Pilaf cu dovlecei

Pilaf cu dovlecei

Ingrediente: 400 g orez,3 dovlecei,50 g unt,2 cepe,1 legatura marar,150g smantana,100g faina,1 praf piper,sare.

Mod de preparare

Dovleceii se curata,se taie rondele,apoi se oparesc cu apa usor sarata.Orezul se alege ,se spala ,iar dupa ce s-a inmuiat in apa rece 10 minute ,se scurge si se inabusa in unt topit ,incins intr-o tigaie impreuna cu ceapa tocata .Se amesteca pentru a nu se lipi,iar la sfarsit se adauga putina sare si piper .Intr-un vas uns cu unt se pune un strat de dovlecei ,apoi unul de orez ,peste care se presara marar tocat.Se repeta straturile ,ultimul fiind de dovlecei.Deasupra se toarna faina amestecata cu smantana si se introduce vasul in cuptor la foc mediu,pentru 30 de minute.

Foto:Creative Commons

                                                         -POFTA BUNA  !-

Sos de vanilie

Sos de vanilie

Ingrediente:2 pahare frisca ,lapte cu smantana,100g zahar,4-5 galbenusuri,1/4 baton vanilie.

Mod de preparare:

Se pune la fiert frisca,laptele sau smantana cu zaharul,adaugand vanilia rasa fin si pusa intr-o bucata de panza .Se bat apoi galbenusurile si se amesteca bine cu compozitia din cratita care se pune pe foc .Se lasa sa se ingroasa ,fara sa clocoteasca,amestecand mereu.Sosul se strecoara si se toarna peste budinca rece sau cald.

                                                       -POFTA BUNA !-

Sacele-Cabana Bunloc-Culmea Arsa-Pestera de Gheata-Varful Puscas-cabana Piatra Arsa * muntii Piatra Mare

Sacele-Cabana Bunloc-Culmea Arsa-Pestera de Gheata-Varful Puscas-cabana Piatra Arsa * muntii Piatra Mare

Timp de mers: 4 ore
Distanta parcursa: 9.5 km
Diferenta de nivel cumulativa: 1122 m
Panta medie: 7°
Grad de dificultate: mediu

Marcaj:  Banda albastra

Observatii: dificil iarna, traseul prezinta portiuni cu poteca accidentata, copaci cazuti. Pe timpul ploilor torentiale pot fi viituri, se poate aluneca. iarna pe caderi insemnate de zapada se poate inainta greu, indeosebi in Poiana Baciului;

Sursa:http://www.exploregis.ro/trasee-turistice/carpatii-de-curbura/muntii-piatra-mare/

Foto: Creative Commons

Hoteluri bantuite * Hotelul Russell,Sydney,Australia

Foto:Creative Commons

Hotel Russell, Sydney, Australia

Hotelul Russel ascunde o istorie destul de sumbra, fiind folosit pe post de spital in timpul epidemiilor de pojar si ciuma bubonica. Ceva mai tarziu, a devenit un hostel destinat in special marinarilor si prostituatelor. De camera 8 este legata fantoma unui marinar, care se pare ca isi petrece timpul holbandu-se la turisti si apoi disparand fara urma. Oaspetii au raportat de asemenea, zgomote de pasi care se aud continuu pe timpul noptii, scartaituri si voci, care se aud de nicaieri si apoi se sting in noapte. Multi cred ca activitatea spiritelor s-a intensificat in ultimii ani, in urma renovarii hotelului.

