Sacele-Cabana Bunloc-Piatra Poienii-Valea Dracului-Valea Musatului-Cabana Rentea-Cabana Susai-Predeal * muntii Piatra Mare

Sacele-Cabana Bunloc-Piatra Poienii-Valea Dracului-Valea Musatului-Cabana Rentea-Cabana Susai-Predeal * muntii Piatra Mare

Timp de mers: 7 ore
Distanta parcursa: 31.5 km
Diferenta de nivel cumulativa: 1881 m
Panta medie: 3°
Grad de dificultate: mediu
Marcaj:
Observatii: dificil iarna

Sursa:http://www.exploregis.ro/trasee-turistice/carpatii-de-curbura/muntii-piatra-mare/

Foto:Creative Commons

Cabana Susai

Cabana Bunloc

Predeal

Predeal

Hoteluri bantuite* Hotel Langham,Londra,Anglia

Hotel Langham, Londra, Anglia

Unul dintre cele mai luxose hoteluri londoneze, Langham a fost deschis in 1865 si a gazduit personalitati celebre ale vremii, cum ar fi Mark Twain, Oscar Wilde si Sir Arthur Conan Doyle. Dar hotelul nu este celebru doar pentru personalitatile care i-au calcat pragul ci si pentru ca musteste de fantome. Un distins domn imbracat in haine victoriene inca e cazat in camera 333, dar asta doar in luna octombrie a fiecarui an, iar la etajul patru, un tanar in uniforma militara priveste in gol din dreptul unei ferestre. Fantoma din urma a fost identificata ca fiind un principe german care s-a sinucis la Langham inainte de primul razboi mondial. Cam fiecare etaj are fantoma lui la Langham si surprinzator chiar si subsolul, care e bantuit de o celebritate, Napoleon al III lea . Acesta a locuit la Langham atunci cand se afla in exil. Ce anume atrage spiritele la Langham? Probabil impozanta cladire victoriana cu interioarele ei luxoase isi lasa amprenta asupra tuturor celor care i-au pasit vreodata pragul. De ce sa nu revii la Langham, chiar si daca nu mai esti in viata?

