteni se numeste cunoastere. Ea se arata pe deplin pe treptele superioare ale caii mistice, ca fiind cunoasterea desavirsita a Treimii. De aceea, Evagrie Ponticul identifica Imparatia lui Dumnezeu cu cunoasterea Sfintei Treimi - constiinta obiectului unirii. Dimpotriva, necunoasterea, la limita ei extrema, nu ar fi nimic altceva decit iadul, cea mai de pe urma cadere a persoanei. Viata duhovniceasca - sporirea persoanei umane in har - este totdeauna constienta, necunoasterea fiind un semn al pacatului, "somnul sufletului". Trebuie deci sa fim mereu in stare de veghe, sa ne purtam ca fii ai luminii - ut filii lucis ambulate (Efes. 5, 8), dupa cuvintul Sfintului Pavel: "Surge, qui dormis, et exsurge a mortuis, et illuminabit te Christus".
Sfinta Scriptura abunda in expresii referitoare la lumina, la iluminarea dumnezeiasca, la Dumnezeu care este numit Lumina. Pentru teologia mistica a Bisericii de Rasarit acestea nu sint metafore, figuri retorice, ci cuvinte exprimind un aspect real al dumnezeirii. Daca Dumnezeu este numit Lumina, aceasta se face pentru ca El nu poate ramine strain experientei noastre. "Gnoza", cunoasterea dumnezeirii la nivelul ei cel mai inalt, este o forta a luminii necreate, aceasta experienta insasi fiind lumina: in lumine tuo videbimus lumen - "In Lumina Ta vom vedea lumina" (Ps. 35, 10). Este tocmai ceea ce percepem si realitatea prin care percepem trairea mistica. Pentru Sfintul Simeon Noul Teolog, experierea luminii, care este viata duhovniceasca constienta sau "gnoza", descopera prezenta harului dobindit de persoana umana. "Noi nu vorbim despre lucruri pe care nu le stim, spune el, ci dam marturie despre ceea ce ne este cunoscut. Caci lumina straluceste deja in intuneric, in noapte si in zi, in inimile si in mintile noastre. Aceasta lumina fara apus, fara schimbare, nestricacioasa, care nu se intuneca niciodata, ne lumineaza; ea vorbeste, activeaza, ea este vie si datatoare de viata, ea preschimba in lumina pe cei pe care ii lumineaza. Dumnezeu este Lumina si cei pe care ii invredniceste sa-L vada Il vad ca Lumina; cei care L-au primit L-au primit ca Lumina. Caci lumina slavei Sale premerge fetei Sale si este cu neputinta sa Se arate altfel decit in lumina. Cei ce n-au vazut aceasta Lumina nu L-au vazut pe Dumnezeu, caci Dumnezeu este Lumina. Cei ce n-au primit aceasta Lumina nu au primit inca harul, caci primind harul, se primeste lumina dumnezeiasca si Dumnezeu... Cei care nu au primit-o inca, cei ce nu s-au impartasit inca din Lumina se gasesc mereu sub jugul legii, pe tarimul umbrei si al inchipuirilor, sint inca prunci ai roabei. Regi sau patriarhi, episcopi sau preoti, printi sau slugi, mireni sau monahi, ei vor fi deopotriva in intuneric si calatoresc in bezna, daca nu vor sa se pocaiasca asa cum ar trebui. Caci pocainta este usa care duce de la tarimul intunericului la cel al Luminii. Deci, cei ce nu sint inca in lumina nu au trecut cum se cuvine prin usa pocaintei... Robii pacatului urasc lumina, temindu-se sa nu le dea la iveala faptele lor ascunse." Daca viata in pacat este uneori in mod voit inconstienta (inchidem ochii ca sa nu-l vedem pe Dumnezeu), viata in har este un progres neincetat al constiintei, o traire crescinda a luminii dumnezeiesti.