Sursa:http://horror-romania.ro/cele-mai-bantuite-hoteluri-din-lume/

Limitele incercarilor

Limitele incercarilor

Durerea şi suferinţa alterează profund conştiinţa. Atunci când vin asupra omului, în mintea lui răsar numeroase şi frământătoare întrebări: De ce chiar el? De ce chiar atunci? Cât va mai dura? Cum se va sfârşi?
In plus, capacitatea de a suporta durerea diferă de la o persoană la alta, fiind covârşitor influenţată de structura ei psihologică, de temperamentul şi de caracterul ei, precum şi de convingerile sale de natură spirituală.
Studiile medicale demonstrează faptul că femeile sunt capabile să suporte o durere mult mai mare decât bărbaţii, şi aceasta pentru că însăşi condiţia de femeie conţine o anume cantitate de suferinţă. Ea este mult mai familiarizată cu aceasta decât bărbatul, gustând periodic din ea, aşa cum se întâmplă în perioada „curăţirii sale lunare", dar mai ales atunci când naşte. Sfântul Apostol Pavel are profundă dreptate atunci când spune că femeia însărcinată trece prin mari chinuri şi dureri, până să nască, dar, odată ce a adus pe lume o făptură nouă - copilul -, uită de toate, căci, strângându-l la pieptul ei, lacrimile de durere se prefac în lacrimi de fericire.
Un fapt obiectiv la fel de adevărat este acela că oamenii au grade de toleranţă sau de suportabilitate diferite şi în funcţie de experienţa lor de viaţă, de maturitatea lor duhovnicească, de situaţiile legate de bolile altora, precum şi de suferinţele personale. Cel care nu a cunoscut anterior boala sau suferinţa, în propria sa fiinţă, este tentat ca, atunci când asupra sa se abate o astfel de încercare, fie ea uşoară şi trecătoare, să îi supradimensioneze, să îi exagereze intensitatea, con- siderându-se un damnat, fără motiv. Cei care însă s-au obişnuit cu boala, care s-au familiarizat cu aceasta, ajung să o considere ca un membru al familiei sau măcar al existenţei lor, o cunoştinţă foarte apropiată, o prezenţă intimă.
O persoană care a trecut prin numeroase traumatisme fizice sau spirituale, care a primit tratamente şi s-a supus unor terapii, are, de obicei, o mai mare rezistenţă în faţa durerii, o mai mare putere de a accepta şi suporta boala. In suferinţa cronică şi mai ales în boala oncologică, poţi întâlni numeroase persoane ale căror dureri sunt la pragul dintre viaţă şi moarte, dar care, cu mult eroism moral, se bucură de fiecare clipă de viaţă în plus şi sunt mulţumite chiar şi pentru câteva momente în care durerea se mai îmblânzeşte, până la o intensitate oricum greu de imaginat, nu doar de suportat, de către cel care nu cunoaşte cu adevărat boala. Pe măsură ce omul se adânceşte în purtarea suferinţei sale, se produce un paradox, în sensul că i se lărgeşte capacitatea de a o suporta. Pentru un astfel de om, fiecare etapă a bolii, dincolo de o nouă cantitate de suferinţă, este o nouă treaptă spirituală, o nouă victorie asupra sa şi asupra bolii sale. Cu fiecare nouă suferinţă, sunt, parcă, duse mai departe limitele firii şi, ceea ce este absolut surprinzător, pe măsura diminuării puterilor fizice, dar, parcă, a dezvoltării celor spirituale, omul îşi descoperă noi capacităţi, necunoscute lui când era sănătos.
Suferinţa îl întoarce pe om la rădăcinile sale ontologice, la şinele său profund, la structura sa arhetipală, îl pune în dialog sincer cu sine însuşi. Sinele acesta, purificat prin suferinţă şi restaurat prin pocăinţă, are ocazia să II redescopere pe Dumnezeu, Cel pe Care îl poartă în adâncul sufletului şi pe Care L-a ignorat constant, ceea ce l-a dus la durerile sale. Suferinţa este o „venire în sine", o reîntoarcere la noi înşine, o aplecare asupra propriei persoane, de care omul se îndepărtase atunci când toate păreau a-i merge bine.
Reîntors şi restrâns la firescul său şi al tuturor, omul are, astfel, ocazia să se descopere pe sine la modul autentic. Intrucât el este un inel de legătură între cele două lumi: cea materială şi cea spirituală, care se caută una pe alta, şi, întrucât existenţa sa nu poate fi împlinită decât în relaţie cu Dumnezeu, Creatorul şi Arhetipul său, are ocazia să îl redescopere pe Dumnezeu, în adâncul sufletului său. Restabilit şi reaşezat în matca sa ontologică, în graniţele fiinţei sale, în limitele firii proprii, omul aflat în suferinţă ajunge să dobândească, despre sine, o cunoaştere existenţială obiectivă, cât mai aproape de esenţa sa. Şi, pentru că boala deschide un câmp larg sensibilităţii, îl apropie mai uşor pe om de Dumnezeu. Sufletul celui bolnav II caută pe Dumnezeu pretutindeni, II strigă cu mai multă tărie şi stăruinţă, îl găseşte mai repede şi se apropie de El cu mai multă uşurinţă. Intr-un fel îl poţi afla pe Dumnezeu prin bucurii şi împliniri, şi cu o altă deschidere sufletească ÎI găseşti alături de tine în clipele de încercare, durere şi suferinţă.
Omului bolnav îi este de mare folos să conştientizeze prezenţa lui Dumnezeu alături de el, nu doar prin darurile pe care i le oferă, dar şi în clipele de cumpănă şi de necaz. Chiar şi atunci când Dumnezeu pare absent, chiar şi atunci când pare mut şi surd, neputincios sau indiferent faţă de suferinţa noastră, El este alături de noi, veghind, într-un fel sau altul, la uşurarea stării noastre generale, la restabilirea sănătăţii noastre sufleteşti, chiar şi cu preţul unei dureri trupeşti, la mântuirea noastră.
Sfântul Isaac Sirul vorbeşte despre un „dar'' special, pe care îl primeşte omul în necazuri şi suferinţă, încercând să răspundă la întrebarea: care e, deci, mai întâi: încercarea şi apoi darul sau întâi darul şi după el încercarea?, este ferm convins că, în atotştiinţa Sa, Dumnezeu nu supune omul la încercări sau probe inutile şi fără a-i oferi puterea de a le înfrunta. Astfel, El dă sufletului, în ascuns, „o mărire peste măsura lui". Sfântul Părinte numeşte această putere „duhul harului", pe care omul îl primeşte înainte de a fi încercat. Totodată, consideră Sfântul Isaac Şirul, încercările sunt proporţionale cu harul, în sensul că „după măsura harului aduce Dumnezeu peste suflet necazurile altor încercări". Pe măsura primirii şi răbdării lor, este şi alinarea; „pe măsura întristării e şi mângâierea".