Sursa:http://horror-romania.ro/cele-mai-bantuite-hoteluri-din-lume/

Despre tovarasia cea netrebnica si vatamatoare

Sfantul Zosima Verhovski

Despre tovarasia cea netrebnica si vatamatoare

Adevăratul ascultător nu trebuie să se lipească cu sufletul de nici un lucru dinafară şi pământesc. Dacă se mai lipeşte încă de ceva, înseamnă că n-a murit faţă de lume, ci este încă viu; şi dacă se bizuie pe cugetarea sa, iar pe părintele său îl dispreţuieşte, nu are nădejde de mântuire. De toată această stricăciune sunt vinovate adeseori la începători tovărăşiile şi împreună-vorbirile tainice, fiindcă unul pe altul se învaţă şi sfătuieşte cum să vieţuiască, în ce privinţă să se supună şi în ce privinţă să se împotrivească, şi într-ascuns îi ponegresc şi îi bârfesc pe părintele lor şi pe fraţii cei evlavioşi, şi fug şi se depărtează de dânşii. Părinţii cei duhovniceşti, şi fraţii cei temători de Dumnezeu, şi adevăraţii ascultători se păzesc unul pe altul de toată amăgirea şi cursa vrăjmaşului, şi dacă văd că un frate se împuţinează cu sufletul şi se trândăveşte, toţi îl povăţuiesc într-un suflet, îndemnându-l şi întărindu-l la răbdare şi postnicie.
Dimpotrivă, cei ce nu se predau părintelui spre supunere sunt vânaţi şi cad neapărat în cursele diavolului. Prin neînfrânarea lor, cei ce leagă prietenie samavolnică, ascunsă sub chipul iubirii duhovniceşti, se coboară pe sineşi până la adâncul cel mai de pe urmă al pierzării! Nădăjduind unul în altul, mai întâi încep să-l nesocotească pe părintele şi învăţătorul lor şi să dispreţuiască poveţele şi poruncile lui - iar dacă nu le mai pasă de ascultare, se simt de acum împovăraţi de însuşi părintele şi nu mai suferă a vieţui împreună cu el. După aceea, plecând şi părăsindu-l pe părintele şi îndrumătorul lor cel după Dumnezeu, sunt traşi fără stavilă în pierzare, împlinindu-şi slobod toate pornirile şi voile pătimaşe.
Atâta timp cât este unul singur, fără să aibă vreun tovarăş de acelaşi cuget cu dânsul, chiar dacă, din samavolnicia şi iubirea lui de sine, nu l-ar iubi pe părintele său şi s-ar simţi împovărat de învăţăturile Iui, se supune chiar şi în silă şi de nevoie şi nu se desparte de părintele său şi de întreaga obşte, iar prin această răbdare silită poate, cu harul lui Dumnezeu, să se arate căutător cu sila al împărăţiei cerurilor. Prin tovărăşia şi unirea cu altul asemenea lui se rupe însă de părinte şi se predă în schimb voii şi poftelor sale neînfrânate, lucru pentru care va primi negreşit osândă de la Dumnezeu, iar cel ce s-a făcut prieten cu el, ca pricinuitor al stricării şi pierzării lui, va atrage şi asupra sa blestemul Sfintelor Soboare ale Părinţilor, fiindcă aceştia spun: „Cine are împărtăşire cu cei despărţiţi de Biserică, să fie însuşi despărţit, iar cine are împărtăşire cu cei blestemaţi, să fie însuşi blestemat.” Drept aceea, pentru unirea şi tovărăşia sa, în loc să primească mântuire, se află sub blestemul şi afurisenia Sfinţilor Părinţi.
Dacă stareţul, temându-se de ameninţările Sfintei Scripturi, s-ar lepăda de acest frate din pricini binecuvântate, adică din pricina nesupunerii şi părerii lui de sine, este de ajuns ca celălalt frate să nu mai aibă împărtăşire cu el, după cuvântul Sfinţilor Părinţi şi mai ales al Sfântului Ioan Gură de Aur, şi atunci acesta îşi va recunoaşte năravul cel trufaş şi vătămător de suflet. Celălalt însă, prin împreună-vieţuirea în tovărăşie, îi dă cale spre mai mare trufie şi nesupunere şi nu-i îngăduie să ajungă la cunoaşterea bolii sale duhovniceşti şi la pocăinţă.
Poate că celălalt frate s-a unit cu el în tovărăşie tocmai fiindcă nici el nu vrea să se despartă de voia sa, şi se străduie la fel ca dânsul să-şi împlinească dorinţele şi aplecările pofticioase şi pătimaşe, şi împreună vor să urmeze socotinţei lor, nu pravilelor predanisite de către sfinţi: însă pe toţi aceştia, ca pe nişte rătăciţi fără de liman, cu înlesnire îi înşală şi-i prinde vrăjmaşul, fiindcă voia omului este, după cuvântul Cuviosului Pimen, zid de aramă între el şi Dumnezeu. Mai spun sfinţii şi aceasta: „Dacă nu se supune cineva de bunăvoie voii lui Dumnezeu, se supune de nevoie vrăjmaşului.” Pe toţi cei care vieţuiesc în călugărie pe lângă un părinte şi vor să fie de sine stăpânitori filosofia călugărească îi leapădă, fiindcă aceştia se aseamănă şi împreună se socotesc cu soborul care, pentru nesupunerea şi împotrivirea faţă de Dumnezeu, a fost aruncat din Cer, după cum zice Ioan Scărarul: „Nici un nesupus şi trufaş nu are nevoie de drac, fiindcă singur îşi este sieşi drac şi vrăjmaş!”
Aşijderea grăieşte şi Simeon Noul Teolog în capul al 42-lea: „Căzând în grăirea împotrivă şi în necredinţă faţă de părintele şi învăţătorul său cel duhovnicesc, ticăloşeşte se coboară nenorocitul în cursă şi în adâncul iadului, şi este casă a satanei şi a toată puterea lui, ca nesupus şi fiu al pierzării.”
Dimpotrivă, despre ascultare Grigorie Sinaitul zice în capul 107: „Cel ce a ales a lucra mai presus de toate ascultarea cea cu credinţă şi simplitate taie toate patimile din- tr-o singură lovitură, şi nu numai că a ajuns Ia liniştire, ci a şi săvârşit-o deplin, şi L-a aflat pe Hristos, următor şi slugă a Lui făcându-se şi numindu-se,
Şi atunci, nu e mai bine să ne ţinem de calea mântuitoare, care ne-a fost predanisită, adică să vieţuim sub cârmuire, cu supunere şi ascultare? Fiindcă numai vrăjmaşul diavol insuflă şi îndeamnă să ne lepădăm de părinte şi de smerita ascultare fără pricină binecuvântată şi, nădăjduind cu semeţie în noi înşine, să trăim după voia noastră şi prin aceasta să ne arătăm scârbavnici şi vrednici de dispreţ în ochii lui Dumnezeu, la fel ca satana însuşi, după cuvântul Sfântului Grigorie Sinaitul din capul 121: „Neascultarea e gura iadului, grăirea împotrivă e limba lui ca o sabie ascuţită, facerea propriului plac este dinţii lui ascuţiţi, îndreptăţirea de sine este gâtlejul lui, iar odihnirea atot- înfulecătorului său pântece este părerea, care duce la iad.” Aşadar, şi fără despărţirea de părinte, din pricina păcatelor acestora, neascultătorii se fac atât de urâţi, iar mai vârtos ajung în pierzare - şi atunci, de ce osândă sunt vrednici cei ce nu numai că au păcatele acestea, dar s-au şi rupt de părintele lor? Aşadar, se cuvine lor să chibzuiascâ şi să-şi vină în fire, dându-şi seama în ce prăpastie se aruncă singuri din pricina samavolniciei şi nădăjduirii lor în sine.