Dupa Sfintul Macarie Egipteanul, focul harului aprins de Sfintul Duh in inimile crestinilor ii face pe acestia sa straluceasca in fata Fiului lui Dumnezeu ca niste faclii. Acest foc dumnezeiesc potrivit vointei omenesti se aprinde uneori cu o lumina mai mare, alteori scade si nu mai straluceste in inimile tulburate de patimi. "Focul nematerial si dumnezeiesc lumineaza si incearca sufletele. Focul acesta S-a pogorit peste Apostoli in chip de limbi de foc. Focul acesta i-a stralucit lui Pavel, i-a vorbit, i-a luminat mintea si, in acelasi timp, i-a orbit ochii, caci ceea ce este trup nu poate indura stralucirea acestei lumini. Moise a vazut acest foc in rugul aprins. Acest foc l-a rapit pe Ilie de pe pamint, sub forma carului in flacari... Ingerii si duhurile slujitoare lui Dumnezeu se impartasesc de stralucirea acestui foc... Acest foc alunga dracii si zdrobeste pacatele. El este puterea invierii, savirsirea vietii vesnice, luminarea sufletelor sfinte, statornicia puterilor ceresti." Acestea sint energiile dumnezeiesti, "razele dumnezeirii" despre care vorbeste Dionisie Pseudo-Areopagitul, puterile creatoare care patrund universul si se fac cunoscute in afara fapturilor, ca lumina neapropiata in care salasluieste Treimea. Daruite crestinilor de catre Duhul Sfint, energiile nu mai apar ca niste cauze din afara, ci ca har, ca lumina launtrica ce preschimba firea indumnezeind-o. "Dumnezeu este numit Lumina nu dupa fiinta, ci dupa lucrarea Sa", spune Sfintul Grigorie Palama. Ca Dumnezeu, El se arata, se impartaseste, poate fi cunoscut, El este Lumina. Daca Dumnezeu este numit Lumina, aceasta nu se face numai prin analogie cu lumina materiala. Lumina dumnezeiasca nu are un sens alegoric si abstract: ea este un dat al experientei mistice. "Aceasta experienta dumnezeiasca este data fiecaruia dupa masura lui si poate fi mai mult sau mai putin insemnata, dupa vrednicia celor care o simt." Vederea desavirsita a dumnezeirii devenite perceptibila in lumina Sa necreata este "taina zilei a opta"; ea apartine veacului viitor. Totusi, cei ce sint vrednici ajung sa vada "Imparatia lui Dumnezeu venind cu putere" (Mc. 9, 1) inca din viata aceasta, precum au vazut-o cei trei Apostoli pe Muntele Tabor.
Disputele teologice cu privire la natura luminii lui Hristos de la Schimbarea la Fata, dispute care au pus fata in fata, catre mijlocul veacului al XIV-lea, pe aparatorii traditiei doctrinare a Bisericii de Rasarit si pe tomistii apuseni, vizau in fond o problema religioasa de cea mai mare insemnatate. Era vorba de realitatea experientei mistice, de posibilitatea comunicarii constiente cu Dumnezeu, de natura necreata sau creata a harului. Erau in joc problema vocatiei ultime a oamenilor, ideea de fericire, de indumnezeire. A fost o lupta intre teologia mistica si filosofia religioasa sau, mai degraba, o teologie a conceptelor care nu voia sa incuviinteze ceea ce i se parea a fi o nesocotinta, o "nebunie". Dumnezeul revelatiei si al experientei religioase era pus fata in fata cu Dumnezeul filosofilor si al oamenilor de stiinta, pe tarimul misticii si, inca o data, nebunia dumnezeiasca a biruit intelepciunea omeneasca. Fiind siliti sa-si defineasca pozitia, sa formuleze concepte privind realitati care depasesc orice speculatie filosofica, filosofii au trebuit pina la urma sa emita o judecata care, la rindul ei, a parut o "nebunie" pentru traditia rasariteana: ei au sustinut firea creata a harului indumnezeitor. Nu vom reveni asupra acestei probleme pe care am tratat-o in capitolul IV, unde era vorba despre deosebirea dintre fiinta si energiile lui Dumnezeu. Apropiindu-ne de sfirsitul studiului nostru, trebuie sa infatisam energiile dumnezeiesti sub un alt aspect: acela al luminii necreate in care Se descopera Dumnezeu si Se impartaseste celor care intra in unire cu El.
Aceasta lumina sau iluminare poate fi definita drept caracterul vazut al dumnezeirii, al energiilor sau al harului in care Dumnezeu se face cunoscut. Ea nu este de ordin intelectual, cum este uneori luminarea intelegerii luata in sens alegoric si abstract. Ea nu este nici o realitate de ordin sensibil. Totusi, aceasta lumina umple in acelasi timp intelegerea si simturile, descoperindu-se omului intreg si nu numai uneia dintre facultatile sale. Lumina dumnezeiasca, fiind un dat al experientei mistice, depaseste in acelasi timp simturile si intelegerea. Ea este imateriala si nu are in ea nimic sensibil, de aceea Sfintul Simeon Noul Teolog o numeste in poeziile sale "foc nevazut", afirmind totodata vizibilitatea sa, dar ea nu este nicidecum o lumina inteligibila. Tomul aghioritic, o apologie alcatuita de calugarii din Muntele Athos dupa disputele teologice asupra luminii de la Schimbarea la Fata, distinge lumina vazuta, lumina inteligentei si lumina necreata, care le depaseste deopotriva pe celelalte doua. "Lumina inteligentei - spun monahii atoniti - este deosebita de cea care este perceputa prin simturi. Intr-adevar, lumina vazuta ne arata obiectele care se potrivesc simturilor noastre, in timp ce lumina necreata arata adevarul care se afla in ginduri. Asadar, vederea si intelegerea nu detin una si aceeasi lumina, ci fiecareia dintre aceste doua facultati ii este propriu sa activeze dupa natura ei si in limitele proprii. Totusi, cind cei ce sint vrednici de aceasta primesc harul si puterea duhovniceasca si supranaturala, ei percep atit prin simturi, cit si prin intelegere ceea ce este mai presus de orice simt si de orice intelegere.... asa cum este cunoscut numai de Dumnezeu si de cei care au avut parte de trairea harului Sau".