Darul acesta special este darul răbdării în pătimiri, şi el este oferit de Dumnezeu tuturor celor ce suferă, în virtutea bunătăţii şi a milostivirii Sale. Fiecare lucrare a lui Dumnezeu defineşte un atribut al Său, iar acesta - o calitate a fiinţei Sale. In Dumnezeu, nu există vreo distanţă între fiinţă şi lucrări, aşa cum există la om. Fiecare lucrare dumnezeiască poartă o energie divină, care, la rândul ei, este o manifestare a harului, intr-o plenitudine de daruri.
Darul acesta revarsă asupra omului suferind puterea sau harisma răbdării. La început, ea are o formă generală, fiind, apoi, dezvoltată de către fiecare, în funcţie de receptivitatea sau sensibilitatea sa faţă de realităţile duhovniceşti ale vieţii sale. Si, totodată, are o lucrare multiformă: pe de o parte, ajută la primirea sau asumarea suferinţelor noastre, fără revoltă; pe de altă parte, la răbdarea lor cu tărie; ea rodeşte în nădejdea spre ajutorul lui Dumnezeu şi al semenilor şi în puterile personale de a înfrunta boala; pe de altă parte, izvorăşte sentimentul pocăinţei şi „dezleagă" izvorul plânsului şi al lacrimilor spirituale; îi dă omului tăria stâncii, în faţa valurilor şi încercărilor vieţii şi, nu în ultimul rând, îi leagă sufletul de speranţa răsplăţilor viitoare.
Aşadar, Dumnezeu nu ne încearcă niciodată inutil, ci noi înşine ne provocăm, cel mai adesea, suferinţe şi încercări. Şi nici nu ne încearcă niciodată peste măsura puterilor noastre de a înfrunta necazurile. Atunci când omul se revoltă faţă de încercările primite, este semn că nu a conştientizat bogăţia de daruri spirituale pe care le-a dobândit; atunci când le primeşte fără să cârtească, şi le asumă şi caută să desprindă din ele folosul lor duhovnicesc, înseamnă că, sesizând lucrarea harului şi plinătatea de daruri primită, le pune în lucrare. Pe măsura încercărilor sale, se adânceşte nu doar în înţelegerea tainei suferinţei sale, ci şi în descoperirea profunzimii relaţiei cu Dumnezeu şi a ajutorului negrăit primit. Patul de suferinţă sau de boală devine, prin excelenţă, un loc al autocunoaşterii profunde şi al înaltei cunoaşteri de Dumnezeu.
Prin urmare, în orice durere, boală sau suferinţă, pe lângă încercarea de a o uşura şi înlătura, până când aceste lucruri se vor întâmpla şi dacă acest lucru îi este cu putinţă, de cel mai mare folos duhovnicesc îi este omului, pe de o parte, să înţeleagă faptul că Dumnezeu nu îl încearcă niciodată inutil, ci spre folos sufletesc veşnic, şi nici nu îl încearcă peste puterile sale de a suporta; iar pe de altă parte, că el a primit puterea de a-şi purta crucea şi că, pe măsura înmulţirii sau a agravării durerilor, Dumnezeu îi oferă, proporţional, darul milostivirii Sale.
In privinţa limitelor sau intensităţii necazurilor şi suferinţelor, Sfinţii Părinţi dezvoltă cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care, în I Corinteni 10,13, spune: „Credincios este Dumnezeu, Care nu vă va lăsa să fiţi ispitiţi peste ceea ce puteţi şi va face împreună cu ispita şi sfârşitul ei, ca să puteţi îndura". Chiar şi atunci când ni se par îngrozitoare, ni se recomandă să medităm la cuvintele psalmistului David: „Certându-mă, m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat" (Ps. 117,18).
Principiul fundamental enunţat şi dezvoltat de Sfinţii Părinţi răsăriteni, în această privinţă, este acela că suferinţele sau necazurile noastre, oricât de grele, îndelungate şi apăsătoare ni s-ar părea nouă, nu depăşesc limitele de îndurare şi puterile de suportare ale fiinţei umane. Ele sunt, aşadar, suportabile, adaptate firii omeneşti, însă ceea ce le face să pară mai uşoare sau, dimpotrivă, infernale, este percepţia noastră faţă de ele, gândul şi starea spirituală cu care noi însoţim durerea şi suferinţa trupească.
Sfinţii Părinţi care au încercat să pătrundă în taina suferinţei, cei mai mulţi dintre ei experiind-o în propria lor viaţă şi în propriul lor trup, subliniază acest adevăr. Sfântul Ioan Gură de Aur, spre exemplu, spune că „Dumnezeu ne-a dat lupte pe măsura noastră şi nu a lăsat peste puterile noastre nici o durere sau osteneală" şi tot el spune că „Dumnezeu dă fiecăruia dintre noi ispite după măsura puterii lui. După cum spune Apostolul, ispitelepe care le înfruntăm sunt pe măsura noastră. Şi Dumnezeu nu îngăduie să fim încercaţi mai presus de puterile noastre, ci atunci când vine o ispită ne dă şi calea de ieşire din ea, ca s-o putem răbda (I Cor. 10, 13). Prin asemenea metode tămăduieşte şi mântuieşte Domnul sufletele noastre, şi de aceea trebuie să-I mulţumim si să-L slăvim".
Cunoscând rolul iconomic al încercărilor prin care îi este dat omului să treacă, în viaţa aceasta vremelnică, Sfântul Vasile cel Mare arată că „Domnul, Cel care rânduieşte toate cu măsură, nu ne pune la încercări mai mult decât îngăduie puterile, ci încearcă ocazional pe cei ce luptă pentru credinţă, fără să îngăduie să fie ispitiţi mai greu decât le este puterea".
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre „încercări mari şi încercări abia simţite, supărări grele şi supărări uşoare, ispite mari şi ispite mici" însă indiferent de momentul apariţiei lor, de intensitatea şi durata acestora, „Dumnezeu nu îngăduie niciodată să fim ispitiţi peste puterile noastre".