Da, iubitelor, lucru greu şi nelalocul lui este a-i vedea pe cei ce se aruncă de bunăvoie într-o prăpastie atât de vădită! Gândiţi-vă şi trageţi învăţătură din aceea că până şi Apostolul Pavel, care a fost chemat de Domnul însuşi şi a fost numit „vas ales”, a fost trimis la Anania ca să fie povăţuit şi învăţat de către acesta. De altminteri, toţi Sfinţii Apostoli, Sfinţii Cuvioşi şi îngerii înşişi se află în supunere şi în ascultare. Pe deasupra, şi însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a arătat ascultarea Sa nu numai faţă de Tatăl Său Cel Ceresc şi de Preacurata şi Adevărata Sa Maică cea după trup, ci şi faţă de părutul Său tată, Iosif, precum se spune în Evanghelie: Şi le era supus (Lc. 2, 51).
Şi atunci, noi, multpătimaşii, putem aştepta să ne mântuim şi să plăcem Domnului după ce ne-am rupt de supunerea faţă de părinte şi de călăuzirea acestuia? Da, iubitelor, este de temut că se va întâmpla cu aceştia cum s-a întâmplat cu cel zugrăvit de Cuviosul Avă Dorothei, care mai întâi a prins a-l dispreţui pe stareţul Zosima, apoi pe alţi Sfinţi Părinţi, apoi pe Sfinţii Apostoli, şi aşa a ajuns la trufia desăvârşită şi la hula împotriva lui Dumnezeu însuşi, ieşindu-şi din minţi în cele din urmă. Mă tem să nu rămână şi aceştia în stăpânirea diavolului, căci fără povăţuitor, după cuvântul Cuviosului Avă Dorothei, călugării cad ca frunzele. Zice şi Sfântul Calist: „Chiar de vom semăna multe fapte post- niceşti şi de nevoinţă, vom culege neghine în loc de grâu”, şi: „Fără povăţuitor dăm în gropi”, şi: „Suntem învăţaţi şi credem că cel ce vrea cu obrăznicie a vieţui fără îndrumător se desparte de Dumnezeu, şi de luminata moştenire cerească, şi de Biserica Sobornicească şi Apostolească, şi e trimis în foc şi în întuneric”, şi:
„Dacă cu greu se va hotărî cineva să meargă pe o cale necunoscută fără o călăuză de nădejde, dacă nimeni nu va porni pe mare fără un cârmaci iscusit, dacă nimeni nu se apucă de vreo ştiinţă sau măiestrie fără un învăţător care să-i ştie rostul acesteia, cine va îndrăzni să se apuce de învăţarea măiestriei măiestriilor şi ştiinţei ştiinţelor, să purceadă pe cărarea de taină care duce la Dumnezeu şi să pornească pe nemărginita mare gândită care este viaţa călugărească, cea asemenea vieţii îngerilor, fără îndrumător, fără cârmaci şi învăţător iscusit şi adevărat? Unul ca acesta, oricine ar fi el, s-a înşelat cu mintea şi s-a rătăcit încă dinainte de a porni la drum, fiindcă se nevoieşte în afara legii; dimpotrivă, fără să facă nici un pas, a şi ajuns la capăt cel care se supune rânduielilor Părinteşti”. Precum zice Sfântul Scărar, „cine îi ia orbului însoţitorul, turmei păstorul, rătăcitului călăuza, pruncului părintele, bolnavului doctorul, corăbiei cârmaciul îi supune pe toţi aceştia primejdiei de a pieri, iar cel ce intră în luptă cu duhurile răutăţii fără ajutorul îndrumătorului este omorât de către acestea”. După cuvântul lui Grigorie Sinaitul, „cu adevărat, minune neurmată şi negrăită a făcut Domnul nostru Cel iubitor de oameni, că printr-o singură virtute, sau mai bine zis printr-o singură poruncă te poţi sui fără întârziere la Ceruri, precum printr-o singură neascultare ne-am coborât şi ne coborâm la iad”.
De aceea spune şi Theodor al Edessei: „Odată ce ai început să vieţuieşti împreună cu un părinte duhovnicesc şi ai simţit folos de la el, nu îngădui ca cineva să te depărteze de dragostea pentru el şi de împreună-vieţuirea cu el... Pe cei ce se nevoiesc în ascultarea faţă de părinţi îi zavistuiesc foarte dracii, vrăjmaşii vieţii noastre, scrâşnind din dinţi împotriva lor şi uneltind împotriva lor tot felul de curse - şi uneltesc toate cursele cu putinţă ca să-i despartă şi să-i lipsească de sânurile părinteşti. Şi pricini chipurile binecuvântate le arată, îi întărâtă, stârnesc ură faţă de părinte, poveţele lui le înfăţişează ca pe nişre aiurări sau amăgiri, iar mustrările lui ca pe nişte săgeţi aprinse şi ascuţite... Iar de tine, care vieţuieşti în supunere faţă de părintele tău, să nu se ascundă amăgirea vrăjmaşului, care se luptă împotriva ta, nici să nu-ţi uiţi făgăduinţa către Dumnezeu, ci să pui în inima ta cuvântul Stăpânului: Cel ce va răbda până la sfârşit se va mântui (Mt. 10, 22).”
Iată, vedeţi cât de păcătoşi şi nechibzuiţi sunt cei ce se poartă binevoitor, iar mai vârtos se împrietenesc şi se unesc cu unul ca acesta, de care părintele pe bună dreptate este nemulţumit sau pe care îl leapădă de la sine! Ei sunt cei mai mari aţâţători la neorânduială şi păcătuiesc mult mai mult decât fratele ce vieţuieşte rău, fiindcă acel stricat poate ar începe să se îndrepte prin străduinţa părintelui pentru el, însă văzând că unii dintre fraţi sunt binevoitori faţă de el, ba chiar se poartă prieteneşte, nu se mai crede vinovat, ci mai vârtos îi ponegreşte pe părinte şi pe fraţii evlavioşi şi se întăreşte în rău, zicându-şi în sinea sa: „Dacă aş fi vinovat, întreaga obşte ar fi nemulţumită de mine împreună cu părintele, dar iată că aceştia sunt alături de mine.” Şi aşa, prietenia şi dragostea cea netrebnică faţă de el se fac piedică îndreptării lui, şi străduinţa părintelui pentru el rămâne zadarnică. Drept aceea, cei ce au tovărăşie cu cel afurisit se află vrăjmaşi ai lui cu adevărat, care nu-i îngăduie să se îndrepte. Cel ce are bubă poate lesne să se vindece, dar cel ce nu îl lasă să primească doctoriile îi pricinuieşte moartea. Prin urmare, mai vrednic de ură este cel ce împiedică lecuirea decât cel bolnav, şi mai vrednic de osândă este cel care-l linguşeşte pe pătimaş decât pătimaşul însuşi.