Cei mai multi dintre Parintii care au vorbit despre Schimbarea la Fata confirma natura necreata, dumnezeiasca, a luminii care s-a aratat Apostolilor. Sfintul Grigorie de Nazianz, Sfintul Chiril al Alexandriei, Sfintul Maxim Marturisitorul, Sfintul Andrei Criteanul, Sfintul Ioan Damaschinul, Sfintul Simeon Noul Teolog, Eftimie Zigaben se exprima in acest sens si ar fi foarte imprudent sa se interpreteze aceste texte ca fiind o emfaza retorica. Sfintul Grigorie Palama dezvolta aceasta invatatura in raport cu problema trairii mistice. Lumina pe care au vazut-o Apostolii pe Muntele Tabor este proprie lui Dumnezeu prin fire. Vesnica, nesfirsita, existind in afara de timp si spatiu, ea aparea in teofaniile Vechiului Testament ca slava a lui Dumnezeu: aparitie inspaimintatoare si de nesuportat pentru creaturi, fiind exterioara, straina firii omenesti inainte de Hristos, in afara Bisericii. Pentru aceasta, dupa Sfintul Simeon Noul Teolog, Pavel pe drumul Damascului, neavind inca credinta in Hristos, a fost orbit si trintit la pamint de aparitia luminii dumnezeiesti. Dimpotriva, Maria Magdalena, dupa Sfintul Grigorie Palama, a putut vedea lumina Invierii care umplea mormintul si facea sa se vada tot ce se afla in el, cu tot intunericul noptii, "ziua vazuta" neluminind inca pamintul; tot aceasta lumina a facut-o sa vada ingerii si sa vorbeasca cu ei. In clipa Intruparii, Lumina dumnezeiasca s-a concentrat, ca sa spunem asa, in Hristos, Dumnezeu-Omul, in care salasluia trupeste plinatatea dumnezeirii. Aceasta inseamna ca firea umana asumata de Hristos era indumnezeita prin unirea ipostatica cu firea divina; ca Hristos, in timpul vietii Sale pamintesti, a stralucit totdeauna lumina dumnezeiasca, ramasa nevazuta pentru cea mai mare parte dintre oameni. Schimbarea la Fata nu a fost un fenomen circumscris in timp si spatiu: in acel moment, pentru Hristos, chiar in firea Sa umana, nu s-a produs nici o schimbare, ci schimbarea s-a produs in constiinta Apostolilor care, pentru un anumit timp, au primit puterea de a vedea pe Invatatorul lor asa cum era El, stralucind de lumina cea vesnica a dumnezeirii Sale. Pentru Apostoli, aceasta era o iesire din istorie, incunostiintare despre realitatile cele vesnice. Sfintul Grigorie Palama spune in cuvintul sau la Schimbarea la Fata: "Lumina Schimbarii la Fata a Domnului nu a inceput si nu a luat sfirsit; ea a ramas necircumscrisa (in timp si spatiu) si imperceptibila simturilor, cu toate ca a fost vazuta cu ochii trupesti..., dar printr-o transmutare a simturilor lor, ucenicii Domnului trecura de la trup la Duh".
Pentru a vedea Lumina dumnezeiasca cu ochii trupesti, asa cum au vazut-o ucenicii Domnului pe Muntele Tabor, trebuie sa ne impartasim din aceasta lumina, sa fim preschimbati de ea intr-o masura mai mica sau mai mare. Experienta mistica presupune deci o schimbare a firii noastre, preschimbarea prin har. Sfintul Grigorie Palama spune in chip lamurit: "Cel care participa la energia dumnezeiasca... ajunge el insusi, intr-un fel, lumina; el este unit cu Lumina si, o data cu Lumina, el vede cu o deplina constiinta de sine tot ceea ce ramine ascuns celor ce nu au acest har; el depaseste astfel nu numai simturile trupesti, ci si tot ceea ce poate fi cunoscut (prin inteligenta)..., caci cei curati cu inima Il vad pe Dumnezeu... care, fiind Lumina, salasluieste in ei si li se descopera celor care Il iubesc, preaiubitilor Lui".