Comparând sufletul cu un aur de mare preţ şi pe Dumnezeu cu un bijutier iscusit, care vrea să-l pună în valoare, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, aşa cum bijutierul probează calitatea aurului, trecând prin foc şi observând valoarea lui după rezistenţa în flacără, la fel si Dumnezeiescul Părinte verifică, pe de o parte, valoarea sufletelor, iar, pe de altă parte, detaşarea lor de lumea materială şi îndreptarea spre cele duhovniceşti, trecându-le prin „cuptorul necazurilor". Insă, ne îndeamnă Sfântul Ioan, să nu ne tulburăm şi să nu ne speriem, nici să nu ne descurajăm şi să nu deznădăjduim în faţa acestor încercări şi suferinţe, gândindu-ne că „dacă giuvaergiul ştie cât timp trebuie să lase aurul în cuptor şi când să-l scoată, şi nu-l lasă să stea până se strică sau arde de tot în foc, cu mult mai mult Dumnezeu ştie aceasta; şi când vede că am ajuns curaţi, ne scoate din încercări, ca nu cumva, din pricina mărimii şi mulţimii relelor, să ne împiedicăm şi să cădem. Să nu ne necăjim, deci, nici să fim mici la suflet de cădem în vreo nenorocire neaşteptată, ci să ne lăsăm în voia Celui ce cunoaşte bine necazul nostru, ca să ne cureţe prin foc sufletul, cât timp va voi El. Face aceasta spre folosul şi câştigul celor încercaţi".
Un al doilea principiu, enunţat de Sfinţii Părinţi, este acela că, pe lângă faptul că Dumnezeu nu ne încearcă peste puterile noastre de a suporta, necazurile sau suferinţele sunt adaptate sau proporţionale cu păcatele sau virtuţile personale. Experienţa general-umană arată că nu puţine sunt cazurile în care plătim lipsa de cumpătare şi discernământ, prin boli şi suferinţe proporţionale. La păcate sau greşeli mai mici, trebuie să ne aşteptăm la suferinţe mai uşoare şi mai scurte; la păcate sau erori grave, bolile provocate sunt mai grele şi suferinţele mai îndelungate. La fel de adevărat este şi faptul că nu sunt deloc puţine situaţiile în care, în diferite momente ale vieţii prezente, suntem ruşinaţi şi umiliţi exact de păcatele sau patimile pe care le-am înfierat cel mai vehement la semenii noştri.
Prin urmare, suferinţele noastre sunt legate de firea noastră, fiind proporţionale, în cazul celor păcătoşi, cu greşelile lor, iar la cei virtuoşi, cu biruinţele duhovniceşti personale. Dacă, din păcate, omul se afundă în suferinţă, mai întâi una duhovnicească şi nevăzută, iar mai apoi având efecte asupra întregii lui fiinţe, dar prelungindu-se, spiritual, în veşnicie, la cei care luptă împotriva lor, necazurile sunt uneori mai numeroase decât la cei dintâi, răsar de pretutindeni şi provoacă acestora o mai intensă suferinţă, dar, în acelaşi timp, şi lupta de înlăturare a lor. Căci, spune acelaşi Sfânt Ioan Gură de Aur, „urmarea firească a îndeletnicirilor duhovniceşti este a întâlni la tot pasul numai încercări" Necazurile şi suferinţele constituie o adevărată „şcoală a răbdării". Or, spune Mântuitorul Iisus Hristos: „Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele voastre" (Lc. 21,19) şi „cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui" (Mt. 24,13).
Sfântul Vasile cel Mare învaţă că Dumnezeu ne lasă să cunoaştem necazul şi durerea, „hotărând măsura suferinţelor după credinţa pe care o are fiecare", iar Sfântul Ioan Gură de Aur considera suferinţele şi încercările noastre a fi o dovadă a iconomiei sau a Proniei divine, a iubirii şi milei Sale, acestea fiind treptate, metodice şi urmărind un scop- sănătatea sufletului şi mântuirea omului.
Sfinţii Varsanufie şi Ioan spun că încetarea sau prelungirea bolii este un semn al atotînţelepciunii dumnezeieşti, pentru că „Dumnezeu, când vrea, dăruieşte sănătate prin doctor şi, când vrea, prin cuvânt. Iar prelungirea bolii sau neprelungirea ei ţine de preştiinţa lui Dumnezeu. Cei ce se lasă deci cu desăvârşire în seama lui Dumnezeu sunt scăpaţi de griji. Şi El face cum voieşte şi cum e de folos".
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu va pune capăt suferinţelor noastre atunci când va vedea că ne-am curăţit de păcate, că ne-am căit, că ne-am schimbat cu adevărat viaţa şi ne-am statornicit în practicarea virtuţilor. De aceea, spune el, „să lăsăm în seama Lui, dar, grija de a hotărî sfârşitul nenorocirilor noastre, iar noi să continuăm de a trăi cu sfinţenie. Lucrul nostru este reîntoarcerea la virtute; iar lucrul lui Dumnezeu este doreşte mai mult ca tine însuţi sfârşitul acestui foc, dar El aşteaptă ca să fii mântuit".
In toate durerile şi suferinţele noastre, trebuie să realizăm faptul că acestea nu sunt „pentru biruirea", ci spre cercarea şi răsplătirea noastră, pe măsura răbdării pe care am arătat-o şi a folosului duhovnicesc pe care am căutat să-l culegem din ele. Insă, mai presus de toate, creştinul încercat nu trebuie să uite niciodată că, în toate nevoinţele sale, este ajutat şi întărit de Dumnezeu. El ne este permanent alături, „drămuind" înţelept încercările noastre, după puterile noastre, şi susţinând pe fiecare, să le poată duce la bun sfârşit.
„Dumnezeu, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu numai că nu ne lasă să cădem în încercări mai mari decât puterile noastre, dar chiar în încercările care vin peste noi pe măsura puterilor noastre, chiar în acelea, El este lângă noi ca să ne ajute şi să ne întărească, dacă noi mai întâi facem tot ce stă în puterea noastră, de pildă, dacă suntem râvnitori, dacă ne punem nădejdea în El, dacă-I mulţumim, dacă primim totul cu îngăduinţă, dacă răbdăm. Nu numai în primejdii mai mari decât puterile noastre, dar chiar în cele pe măsura puterilor noastre avem nevoie de ajutorul de sus, dacă vrem să le înfruntăm curajos."
Căci pe potriva încercărilor este şi ajutorul; pe măsura necazurilor şi a suferinţelor primim şi mângâierea, care îi dă sufletului puterea de a le răbda şi capacitatea de a le simţi beneficiile spirituale, nu doar vremelnice, cât mai ales eterne.
Aşadar, dacă nu stă totdeauna în puterea noastră de a anticipa venirea încercărilor asupra noastră, fiind o taină a iubirii lui Dumnezeu, durata şi intensitatea lor, dar mai ales conduita faţă de ele este o dovadă a discernământului duhovnicesc de care dă dovadă creştinul, a stării sale lăuntrice şi a preocupării faţă de bogata lume duhovnicească, pe care o descoperă prin intermediul lor.