SFÂNTUL ZOSIMA VERHOVSKI
Ascultarea de parintele duhovnicesc, Editura Sophia

Sursa:https://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/despre-tovarasia-netrebnica-vatamatoare-157063.html

Punch de ceai

Punch de ceai
Ingrediente: 250g zahar,5-6 paharele coniac sau rom,zeama de la 2 lamai,3 porocale,ceai.

Mod de preparare: Intr-o cratita se pune zaharul,coniacul si zeama fructelor .Se amesteca bine .Se pregateste ceai pentru 5 persoane.Se toarna strecurat in vasul cu compozitia si se amesteca bine cu o lingura.Dupa ce s-a amestecat punch-ul ,se mai incalzeste putin pe aragaz ,ca sa fie fierbinte,si se serveste

Melci glazurati

Melci glazurati

Aluat : 200ml lapte; 75g unt; 50g zahar;25g drojdie, 250-300g faina.

Umplutura: 40g unt,40g zahar,1 lingura scortisoara,1 ou.

Mod de preparare: Laptele cu untul se pun la foc  si,dupa ce acesta din urma se topeste,se ia de pe foc.Se adauga faina si drojdia.Se amesteca bine si se lasa la crescut 30min.Se intinde aluatul cu un sucitor.Se prepara umplutura pentru care se amesteca untul,zaharul,albusul si scortisoara.Se intinde umplutura amestecata ,se ruleaza si se taie aprox.25 de bucati.Se lasa 20 de minute la crescut.Dupa ce au crescut ,se ung cu galbenus si se coc 8 minute.Se poate servi ca atare sau cu glazura de zahar si suc de lamaie.

                                          -Pofta buna-

Dambu' Morii-Cabana Bunloc *muntii Piatra Mare

Dambu' Morii-Cabana Bunloc * muntii Piatra Mare

Timp de mers: 1.30 ore
Distanta parcursa: 3.4 km
Diferenta de nivel cumulativa: 388 m
Panta medie: 3°
Grad de dificultate: scazut
Marcaj:
Observatii: accesibil tot timpul anului, traseul nu prezinta dificultati

Sursa:http://www.exploregis.ro/trasee-turistice/carpatii-de-curbura/muntii-piatra-mare/

Hoteluri bantuite * Hotel Stanley,Estes Parc,SUA

Hotel Stanley, Estes Park, SUA

Hotelul Stanley, vechi de peste un secol, ascunde numeroase mistere. Culoarele labirintice, care amintesc de hotelul Overlook, sunt bantuite de fantoma fondatorului Freelan Oscar Stanley si de cea a sotiei sale. Aceasta din urma, si-a pastrat si dupa moarte pasiunea pentru pian. Pianul din sala de muzica incepe uneori sa cante singur, clapele fiind apasate de maiastre degete invizibile. Afara de cuplul Staley, hotelul mai e bantuit de un grup de copii, care se aud adesea chicotind pe coridoare, si de o menajera batrana care inca isi mai face meseria, curatand camerele oaspetilor. Fantomele din Stanley Hotel l-au inspirat peStephen King sa scrie The Shining. Ne intrebam pe buna dreptate, ce anume a experimentat maestrul horror in acest hotel?