Trupul nu trebuie sa fie o piedica in trairea mistica. Dispretuirea maniheica a naturii materiale este straina ascezei ortodoxe. "Noi nu dam numele de om numai sufletului sau numai trupului, ci amindurora impreuna, caci omul intreg a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu", spune Sfintul Grigorie Palama. Trupul trebuie sa fie induhovnicit, sa ajunga un "trup duhovnicesc", dupa cuvintul Sfintului Pavel. Scopul nostru ultim nu este numai o contemplare intelectuala a lui Dumnezeu; daca ar fi asa, invierea mortilor ar fi de prisos. Cei fericiti vor vedea pe Dumnezeu fata catre fata in deplinatatea firii lor create. De aceea Tomul aghioritic atribuie inca din aceasta lume firii trupesti curatite anumite "dispozitii duhovnicesti": "Daca trupul trebuie sa ia parte impreuna cu sufletul la negraitele bunatati ale veacului viitor, este sigur ca el trebuie sa se impartaseasca dintr-insele, in masura in care se poate, inca de pe acum... Caci si trupul are experienta celor dumnezeiesti, cind puterile patimitoare ale sufletului sint nu date mortii, ci preschimbate si sfintite".
Ca lumina - principiu al manifestarii - harul nu poate ramine in noi imperceptibil. Noi nu putem sa nu-L simtim pe Dumnezeu daca firea noastra este in stare de sanatate duhovniceasca. Nesimtirea in viata launtrica este o stare anormala. Trebuie sa stii sa iti recunosti propriile stari si sa judeci fenomenele vietii mistice. Pentru aceasta, Sfintul Serafim din Sarov isi incepe invataturile duhovnicesti cu cuvintele: "Dumnezeu este un foc care incalzeste si aprinde inimile. Daca simtim in inimile noastre frigul ce vine de la diavol - caci diavolul este rece -, sa-L chemam pe Domnul si El va veni si va incalzi inima noastra prin dragostea fata de El si fata de aproapele. Si in fata caldurii fetei Sale va fi alungat frigul vrajmasului". Harul se va face cunoscut ca bucurie, pace, caldura launtrica, lumina. Starile de uscaciune, de "noapte mistica" in spiritualitatea Bisericii de Rasarit nu au acelasi sens ca in Apus. O persoana care intra in unire din ce in ce mai strinsa cu Dumnezeu nu poate ramine in afara luminii. Daca ea se afla afundata in intuneric, aceasta se datoreaza faptului ca firea sa este intunecata de vreun pacat sau pentru ca Dumnezeu o incearca pentru a-i mari si mai mult rivna. Aceste stari trebuie depasite prin ascultare si smerenie, la care Dumnezeu raspunde aratindu-Se din nou in suflet, impartasind Lumina Sa fiintei omenesti parasite pentru o vreme. Uscaciunea sufletului este o stare bolnavicioasa care nu poate dura; autorii de lucrari de ascetica si mistica apartinind traditiei orientale n-au considerat vreodata uscaciunea sufletului drept o etapa necesara si normala pe calea unirii cu Dumnezeu. Ea este un accident foarte frecvent pe aceasta cale, dar totdeauna primejdios. Este foarte apropiata de akedia - tristetea sau plictiseala, racirea inimii, care produce indiferenta. Este o incercare care duce fiinta umana la hotarele mortii duhovnicesti, pentru ca urcusul spre sfintenie, lupta pentru lumina dumnezeiasca nu este fara primejdie. Cei ce cauta lumina, viata constienta in Dumnezeu, trec printr-o mare primejdie duhovniceasca, dar Dumnezeu nu-i lasa sa rataceasca in intuneric.
"Adesea vedeam Lumina - spune Sfintul Simeon Noul Teolog -, uneori ea imi aparea inlauntrul meu, cind sufletul meu avea pace si liniste, sau nu aparea decit departe si chiar se ascundea cu totul. Incercam atunci o imensa mihnire, crezind ca nu o voi revedea niciodata. Dar, de indata ce reincepeam sa vars lacrimi, indata ce marturiseam o deplina lepadare de tot, o deplina umilinta si ascultare, Lumina reaparea, asemenea soarelui care alunga grosimea norilor si care se arata putin cite putin aducind bucuria. Astfel, Tu, Cel Negrait, Nevazut, Neapropiat, care misti toate, prezent in toate lucrurile si totdeauna, umplind toate, aratindu-Te si ascunzindu-Te in fiecare ceas, Tu dispareai si mi Te aratai ziua si noaptea. Incet, incet, Tu ai risipit intunericul care era in mine, ai alungat norul care ma acoperea, mi-ai deschis auzul duhovnicesc, ai curatit lumina ochilor mintii mele. In sfirsit, facindu-ma asa cum voiai Tu, Te-ai descoperit sufletului meu stralucitor, venind la mine, inca nevazut. Si deodata, Tu ai aparut ca un alt soare, o negraita bunavointa dumnezeiasca." Acest text ne arata ca uscaciunea sufletului este o stare trecatoare care nu poate deveni statornica. Intr-adevar, atitudinea eroica a marilor sfinti ai crestinatatii apusene, prada durerii date de despartirea tragica de Dumnezeu, noaptea mistica drept cale, drept necesitate duhovniceasca, sint necunoscute spiritualitatii Bisericii de Rasarit. Cele doua traditii s-au despartit din cauza unui punct tainic din cadrul doctrinei, anume cel privind Sfintul Duh, izvorul sfinteniei. Doua conceptii dogmatice diferite corespund celor doua experiente, celor doua cai de sfintire, care nu se aseamana deloc. Dupa schisma, caile care duc la sfintenie nu sint aceleasi pentru Apus si pentru Rasarit. Unii isi dovedesc credinta in Hristos in singuratatea si parasirea din noaptea gradinii Ghetsimani; ceilalti dobindesc siguranta unirii cu Dumnezeu in lumina Schimbarii la Fata.
