duminică, 22 decembrie 2013
Pentru toti vizitatorii blogului !
sâmbătă, 21 decembrie 2013
Imnul despre necredinta lui Toma
Imnul despre necredinta lui Toma
Proimion I
Toma, cu dreapta sa cea iubitoare de incredintare,
A cercetat coasta cea de viata datatoare, Hristoase Dumnezeule;
Caci usile fiind incuiate cand ai intrat,
Impreuna cu ceilalti apostoli a strigat:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
Proimion II
Indoiala lui Toma credinta neindoita a randuit,
Mantuitorule, prin voia Ta,
ca nimeni vreodata Invierea sa puna la-ndoiala:
Caci nu Fiinta Insasi S-a aratat aceluia,
ci urmele cuielor din palma si-mpunsatura lancii:
Pentru aceea a si marturisit:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul Meu."
Proimion III
Necrezand Invierii Tale din morti
Si cercetand coasta Ta cea dumnezeieasca
Cu credinta a strigat Toma Geamanul:
"Stapane, iarta-ma pe mine, cel ce cu indrazneala am atins coasta Ta
Si primeste-ma, Iubitorule de oameni,
Pe mine, cel ce nu ma indoiesc nicicum,
Ci strig cu credinta: "Tu esti Domnul si Dumnezeul meu!"
1. Cine a pazit nearsa palma mucenicului,
De coasta cea arzatoare a Domnului apropiindu-se?
Cine i-a dat ei aceasta tarie, de osul cel de foc putandu-se atinge?
Cu-adevarat, coasta cea pipaita.
Caci daca nu ea l-ar fi intarit, cum ar fi pipait dreapta cea de lut
cutremuratoarele patimi cele de sub cer si cele de sub pamant?
Acest har i s-a dat lui Toma:
Ca sa se atinga de coasta, iar lui Hristos sa-I strige:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
2. Cu-adevarat, rugul cel purtator de foc ardea si nu se mistuia.
Si cred celor scrise de Moise pentru mana lui Toma.
Caci stricacioasa fiind si plina de spini, nu s-a ars
Cand s-a atins de coasta ca de o flacar-aprinsa
Si, precum oarecand focul s-a pogorat in rugul de spini,
Acum a alergat catre foc mana in chip de rug.
Si Insusi Dumnezeu S-a fost aratat pe-amandoua pazind.
Astfel cred s i astfel Il slavesc pe acest Dumnezeu si om, zicand:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
3. Caci pentru mine a fost scris dreptarul acestei credinte
Prin mana lui Toma; caci aceasta, atingandu-se de Hristos,
Trestie de scriitor s-a facut ce scrie cu iscusinta,
Scriind credinciosilor: de aici izvoraste credinta.
De aici a baut si talharul si s-a indreptat.
De aici si ucenicii si-au adapat inimile,
De aici, din izvor a scos Toma cunostinta celor pe care le cauta:
Bau cel dintai si apoi pe multi adapa,
Necrezand putin, dar pe multi convingandu-i a zice:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
4. Pentru care pricina, de ce sau cum de nu a crezut apostolul?
Sa intrebam, de va pare, pe fiul lui Zevedeu,
Caci limpede-i ca Ioan, in cartea Evangheliei,
Cuvintele Geamanului a scris.
Caci zice inteleptul: Dupa invierea lui Hristos
Ceilalti ucenici au grait catre Toma:
O, prietene, vazut-am aicea pe Domnul!
Dar Toma indat-a raspuns catre dansii:
Voi cei ce L-ati vazut, nu va ascundeti, ci strigati:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!"
5. Vestiti intregului popor cele ce-ati vazut si auzit
Nu ascundeti, ucenicilor, sfesnicul sub obroc!
Cele ce ziceti la-ntuneric, vestiti-le la lumina!
Veniti cu mine afara cu indrazneala!
Stati inca-n ascunzatoare si spuneti aceasta ca sa va faceti curaj!
Graiti cele inalte in taina, cu usile inchise,
Si apoi strigati: vazut-am pe Ziditorul ascuns intr-un ungher!
Sa Se arate tuturor! Sa afle toata faptura!
Sa-invete muritorii a striga Celui inviat:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!"
6. Cum voi putea crede voua, auzind cuvinte cu neputinta de crezut!
Caci dac-ar fi venit Rascumparatorul, Si-ar fi cautat sluga.
Daca ziua ar fi rasarit, nu s-ar fi aratat dincolo de vreme.
De-ntr-adevar se arata Pastorul, ar fi chemat si mielul.
A-ntrebat oarecand: "Unde ati pus pe Lazar?"
Iar acum nu a zis: "Unde-ati lasat pe Toma?"
Dar oare a uitat pe cel ce voia a muri cu El impreuna?
Necredincios raman pana nu vad.
Atunci numai cand voi vedea, voi pune mana mea pe coasta Lui,
Atunci voi crede si voi zice:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!"
7. Inca pe cand Toma graia acestea fratilor sai,
Aparu la ei in odaie Mantuitorul, indraznirea celor cu frica de Dumnezeu
Indraznirea nepatata a celor prigoniti si-amenintati
In mijlocul ucenicilor S-a aratat prin usile-ncuiate.
Dar vazandu-L Toma, indata-si pleaca ochii-n jos,
Si-nlauntrul sufletului sau zicea: Ce voi face?
Cum ma voi apara acum in fata celor ce-o clipa mai ’nainte m-am indoit?
Lui Petru ce sa-i spun? Si celorlalti ce voi grai?
Pe cei pe care putin mai inainte i-am luat in ras cum sa-i induplec si cum voi striga:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!"
8. O, de as fi deprins si eu tacerea ca si Iisus in sinedriu!
Dar m-a intaratat a grai privelisea celor ce se bucurau.
M-am tulburat de cuvintele celor ce strigau cu bucurie:
Neumbrit am vazut viu pe Cel mort de voie!
Vazand deci vesel pe Petru, cel ce s-a lepadat,
Si iarasi bucurosi pe cei fugiti cu el dimpreuna,
Am pizmuit, caci cautam impreuna cu ei sa saltez de bucurie.
Asadar, din pizm-am grait cele marturisite intocmai putin mai inainte.
Sa nu fiu certat, Iisuse al meu, ci primit a striga Tie:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!"
9. Noapte mi s-a facut mie si intuneric adanc cuvintele celor impreuna-slujitori cu mine;
Caci acestea nu m-au luminat, nu au aprins in sufletul meu
Faclia minunii pe care acum o vad mai presus de orice nadejde!
Caci acum Il vad limpede pe Hristos iarasi venind prin usile-ncuiate.
Dar daca vreme-as fi avut sa aflu ca a venit astfel,
Nu as fi fost necredincios.
Caci nu aveam decat sa cuget.
La intrarea si iesirea Lui din Maria.
Ei doar mi-au spus ca L-au vazut,
Dar cine nu L-a vazut pe El venind, cum va putea spune:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
10. Asa zicand in sine Geamanul, a vorbit si Dumnezeului nostru,
Iar Cel ce cerceteaza norii, vazand pe Toma cu inima zdrobita,
Precum odinioara si pe vames,
L-a miluit strigandu-i:
"Pune mana ta aici!
Pentru ce te indoiesti, spune-Mi, putin credinciosule?
Sau care dintre ale Mele iti par necrezute?
Rastignirea? Moartea? Sau Invierea aceasta?