Preot Ioan C. Tesu
"Simt boala ca iubire a lui Hristos", Editura Doxologia

Sursa:https://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/limitele-incercarilor-156978.html

Pasta de carne cu ciuperci

Pasta de carne cu ciuperci

Ingrediente:1/2 kg carne de porc si vitel,50 g franzela,1 dl. lapte,200g smantana,2 linguri coniac sau rom ,3 oua,1 ceapa,condimente,100g ciuperci,ulei,50 g unt.

Mod de preparare: Carnea de vitel si de porc mai grasa,franzela muiata in lapte si nestoarsa ,ceapa tocata ,inabusita cu ciupercile,sarea,piperul,ienibaharul  in 2 linguri de ulei pana scade apa lasata de ciuperci ,se trec de 2-3 ori prin masina .Se adauga smantana,galbenusurile,se potriveste de sare si condimente,dupa care se amesteca usor cu albusurile batute spuma tare.Se pune in forma unsa bine cu unt netopit.Se coace 1 ora in cuptorul bine incins ,in tava cu apa fierbinte neacoperita. Se orneaza.


                                                                 -POFTA BUNA !-

Ana Nica

Foto Creative Commons

Dragoslavele-Piatra Dragoslavelor * muntii Leaota

Dragoslavele-Piatra Dragoslavelor * muntii Leaota

Timp de mers: 2 ore
Distanta parcursa: 3.6 km
Diferenta de nivel cumulativa: 790 m
Panta medie: 13°
Grad de dificultate: scazut
Marcaj:  -Triunghi albastru
Observatii: nerecomandat iarna

Sursa:http://www.exploregis.ro/trasee-turistice/carpatii-de-curbura/muntii-leaota/

Foto: Creative Commons

Foto: Creative Commons

Hoteluri bantuite * Karosta Prison Hostel,Letonia

Karosta Prison Hostel, Letonia

Fosta inchisoare Karosta ofera astazi o experienta extrema celor care cauta un altfel de turism. Cei care sunt suficient de curajosi sa inopteze la Karosta, sunt tratati de personalul hotelului exact ca detinutii, iar in loc de o camera de hotel au parte de o celula. Dar turismul extrem nu se opreste aici. Si altceva se intampla la Karosta, caci fosta inchisoare militara se pare ca abunda in fantome si activitate paranormala. Miile de detinuti care au sfarsit aici nu si-au gasit inca odihna. Se pare ca usile se inchid si se deschid singure, lumina se stinge din senin iar piesele de mobilier isi schimba locul in mod misterios.

Sursa:http://horror-romania.ro/cele-mai-bantuite-hoteluri-din-lume/

Impotriva mantuirii

Impotriva mantuirii

* Sfaturi duhovnicesti

Uneori, cel ce intră în călugărie se predă părintelui spre supunere, făgăduieşte că va împlini toate rânduielile, vădesc dăruire şi râvnă fierbinte faţă de toate ostenelile şi nevoinţele: pe scurt, îl înduplecă pe părinte să-l privească întocmai ca pe cel pomenit în Scara, care spunea părintelui său: „Ca fierul în mâna făurarului, aşa mă predau ţie, preasfinte părinte, spre supunere” (Cuvântul 4, cap 23); în scurtă vreme uită însă de osârdia arătată şi nu numai că nu suferă să fie bătut ca fierul pe nicovală, ci nu primeşte nici cea mai mică strâmtorare, nu îndură viaţa de obşte şi rânduielile; se simte împovărat de ascultări, nu vrea să se mulţumească cu masa obştii, nu vrea să fie de un suflet cu ceilalţi şi ca un duşman neîmpăcat îi tulbură şi îi necăjeşte pe toţi, urmărind doar să se împlinească voile lui; dacă nu primeşte după dorinţa sa, atunci cutează a-l ocări în faţă, cu tulburare şi cu cârtire, pe însuşi îndrumătorul sau, iar pe la spate se plânge, cârteşte, aţâţă întreaga obşte să-l ocărască înjositor pe părinte, şi se străduieşte din răsputeri ca toţi să se supună socotinţei sale şi însuşi părintele să-i primească sfaturile.
Dacă părintele, din pogorământ, îl şi ascultă în vreo privinţă, asta îi e prilej de şi mai mare trufie şi semeţic, iar dacă îi leapădă sfaturile şi socotinţele, şi nu-l ascultă, şi, văzându-l făcător de tulburare şi îndărătnic, nu-i dă cinstire, nu numai că el nu va putea să îndure asta, ci va fi greu şi pentru părinte, care voieşte ca ucenicii săi vieţuiască pe lângă el în dragoste, nu în teamă, şi să se supună lui pentru Dumnezeu, cu smerenie şi cu blândeţe, şi să împlinească toate rânduielile şi aşezămintele mănăstirii de bunăvoie, pentru iubirea de Dumnezeu.
Iar cel bolnav de patimi trebuie să vestească fără nici un ascunziş atât lui Dumnezeu, cât şi părintelui său toate bolile şi neputinţele sale şi să primească cu credinţă tot ce-i spune părintele, fie că-i porunceşte să rabde pentru Dumnezeu, fie că-i îngăduie o oarecare înlesnire faţă de rânduiala vieţii de obşte - însă chiar şi atunci trebuie să se folosească cu frică şi cu mare grijă de pogorământul cel părintesc şi să se roage lui Dumnezeu să nu-l despartă în veşnicie de fraţii cei de un suflet, care împlinesc neabătut şi cu de-amănuntul făgăduinţele şi nevoinţele lor călugăreşti, iar pentru vieţuirea sa cea slabă se cuvine să se smerească şi să aibă dragoste şi evlavie curată faţă de părinte şi de toţi fraţii, şi să-i roage, ca pe unii ce au dobândit îndrăznire înaintea Domnului prin ostenelile lor şi prin viaţa lor cea de nevoinţă, să mijlocească pentru el, cel slab şi neputincios - şi pentru această smerenie a lui harul dumnezeiesc va acoperi neputinţele lui şi îi va dărui parte deplină în moştenirea drepţilor.
Dacă, în pofida neputinţelor şi a bolilor, părintele porunceşte să rabde suferinţele şi să nu se abată de la rânduielile vieţii de obşte, atunci, supunându-se din tot
sufletul şi crezând fără îndoială că părintele îi porunceşte aceasta având vestire de la Dumnezeu însuşi, să rabde până la capăt fără întristare şi tulburare, cu credinţă şi cu dragoste, chiar dacă i s-ar trage din asta moartea, şi să aibă nădejde că Domnul, pentrurugăciunile şi mijlocirea părintelui, îl va primi ca pe un mucenic şi-l va odihni în împărăţia Sa. Unul ca acesta e cu adevărat ca fierul în mâinile fierarului ori ca aurul în cuptor, şi cu sufletul curăţit va străluci în cereasca împărăţie!
Iar fratele cel împotrivitor singur mărturiseşte că nu suferă nici de boli, nici de neputinţe trupeşti, ci în toată vigoarea şi puterea fiind se încrâncenează cu răutate împotriva celor care cu voie osârdnică se înfrânează şi se nevoiesc pentru Dumnezeu, încă şi pe alţii, care sunt slabi şi neputincioşi, se străduieşte să îi smintească şi să-i abată de la calea dreaptă ca să fie părtaşi ai patimilor şi slăbiciunilor lui, neînfrânării şi întregii lui tulburări şi îndărătnicii.
Unul ca acesta, dacă nu va pleca şi nu se va despărţi singur de obşte, va primi osândă împreună cu diavolul, care sminteşte şi strică tovărăşia şi unirea cea paşnică şi împreună-glăsuitoare a fraţilor. Sfinţii Părinţi poruncesc să fie izgonit unul ca acesta chiar fără voia lui, zicând: „Alungă-l pe făcătorul de tulburare, ca să plece şi tulburarea împreună cu el!”