Un pasaj scos din Revelatiile Sfintului Serafim din Sarov, scrise la inceputul veacului al XIX-lea, ne face sa intelegem mai bine decit toate expunerile teologice in ce consta aceasta siguranta, aceasta "gnoza" sau cunoastere a unirii cu Dumnezeu. In cursul unei convorbiri pe care o avea cu Sfintul Serafim la marginea unei paduri, intr-o dimineata de iarna, un ucenic al Sfintului Serafim, autorul textului pe care il citam, a spus invatatorului sau:
- "Nu inteleg totusi cum putem avea siguranta ca ne aflam in Duhul lui Dumnezeu. Cum as putea sa recunosc intr-un mod sigur, in mine insumi, aratarea Lui?
- Ti-am mai spus - zice Parintele Serafim - ca este foarte simplu. Ti-am vorbit multa vreme despre starea in care se gasesc cei care sint in Duhul lui Dumnezeu; si-am lamurit, de asemenea, cum trebuie recunoscuta prezenta Lui in noi... Ce-ti mai trebuie, prietene?!
- Trebuie sa pricep mai bine tot ce mi-ai spus.
- Prietene, amindoi sintem in aceasta clipa in Duhul lui Dumnezeu... De ce nu vrei sa ma privesti?
- Nu te pot privi Parinte, raspunsei, ochii tai arunca flacari; fata ta a devenit mai orbitoare decit soarele si ma dor ochii privindu-te.
- Nu te teme de nimic - spuse el - in aceasta clipa ai devenit la fel de luminos ca si mine. Si tu esti acum in plinatatea Duhului lui Dumnezeu; altfel, nu m-ai putea vedea asa cum ma vezi.
Si, aplecat spre mine, imi spuse incet la ureche:
- Asadar, da slava Domnului Dumnezeu pentru nesfirsita Sa bunatate pe care o are fata de noi. Asa cum ai vazut, nici n-am facut macar semnul crucii; a fost de ajuns sa rog numai pe Dumnezeu in gind, in inima mea, spunind launtric: Doamne, invredniceste-l sa vada limpede cu ochii sai trupesti aceasta pogorire a Duhului Tau, cu care invrednicesti pe slujitorii Tai, cind binevoiesti sa li Te arati in marita lumina a slavei Tale. Si, cum vezi, prietene, Domnul a implinit pe data aceasta cerere a smeritului Serafim... Cit de recunoscatori trebuie sa fim lui Dumnezeu pentru acest negrait dar acordat amindurora! Nici chiar Parintii pustiului n-au avut totdeauna asemenea semne ale bunatatii Sale. Aceasta inseamna ca harul lui Dumnezeu - ca o maica plina de duiosie fata de copiii ei - a binevoit ca prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu sa-ti mingiie inima intristata... Asadar, de ce nu vrei, prietene, sa ma privesti drept in fata? Priveste fara teama, deschis! Domnul este cu noi.
Incurajat de aceste cuvinte, am privit si am fost cuprins de o evlavioasa spaima. Imagineaza-ti fata omului care-ti vorbeste in mijlocul soarelui in stralucirea razelor sale orbitoare de la mijlocul zilei. Vezi miscarea buzelor sale, expresia schimbatoare a ochilor lui, ii auzi vocea, simti miinile lui care te tin de umeri, dar nu vezi nici aceste miini, nici trupul interlocutorului tau, nimic, decit lumina stralucitoare care se raspindeste departe, la citiva stinjeni in jur, luminind prin stralucirea sa pajistea acoperita cu zapada si fulgi albi care nu contenesc sa cada...
- Ce simti?..., ma intreba Parintele Serafim.
- O bunastare nesfirsita, raspunsei.
- Dar ce fel de bunastare? In ce anume?
- Simt, raspunsei, o asemenea liniste, o asemenea pace in sufletul meu, ca nu gasesc cuvinte sa o spun.
- Aceasta, prietene, este pacea despre care vorbea Domnul, cind spunea ucenicilor Sai: Pacea Mea dau voua; pacea pe care lumea nu o poate da... pacea care covirseste toata mintea.