Pana cand te vei indoi mai mult?
Iata, acum Ma privesti pe Mine, pe Cel ce ai voit sa-L vezi, deci striga:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!"
11. Adormit-am intr-un mic mormant si dupa trei zile-am inviat,
Pentru tine si pentru cei asemenea tie m-am intins in mormant,
Iar tu, in loc de multumire, mi-ai adus necredinta.
Caci am auzit cele ce-ai spus fata de fratii tai".
L-acestea Toma mai tare s-a infricosat si a strigat:
Nu ma certa, Mantuitorule, caci in Tine cred pururea.
Dar lui Petru si tuturor celorlalti mi-a fost greu sa le dau crezare,
Caci stiu ca au mintit Tie si-n ceasul rautatilor s-au temut sa-Ti zica:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
12. Vazand atunci Cela ce vede toate ca Toma voia sa lepede
Invinuirea necredintei, raspunse lui:
"Si tu erai cu ei in ceasul de care aduci vorba,
Toti M-ati lasat singur in vremea infricosatei patimi,
Era greu timpul, Didime, nu-i invinui,
Pentru aceea a fost scris: Bate-voi pastorul si se vor risipi oile turmei.
Pricepe ce iti spun, si fa cele ce-ai spus:
Vrei sa ma atingi? Atinge-te zicand:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!"
13. O, minune! O, indelunga-rabdare!
O, nemasurata blandete!
Cel neatins Se lasa-atins! Tinut de rob Se lasa
Si Stapanul arata slugii ranile Sale.
In a caror vreme s-a cutremurat intreaga faptura.
De asemenea daruri Toma facandu-se vrednic,
Inalta rugaciune Celui ce l-a invrednicit:
"Rabda, zicand, Stapane, cutezanta mea,
Cruta iarba, ridica-mi povara,
Sa fiu slobozit de necredinta, ca sa cant si sa zic:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
14. Fii bland cu mine, pentru ca si eu de Tine sa ma desfatez, Doamne,
Da-mi mie deplina credinta care sunt al Tau,
Ai rabdat celor straini de Tine,
Rabda inca si necredinta celui al Tau, si arata-mi mie ranile Tale,
Pentru ca din acestea ca dintr-un izvor sa scot si sa beau.
Nu ma arde Mantuitorule, caci foc esti prin fire,
Dar cu voia esti trupul pe care Insuti l-ai facut.
Ma rog, acopera-Te cu val, cat de putin,
Incat sa ma primesti si pe mine ca pe femeia cu scurgerea de sange,
Caci nu ma ating de haina Ta, ci Insuti de Tine m-ating, zicand:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
15. Ai auzit odata, bunule ucenic, fii credincios si nu necredincios,
Nu te teme, nu te ard, caci ii pazesc pe cei ce raman intru Mine.
Daca-am invatat pe cuptorul Babilonului sa faca aceasta,
Cu cat mai mult nu o voi face si nu o voi invat a eu Insumi.
Oare decat pacatoasa care uns-a cu mir capul Meu
Si cu parul Mi-a sters sfintele Mele picioare
Esti tu mai intinat? Vino deci, prietene, nu ca sa ma miruiesti,
Ci pentru ca tu insuti sa fii inmiresmat cu buna mireasma a credintei, strigandu-Mi:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
16. Da, Iubitorule de oameni, si eu Te voi mirui, dar nu precum pacatoasa oarecand,
Si nu voi alerga precum aceea la vanzatorul de miruri, strigand: "Da-mi mir!"
Voi aduce doar credinta mea Tie, Celui ce ai mai presus decat mirul,
Harul - coasta Ta, al carei mir atingand, ma bucur.
Slavesc, Hristoase, pogorarea Ta cea vrednica de crezare,
Cum om Te-ai facut pentru ca pe om,
Pe care l-ai plasmuit cu mana sa-l izbavesti din desertaciunea idolilor
Si care ai primit a fi palmuit
Pentru ca pe mine sa ma slobozesti din patimi, ca sa strig Tie:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
16. [bis] Acuma, Stapane, stiind ca ti-am descoperit cugetul inimii mele,
Tu, Care cunosti cele mai launtrice ganduri, vezi-mi asemenea si pricinile,
Dar deopotriva iti strig: de mai inainte-ai cunoscut pe robul Tau cel credincios,
Caci acum vad coasta, pentru ca pe toti sa-i invat credinta.
Ating osul Tau si urmele cuielor,
Domn si Dumnezeu te propovaduiescm,
Caci ca un Domn al slavei ai rabdat rastignirea pe lemn, tuturor aratand
Sa strige Tie cu credinta s i cu inima curata
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
17. Asemenea si tu asculta, si pricepe limpede: te-ai facut partas intelepciunii
Caci Eu, Intelepciunea Tatalui, M-am facut cunoscut oamenilor,
Fericit esti in credinta, dar Eu mai mult ii fericesc
Pe cei care-au venit la Mine numai din auz.
Tu atingandu-te de Mine ai cunoscut acum slava Mea,
Dar aceia numai din auzul cuvintelor se inchina Mie,
Caci mare este cugetul celor ce astfel au crezut
Tie ma arat ca unui ucenic al Meu,
Acelora ca unor sfinti slujitori care striga:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
18. Cu harul Tau ma intareste la suflet si la trup si ma mantuieste, Dumnezeule Preainalte,
Ca sa ma ating si eu de coasta Ta, primind harul tau,
Scump sangele Tau si preacurat trupul Tau, ma voi izbavi de rautatile mele,
Ca sa aflu iertare pentru caderile mele.
Toma atingandu-se de Tine a cunoscut acum slava Ta,
Dar eu ma tem, caci cunosc voile Tale
Cunosc si faptele mele faradelege, constiinta ma mustra,
Cruta-ma, miluieste-ma, cruta-ma, Mantuitorul meu,
Pentru ca sa strig Tie cu credinta prin fapte si cuvinte
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
Sfantul Roman Melodul
(traducere Mihai Marian Macuc)
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/imnul-toma-necredinciosul-88705.html
Proimion I
Toma, cu dreapta sa cea iubitoare de incredintare,
A cercetat coasta cea de viata datatoare, Hristoase Dumnezeule;
Caci usile fiind incuiate cand ai intrat,
Impreuna cu ceilalti apostoli a strigat:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
Proimion II
Indoiala lui Toma credinta neindoita a randuit,
Mantuitorule, prin voia Ta,
ca nimeni vreodata Invierea sa puna la-ndoiala:
Caci nu Fiinta Insasi S-a aratat aceluia,
ci urmele cuielor din palma si-mpunsatura lancii:
Pentru aceea a si marturisit:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul Meu."
Proimion III
Necrezand Invierii Tale din morti
Si cercetand coasta Ta cea dumnezeieasca
Cu credinta a strigat Toma Geamanul:
"Stapane, iarta-ma pe mine, cel ce cu indrazneala am atins coasta Ta
Si primeste-ma, Iubitorule de oameni,
Pe mine, cel ce nu ma indoiesc nicicum,
Ci strig cu credinta: "Tu esti Domnul si Dumnezeul meu!"
1. Cine a pazit nearsa palma mucenicului,
De coasta cea arzatoare a Domnului apropiindu-se?
Cine i-a dat ei aceasta tarie, de osul cel de foc putandu-se atinge?