Sursa:http://horror-romania.ro/cele-mai-bantuite-hoteluri-din-lume/

Care este suprema terapie impotriva deznadejdii

Care este suprema terapie impotriva deznadejdii


Nădejdea şi munca. Munca nu în sensul prost, că ne ducem la cărat pietre neapărat. Dar să avem întotdeauna o ocupaţie. Omul ajunge să deznădăjduiască, pentru că s-a pierdut pe sine, am zis, pentru că nu-şi mai găseşte un rost. Să începem a face ceva, orice: pictaţi, cântaţi, croşetaţi, să ai ceva de care ochiul tău să se bucure şi celorlalţi să le fie de folos. Şi atunci, tu nu vei mai avea timp să laşi loc acestui duh, căci deznădejdea - să nu uităm niciodată că este o persoană, este un duh care ne cuprinde - şi ţinând minte asta, că suntem atacaţi, nu de o închipuire a minţii noastre, că nu este o stare a noastră firească, să ieşim un pic din psihologie, din psihanaliză şi să intrăm în duhovnicie, unde fiecărui gând trebuie să-i găsim persoana care-i stă în spate, pentru că nicio stare şi nicio idee nu se poate naşte din senin. Cineva a născut-o şi dacă ea îmi este străină mie, cineva a născut-o în inima mea şi acel cineva, dacă nu este de la Dumnezeu, este din cei care merg împotriva Lui. Şi atunci, să mă ridic şi să nu-l mai primesc, prin rugăciune, prin puţină osteneală, prin legătura pe care trebuie să o am cu Biserica, cu duhovnicul, cu oamenii, legătura păcii şi a dragostei, pe care trebuie s-o creştem încet, încet în noi. Scuturaţi deznădejdea de la voi, aşa cum ne scuturam noroiul de pe picioare când intram într-o încăpere. Nu o purtaţi prea mult în inimă şi, mai ales, luaţi seama să nu o confundaţi cu pocăinţa şi cu smerenia! Pentru că aceasta este ispita în care cad majoritatea.
Cum o vom cunoaşte? Dacă starea mea de păcătoşenie pe care o descopăr, care mă aruncă-n plâns, care mă-ndeamnă să postesc, care alte multe fapte bune îmi şopteşte să le fac, dacă mă desparte de rugăciune, dacă nu mă lăsa să mă ridic din fotoliul meu în care m-am trântit aşa şi stau: „O/, ce păcătos sunt, n-am să mă mântuiesc, Doamne, iartă-măpe mine, păcătosul...", dacă am aşa o stare, nu este bună, nu este smerenia adevărată, nu este rugăciunea adevărată. Aşa că, nu primiţi nici mustrările de cuget care vă vin prea în serios, dacă ele vă taie rugăciunea, dacă vă taie vitalitatea. Uitaţi-vă la sfinţi, care, plângându-şi păcătoşenia, se ridicau şi mergeau până în mijlocul pustiei, care puteau să muncească toată ziua, ca Sfântul Siluan, să care saci la moară, să facă multe alte treburi pe care noi, în starea noastră de moleşeală, nu putem să le facem, nu putem face nimic, n-avem chef de nimic.
Atunci când vederea propriilor păcate trezeşte şi acest: „Nu ştiu, ce să mai fac?" - atunci nu-i bună, alungaţi-o! Dar, dacă vederea păcatelor vă împinge spre rugăciune, spre dragoste, vreţi să-i ajutaţi pe ceilalţi, vreţi să vă faceţi slujitori, în sensul bun şi, pe lângă toate, aduceţi bucurie celorlalţi, deşi în inima voastră vedeţi iadul, atunci îi bună, primiţi-o. Şi fiecare cu ce-i mai descoperă Dumnezeu, fiecare pe drumul duhovnicesc descoperă noi unghiuri şi ocolişuri ale sufletului său, pe care este bine să le ia în seamă. Pentru că Dumnezeu ne-a dat un Duh Care ne va învăţa toate; aşa ne-a zis când S-a înălţat la ceruri: pe Mângâietorul primiţi-L şi faceti-vă obicei să fiţi mai des şi mai aproape de El, decât cu propriile voastre gânduri. Şi atunci, cred că ne va fi mai uşor şi mai de înţeles toate cuvintele pe care le vorbim.

Părintele Savatie Bastovoi

Puterea duhovniceasca a deznadejdii, Editura Reintregirea

Sursa:https://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/care-este-suprema-terapie-impotriva-deznadejdii-156992.html

Pilaf cu dovlecei

Pilaf cu dovlecei

Ingrediente: 400 g orez,3 dovlecei,50 g unt,2 cepe,1 legatura marar,150g smantana,100g faina,1 praf piper,sare.

Mod de preparare

Dovleceii se curata,se taie rondele,apoi se oparesc cu apa usor sarata.Orezul se alege ,se spala ,iar dupa ce s-a inmuiat in apa rece 10 minute ,se scurge si se inabusa in unt topit ,incins intr-o tigaie impreuna cu ceapa tocata .Se amesteca pentru a nu se lipi,iar la sfarsit se adauga putina sare si piper .Intr-un vas uns cu unt se pune un strat de dovlecei ,apoi unul de orez ,peste care se presara marar tocat.Se repeta straturile ,ultimul fiind de dovlecei.Deasupra se toarna faina amestecata cu smantana si se introduce vasul in cuptor la foc mediu,pentru 30 de minute.

Foto:Creative Commons

                                                         -POFTA BUNA  !-

Sos de vanilie

Sos de vanilie

Ingrediente:2 pahare frisca ,lapte cu smantana,100g zahar,4-5 galbenusuri,1/4 baton vanilie.

Mod de preparare:

Se pune la fiert frisca,laptele sau smantana cu zaharul,adaugand vanilia rasa fin si pusa intr-o bucata de panza .Se bat apoi galbenusurile si se amesteca bine cu compozitia din cratita care se pune pe foc .Se lasa sa se ingroasa ,fara sa clocoteasca,amestecand mereu.Sosul se strecoara si se toarna peste budinca rece sau cald.

                                                       -POFTA BUNA !-

Sacele-Cabana Bunloc-Culmea Arsa-Pestera de Gheata-Varful Puscas-cabana Piatra Arsa * muntii Piatra Mare

Sacele-Cabana Bunloc-Culmea Arsa-Pestera de Gheata-Varful Puscas-cabana Piatra Arsa * muntii Piatra Mare

Timp de mers: 4 ore
Distanta parcursa: 9.5 km
Diferenta de nivel cumulativa: 1122 m
Panta medie: 7°
Grad de dificultate: mediu

Marcaj:  Banda albastra

Observatii: dificil iarna, traseul prezinta portiuni cu poteca accidentata, copaci cazuti. Pe timpul ploilor torentiale pot fi viituri, se poate aluneca. iarna pe caderi insemnate de zapada se poate inainta greu, indeosebi in Poiana Baciului;

Sursa:http://www.exploregis.ro/trasee-turistice/carpatii-de-curbura/muntii-piatra-mare/

Foto: Creative Commons

Hoteluri bantuite * Hotelul Russell,Sydney,Australia

Foto:Creative Commons

Hotel Russell, Sydney, Australia

Hotelul Russel ascunde o istorie destul de sumbra, fiind folosit pe post de spital in timpul epidemiilor de pojar si ciuma bubonica. Ceva mai tarziu, a devenit un hostel destinat in special marinarilor si prostituatelor. De camera 8 este legata fantoma unui marinar, care se pare ca isi petrece timpul holbandu-se la turisti si apoi disparand fara urma. Oaspetii au raportat de asemenea, zgomote de pasi care se aud continuu pe timpul noptii, scartaituri si voci, care se aud de nicaieri si apoi se sting in noapte. Multi cred ca activitatea spiritelor s-a intensificat in ultimii ani, in urma renovarii hotelului.