SFÂNTUL ZOSIMA VERHOVSKI
ÎNVĂŢĂTURI DESPRE ASCULTARE, EDITURA SOPHIA

Sursa:https://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/impotriva-mantuirii-156904.html

Vinete umplute cu branza

Vinete umplute cu branza

Ingrediente:O vanata,75 g telemea de oaie,4-5 rosii uscate la soare,conservate in ulei,1 lingurita miere,1 lingurita paprika dulce,paprika iute,dupa gust,1 lingurita ulei de masline,piper.

Mod de preparare: Se taie vinetele pe lungime,in lamele de 3-5 mm Se prajesc fasiile de vinete ,pe fiecare parte ,intr-o tigaie cu putin ulei pana se rumenesc ,apoi se lasa la scurs pe o hartie absorbanta.Branza se sfarama cu o furculita ,se adauga mierea ,roasiile taiate cubulete ,paprika si uleiul de masline.Pe o folie de plastic se pun vinetele usor incalecate ,se pipereaza,apoi se aseaza umplutura de branza perpendicular pe lungimea vinetelor la unul din capete si se ruleaza cat mai strans cu ajutorul foliei.Se da ruloul obtinut ,cu folie cu tot la congelator pentru 1/2 ora sau la frigider pentru 2 ore ,dupa care se scoate folia ,se taie felii si se servesc ca aperitiv.

                                   *Pofta buna
Ana Deveanu

Foto:Creative Commons

Badeni-Valea Badeni-Muchia Vaja-Creasta Leaotei *muntii Leaota

Badeni-Valea Badeni-Muchia Vaja-Creasta Leaotei * muntii Leaota

Timp de mers: 6 – 7 ore
Distanta parcursa: 16.5 km
Diferenta de nivel cumulativa: 1550 m
Panta medie: 5°
Grad de dificultate: ridicat
Marcaj:  Punct albastru
Observatii: nerecomandat si periculos iarna

Foto:Creative Commons

Hoteluri bantuite * Hotelul Burchianti(Florenta-Italia)

Hotel Burchianti, Florenta, Italia
Foto: Creative Commons

Daca aveti drum prin Florenta hotelul Burchianti e de neratatat. Interioarele luxoase si mobila de tip antique cuceresc instant orice vizitator. Problema e ca multor oaspeti le-a placut atat de mult hotelul Burchianti incat au refuzat sa plece, iar asta… dupa ce au murit. Printre locatarii permanenti se numara fantoma unui copil, doamna in varsta care tricoteaza sau menajera care se plimba pe coridoare si dispare in ziduri. Mai mult decat atat, oaspetii au raportat o multitudine de experiente paranormale, de multe ori trezindu-se priviti in miez in noapte de o entitate misteriosa.

Sursa:http://horror-romania.ro/cele-mai-bantuite-hoteluri-din-lume/

Sfantul Kalandion din Cipru

Sfantul Kalandion din Cipru                                                                                                  

Este cinstit pe 26 aprilie. Face parte din sfintii alamani ajunsi in Cipru in secolul al VII lea din cauza musulmanilor. Conform cronicarului cipriot Leontie Maheras, care a vietuit in secolul al XV-lea, Sfantul Kalandion va duce o viata ascetica in satul Arodes, langa Pafos, alaturi de alti doi monahi, Agapie si Varlaam. Viata si minunile lor, ii vor face pe crestini sa-i treaca pe cei trei in randul sfintilor.

Sursa:https://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-kalandion-cipru-156659.html

.

Apus magic * Insula Fakarava-Polinezia Franceza

Insula Fakarava, Polinezia Franceză                                                                                           

FOTO: National Geographic Creative                                                                                  

Insula Fakarava are o suprafaţă foarte mică fiind una dintre insulele desemnate de UNESCO drept rezervaţie a biosferei. Această insulă este cunoscută şi ca o destinaţie mai ales pentru cuplurile plecate în luna de miere.