Cu-adevarat, coasta cea pipaita.
Caci daca nu ea l-ar fi intarit, cum ar fi pipait dreapta cea de lut
cutremuratoarele patimi cele de sub cer si cele de sub pamant?
Acest har i s-a dat lui Toma:
Ca sa se atinga de coasta, iar lui Hristos sa-I strige:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
2. Cu-adevarat, rugul cel purtator de foc ardea si nu se mistuia.
Si cred celor scrise de Moise pentru mana lui Toma.
Caci stricacioasa fiind si plina de spini, nu s-a ars
Cand s-a atins de coasta ca de o flacar-aprinsa
Si, precum oarecand focul s-a pogorat in rugul de spini,
Acum a alergat catre foc mana in chip de rug.
Si Insusi Dumnezeu S-a fost aratat pe-amandoua pazind.
Astfel cred s i astfel Il slavesc pe acest Dumnezeu si om, zicand:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
3. Caci pentru mine a fost scris dreptarul acestei credinte
Prin mana lui Toma; caci aceasta, atingandu-se de Hristos,
Trestie de scriitor s-a facut ce scrie cu iscusinta,
Scriind credinciosilor: de aici izvoraste credinta.
De aici a baut si talharul si s-a indreptat.
De aici si ucenicii si-au adapat inimile,
De aici, din izvor a scos Toma cunostinta celor pe care le cauta:
Bau cel dintai si apoi pe multi adapa,
Necrezand putin, dar pe multi convingandu-i a zice:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
4. Pentru care pricina, de ce sau cum de nu a crezut apostolul?
Sa intrebam, de va pare, pe fiul lui Zevedeu,
Caci limpede-i ca Ioan, in cartea Evangheliei,
Cuvintele Geamanului a scris.
Caci zice inteleptul: Dupa invierea lui Hristos
Ceilalti ucenici au grait catre Toma:
O, prietene, vazut-am aicea pe Domnul!
Dar Toma indat-a raspuns catre dansii:
Voi cei ce L-ati vazut, nu va ascundeti, ci strigati:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!"
5. Vestiti intregului popor cele ce-ati vazut si auzit
Nu ascundeti, ucenicilor, sfesnicul sub obroc!
Cele ce ziceti la-ntuneric, vestiti-le la lumina!
Veniti cu mine afara cu indrazneala!
Stati inca-n ascunzatoare si spuneti aceasta ca sa va faceti curaj!
Graiti cele inalte in taina, cu usile inchise,
Si apoi strigati: vazut-am pe Ziditorul ascuns intr-un ungher!
Sa Se arate tuturor! Sa afle toata faptura!
Sa-invete muritorii a striga Celui inviat:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!"
6. Cum voi putea crede voua, auzind cuvinte cu neputinta de crezut!
Caci dac-ar fi venit Rascumparatorul, Si-ar fi cautat sluga.
Daca ziua ar fi rasarit, nu s-ar fi aratat dincolo de vreme.
De-ntr-adevar se arata Pastorul, ar fi chemat si mielul.
A-ntrebat oarecand: "Unde ati pus pe Lazar?"
Iar acum nu a zis: "Unde-ati lasat pe Toma?"
Dar oare a uitat pe cel ce voia a muri cu El impreuna?
Necredincios raman pana nu vad.
Atunci numai cand voi vedea, voi pune mana mea pe coasta Lui,
Atunci voi crede si voi zice:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!"
7. Inca pe cand Toma graia acestea fratilor sai,
Aparu la ei in odaie Mantuitorul, indraznirea celor cu frica de Dumnezeu
Indraznirea nepatata a celor prigoniti si-amenintati
In mijlocul ucenicilor S-a aratat prin usile-ncuiate.
Dar vazandu-L Toma, indata-si pleaca ochii-n jos,
Si-nlauntrul sufletului sau zicea: Ce voi face?
Cum ma voi apara acum in fata celor ce-o clipa mai ’nainte m-am indoit?
Lui Petru ce sa-i spun? Si celorlalti ce voi grai?
Pe cei pe care putin mai inainte i-am luat in ras cum sa-i induplec si cum voi striga:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!"
8. O, de as fi deprins si eu tacerea ca si Iisus in sinedriu!
Dar m-a intaratat a grai privelisea celor ce se bucurau.
M-am tulburat de cuvintele celor ce strigau cu bucurie:
Neumbrit am vazut viu pe Cel mort de voie!
Vazand deci vesel pe Petru, cel ce s-a lepadat,
Si iarasi bucurosi pe cei fugiti cu el dimpreuna,
Am pizmuit, caci cautam impreuna cu ei sa saltez de bucurie.
Asadar, din pizm-am grait cele marturisite intocmai putin mai inainte.
Sa nu fiu certat, Iisuse al meu, ci primit a striga Tie:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!"
9. Noapte mi s-a facut mie si intuneric adanc cuvintele celor impreuna-slujitori cu mine;
Caci acestea nu m-au luminat, nu au aprins in sufletul meu
Faclia minunii pe care acum o vad mai presus de orice nadejde!
Caci acum Il vad limpede pe Hristos iarasi venind prin usile-ncuiate.
Dar daca vreme-as fi avut sa aflu ca a venit astfel,
Nu as fi fost necredincios.
Caci nu aveam decat sa cuget.
La intrarea si iesirea Lui din Maria.
Ei doar mi-au spus ca L-au vazut,
Dar cine nu L-a vazut pe El venind, cum va putea spune:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
10. Asa zicand in sine Geamanul, a vorbit si Dumnezeului nostru,
Iar Cel ce cerceteaza norii, vazand pe Toma cu inima zdrobita,
Precum odinioara si pe vames,
L-a miluit strigandu-i:
"Pune mana ta aici!
Pentru ce te indoiesti, spune-Mi, putin credinciosule?
Sau care dintre ale Mele iti par necrezute?
Rastignirea? Moartea? Sau Invierea aceasta?
Pana cand te vei indoi mai mult?
Iata, acum Ma privesti pe Mine, pe Cel ce ai voit sa-L vezi, deci striga:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!"
11. Adormit-am intr-un mic mormant si dupa trei zile-am inviat,
Pentru tine si pentru cei asemenea tie m-am intins in mormant,
Iar tu, in loc de multumire, mi-ai adus necredinta.
Caci am auzit cele ce-ai spus fata de fratii tai".
L-acestea Toma mai tare s-a infricosat si a strigat:
Nu ma certa, Mantuitorule, caci in Tine cred pururea.
Dar lui Petru si tuturor celorlalti mi-a fost greu sa le dau crezare,
Caci stiu ca au mintit Tie si-n ceasul rautatilor s-au temut sa-Ti zica:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
12. Vazand atunci Cela ce vede toate ca Toma voia sa lepede
Invinuirea necredintei, raspunse lui:
"Si tu erai cu ei in ceasul de care aduci vorba,
Toti M-ati lasat singur in vremea infricosatei patimi,
Era greu timpul, Didime, nu-i invinui,
Pentru aceea a fost scris: Bate-voi pastorul si se vor risipi oile turmei.
Pricepe ce iti spun, si fa cele ce-ai spus:
Vrei sa ma atingi? Atinge-te zicand:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!"
13. O, minune! O, indelunga-rabdare!
O, nemasurata blandete!
Cel neatins Se lasa-atins! Tinut de rob Se lasa
Si Stapanul arata slugii ranile Sale.