Ce mai simti inca?
- O nesfirsita bucurie in inima.
Si Parintele Serafim urma:
- Cind Duhul lui Dumnezeu coboara in om si il invaluie in plinatatea prezentei Sale, atunci sufletul este covirsit de o negraita bucurie, caci Duhul Sfint umple de bucurie toate cele pe care le atinge... Daca pirga bucuriei viitoare umple deja sufletul nostru de o asemenea blindete, de o asemenea bucurie, ce vom spune despre bucuria care asteapta in Imparatia cereasca pe toti cei ce pling aici pe pamint? Si tu, prietene, ai plins destul in cursul vietii tale pamintesti, dar vezi bucuria pe care ti-o trimite Domnul ca sa te mingiie chiar in lumea aceasta. Acum trebuie sa te nevoiesti, sa faci necontenite stradanii, sa dobindesti puteri din ce in ce mai mari pentru a ajunge la masura desavirsita a staturii lui Hristos... Aceasta bucurie pe care o simtim in aceasta clipa, in parte si scurta, atunci se va arata in toata stralucirea ei, covirsind fiinta noastra cu negraite desfatari pe care nimeni nu ni le va putea rapi".
Istorisirea acestei experiente cuprinde in simplitatea ei toate invataturile Parintilor rasariteni despre "gnoza", traire a harului care atinge gradul cel mai inalt in contemplarea luminii dumnezeiesti. Aceasta lumina umple persoana ajunsa la unirea cu Dumnezeu. Aceasta nu este un extaz, stare trecatoare care rapeste, care smulge fiinta omeneasca din experienta obisnuita, ci o viata constienta in lumina, in neincetata comuniune cu Dumnezeu. Intr-adevar, am citat mai sus un loc din Sfintul Simeon Noul Teolog, dupa care starile extatice ar fi caracteristice mai ales persoanelor a caror fire nu a fost inca schimbata, adaptata vietii dumnezeiesti. Transfigurarea firii create incepind inca din aceasta lume, este o fagaduinta a noului cer, a noului pamint, intrarea fapturii in viata vesnica inainte de moarte si de inviere. Putine persoane, chiar printre cei mai mari sfinti, ajung la aceasta stare in viata paminteasca. Pilda Sfintului Serafim este cu atit mai izbitoare cu cit el face sa se traiasca, intr-o epoca destul de apropiata, sfintenia Parintilor pustiului care apare aproape ca o poveste pentru credinta noastra rationalista si slaba, pentru mintea noastra devenita "kantiana" prin cadere, mereu gata sa arunce in domeniul numenal, cel al "obiectelor credintei", tot ceea ce depaseste legile sau, mai degraba, obiceiurile firii cazute. Apararea filosofica a "autonomiei" firii noastre marginite, inchise experientei harului, este o afirmare constienta a inconstientei noastre, antignoza, anti-lumina, impotrivire fata de Sfintul Duh care face sa apara in oameni constiinta ca sint in comuniune cu Dumnezeu. In aceeasi convorbire duhovniceasca pe care am citat-o mai sus, Sfintul Serafim spune interlocutorului sau: "In zilele noastre, am ajuns la un asemenea grad de slabire a sfintei credinte in Domnul nostru Iisus Hristos, care este aproape generala, incit putem sa spunem, intr-adevar, ca ne-am indepartat aproape totalmente de adevarata viata crestina. Astazi, unele texte din Sfinta Scriptura ne par stranii... Unii oameni spun: aceste texte sint de neinteles; se poate, oare, admite ca oamenii ar putea sa vada pe Dumnezeu in mod atit de concret? Dar aici nu este nimic de neinteles. Neintelegerea rezulta din faptul ca noi ne-am indepartat de nevinovatia care caracteriza in primele veacuri cunoasterea crestina. Sub pretextul invataturii, al «iluminismului», am intrat intr-un asemenea intuneric al nestiintei, incit astazi gasim de neconceput tot ceea ce pentru crestinii primelor veacuri avea un sens destul de limpede ca sa poata vorbi intre ei de aratarile lui Dumnezeu oamenilor ca despre lucruri cunoscute de toti si deloc stranii".