Sursa:http://adevarul.ro/life-style/travel/locuri-nu-vei-uita-niciodata-apusul-soarelui-1_5293d7f8c7b855ff563bcc8e/index.html

Partea dracilor in starnirea si invartosarea patimilor

Partea dracilor in starnirea si invartosarea patimilor

Dracul lucrează, nu stă degeaba. Ca unul cu duh străvăzător, Părintele Serghie a vorbit despre asta şi a dat şi sfat duhovnicesc. Impotriva duhului necredincios al vremii noastre, care crede numai în ce se poate vedea şi pipai, aducea cuvântul Scripturii şi al Vieţilor de sfinţi despre lucrarea nevăzută a puterilor vrăjmaşe, adeverită prin cercarea lucrului de cei ce merg pe calea cea duhovnicească. Neştiinţa asta e o mare înşelare şi o nenorocită robie, din care cu greu putem ieşi.
„Cea mai mare viclenie a Satanei - spunea - este să te facă să crezi că nu sunt draci pe lume". Celor care-i fac pe plac, nici nu-i nevoie să li se arate; cu ură însă şi furie se ridică împotriva celor ce se sârguiesc să împlinească voia lui Dumnezeu, şi lor lucrarea lui le e vădită.
Lucrează mai cu seamă la ceas de rugăciune, în două chipuri: aducând asupra noastră toropeală, lene şi silă, ca să ne întoarcem de la ea; şi încă ademenind cu şoapte, cu gânduri rele, adică, cu ispite, sau măcar cu orice gând de rând, ca să ia mintea de la rugăciune. Găteşte-te de ele şi nu te tulbura, că-s bine ştiute şi obşteşti; fii tare şi adu împotriva lor răbdarea în duh de pocăinţă.
Cu gânduri rele, momeli de-ale lor, încearcă să trezească luarea-aminte şi pofta inimii. Că vor să stea cu noi de vorbă, şi noi cu ei, şi aşa uşor să se strecoare în suflet, de unde cu greu mai poţi să-i scoţi. Taie-le, dar, din prima clipă vorba, şi şoapta lor n-o asculta. Iar de, greşind, începi vorbirea cu ei, luptă până la sânge să-i birui în cuvânt.
Şi câte nu fac dracii să surpe rugăciunea! Nu-i vreme acum, îţi suflă, ca să te rogi. Te roagă altă dată şi în loc mai potrivit. Eşti ostenit şi mintea nu ţi-e la rugăciune. La ce bun, atunci, să te mai rogi. Ştiindu-le viclenia, nu-i crede şi vezi-ţi de treaba ta.
Voia lor încă e să deznădăjduim de mântuirea noastră, crezând că răul cu care ei ne îmbie vine din noi şi-i răutatea noastră. Şi să ne facem aşa fraţi ai lor. Tu însă cunoaşte că firea-ţi este bună, deşi tu eşti slab şi greşeşti; că sufletul tău viază prin Duhul Sfânt; că răul e străin de fiinţa noastră şi dracii se ostenesc să-l altoiască în suflet, ca să-i schimonosească chipul.
Incă şi cu visele îşi fac drum în suflet, otrăvindu-i, nesimţit, adâncul, ca să ne începem ziua întinaţi de chipuri şi cugete necuvioase. Tu însă, când te deştepţi, alungă amintirea viselor de noapte, căieşte-te de răutatea şi murdăria lor, şi lesne ai să scapi de ele, nerănit. Iar de e visul încă viu, vie să-ţi fie şi căinţa, şi o să piară.
Tu ţine minte că în toată vremea şi în tot felul şi peste tot dracii ne războiesc, ori de vin în cete, ori câte unul, rând pe rând. Tai biruit odată? Vin cu altă viclenie şi te hărţuiesc mereu, doar-doar te-or pierde.
Ispitele sunt primejdii de moarte pentru suflet. De ţii la viaţa lui, la vreme de ispită nu sta pe gânduri, zbate-te ca unul prins în vâltoare şi gata să se înece.
Războiul nevăzut cu dracii e război de o viaţă. Că mereu dau târcoale, căutând să ne înghită (1 Pt 5, 8).
Cu rugăciunea îi scoţi din suflet, şi tot cu rugăciunea-i ţii departe, spune Părintele Serghie, urmând lui Macarie Egipteanul şi lui Diadoh al Foticeii. Veghează, dar, să ai pururea în suflet rugăciunea, ca nu cumva, aflată goală casa sufletului tău, măturată de lene şi împodobită cu părerea de sine, diavolul scos afară să nu se întoarcă cu alte şapte duhuri încă şi mai rele şi să-şi facă sălaş în el (cf. Lc 11, 24-26).
Adu împotriva lor pe acestea trei: căinţa, smerenia şi rugăciunea. încă şi trezvia, bărbăţia, sfânta mânie împotriva lor. în ispite şi lupte, fii tare, neclătinat, neînfricoşat de ele. O inimă bărbată se câştigă cu rugăciunea nefurată a inimii.

Jean-Claude Larchet

Sursa:https://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/partea-dracilor-starnirea-invartosarea-patimilor-155971.html

Apus magic * San Esteban -Mexic

San Esteban, Mexic                                                                                                                  

FOTO: National Geographic Creative                                                                                                      

Insula San Esteban din Mexic este un adevărat colţ de rai unde turiştii pot urmări oceanul în care soarele pare că se ascunde.