In a caror vreme s-a cutremurat intreaga faptura.
De asemenea daruri Toma facandu-se vrednic,
Inalta rugaciune Celui ce l-a invrednicit:
"Rabda, zicand, Stapane, cutezanta mea,
Cruta iarba, ridica-mi povara,
Sa fiu slobozit de necredinta, ca sa cant si sa zic:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
14. Fii bland cu mine, pentru ca si eu de Tine sa ma desfatez, Doamne,
Da-mi mie deplina credinta care sunt al Tau,
Ai rabdat celor straini de Tine,
Rabda inca si necredinta celui al Tau, si arata-mi mie ranile Tale,
Pentru ca din acestea ca dintr-un izvor sa scot si sa beau.
Nu ma arde Mantuitorule, caci foc esti prin fire,
Dar cu voia esti trupul pe care Insuti l-ai facut.
Ma rog, acopera-Te cu val, cat de putin,
Incat sa ma primesti si pe mine ca pe femeia cu scurgerea de sange,
Caci nu ma ating de haina Ta, ci Insuti de Tine m-ating, zicand:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
15. Ai auzit odata, bunule ucenic, fii credincios si nu necredincios,
Nu te teme, nu te ard, caci ii pazesc pe cei ce raman intru Mine.
Daca-am invatat pe cuptorul Babilonului sa faca aceasta,
Cu cat mai mult nu o voi face si nu o voi invat a eu Insumi.
Oare decat pacatoasa care uns-a cu mir capul Meu
Si cu parul Mi-a sters sfintele Mele picioare
Esti tu mai intinat? Vino deci, prietene, nu ca sa ma miruiesti,
Ci pentru ca tu insuti sa fii inmiresmat cu buna mireasma a credintei, strigandu-Mi:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
16. Da, Iubitorule de oameni, si eu Te voi mirui, dar nu precum pacatoasa oarecand,
Si nu voi alerga precum aceea la vanzatorul de miruri, strigand: "Da-mi mir!"
Voi aduce doar credinta mea Tie, Celui ce ai mai presus decat mirul,
Harul - coasta Ta, al carei mir atingand, ma bucur.
Slavesc, Hristoase, pogorarea Ta cea vrednica de crezare,
Cum om Te-ai facut pentru ca pe om,
Pe care l-ai plasmuit cu mana sa-l izbavesti din desertaciunea idolilor
Si care ai primit a fi palmuit
Pentru ca pe mine sa ma slobozesti din patimi, ca sa strig Tie:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
16. [bis] Acuma, Stapane, stiind ca ti-am descoperit cugetul inimii mele,
Tu, Care cunosti cele mai launtrice ganduri, vezi-mi asemenea si pricinile,
Dar deopotriva iti strig: de mai inainte-ai cunoscut pe robul Tau cel credincios,
Caci acum vad coasta, pentru ca pe toti sa-i invat credinta.
Ating osul Tau si urmele cuielor,
Domn si Dumnezeu te propovaduiescm,
Caci ca un Domn al slavei ai rabdat rastignirea pe lemn, tuturor aratand
Sa strige Tie cu credinta s i cu inima curata
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
17. Asemenea si tu asculta, si pricepe limpede: te-ai facut partas intelepciunii
Caci Eu, Intelepciunea Tatalui, M-am facut cunoscut oamenilor,
Fericit esti in credinta, dar Eu mai mult ii fericesc
Pe cei care-au venit la Mine numai din auz.
Tu atingandu-te de Mine ai cunoscut acum slava Mea,
Dar aceia numai din auzul cuvintelor se inchina Mie,
Caci mare este cugetul celor ce astfel au crezut
Tie ma arat ca unui ucenic al Meu,
Acelora ca unor sfinti slujitori care striga:
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
18. Cu harul Tau ma intareste la suflet si la trup si ma mantuieste, Dumnezeule Preainalte,
Ca sa ma ating si eu de coasta Ta, primind harul tau,
Scump sangele Tau si preacurat trupul Tau, ma voi izbavi de rautatile mele,
Ca sa aflu iertare pentru caderile mele.
Toma atingandu-se de Tine a cunoscut acum slava Ta,
Dar eu ma tem, caci cunosc voile Tale
Cunosc si faptele mele faradelege, constiinta ma mustra,
Cruta-ma, miluieste-ma, cruta-ma, Mantuitorul meu,
Pentru ca sa strig Tie cu credinta prin fapte si cuvinte
"Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru."
Sfantul Roman Melodul
(traducere Mihai Marian Macuc)
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/imnul-toma-necredinciosul-88705.html
luni, 16 decembrie 2013
Pestera Cioclovina Uscata(Transilvania)
Pestera Cioclovina Uscata(Transilvania)CAI DE ACCES
*La est de Valea Scobina in satul Cioclovina.
Peretii pesterii cuprind margele incrustate in calcita,precum si cranii de lilieci .Aici a fost descoperit cel mai vechi craniu de homo sapiens fosilis din Romania.Cel mai mare monocristal de calcit din tara (113cm)domina seducator peisajul format din stalactite si stalagmite .Galeria principala a pesterii impresioneaza prin forme frumoase de coroziune.
Bibliografie:"Transilvania-Trasee turistice in zonele naturale de recreere si
agrement din Transilvania-Mandri de Romania"
29 octombrie 2013
Ada-Giulia Marginean
duminică, 15 decembrie 2013
Psihologia platonica
Psihologia platonica
Psihologia se afla la Platon intr-o stransa legatura cu metafizica si filozofia naturii. In conceptia platonica despre suflet se evidentiaza ideile religioase ale mai multor secte antice cat si teoria despre Idei. De aceea gasim ca este justificata afirmatia lui Windelband ca Platon a fost cel dintai teolog, iar conceptia lui despre suflet, o conceptie religioasa. Aceasta psihologie "teologica" va forma apoi temeiul doctrinei politico-sociale platonice.
Elementele istorice ale psihologiei platonice isi au originea in mistica orfica-pitagoreica. Dar totusi modul in care Platon face sinteza acestor elemente si teoria sa despre Idei este nespus de original. Caracteristica in aceasta sinteza este ambivalenta pe care o are sufletul ca un rezultat al contopirii celor doua conceptii despre suflet. Dupa unii sufletul este principiul vietii si totodata principiul miscarii, iar dupa altii sufletul este identic cu eul. De fapt consideratiile pe care Platon le face cu privire la suflet depasesc preocuparile psihologice si se intind in domeniul eticii si al religiei, ceea ce face ca si convingerea filozofica, credinta si nadejdea adanca, presimtirea si intuitia poetului si a profetului sa se lege intr-o totalitate minunata, care si astazi vrajeste pe acela care citeste cu atentie dialogurile scrise de Platon.
Sub influenta misticii grecesti, Platon considera sufletul ca avand o origine divina si ca numai in urma unei vini (vezi Phaidros), sau ca urmare a unei legi universale (Timaios), acesta s-a coborat intr-un trup muritor, de care abia moartea il elibereaza iarasi, pentru ca apoi - in conformitate cu sentinta judecatii - sa primeasca o rasplata sau o pedeapsa pentru faptele sale. Platon mai accentueaza, influentat, poate, de Anaxagora, spre deosebire de mistica, ca ceea ce face demnitatea sufletului uman si-l deosebeste de celelalte fapturi este facultatea acestuia de a cunoaste (nus), fiindca gratie acestei facultati sufletul se poate pune in legatura cu vesnicia, cu Existenta adevarata, cu Ideile.