Sursa:http://horror-romania.ro/cele-mai-bantuite-hoteluri-din-lume/

Limitele incercarilor

Limitele incercarilor

Durerea şi suferinţa alterează profund conştiinţa. Atunci când vin asupra omului, în mintea lui răsar numeroase şi frământătoare întrebări: De ce chiar el? De ce chiar atunci? Cât va mai dura? Cum se va sfârşi?
In plus, capacitatea de a suporta durerea diferă de la o persoană la alta, fiind covârşitor influenţată de structura ei psihologică, de temperamentul şi de caracterul ei, precum şi de convingerile sale de natură spirituală.
Studiile medicale demonstrează faptul că femeile sunt capabile să suporte o durere mult mai mare decât bărbaţii, şi aceasta pentru că însăşi condiţia de femeie conţine o anume cantitate de suferinţă. Ea este mult mai familiarizată cu aceasta decât bărbatul, gustând periodic din ea, aşa cum se întâmplă în perioada „curăţirii sale lunare", dar mai ales atunci când naşte. Sfântul Apostol Pavel are profundă dreptate atunci când spune că femeia însărcinată trece prin mari chinuri şi dureri, până să nască, dar, odată ce a adus pe lume o făptură nouă - copilul -, uită de toate, căci, strângându-l la pieptul ei, lacrimile de durere se prefac în lacrimi de fericire.
Un fapt obiectiv la fel de adevărat este acela că oamenii au grade de toleranţă sau de suportabilitate diferite şi în funcţie de experienţa lor de viaţă, de maturitatea lor duhovnicească, de situaţiile legate de bolile altora, precum şi de suferinţele personale. Cel care nu a cunoscut anterior boala sau suferinţa, în propria sa fiinţă, este tentat ca, atunci când asupra sa se abate o astfel de încercare, fie ea uşoară şi trecătoare, să îi supradimensioneze, să îi exagereze intensitatea, con- siderându-se un damnat, fără motiv. Cei care însă s-au obişnuit cu boala, care s-au familiarizat cu aceasta, ajung să o considere ca un membru al familiei sau măcar al existenţei lor, o cunoştinţă foarte apropiată, o prezenţă intimă.
O persoană care a trecut prin numeroase traumatisme fizice sau spirituale, care a primit tratamente şi s-a supus unor terapii, are, de obicei, o mai mare rezistenţă în faţa durerii, o mai mare putere de a accepta şi suporta boala. In suferinţa cronică şi mai ales în boala oncologică, poţi întâlni numeroase persoane ale căror dureri sunt la pragul dintre viaţă şi moarte, dar care, cu mult eroism moral, se bucură de fiecare clipă de viaţă în plus şi sunt mulţumite chiar şi pentru câteva momente în care durerea se mai îmblânzeşte, până la o intensitate oricum greu de imaginat, nu doar de suportat, de către cel care nu cunoaşte cu adevărat boala. Pe măsură ce omul se adânceşte în purtarea suferinţei sale, se produce un paradox, în sensul că i se lărgeşte capacitatea de a o suporta. Pentru un astfel de om, fiecare etapă a bolii, dincolo de o nouă cantitate de suferinţă, este o nouă treaptă spirituală, o nouă victorie asupra sa şi asupra bolii sale. Cu fiecare nouă suferinţă, sunt, parcă, duse mai departe limitele firii şi, ceea ce este absolut surprinzător, pe măsura diminuării puterilor fizice, dar, parcă, a dezvoltării celor spirituale, omul îşi descoperă noi capacităţi, necunoscute lui când era sănătos.
Suferinţa îl întoarce pe om la rădăcinile sale ontologice, la şinele său profund, la structura sa arhetipală, îl pune în dialog sincer cu sine însuşi. Sinele acesta, purificat prin suferinţă şi restaurat prin pocăinţă, are ocazia să II redescopere pe Dumnezeu, Cel pe Care îl poartă în adâncul sufletului şi pe Care L-a ignorat constant, ceea ce l-a dus la durerile sale. Suferinţa este o „venire în sine", o reîntoarcere la noi înşine, o aplecare asupra propriei persoane, de care omul se îndepărtase atunci când toate păreau a-i merge bine.
Reîntors şi restrâns la firescul său şi al tuturor, omul are, astfel, ocazia să se descopere pe sine la modul autentic. Intrucât el este un inel de legătură între cele două lumi: cea materială şi cea spirituală, care se caută una pe alta, şi, întrucât existenţa sa nu poate fi împlinită decât în relaţie cu Dumnezeu, Creatorul şi Arhetipul său, are ocazia să îl redescopere pe Dumnezeu, în adâncul sufletului său. Restabilit şi reaşezat în matca sa ontologică, în graniţele fiinţei sale, în limitele firii proprii, omul aflat în suferinţă ajunge să dobândească, despre sine, o cunoaştere existenţială obiectivă, cât mai aproape de esenţa sa. Şi, pentru că boala deschide un câmp larg sensibilităţii, îl apropie mai uşor pe om de Dumnezeu. Sufletul celui bolnav II caută pe Dumnezeu pretutindeni, II strigă cu mai multă tărie şi stăruinţă, îl găseşte mai repede şi se apropie de El cu mai multă uşurinţă. Intr-un fel îl poţi afla pe Dumnezeu prin bucurii şi împliniri, şi cu o altă deschidere sufletească ÎI găseşti alături de tine în clipele de încercare, durere şi suferinţă.
Omului bolnav îi este de mare folos să conştientizeze prezenţa lui Dumnezeu alături de el, nu doar prin darurile pe care i le oferă, dar şi în clipele de cumpănă şi de necaz. Chiar şi atunci când Dumnezeu pare absent, chiar şi atunci când pare mut şi surd, neputincios sau indiferent faţă de suferinţa noastră, El este alături de noi, veghind, într-un fel sau altul, la uşurarea stării noastre generale, la restabilirea sănătăţii noastre sufleteşti, chiar şi cu preţul unei dureri trupeşti, la mântuirea noastră.
Sfântul Isaac Sirul vorbeşte despre un „dar'' special, pe care îl primeşte omul în necazuri şi suferinţă, încercând să răspundă la întrebarea: care e, deci, mai întâi: încercarea şi apoi darul sau întâi darul şi după el încercarea?, este ferm convins că, în atotştiinţa Sa, Dumnezeu nu supune omul la încercări sau probe inutile şi fără a-i oferi puterea de a le înfrunta. Astfel, El dă sufletului, în ascuns, „o mărire peste măsura lui". Sfântul Părinte numeşte această putere „duhul harului", pe care omul îl primeşte înainte de a fi încercat. Totodată, consideră Sfântul Isaac Şirul, încercările sunt proporţionale cu harul, în sensul că „după măsura harului aduce Dumnezeu peste suflet necazurile altor încercări". Pe măsura primirii şi răbdării lor, este şi alinarea; „pe măsura întristării e şi mângâierea".
Darul acesta special este darul răbdării în pătimiri, şi el este oferit de Dumnezeu tuturor celor ce suferă, în virtutea bunătăţii şi a milostivirii Sale. Fiecare lucrare a lui Dumnezeu defineşte un atribut al Său, iar acesta - o calitate a fiinţei Sale. In Dumnezeu, nu există vreo distanţă între fiinţă şi lucrări, aşa cum există la om. Fiecare lucrare dumnezeiască poartă o energie divină, care, la rândul ei, este o manifestare a harului, intr-o plenitudine de daruri.
Darul acesta revarsă asupra omului suferind puterea sau harisma răbdării. La început, ea are o formă generală, fiind, apoi, dezvoltată de către fiecare, în funcţie de receptivitatea sau sensibilitatea sa faţă de realităţile duhovniceşti ale vieţii sale. Si, totodată, are o lucrare multiformă: pe de o parte, ajută la primirea sau asumarea suferinţelor noastre, fără revoltă; pe de altă parte, la răbdarea lor cu tărie; ea rodeşte în nădejdea spre ajutorul lui Dumnezeu şi al semenilor şi în puterile personale de a înfrunta boala; pe de altă parte, izvorăşte sentimentul pocăinţei şi „dezleagă" izvorul plânsului şi al lacrimilor spirituale; îi dă omului tăria stâncii, în faţa valurilor şi încercărilor vieţii şi, nu în ultimul rând, îi leagă sufletul de speranţa răsplăţilor viitoare.
Aşadar, Dumnezeu nu ne încearcă niciodată inutil, ci noi înşine ne provocăm, cel mai adesea, suferinţe şi încercări. Şi nici nu ne încearcă niciodată peste măsura puterilor noastre de a înfrunta necazurile. Atunci când omul se revoltă faţă de încercările primite, este semn că nu a conştientizat bogăţia de daruri spirituale pe care le-a dobândit; atunci când le primeşte fără să cârtească, şi le asumă şi caută să desprindă din ele folosul lor duhovnicesc, înseamnă că, sesizând lucrarea harului şi plinătatea de daruri primită, le pune în lucrare. Pe măsura încercărilor sale, se adânceşte nu doar în înţelegerea tainei suferinţei sale, ci şi în descoperirea profunzimii relaţiei cu Dumnezeu şi a ajutorului negrăit primit. Patul de suferinţă sau de boală devine, prin excelenţă, un loc al autocunoaşterii profunde şi al înaltei cunoaşteri de Dumnezeu.
Prin urmare, în orice durere, boală sau suferinţă, pe lângă încercarea de a o uşura şi înlătura, până când aceste lucruri se vor întâmpla şi dacă acest lucru îi este cu putinţă, de cel mai mare folos duhovnicesc îi este omului, pe de o parte, să înţeleagă faptul că Dumnezeu nu îl încearcă niciodată inutil, ci spre folos sufletesc veşnic, şi nici nu îl încearcă peste puterile sale de a suporta; iar pe de altă parte, că el a primit puterea de a-şi purta crucea şi că, pe măsura înmulţirii sau a agravării durerilor, Dumnezeu îi oferă, proporţional, darul milostivirii Sale.