Regasim "nevinovatia cunoasterii crestine", acolo unde gnoza si dragostea sint una, in experienta tainica, ascunsa ochilor lumii, in viata celor care se unesc cu lumina vesnica a Sfintei Treimi, dar aceasta traire ramine de negrait. "Realitatile veacului viitor, spune Sfintul Isaac Sirul, nu au nume propriu si direct. Despre ele nu se poate avea decit o anumita cunoastere simpla, mai presus de orice cuvint, de orice element, de orice chip, culoare, infatisare sau nume alcatuit in vreun anume fel." "Aceasta este necunoasterea care depaseste orice cunoastere." Ne gasim, din nou, in domeniul apofaticului, in care am inceput studiile noastre privind traditia orientala. Dar in locul intunericului dumnezeiesc este lumina, in locul uitarii de sine este constiinta personala care s-a iluminat pe deplin in experienta harului. Aceasta inseamna ca, actualmente, este vorba de desavirsirea dobindita, de firea transformata prin unirea cu harul, de o fire care ajunge si ea lumina. Cum ar putea intelege aceasta experienta cei care n-au avut-o? Ceea ce incearca sa spuna Sfintul Simeon Noul Teolog ne lasa sa intrevedem, in termeni paradoxali, tot ceea ce ramine inca inchis pentru cugetul nostru neiluminat: "Cind ajungem la desavirsire - spune el - Dumnezeu nu mai vine la noi ca mai inainte, fara chip si fara infatisare... El vine totusi, intr-un anume fel in chip de Dumnezeu: caci Dumnezeu nu se arata niciodata intr-o fata sau urma oarecare, ci se face vazut in simplitatea Sa, format de Lumina fara forma, de neinteles, de negrait. Nu pot spune nimic mai mult. Cu toate acestea, El se face vazut limpede, El poate fi pe deplin recunoscut, El vorbeste si asculta intr-un mod pe care nu-l putem exprima. Cel care este Dumnezeu prin fire vorbeste cu cei pe care i-a facut dumnezei prin har, asa cum un prieten vorbeste cu prietenii sai, fata catre fata. El isi iubeste fiii ca un tata; este iubit de ei mai presus de orice; El devine in ei o cunoastere minunata, un auz de temut. Ei nu pot vorbi despre El cum ar trebui, dar nu pot nici sa pastreze tacerea... Sfintul Duh devine in ei tot ceea ce spun Scripturile cu privire la Imparatia lui Dumnezeu: margaritar, graunte de mustar, aluat, apa, foc, piine, apa cea vie, pat, camara de nunta, mire, prieten, frate si tata. Dar ce voi spune despre ceea ce este de negrait? Ceea ce ochiul n-a vazut, ceea ce urechea n-a auzit, ceea ce la inima omului nu s-a suit, cum ar putea fi rostit prin cuvinte? Desi am dobindit si am primit toate acestea inauntrul nostru, printr-un dar al lui Dumnezeu, nu putem citusi de putin sa le masuram cu mintea si sa le graim in cuvint".
Dupa aparatorii luminii necreate, aceasta traire a realitatii veacului viitor nu ar putea fi definita din punct de vedere dogmatic. Astfel, Vechiul Testament, pe linga dogmele si prescriptiile Legii, avea si viziunile profetice ale realitatilor care s-au descoperit si au devenit dogma in Biserica. Tot asa, in timpul evanghelic in care traim, alaturi de dogme sau, mai degraba, chiar in dogme sesizam un fond ascuns ca o taina care se refera la veacul viitor, la Imparatia lui Dumnezeu. Putem spune deopotriva ca Vechiul Testament traia prin credinta si tindea spre nadejde; ca timpul evanghelic traieste in nadejde si tinde spre iubire; ca iubirea este o taina care nu se va descoperi, nu se va implini pe deplin decit in veacul ce va sa fie. Pentru cel care dobindeste iubirea, intunericul se risipeste si Lumina cea adevarata ii rasare deja, spune Sfintul Ioan (I Ioan 1, 8).
Lumina dumnezeiasca apare aici, in lume, in timp. Ea se descopera in istorie, dar nu este din aceasta lume; ea este vesnica, ea inseamna iesire din existenta istorica: "taina zilei a opta", taina adevaratei cunoasteri, desavirsirea gnozei a carei deplinatate nu poate fi cuprinsa de aceasta lume inainte de sfirsitul ei. Este tocmai inceputul parusiei in sufletele sfinte, inceputul descoperirilor de la sfirsit, cind Dumnezeu se va arata tuturor in Lumina Sa cea neapropiata. Din aceasta cauza, dupa Sfintul Simeon Noul Teolog, "pentru cei care s-au facut fiii luminii si fiii zilei ce va sa fie, pentru cei ce merg mereu in lumina, ziua Domnului nu va veni niciodata, caci ei sint totdeauna cu Dumnezeu si in Dumnezeu. Asadar, ziua Domnului nu va aparea celor care inca de acum sint luminati de lumina dumnezeiasca, ci ea se va descoperi dintr-o data celor care ramin in intunericul patimilor, legati de bunurile pieritoare. Acestora ziua aceea le va aparea dintr-o data, neasteptata, si ea va fi pentru ei grozava ca focul pe care nu-l putem indura".