In acest sens, sufletul are o pozitie de mijloc intre cele doua lumi: el este de origine divina, inrudit cu Ideile eterne, dar, de aceea, el insusi nu este o Idee, ci se poate ridica la intuitia Ideilor, sa participe la acestea, mai ales la Ideea vietii, a Adevarului si a Ratiunii, a Dreptatii, a Frumusetii si a Binelui. In timp ce, insa, ideile sunt vesnic neschimbatoare in lumea suprasenzorialului, sufletul se afla intr-un corp, care prezinta o piedica serioasa fata de natura divina a acestuia, aceasta din pricina ca corpul se lasa mereu prins in mrejele micimilor vietii, a poftelor si a pasiunilor, ceea ce face ca si sufletul sa-si intunece reamintirea Existentei vesnice si, ademenit de mii de placeri mediocre si inferioare, sa-si uite mereu de originea lui inalta si de menirea lui adevarata. O salvare din aceasta stare nu este posibila decat in clipa in care se trezeste in suflet nostalgia dupa Vesnic, dupa originea lui adevarata si, ars de dogoarea Erosului, reuseste sa se elibereze din lumea senzorialului si sa nu priveasca decat lumea adevaratei Existente. Hotarator este pentru suflet numai momentul acestei intoarceri, restul n-are nici un sens. In asemenea clipe sufletul se ridica la cunoasterea Divinului si prin aceasta se indumnezeieste. Drumul spre aceasta cunoastere este drumul dialecticii, drumul acelei regine a tuturor stiintelor. "A cunoaste Frumosul, Binele, Dreptatea inseamna pentru Platon, zice Capelle, ca si pentru Socrate, a deveni frumos, bun si drept si, in acest chip, a te apropia cAt mai mult de Divin. In intregime acest lucru nu-l poate face decat acela care este in stare sa cunoasca Ideea Binelui. Asa ca cunoasterea Vesnicului, stiinta cea mai inalta, este pentru Platon totodata cea mai adanca religie ,- grija pentru mantuirea sufletului, ce depinde de o astfel de cunoastere...". Platon are in vedere pe filozof, pe iubitorul de intelepciune, pe omul al carui suflet este plin de indemnul zeului Eros, de iubirea fata de cerul Ideilor, de acea "nostalgie luptatoare", ce cauta mereu sa recucereasca paradisul pierdut, de acel dor al sufletului dupa originea lui suprapamanteasca, dupa viata divina de care el s-a impartasit inainte de mizeria existenta pamanteasca.
Din aceste consideratii s-ar putea trage concluzia - dupa cum am spus - ca Platon ar avea tendinta sa nege lumea senzoriala, asa cum face Socrate acest lucru in "Phaidon", dar motivele estetice si mai ales cele etice din filozofia platonica au facut ca Filozoful sa nu ramana la acest punct de vedere.
De o importanta nespus de mare este insa faptul ca Platon cauta sa dovedeasca, intr-un mod stiintific, ca sufletul este nemuritor. Si trebuie sa subliniem faptul ca, la Platon, nu este vorba despre o nemurire in sens panteist, ci el reprezinta ideea ca eul, sufletul individual, este nemuritor si etern. Certitudinea aceasta i-a intarit-o marturisirea lui Socrate in clipa in care acesta se gasea in pragul vesniciei si vorbelor inteleptului le urma fapta. Se stie ca Platon a reluat ideea nemuririi sufletului din mistica orfica pitagoreica, dar meritul sau este, cum observa si Capelle, de a fi cautat sa dovedeasca, cu toate mijloacele dialectice, aceasta nemurire. De aceea argumentele din "Phaidon" se fundamenteaza pe teoria platonica a Ideilor.
Aceste argumente schitate intr-o forma scurta dupa Capelle - sunt urmatoarele:
1. Primul lucru este ca sufletul e nemuritor, fiindca ceea ce se misca pe sine insusi este nemuritor, netrecator ; iar ceea ce este miscat de altceva sau isi primeste miscarea de la altul este trecator. Ceea ce se misca cu de la sine putere este principiu, deoarece isi are originea si inceputul in sine insusi si nu de la altul.
2. Orice cunoastere este pentru Platon o "reamintire" a Ideilor intuite candva inainte de aceasta existenta. De aici concluzia ca sufletul a preexistat, inainte de aceasta viata, fapt de care, prin reamintire, noi devenim constienti. Daca sufletul a existat inainte de nastere, avand o fiinta separata, nimic nu impiedica ca el sa dureze si dupa separarea lui de corp, reintrand in lumea sufletelor ideale , altminteri, moartea sufletelor odata cu trupul ar aduce istovirea lor si intrarea tuturor, odata si odata, in domeniul mortii.
3. Corpul este pieritor, caci se descompune ; el este deci compus si distrugerea lui vine tocmai prin disolutia elementelor care-l compun. Dimpotriva, ceea ce este simplu nu se descompune, nu se poate distruge, este nemuritor. Ideile sunt, in opozitie cu lumea senzoriala, nepieritoare, tocmai fiindca sunt simple : ele nu pot fi cunoscute decat de catre ceea ce este de o esenta cu ele. Cunoasterea Ideilor de catre sufletul omului face dovada inrudirii dintre suflet si acestea, caci numai ceea ce este inrudit poate cunoaste Ideile. Deci, fiindca sufletul este asemenea vesnicului, de o esenta cu acesta, sufletul este de asemenea nedisolubil, nedestructibil, netrecator si nemuritor.
4. Lucrurile nu sunt ceea ce sunt decat prin participarea la lumea Ideilor. Si este clar ca un lucru nu poate participa la doua Idei contradictorii, care, asadar, s-ar exclude. Un lucru nu poate poseda calitati sau stari care sa fie in contrazicere flagranta cu una dintre calitatile sale esentiale. Sufletul participa la Ideea vietii (caci ceea ce este insufletit este plin de viata) si deci el nu poate participa si la Ideea contrara, a mortii. "Sufletul nu formeaza desigur o contrazicere directa cu moartea, dar fiindca el este indestructibil, legat de ideea vietii, el exclude moartea, este asadar nemuritor si cu aceasta netrecator, caci moartea ar fi singurul mod posibil al distrugerii sale.
Principiul platonic ca sufletul este nemuritor este, de aceea, intr-o stransa legatura cu viziunea metafizica platonica despre Idei. Acestea se determina corelativ, in sensul ca, dupa cum observa acelasi Capelle, citand pe Erwin Rohde, in "aptitudinea sa de a cunoaste vesnicia, sufletul poarta in sine garantia cea mai sigura ca el insusi este vesnic". Argumentele acestea care, dupa cum a dovedit Tenemann, sunt fundamentate pe temeiuri foarte subrede, ele totusi exercita o influenta nespus, de mare asupra cititorului, prin faptul ca ele sunt formulate prin gura lui Socrate in situatia cea mai tragica a vietii acestuia : Socrate se gasea in fata mortii. Acesta vorbeste despre nemurire in clipa in care se afla in "pragul eternitatii", cum se exprima Apelt, ceea ce inseamna ca vorbelor lui Socrate, va urma confirmarea acestora prin fapta. De aceea cuvintele lui Socrate au avut in acele clipe rezonanta unei adevarate revelatii mai inalte. "Argumentele platonice despre nemurire pot avea unele slabiciuni dialectice ; dar certitudinea de nezdruncinat cu care le expune Socrate, modul cum el le acopera cu persoana sa, gasesc un rasunet adanc in sufletul cititorului, caci acesta presimte in aceste argumente o intarire a ceea ce el insusi, cititorul, simte ca dorinta in adancul inimii sale". In urma argumentarii platonice reiese clar ca filozoful se gandeste la o nemurire individuala, la vesnicia eului uman.