In privinţa limitelor sau intensităţii necazurilor şi suferinţelor, Sfinţii Părinţi dezvoltă cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care, în I Corinteni 10,13, spune: „Credincios este Dumnezeu, Care nu vă va lăsa să fiţi ispitiţi peste ceea ce puteţi şi va face împreună cu ispita şi sfârşitul ei, ca să puteţi îndura". Chiar şi atunci când ni se par îngrozitoare, ni se recomandă să medităm la cuvintele psalmistului David: „Certându-mă, m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat" (Ps. 117,18).
Principiul fundamental enunţat şi dezvoltat de Sfinţii Părinţi răsăriteni, în această privinţă, este acela că suferinţele sau necazurile noastre, oricât de grele, îndelungate şi apăsătoare ni s-ar părea nouă, nu depăşesc limitele de îndurare şi puterile de suportare ale fiinţei umane. Ele sunt, aşadar, suportabile, adaptate firii omeneşti, însă ceea ce le face să pară mai uşoare sau, dimpotrivă, infernale, este percepţia noastră faţă de ele, gândul şi starea spirituală cu care noi însoţim durerea şi suferinţa trupească.
Sfinţii Părinţi care au încercat să pătrundă în taina suferinţei, cei mai mulţi dintre ei experiind-o în propria lor viaţă şi în propriul lor trup, subliniază acest adevăr. Sfântul Ioan Gură de Aur, spre exemplu, spune că „Dumnezeu ne-a dat lupte pe măsura noastră şi nu a lăsat peste puterile noastre nici o durere sau osteneală" şi tot el spune că „Dumnezeu dă fiecăruia dintre noi ispite după măsura puterii lui. După cum spune Apostolul, ispitelepe care le înfruntăm sunt pe măsura noastră. Şi Dumnezeu nu îngăduie să fim încercaţi mai presus de puterile noastre, ci atunci când vine o ispită ne dă şi calea de ieşire din ea, ca s-o putem răbda (I Cor. 10, 13). Prin asemenea metode tămăduieşte şi mântuieşte Domnul sufletele noastre, şi de aceea trebuie să-I mulţumim si să-L slăvim".
Cunoscând rolul iconomic al încercărilor prin care îi este dat omului să treacă, în viaţa aceasta vremelnică, Sfântul Vasile cel Mare arată că „Domnul, Cel care rânduieşte toate cu măsură, nu ne pune la încercări mai mult decât îngăduie puterile, ci încearcă ocazional pe cei ce luptă pentru credinţă, fără să îngăduie să fie ispitiţi mai greu decât le este puterea".
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre „încercări mari şi încercări abia simţite, supărări grele şi supărări uşoare, ispite mari şi ispite mici" însă indiferent de momentul apariţiei lor, de intensitatea şi durata acestora, „Dumnezeu nu îngăduie niciodată să fim ispitiţi peste puterile noastre".
Comparând sufletul cu un aur de mare preţ şi pe Dumnezeu cu un bijutier iscusit, care vrea să-l pună în valoare, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, aşa cum bijutierul probează calitatea aurului, trecând prin foc şi observând valoarea lui după rezistenţa în flacără, la fel si Dumnezeiescul Părinte verifică, pe de o parte, valoarea sufletelor, iar, pe de altă parte, detaşarea lor de lumea materială şi îndreptarea spre cele duhovniceşti, trecându-le prin „cuptorul necazurilor". Insă, ne îndeamnă Sfântul Ioan, să nu ne tulburăm şi să nu ne speriem, nici să nu ne descurajăm şi să nu deznădăjduim în faţa acestor încercări şi suferinţe, gândindu-ne că „dacă giuvaergiul ştie cât timp trebuie să lase aurul în cuptor şi când să-l scoată, şi nu-l lasă să stea până se strică sau arde de tot în foc, cu mult mai mult Dumnezeu ştie aceasta; şi când vede că am ajuns curaţi, ne scoate din încercări, ca nu cumva, din pricina mărimii şi mulţimii relelor, să ne împiedicăm şi să cădem. Să nu ne necăjim, deci, nici să fim mici la suflet de cădem în vreo nenorocire neaşteptată, ci să ne lăsăm în voia Celui ce cunoaşte bine necazul nostru, ca să ne cureţe prin foc sufletul, cât timp va voi El. Face aceasta spre folosul şi câştigul celor încercaţi".
Un al doilea principiu, enunţat de Sfinţii Părinţi, este acela că, pe lângă faptul că Dumnezeu nu ne încearcă peste puterile noastre de a suporta, necazurile sau suferinţele sunt adaptate sau proporţionale cu păcatele sau virtuţile personale. Experienţa general-umană arată că nu puţine sunt cazurile în care plătim lipsa de cumpătare şi discernământ, prin boli şi suferinţe proporţionale. La păcate sau greşeli mai mici, trebuie să ne aşteptăm la suferinţe mai uşoare şi mai scurte; la păcate sau erori grave, bolile provocate sunt mai grele şi suferinţele mai îndelungate. La fel de adevărat este şi faptul că nu sunt deloc puţine situaţiile în care, în diferite momente ale vieţii prezente, suntem ruşinaţi şi umiliţi exact de păcatele sau patimile pe care le-am înfierat cel mai vehement la semenii noştri.
Prin urmare, suferinţele noastre sunt legate de firea noastră, fiind proporţionale, în cazul celor păcătoşi, cu greşelile lor, iar la cei virtuoşi, cu biruinţele duhovniceşti personale. Dacă, din păcate, omul se afundă în suferinţă, mai întâi una duhovnicească şi nevăzută, iar mai apoi având efecte asupra întregii lui fiinţe, dar prelungindu-se, spiritual, în veşnicie, la cei care luptă împotriva lor, necazurile sunt uneori mai numeroase decât la cei dintâi, răsar de pretutindeni şi provoacă acestora o mai intensă suferinţă, dar, în acelaşi timp, şi lupta de înlăturare a lor. Căci, spune acelaşi Sfânt Ioan Gură de Aur, „urmarea firească a îndeletnicirilor duhovniceşti este a întâlni la tot pasul numai încercări" Necazurile şi suferinţele constituie o adevărată „şcoală a răbdării". Or, spune Mântuitorul Iisus Hristos: „Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele voastre" (Lc. 21,19) şi „cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui" (Mt. 24,13).
Sfântul Vasile cel Mare învaţă că Dumnezeu ne lasă să cunoaştem necazul şi durerea, „hotărând măsura suferinţelor după credinţa pe care o are fiecare", iar Sfântul Ioan Gură de Aur considera suferinţele şi încercările noastre a fi o dovadă a iconomiei sau a Proniei divine, a iubirii şi milei Sale, acestea fiind treptate, metodice şi urmărind un scop- sănătatea sufletului şi mântuirea omului.
Sfinţii Varsanufie şi Ioan spun că încetarea sau prelungirea bolii este un semn al atotînţelepciunii dumnezeieşti, pentru că „Dumnezeu, când vrea, dăruieşte sănătate prin doctor şi, când vrea, prin cuvânt. Iar prelungirea bolii sau neprelungirea ei ţine de preştiinţa lui Dumnezeu. Cei ce se lasă deci cu desăvârşire în seama lui Dumnezeu sunt scăpaţi de griji. Şi El face cum voieşte şi cum e de folos".
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu va pune capăt suferinţelor noastre atunci când va vedea că ne-am curăţit de păcate, că ne-am căit, că ne-am schimbat cu adevărat viaţa şi ne-am statornicit în practicarea virtuţilor. De aceea, spune el, „să lăsăm în seama Lui, dar, grija de a hotărî sfârşitul nenorocirilor noastre, iar noi să continuăm de a trăi cu sfinţenie. Lucrul nostru este reîntoarcerea la virtute; iar lucrul lui Dumnezeu este doreşte mai mult ca tine însuţi sfârşitul acestui foc, dar El aşteaptă ca să fii mântuit".
In toate durerile şi suferinţele noastre, trebuie să realizăm faptul că acestea nu sunt „pentru biruirea", ci spre cercarea şi răsplătirea noastră, pe măsura răbdării pe care am arătat-o şi a folosului duhovnicesc pe care am căutat să-l culegem din ele. Insă, mai presus de toate, creştinul încercat nu trebuie să uite niciodată că, în toate nevoinţele sale, este ajutat şi întărit de Dumnezeu. El ne este permanent alături, „drămuind" înţelept încercările noastre, după puterile noastre, şi susţinând pe fiecare, să le poată duce la bun sfârşit.
„Dumnezeu, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu numai că nu ne lasă să cădem în încercări mai mari decât puterile noastre, dar chiar în încercările care vin peste noi pe măsura puterilor noastre, chiar în acelea, El este lângă noi ca să ne ajute şi să ne întărească, dacă noi mai întâi facem tot ce stă în puterea noastră, de pildă, dacă suntem râvnitori, dacă ne punem nădejdea în El, dacă-I mulţumim, dacă primim totul cu îngăduinţă, dacă răbdăm. Nu numai în primejdii mai mari decât puterile noastre, dar chiar în cele pe măsura puterilor noastre avem nevoie de ajutorul de sus, dacă vrem să le înfruntăm curajos."
Căci pe potriva încercărilor este şi ajutorul; pe măsura necazurilor şi a suferinţelor primim şi mângâierea, care îi dă sufletului puterea de a le răbda şi capacitatea de a le simţi beneficiile spirituale, nu doar vremelnice, cât mai ales eterne.
Aşadar, dacă nu stă totdeauna în puterea noastră de a anticipa venirea încercărilor asupra noastră, fiind o taină a iubirii lui Dumnezeu, durata şi intensitatea lor, dar mai ales conduita faţă de ele este o dovadă a discernământului duhovnicesc de care dă dovadă creştinul, a stării sale lăuntrice şi a preocupării faţă de bogata lume duhovnicească, pe care o descoperă prin intermediul lor.