Lumina dumnezeiasca devine principiul trezviei noastre: in ea Il cunoastem pe Dumnezeu si ne cunoastem pe noi insine. Ea cerceteaza adincimile fiintei care intra in unire cu Dumnezeu, ea se face acesteia judecata a lui Dumnezeu inaintea Judecatii de Apoi. Caci, dupa Sfintul Simeon Noul Teolog, sint doua judecati: una are loc aici jos - este judecata in vederea mintuirii; cealalta, dupa sfirsitul lumii, este judecata osindirii. "In viata de acum, cind prin pocainta intram in mod liber si chiar cu voia noastra in lumina dumnezeiasca, ne vedem acuzati si judecati; totusi, prin mila si indurarea dumnezeiasca, aceasta acuzare si aceasta judecata se fac in taina, in adincimile sufletului nostru, pentru curatirea noastra si pentru iertarea pacatelor noastre. Numai Dumnezeu si noi insine sintem cei care, aici, vedem adincurile ascunse ale inimilor noastre. Cei care in viata aceasta au parte de o asemenea judecata nu se vor mai teme de o noua cercetare. Dar celor care nu vor sa intre inca de acum in lumina pentru a fi acuzati si judecati, celor care urasc lumina, a doua venire a lui Hristos le va descoperi lumina care ramine ascunsa deocamdata si care va vadi tot ceea ce a ramas tainuit. Tot ceea ce ascundem astazi, nevoind deloc sa descoperim adincul inimilor noastre in pocainta, se va deschide atunci la lumina, inaintea Fetei lui Dumnezeu, inaintea intregii lumi si se va vadi in vazul tuturor ceea ce sintem noi in realitate."
Constiinta deplina se va realiza in toti in lumina dumnezeiasca, cind Hristos va veni a doua oara. Dar nu va mai fi constiinta care se deschide in mod liber harului, in acord cu vointa dumnezeiasca; va fi o constiinta venind, oarecum, din afara, deschizindu-se in om impotriva vointei lui, o lumina care se uneste cu fiintele pe dinafara, adica "in afara harului", dupa Sfintul Maxim Marturisitorul. Iubirea divina va deveni un chin insuportabil pentru cei care n-au primit-o in interiorul lor. Dupa Sfintul Isaac Sirul, "cei care se vor afla in gheena focului vor fi biciuiti cu biciul iubirii. Caci cei care inteleg ca au pacatuit impotriva iubirii incearca o suferinta mai mare decit cea nascuta din chinurile cele mai infricosatoare. Durerea care cuprinde inima vinovata fata de iubire este mai ascutita decit orice alt chin. Nu este drept sa se spuna ca pacatosii in iad sint lipsiti de iubirea lui Dumnezeu... Dar iubirea lucreaza in doua chipuri deosebite: ea se face suferinta in cei osinditi si bucurie in cei fericiti".
Invierea insasi va fi o aratare a starii launtrice a fiintelor, caci trupurile vor lasa sa se intrevada tainele sufletelor. In viziunea sa eshatologica, Sfintul Macarie Egipteanul arata acest gind: "Focul ceresc al dumnezeirii pe care crestinii il primesc aici, in acest veac, inauntrul inimilor in care lucreaza, acest foc, cind trupul va fi risipit, va lucra in afara; el va aduna iarasi madularele despartite si va invia trupurile risipite..." Atunci, tot ceea ce strinsese sufletul in comoara sa launtrica se va arata in afara, in trup. Totul se va face lumina, totul va fi patruns de lumina necreata. Trupurile sfintilor se vor face la fel ca trupul preamarit al Domnului, asa cum s-a aratat Apostolilor in ziua Schimbarii la Fata. Dumnezeu va fi totul in toti si harul dumnezeiesc, lumina Sfintei Treimi va straluci in multimea ipostasurilor omenesti, in toti cei care au dobindit-o si care se vor face ca niste noi sori in Imparatia Tatalui, asemenea Fiului, transformati de Sfintul Duh, Datatorul Luminii. "Harul Preasfintului Sau Duh, spune Sfintul Simeon Noul Teolog, va straluci ca o stea peste cei drepti si in mijlocul lor vei straluci Tu, o, Soare neapropiat! Atunci toti vor fi luminati pe masura credintei lor si a faptelor lor, pe masura nadejdii si a milei lor, pe masura curatirii si a luminarii de catre Duhul Tau, o, Dumnezeule Unic, Tu ai o nesfirsita blindete!"
In parusia si implinirea eshatologica a istoriei, intreaga lume creata va intra in desavirsita unire cu Dumnezeu. Aceasta unire se va savirsi sau, mai degraba, se va arata in mod diferit in fiecare dintre persoanele omenesti care au dobindit harul Sfintului Duh in Biserica. Dar limitele Bisericii dincolo de moarte si posibilitatile mintuirii pentru cei care nu au cunoscut lumina in aceasta viata ramin pentru noi taina milostivirii dumnezeiesti pe care nu indraznim sa ne bizuim, dar pe care nu putem deloc sa o limitam dupa masura limitelor noastre omenesti.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/teologia-mistica/lumina-dumnezeiasca-82725.html