Mai departe, Platon ajunge in consideratiile sale asupra sufletului uman la rezultate psihologice foarte indraznete si originale pentru vremea aceea. In "Phaidros" el aseamana sufletul cu o caleasca trasa de doi cai, ce sunt condusi de un vizitiu. Unul dintre cai este de origine divina si de aceea el urmeaza bucuros indemnurile vizitiului, pentru a trage caleasca inspre cerul azuriu al Adevarului, Frumosului si al Binelui. Al doilea cal este dimpotriva de origine josnica; el este inrudit cu colbul pamantului si de aceea aplecat mereu spre lumea senzoriala, ceea ce face ca vizitiul sa-l sileasca cu forta sa ia calea in sus. Vizitiul este Nusul, ratiunea. Deci, dupa aceasta analogie, sufletul se compune, dupa Platon, din trei facultati sau puteri : Ratiunea (conducatorul) vointa, curajul, calul cel bun si poftele, calul cel rau care este partea cea mai rea a sufletului. Asadar sufletul are trei facultati : 1. Facultatea de a gandi, ratiunea, care se afla in cap ; 2, Facultatea afectelor si a sentimentelor, care isi are locul in piept si 3. Facultatea poftelor ce se afla in pantece.
Pe temeiul celor trei facultati sufletesti, Platon face chiar si o tipologie caracterologica interesanta. Dupa cum in oameni conduce una sau alta dintre aceste facultati sufletesti, exista trei tipuri ale naturii : insetatii dupa stiinta, vanitosii si iubitorii de castig. Aceasta tipologie are la Platon valabilitate si pentru determinarea caracterului popoarelor. La sciti si traci domneste peste tot vointa, de aici simtul onoarei la acestia si religia lor. Egiptenii si fenicienii sunt iubitori de castig, in timp ce numai grecii se disting prin iubirea fata de stiinta.
Conceptia aceasta platonica despre suflet a influentat hotarator psihologia antica. Idei din psihologia platonica vor fi luate si dezvoltate de alti filozofi, de Aristotel, de stoici si neoplatonici si chiar de unii dintre Parintii Bisericii.
N.B.
Sursa:http://www.blogger.com/blogger.g?blogID=6659704219711100816#editor/http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-sistematica/psihologia-platonica-71767.html
Psihologia se afla la Platon intr-o stransa legatura cu metafizica si filozofia naturii. In conceptia platonica despre suflet se evidentiaza ideile religioase ale mai multor secte antice cat si teoria despre Idei. De aceea gasim ca este justificata afirmatia lui Windelband ca Platon a fost cel dintai teolog, iar conceptia lui despre suflet, o conceptie religioasa. Aceasta psihologie "teologica" va forma apoi temeiul doctrinei politico-sociale platonice.
Elementele istorice ale psihologiei platonice isi au originea in mistica orfica-pitagoreica. Dar totusi modul in care Platon face sinteza acestor elemente si teoria sa despre Idei este nespus de original. Caracteristica in aceasta sinteza este ambivalenta pe care o are sufletul ca un rezultat al contopirii celor doua conceptii despre suflet. Dupa unii sufletul este principiul vietii si totodata principiul miscarii, iar dupa altii sufletul este identic cu eul. De fapt consideratiile pe care Platon le face cu privire la suflet depasesc preocuparile psihologice si se intind in domeniul eticii si al religiei, ceea ce face ca si convingerea filozofica, credinta si nadejdea adanca, presimtirea si intuitia poetului si a profetului sa se lege intr-o totalitate minunata, care si astazi vrajeste pe acela care citeste cu atentie dialogurile scrise de Platon.
Sub influenta misticii grecesti, Platon considera sufletul ca avand o origine divina si ca numai in urma unei vini (vezi Phaidros), sau ca urmare a unei legi universale (Timaios), acesta s-a coborat intr-un trup muritor, de care abia moartea il elibereaza iarasi, pentru ca apoi - in conformitate cu sentinta judecatii - sa primeasca o rasplata sau o pedeapsa pentru faptele sale. Platon mai accentueaza, influentat, poate, de Anaxagora, spre deosebire de mistica, ca ceea ce face demnitatea sufletului uman si-l deosebeste de celelalte fapturi este facultatea acestuia de a cunoaste (nus), fiindca gratie acestei facultati sufletul se poate pune in legatura cu vesnicia, cu Existenta adevarata, cu Ideile.
In acest sens, sufletul are o pozitie de mijloc intre cele doua lumi: el este de origine divina, inrudit cu Ideile eterne, dar, de aceea, el insusi nu este o Idee, ci se poate ridica la intuitia Ideilor, sa participe la acestea, mai ales la Ideea vietii, a Adevarului si a Ratiunii, a Dreptatii, a Frumusetii si a Binelui. In timp ce, insa, ideile sunt vesnic neschimbatoare in lumea suprasenzorialului, sufletul se afla intr-un corp, care prezinta o piedica serioasa fata de natura divina a acestuia, aceasta din pricina ca corpul se lasa mereu prins in mrejele micimilor vietii, a poftelor si a pasiunilor, ceea ce face ca si sufletul sa-si intunece reamintirea Existentei vesnice si, ademenit de mii de placeri mediocre si inferioare, sa-si uite mereu de originea lui inalta si de menirea lui adevarata. O salvare din aceasta stare nu este posibila decat in clipa in care se trezeste in suflet nostalgia dupa Vesnic, dupa originea lui adevarata si, ars de dogoarea Erosului, reuseste sa se elibereze din lumea senzorialului si sa nu priveasca decat lumea adevaratei Existente. Hotarator este pentru suflet numai momentul acestei intoarceri, restul n-are nici un sens. In asemenea clipe sufletul se ridica la cunoasterea Divinului si prin aceasta se indumnezeieste. Drumul spre aceasta cunoastere este drumul dialecticii, drumul acelei regine a tuturor stiintelor. "A cunoaste Frumosul, Binele, Dreptatea inseamna pentru Platon, zice Capelle, ca si pentru Socrate, a deveni frumos, bun si drept si, in acest chip, a te apropia cAt mai mult de Divin. In intregime acest lucru nu-l poate face decat acela care este in stare sa cunoasca Ideea Binelui. Asa ca cunoasterea Vesnicului, stiinta cea mai inalta, este pentru Platon totodata cea mai adanca religie ,- grija pentru mantuirea sufletului, ce depinde de o astfel de cunoastere...". Platon are in vedere pe filozof, pe iubitorul de intelepciune, pe omul al carui suflet este plin de indemnul zeului Eros, de iubirea fata de cerul Ideilor, de acea "nostalgie luptatoare", ce cauta mereu sa recucereasca paradisul pierdut, de acel dor al sufletului dupa originea lui suprapamanteasca, dupa viata divina de care el s-a impartasit inainte de mizeria existenta pamanteasca.