Preot Ioan C. Tesu
"Simt boala ca iubire a lui Hristos", Editura Doxologia

Sursa:https://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/limitele-incercarilor-156978.html

Pasta de carne cu ciuperci

Pasta de carne cu ciuperci

Ingrediente:1/2 kg carne de porc si vitel,50 g franzela,1 dl. lapte,200g smantana,2 linguri coniac sau rom ,3 oua,1 ceapa,condimente,100g ciuperci,ulei,50 g unt.

Mod de preparare: Carnea de vitel si de porc mai grasa,franzela muiata in lapte si nestoarsa ,ceapa tocata ,inabusita cu ciupercile,sarea,piperul,ienibaharul  in 2 linguri de ulei pana scade apa lasata de ciuperci ,se trec de 2-3 ori prin masina .Se adauga smantana,galbenusurile,se potriveste de sare si condimente,dupa care se amesteca usor cu albusurile batute spuma tare.Se pune in forma unsa bine cu unt netopit.Se coace 1 ora in cuptorul bine incins ,in tava cu apa fierbinte neacoperita. Se orneaza.


                                                                 -POFTA BUNA !-

Ana Nica

Foto Creative Commons

Dragoslavele-Piatra Dragoslavelor * muntii Leaota

Dragoslavele-Piatra Dragoslavelor * muntii Leaota

Timp de mers: 2 ore
Distanta parcursa: 3.6 km
Diferenta de nivel cumulativa: 790 m
Panta medie: 13°
Grad de dificultate: scazut
Marcaj:  -Triunghi albastru
Observatii: nerecomandat iarna

Sursa:http://www.exploregis.ro/trasee-turistice/carpatii-de-curbura/muntii-leaota/

Foto: Creative Commons

Foto: Creative Commons

Hoteluri bantuite * Karosta Prison Hostel,Letonia

Karosta Prison Hostel, Letonia

Fosta inchisoare Karosta ofera astazi o experienta extrema celor care cauta un altfel de turism. Cei care sunt suficient de curajosi sa inopteze la Karosta, sunt tratati de personalul hotelului exact ca detinutii, iar in loc de o camera de hotel au parte de o celula. Dar turismul extrem nu se opreste aici. Si altceva se intampla la Karosta, caci fosta inchisoare militara se pare ca abunda in fantome si activitate paranormala. Miile de detinuti care au sfarsit aici nu si-au gasit inca odihna. Se pare ca usile se inchid si se deschid singure, lumina se stinge din senin iar piesele de mobilier isi schimba locul in mod misterios.

Sursa:http://horror-romania.ro/cele-mai-bantuite-hoteluri-din-lume/

Impotriva mantuirii

Impotriva mantuirii

* Sfaturi duhovnicesti

Uneori, cel ce intră în călugărie se predă părintelui spre supunere, făgăduieşte că va împlini toate rânduielile, vădesc dăruire şi râvnă fierbinte faţă de toate ostenelile şi nevoinţele: pe scurt, îl înduplecă pe părinte să-l privească întocmai ca pe cel pomenit în Scara, care spunea părintelui său: „Ca fierul în mâna făurarului, aşa mă predau ţie, preasfinte părinte, spre supunere” (Cuvântul 4, cap 23); în scurtă vreme uită însă de osârdia arătată şi nu numai că nu suferă să fie bătut ca fierul pe nicovală, ci nu primeşte nici cea mai mică strâmtorare, nu îndură viaţa de obşte şi rânduielile; se simte împovărat de ascultări, nu vrea să se mulţumească cu masa obştii, nu vrea să fie de un suflet cu ceilalţi şi ca un duşman neîmpăcat îi tulbură şi îi necăjeşte pe toţi, urmărind doar să se împlinească voile lui; dacă nu primeşte după dorinţa sa, atunci cutează a-l ocări în faţă, cu tulburare şi cu cârtire, pe însuşi îndrumătorul sau, iar pe la spate se plânge, cârteşte, aţâţă întreaga obşte să-l ocărască înjositor pe părinte, şi se străduieşte din răsputeri ca toţi să se supună socotinţei sale şi însuşi părintele să-i primească sfaturile.
Dacă părintele, din pogorământ, îl şi ascultă în vreo privinţă, asta îi e prilej de şi mai mare trufie şi semeţic, iar dacă îi leapădă sfaturile şi socotinţele, şi nu-l ascultă, şi, văzându-l făcător de tulburare şi îndărătnic, nu-i dă cinstire, nu numai că el nu va putea să îndure asta, ci va fi greu şi pentru părinte, care voieşte ca ucenicii săi vieţuiască pe lângă el în dragoste, nu în teamă, şi să se supună lui pentru Dumnezeu, cu smerenie şi cu blândeţe, şi să împlinească toate rânduielile şi aşezămintele mănăstirii de bunăvoie, pentru iubirea de Dumnezeu.
Iar cel bolnav de patimi trebuie să vestească fără nici un ascunziş atât lui Dumnezeu, cât şi părintelui său toate bolile şi neputinţele sale şi să primească cu credinţă tot ce-i spune părintele, fie că-i porunceşte să rabde pentru Dumnezeu, fie că-i îngăduie o oarecare înlesnire faţă de rânduiala vieţii de obşte - însă chiar şi atunci trebuie să se folosească cu frică şi cu mare grijă de pogorământul cel părintesc şi să se roage lui Dumnezeu să nu-l despartă în veşnicie de fraţii cei de un suflet, care împlinesc neabătut şi cu de-amănuntul făgăduinţele şi nevoinţele lor călugăreşti, iar pentru vieţuirea sa cea slabă se cuvine să se smerească şi să aibă dragoste şi evlavie curată faţă de părinte şi de toţi fraţii, şi să-i roage, ca pe unii ce au dobândit îndrăznire înaintea Domnului prin ostenelile lor şi prin viaţa lor cea de nevoinţă, să mijlocească pentru el, cel slab şi neputincios - şi pentru această smerenie a lui harul dumnezeiesc va acoperi neputinţele lui şi îi va dărui parte deplină în moştenirea drepţilor.
Dacă, în pofida neputinţelor şi a bolilor, părintele porunceşte să rabde suferinţele şi să nu se abată de la rânduielile vieţii de obşte, atunci, supunându-se din tot
sufletul şi crezând fără îndoială că părintele îi porunceşte aceasta având vestire de la Dumnezeu însuşi, să rabde până la capăt fără întristare şi tulburare, cu credinţă şi cu dragoste, chiar dacă i s-ar trage din asta moartea, şi să aibă nădejde că Domnul, pentrurugăciunile şi mijlocirea părintelui, îl va primi ca pe un mucenic şi-l va odihni în împărăţia Sa. Unul ca acesta e cu adevărat ca fierul în mâinile fierarului ori ca aurul în cuptor, şi cu sufletul curăţit va străluci în cereasca împărăţie!
Iar fratele cel împotrivitor singur mărturiseşte că nu suferă nici de boli, nici de neputinţe trupeşti, ci în toată vigoarea şi puterea fiind se încrâncenează cu răutate împotriva celor care cu voie osârdnică se înfrânează şi se nevoiesc pentru Dumnezeu, încă şi pe alţii, care sunt slabi şi neputincioşi, se străduieşte să îi smintească şi să-i abată de la calea dreaptă ca să fie părtaşi ai patimilor şi slăbiciunilor lui, neînfrânării şi întregii lui tulburări şi îndărătnicii.
Unul ca acesta, dacă nu va pleca şi nu se va despărţi singur de obşte, va primi osândă împreună cu diavolul, care sminteşte şi strică tovărăşia şi unirea cea paşnică şi împreună-glăsuitoare a fraţilor. Sfinţii Părinţi poruncesc să fie izgonit unul ca acesta chiar fără voia lui, zicând: „Alungă-l pe făcătorul de tulburare, ca să plece şi tulburarea împreună cu el!”

SFÂNTUL ZOSIMA VERHOVSKI
ÎNVĂŢĂTURI DESPRE ASCULTARE, EDITURA SOPHIA

Sursa:https://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/impotriva-mantuirii-156904.html