Sursa:http://adevarul.ro/life-style/travel/locuri-nu-vei-uita-niciodata-apusul-soarelui-1_5293d7f8c7b855ff563bcc8e/index.html

Dragoslavele-Valea Caselor-Muntele Iuda- Vf.Cioara * muntii Leaota

Dragoslavele-Valea Caselor-Muntele Iuda- Vf.Cioara * muntii Leaota

Timp de mers: 3 – 4 ore
Distanta parcursa: 6 km
Diferenta de nivel cumulativa: 1101 m
Panta medie: 11°
Grad de dificultate: mediu
Marcaj:   Cruce rosie
Observatii: nerecomandat iarna, traseul este slab marcat si poate prezenta probleme de orientare pe vreme rea sau iarna, nu exista apa pe traseu

Sursa:http://www.exploregis.ro/trasee-turistice/carpatii-de-curbura/muntii-leaota/

Zona Dragoslavele

Lacurile de la Albesc

Vf.Cioara-muntii Leaota

Schitul Dragoslavele

Vf.Vartoapele-muntii Leaota

Myrtles Plantation ,Louisiana ,SUA

Myrtles Plantation, Louisiana, SUA

Foto:Creative Commons

Se spune ca Myrtles Plantation gazduieste nu mai putin de 12 fantome. Cea mai celebra dintre ele este Chloe, o sclava de culoare care a muncit aici, atunci cand Myrtles Plantationapartinea lui Mark si Sarei Woodruff. Chloe a murit spanzurata dupa ce a otravit din greseala pe cele doua fiice ale familiei Woodruff. Otrava era destinata lui Mark Woodruff, care a abuzat-o pe Chole in nenumarate randuri. “Familia” de fantome mai cuprinde doi copii, care adesea apar pe veranda, William Drew Winter, care a fost ucis aici, si totodata numerosi sclavi, care pot fi zariti plimbandu-se prin gradina si apoi disparand in neant.

Sursa:http://horror-romania.ro/cele-mai-bantuite-hoteluri-din-lume/

Sfanta Teodora regina

Sfanta Teodora,regina

Sfanta Teodora regina

Sfânta Teodora regina este cinstita pe 11 martie. Sfanta Teodora s-a născut din părinţi plini de virtute, a căror pildă a păstrat-o întreaga viaţă. Ajungând regina Epirului, slava domniei nu a abătut-o din calea sa. Ii plăcea să-i ajute pe cei aflaţi în nevoi, să nu dispreţuiască pe nimeni şi să-şi desăvârşească frumuseţea sufletească în locul celei trupeşti. In mijlocul palatului său, ea nu se abătea de la rugăciune şi post, socotind că e mai bine a plăcea lui Dumnezeu decât a plăcea oamenilor. Viaţa ei cea mai timpurie (din ultima parte a secolului al XlII-lea) spune:
„Cât despre Teodora, ea nu a fost niciodată ameţită de poziţia ei glorioasă (de curând dobândită), nici nu a cedat sub povara tinereţii, nici nu s-a complăcut în lux. Nici nu s-a umflat în pene de mândrie că deţine puterea imperială. In schimb, s-a hotărât să se închine pe sine lui Dumnezeu, să cultive urmarea virtuţii şi să-şi conducă viaţa în chip feciorelnic. Astfel, ea a îmbrăţişat smerenia, evitarea mâniei, dragostea, blândeţea, compasiunea şi milostivirea, izbutind în căutarea ei mai bine decât toţi ceilalţi şi întotdeauna venerându-L pe Dumnezeu din tot sufletul ei."
Această Viaţă continuă să spună că diavolul nu a putut să găsească nici o cale s-o atace decât prin soţul ei. Deşi se îndrăgostise de ea la prima vedere, după câţiva ani, Mihail al II-lea (Mihail Anghelos Dukas Comnenul), domnitorul Epirului, s-a schimbat brusc. A simţit acum că şi-a pierdut dragostea pentru ea, îndrăgostindu-se de o altă femeie, o nobilă pe nume Gaggrini. A început să se poarte necuviincios faţă de Teodora. Curând a făcut-o regină pe cealaltă femeie, tratând-o pe Teodora ca pe o slugă.
După Viaţa originală, după ce a îndurat toate acestea „ca o stâncă de neclintit", Teodora a fost apoi „dusă în exil", chiar dacă purta în pântece primul lor copil. A petrecut aproape cinci ani întregi în păduri şi locuri pustii, cu primul ei copil, un fiu căruia i-a dat numele de Nichifor, fără însă a murmura ori a se plânge vreodată. Dimpotrivă, şi-a înteţit rugăciunile, cerând lui Dumnezeu să-l lumineze pe soţul ei, ca nu cumva să-şi piardă sufletul.
După aceşti cinci ani, Dumnezeu, Cel ce nu lasă deşartă nici o rugăciune, a răsplătit devotamentul neîntrerupt al Teodorei faţă de soţul ei capricios, dăruindu-i acestuia o pocăinţă profundă. Lepădând amăgirea sa anterioară şi îndepărtând-o pe Gaggrini, a primit-o înapoi pe Teodora cu mai mare cinste decât înainte. Acum ea a putut să-l îndemne către multă evlavie, aşa încât împreună au devenit un izvor de milostenie şi au ctitorit biserici şi mănăstiri. Au mai avut împreună patru copii - doi fii şi două fiice.
După moartea soţului ei, întâmplată în 1267 sau 1268, Sfânta Teodora a schimbat văduvia cu haina călugărească şi astfel, sporindu-şi nevoinţa, şi-a încheiat viaţa întru dragostea lui Dumnezeu. A fost înmormântată în mănăstirea închinată Sfântului Gheorghe pe care ea o întemeiase.
După moartea ei, a continuat să dea ajutor din plin celor ce au alergat la ea cu credinţă şi cu dragoste. După cum spune Viaţa ei originală,
„Iar când Dumnezeu a preaslăvit-o mai târziu, a fost văzută lucrând multe minuni, tămăduind de tot răul şi boala pe cei ce s-au apropiat de ea (de mormântul ei) şi alungând din oameni demonii, vindecând fără încetare tot felul de afecţiuni incurabile. A tămăduit şi boala cancerului şi a săvârşit şi nu încetează să săvârşească şi alte uimitoare minuni nenumărate. Căci atunci când e invocată, ea vine la cei de aproape şi la cei de departe, de pe mare şi din insule şi de la marginile pământului, ca o caldă ajutătoare. Şi fie ca noi să fim socotiţi vrednici să dobândim mântuirea prin sfintele ei rugăciuni către Dumnezeu şi să ne bucurăm împreună cu ceata celor mântuiţi în împărăţia cerurilor. Amin!"

David si Mary Ford

Sursa:https://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfanta-teodora-regina-156467.html