Din aceste consideratii s-ar putea trage concluzia - dupa cum am spus - ca Platon ar avea tendinta sa nege lumea senzoriala, asa cum face Socrate acest lucru in "Phaidon", dar motivele estetice si mai ales cele etice din filozofia platonica au facut ca Filozoful sa nu ramana la acest punct de vedere.
De o importanta nespus de mare este insa faptul ca Platon cauta sa dovedeasca, intr-un mod stiintific, ca sufletul este nemuritor. Si trebuie sa subliniem faptul ca, la Platon, nu este vorba despre o nemurire in sens panteist, ci el reprezinta ideea ca eul, sufletul individual, este nemuritor si etern. Certitudinea aceasta i-a intarit-o marturisirea lui Socrate in clipa in care acesta se gasea in pragul vesniciei si vorbelor inteleptului le urma fapta. Se stie ca Platon a reluat ideea nemuririi sufletului din mistica orfica pitagoreica, dar meritul sau este, cum observa si Capelle, de a fi cautat sa dovedeasca, cu toate mijloacele dialectice, aceasta nemurire. De aceea argumentele din "Phaidon" se fundamenteaza pe teoria platonica a Ideilor.
Aceste argumente schitate intr-o forma scurta dupa Capelle - sunt urmatoarele:
1. Primul lucru este ca sufletul e nemuritor, fiindca ceea ce se misca pe sine insusi este nemuritor, netrecator ; iar ceea ce este miscat de altceva sau isi primeste miscarea de la altul este trecator. Ceea ce se misca cu de la sine putere este principiu, deoarece isi are originea si inceputul in sine insusi si nu de la altul.
2. Orice cunoastere este pentru Platon o "reamintire" a Ideilor intuite candva inainte de aceasta existenta. De aici concluzia ca sufletul a preexistat, inainte de aceasta viata, fapt de care, prin reamintire, noi devenim constienti. Daca sufletul a existat inainte de nastere, avand o fiinta separata, nimic nu impiedica ca el sa dureze si dupa separarea lui de corp, reintrand in lumea sufletelor ideale , altminteri, moartea sufletelor odata cu trupul ar aduce istovirea lor si intrarea tuturor, odata si odata, in domeniul mortii.
3. Corpul este pieritor, caci se descompune ; el este deci compus si distrugerea lui vine tocmai prin disolutia elementelor care-l compun. Dimpotriva, ceea ce este simplu nu se descompune, nu se poate distruge, este nemuritor. Ideile sunt, in opozitie cu lumea senzoriala, nepieritoare, tocmai fiindca sunt simple : ele nu pot fi cunoscute decat de catre ceea ce este de o esenta cu ele. Cunoasterea Ideilor de catre sufletul omului face dovada inrudirii dintre suflet si acestea, caci numai ceea ce este inrudit poate cunoaste Ideile. Deci, fiindca sufletul este asemenea vesnicului, de o esenta cu acesta, sufletul este de asemenea nedisolubil, nedestructibil, netrecator si nemuritor.
4. Lucrurile nu sunt ceea ce sunt decat prin participarea la lumea Ideilor. Si este clar ca un lucru nu poate participa la doua Idei contradictorii, care, asadar, s-ar exclude. Un lucru nu poate poseda calitati sau stari care sa fie in contrazicere flagranta cu una dintre calitatile sale esentiale. Sufletul participa la Ideea vietii (caci ceea ce este insufletit este plin de viata) si deci el nu poate participa si la Ideea contrara, a mortii. "Sufletul nu formeaza desigur o contrazicere directa cu moartea, dar fiindca el este indestructibil, legat de ideea vietii, el exclude moartea, este asadar nemuritor si cu aceasta netrecator, caci moartea ar fi singurul mod posibil al distrugerii sale.
Principiul platonic ca sufletul este nemuritor este, de aceea, intr-o stransa legatura cu viziunea metafizica platonica despre Idei. Acestea se determina corelativ, in sensul ca, dupa cum observa acelasi Capelle, citand pe Erwin Rohde, in "aptitudinea sa de a cunoaste vesnicia, sufletul poarta in sine garantia cea mai sigura ca el insusi este vesnic". Argumentele acestea care, dupa cum a dovedit Tenemann, sunt fundamentate pe temeiuri foarte subrede, ele totusi exercita o influenta nespus, de mare asupra cititorului, prin faptul ca ele sunt formulate prin gura lui Socrate in situatia cea mai tragica a vietii acestuia : Socrate se gasea in fata mortii. Acesta vorbeste despre nemurire in clipa in care se afla in "pragul eternitatii", cum se exprima Apelt, ceea ce inseamna ca vorbelor lui Socrate, va urma confirmarea acestora prin fapta. De aceea cuvintele lui Socrate au avut in acele clipe rezonanta unei adevarate revelatii mai inalte. "Argumentele platonice despre nemurire pot avea unele slabiciuni dialectice ; dar certitudinea de nezdruncinat cu care le expune Socrate, modul cum el le acopera cu persoana sa, gasesc un rasunet adanc in sufletul cititorului, caci acesta presimte in aceste argumente o intarire a ceea ce el insusi, cititorul, simte ca dorinta in adancul inimii sale". In urma argumentarii platonice reiese clar ca filozoful se gandeste la o nemurire individuala, la vesnicia eului uman.
Mai departe, Platon ajunge in consideratiile sale asupra sufletului uman la rezultate psihologice foarte indraznete si originale pentru vremea aceea. In "Phaidros" el aseamana sufletul cu o caleasca trasa de doi cai, ce sunt condusi de un vizitiu. Unul dintre cai este de origine divina si de aceea el urmeaza bucuros indemnurile vizitiului, pentru a trage caleasca inspre cerul azuriu al Adevarului, Frumosului si al Binelui. Al doilea cal este dimpotriva de origine josnica; el este inrudit cu colbul pamantului si de aceea aplecat mereu spre lumea senzoriala, ceea ce face ca vizitiul sa-l sileasca cu forta sa ia calea in sus. Vizitiul este Nusul, ratiunea. Deci, dupa aceasta analogie, sufletul se compune, dupa Platon, din trei facultati sau puteri : Ratiunea (conducatorul) vointa, curajul, calul cel bun si poftele, calul cel rau care este partea cea mai rea a sufletului. Asadar sufletul are trei facultati : 1. Facultatea de a gandi, ratiunea, care se afla in cap ; 2, Facultatea afectelor si a sentimentelor, care isi are locul in piept si 3. Facultatea poftelor ce se afla in pantece.
Pe temeiul celor trei facultati sufletesti, Platon face chiar si o tipologie caracterologica interesanta. Dupa cum in oameni conduce una sau alta dintre aceste facultati sufletesti, exista trei tipuri ale naturii : insetatii dupa stiinta, vanitosii si iubitorii de castig. Aceasta tipologie are la Platon valabilitate si pentru determinarea caracterului popoarelor. La sciti si traci domneste peste tot vointa, de aici simtul onoarei la acestia si religia lor. Egiptenii si fenicienii sunt iubitori de castig, in timp ce numai grecii se disting prin iubirea fata de stiinta.
Conceptia aceasta platonica despre suflet a influentat hotarator psihologia antica. Idei din psihologia platonica vor fi luate si dezvoltate de alti filozofi, de Aristotel, de stoici si neoplatonici si chiar de unii dintre Parintii Bisericii.
N.B.
Sursa:http://www.blogger.com/blogger.g?blogID=6659704219711100816#editor/http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-sistematica/psihologia-platonica-71767.html
sâmbătă, 14 decembrie 2013
Rugaciune pentru bolnavul ce nu poate dormi
Rugaciune pentru bolnavul care nu poate dormi
.
Domnului sa ne rugam.
Doamne miluieste.
Dumnezeule cel mare si laudat, necuprins de gand si de cuvant, care ai zidit pe om cu mana Ta, tarana luand din pamant, si cu chipul Tau l-ai cinstit pe el; Iisuse Hristoase, numele cel preadorit, impreuna cu Parintele Tau cel fara de inceput si cu Preasfantul si Bunul si de viata Facatorul Tau Duh, arata-Te la robul Tau (N) si-l cerceteaza, in suflet si in trup, fiind rugat de preamarita stapana noastra, de Dumnezeu Nascatoarea si pururea Fecioara Maria; de sfintele puteri ceresti fara de trup; de cinstitul, maritul, proorocul, inaintemergatorul si Botezatorul Ioan; de sfintii, maritii si intru tot laudatii Apostoli; de cei intre sfinti parintii nostri si dascali ai lumii: Vasile cel Mare, Grigore de Dumnezeu cuvantatorul si Ioan Gura de Aur; de Atanasie, de Chiril, de Nicolae cel din Mira, de Spiridon, facatorul de minuni, si de toti sfintii ierarhi; de sfantul apostol intaiul mucenic si arhidiacon Stefan; de sfintii, maritii si marii mucenici Gheorghe, purtatorul de biruinta, Dimitrie, izvoratorul de mir, Teodor Tiron si Teodor Stratilat si de toti sfintii mucenici; de preacuviosii si de Dumnezeu purtatorii parintii nostri Antonie, Eftimie, Sava cel sfintit, Teodosie incepatorul vietii de obste, Onufrie, Arsenie, Atanasie cel din Aton, si de toti preacuviosii parinti; de sfintii si tamaduitorii fara de arginti Cosma si Damian, Chir si Ioan, Pantelimon si Ermolae, Samson si Diomid, Mochie si Anichit, Talaleu si Trifon si de Sfantul (N), a carui pomenire savarsim si de toti sfintii Tai.
Si da robului Tau (N) somn de odihna, somn trupesc, de sanatate, de mantuire si de viata, tarie sufletului si trupului. Si precum oarecand ai cercetat pe Abimeleh, robul Tau, la via Agripei, si i-ai dat lui somn mangaietor, ca sa nu vada caderea Ierusalimului, si l-ai adormit pe el cu somn intaritor si iarasi l-ai sculat intr-o clipa devreme spre slava bunatatii Tale; inca si pe sfintii Tai, maritii sapte tineri, i-ai aratat vestitori marturiei aratarii Tale in zilele lui Deciu imparatul si prigonitorul, pe care i-ai adormit in pestera trei sute saptezeci si doi de ani si ca niste prunci ce se incalzesc la sanul maicii lor n-au suferit nici o stricaciune, spre lauda si slava iubirii Tale de oameni si spre aratarea si adeverirea nasterii noastre celei de a doua si a invierii tuturor; insuti dar, Iubitorule de oameni imparate, vino si acum, cu pogorarea Sfantului Tau Duh, si cerceteaza pe robul Tau (N), si-i daruieste sanatate, tarie si buna vartute prin bunatatea Ta, pentru ca de la Tine este toata darea cea buna si tot darul cel desavarsit.
Ca Tu esti doctorul sufletelor si al trupurilor noastre, si Tie slava si multumire si inchinaciune inaltam, impreuna si Parintelui Tau celui fara de inceput si Preasfantului si Bunului si de viata Facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/rugaciune-pentru-bolnavul-care-poate-dormi-96488.html
.
Domnului sa ne rugam.
Doamne miluieste.
Dumnezeule cel mare si laudat, necuprins de gand si de cuvant, care ai zidit pe om cu mana Ta, tarana luand din pamant, si cu chipul Tau l-ai cinstit pe el; Iisuse Hristoase, numele cel preadorit, impreuna cu Parintele Tau cel fara de inceput si cu Preasfantul si Bunul si de viata Facatorul Tau Duh, arata-Te la robul Tau (N) si-l cerceteaza, in suflet si in trup, fiind rugat de preamarita stapana noastra, de Dumnezeu Nascatoarea si pururea Fecioara Maria; de sfintele puteri ceresti fara de trup; de cinstitul, maritul, proorocul, inaintemergatorul si Botezatorul Ioan; de sfintii, maritii si intru tot laudatii Apostoli; de cei intre sfinti parintii nostri si dascali ai lumii: Vasile cel Mare, Grigore de Dumnezeu cuvantatorul si Ioan Gura de Aur; de Atanasie, de Chiril, de Nicolae cel din Mira, de Spiridon, facatorul de minuni, si de toti sfintii ierarhi; de sfantul apostol intaiul mucenic si arhidiacon Stefan; de sfintii, maritii si marii mucenici Gheorghe, purtatorul de biruinta, Dimitrie, izvoratorul de mir, Teodor Tiron si Teodor Stratilat si de toti sfintii mucenici; de preacuviosii si de Dumnezeu purtatorii parintii nostri Antonie, Eftimie, Sava cel sfintit, Teodosie incepatorul vietii de obste, Onufrie, Arsenie, Atanasie cel din Aton, si de toti preacuviosii parinti; de sfintii si tamaduitorii fara de arginti Cosma si Damian, Chir si Ioan, Pantelimon si Ermolae, Samson si Diomid, Mochie si Anichit, Talaleu si Trifon si de Sfantul (N), a carui pomenire savarsim si de toti sfintii Tai.
Si da robului Tau (N) somn de odihna, somn trupesc, de sanatate, de mantuire si de viata, tarie sufletului si trupului. Si precum oarecand ai cercetat pe Abimeleh, robul Tau, la via Agripei, si i-ai dat lui somn mangaietor, ca sa nu vada caderea Ierusalimului, si l-ai adormit pe el cu somn intaritor si iarasi l-ai sculat intr-o clipa devreme spre slava bunatatii Tale; inca si pe sfintii Tai, maritii sapte tineri, i-ai aratat vestitori marturiei aratarii Tale in zilele lui Deciu imparatul si prigonitorul, pe care i-ai adormit in pestera trei sute saptezeci si doi de ani si ca niste prunci ce se incalzesc la sanul maicii lor n-au suferit nici o stricaciune, spre lauda si slava iubirii Tale de oameni si spre aratarea si adeverirea nasterii noastre celei de a doua si a invierii tuturor; insuti dar, Iubitorule de oameni imparate, vino si acum, cu pogorarea Sfantului Tau Duh, si cerceteaza pe robul Tau (N), si-i daruieste sanatate, tarie si buna vartute prin bunatatea Ta, pentru ca de la Tine este toata darea cea buna si tot darul cel desavarsit.
Ca Tu esti doctorul sufletelor si al trupurilor noastre, si Tie slava si multumire si inchinaciune inaltam, impreuna si Parintelui Tau celui fara de inceput si Preasfantului si Bunului si de viata Facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/rugaciune-pentru-bolnavul-care-poate-dormi-96488.html
Abonați-vă la:
Postări (Atom)