Cunoaste-te pe tine insuti-Sf. Vasile cel Mare

Cunoaste-te pe tine insuti - Sf. Vasile cel Mare

Resemnificat filosofic de catre Socrate, indemnul delfic: gnothi seauton -cunoaste-te pe tine insuti, intr-un fel, este al intregii culturi grecesti. Si nu numai ca indemn, ci si, totodata, ca mijloc si oglinda pentru "in-cercuirea" de sine. In absenta sa, cam ca in mitul narcisian, avertisment, parca, la iluzoria luare de cunostinta a omului de sine, urmarea nu avea a fi alta decat pierderea in lucrurile amagitoare, prin ademenirea cu imaginea chipului. Un alt mod de a fi al Sphynxului.
Lumea insa nu are a "scufunda" in sine fiinta noastra decat prin refuzul acesteia de a o interioriza, deci de a si-o face, in loc de "oglinda", oglinditul participant la imaginea de sine a omului, in sine. Fara de prezumtia tot mai trecuta in certitudine si realitate a "antropocentrismului" ca "destituire" a "cosmocentrismului", omul ca o continua "aprofundare centrica", pentru a zice astfel dupa Teilhard de Chardin, n-ar fi fost decat un Narcis din ce in ce mai cazut in deriziune. Tragicul mitic s-ar fi subtiat in comicul grotesc.
Mijloc de legitimare si de sporire ontologica, prin asumare, lucrurile lumii sunt deci "mutate", trecute cum sunt in valori constitutive ale orizontului nostru existential. Parelnic, ne indepartam de noi, in realitate insa, pentru a retrasa granitele oicumenei prin impingerea tot mai departe a acestora, ceea ce inseamna, dinspre noi, ca spre dilatarea (expansiunea) universului nostru de cuprindere.
Ademenindu-ne ele, cat ne comportam, narcisist, le "viclenim" noi, facandu-le sa se destainuie si, in acest chip, legandu-le de fiinta noastra. Printr-o foarte libera parafraza la Kant, suntem ceea ce suntem printr-o neintrerupta alta "rasturnare copernicana"; ne recunoastem, in lumea lucrurilor, supunandu-ne logicii ei, pentru a o determina, ca "obiect", sa se invarteasca in jurul nostru, ca "subiect".
Aflandu-se, pentru noi, ce si cum sunt, ni le facem mijloace, aducandu-le la comportamentul nostru, deci facandu-le sa fie, adevarate sau nu, bune sau rele. Ca in butada lui Oscar Wilde, lumea incepe sa aduca tot mai mult, trebuie sa semene, cu reprezentarile noastre.
Cu exceptii nesemnificative, anticii, cu prelungire medievala, vor fi trait intr-o oicumena planetara, geocentrica. Unilateral, faptul ar fi explicabil prin precaritatea cunoasterii stiintifice, nu de tot discutabil. Dar la aceasta se cuvine adaugata mentalitatea intens antropocentrista, si, daca se poate spune asa, antinarcisista, deci ca impotrivire la un mod de a imagina "pacatul originar" si "caderea". Caci, narcisismul, intr-o secventa, intr-o proiectie, era reprezentarea greaca a caderii, poate, mai dramatica, fiind fara deschidere istorica, prin aneantizare.
in aceeasi paradigma cosmologica, in sugestie pre-greaca (ne-greaca), vetero-testamentara, ca vechii evrei, dar, asemenea inteleptilor Eladei, crestinii accepta acelasi univers geocentric. Nestiinta? Strict cosmologic, da, antropologic insa, faptul are si alta dimensiune: centrarea in om. Antropocentrismul crestin, daca e sa fie judecat strict cosmologic, este fara de sansa ca adevar. Numai ca, nu acesta era referentialul sau. Omul ca incununare si centru, in intentie si ordine creationista, vroia sa insemne cu totul altceva, anume, identificarea lui cu subiectul-agent al propriei realitati, prin analogie cu Subiectul absolut si prin participatie la el. Analogon al Creatorului, ca demiurg, daca isi crea (re-crea) universul, nu avea a fi decat ca alt subiect neconcurent, fiind copia nemijlocita. Subiectivitatea, in raportare la lume, deci, era predeterminata ontologic.
Cunoasterea de sine, de aceea, este tot una cu asumarea lumii prin noi si pentru noi, adevarul, in consecinta, fiind o adecvare (potrivire) a lumii la noi (cu noi). Subiectiv, acesta nu este doar, nu in primul rand, in sensul ca noi ii dam forma, ci, mai cu seama, datorita faptului ca lumea este "mutata", facuta a noastra. La rigoare, abia de aici, putem vorbi de adevar, pentru ca si eroarea (si raul) tot de aici incepe. Subiectivitatea este si binele si raul, adevarul si inselarea, coincidentia oppositorum fiind sansa si destinul nostru.
Am fost (vom fi fost) cazuti in subiectivitate, ca sa ne reconstruim (reinvatam) prin ea. Nu aveam alta cale, pentru ca, totusi, copie, eram si nu eram ca Dumnezeu-Fiinta, eram in Fiinta, in Adevarul si in Binele si in Frumusetea lui si nu eram. Apropierea si distantarea ontologice ne faceau si ne desfaceau de El.
Ce suntem, stim prin lume; ce nu suntem, nu stim prin Fiinta-Dumnezeu. Ca sa ne determinam exact, intre da si nu, nu este alta cale decat cunoasterea de sine, ca o centrare in sine, transferand lucrurile in cuvinte, in con-cepte, instituindu-ne iri masura tuturor celor ce sunt, precum si intrucat sunt; ca si a celor ce nu sunt, precum si intrucat nu sunt. Este o banalitate, dar necesara, daca stiinta nu este a subiectului, pentru subiect, daca nu este antropica, repeta narcisismul. Nu, cumva, mitul de odinioara, in veacuri scientiste trece din poveste in realitate tragica? Azi, stim atatea, credem ca stim si tehnologic putem atatea, dar pe seama degradarii antropicului in entropie? Sa ne intoarcem la cei mai de demult care nu stiau prea mult, dar ne stiau; este o sansa.
Vasile cel Mare (n. 329 sau 330-m. 379), intre cei mari trei capadocieni, alaturi de Grigorie de Nazianz si Grigorie de Nyssa, avea sa fie teo-filosoful cunoasterii de sine, intrucatva, in contra unui, deja devenit loc comun, in hermeneutica, prin autoritate, mai degraba ca un om de conducere, decat ca un teolog sau un teo-filosof (Tixeront, Precis de theologie, p. 222). Poate, mai inainte de orice, un organizator al vietii bisericesti si monastice, Sf. Vasile, intr-o lectura filosofica, poate sa apara cu dominante in ideea fundamentala a cunoasterii de sine, in succesiune greaca, inca socratica (in termen tare).
Prin conditie suntem un intreg alcatuit din suflet si corp. Numai ca trup, am fi asemenea lucrurilor, neinstare de a comunica decat in limitele strictei naturalitati si fara de sansa de a ne intelege si de a deslusi tainele lumii. Doar suflet, am avea capacitatea de a ne sti, cat insa si de a ne marturisi? Or, "pentru ca sufletul nostru isi zamisleste gandurile in ascuns in trup, ca sub o perdea, este nevoie de cuvinte si de nume ca sa facem cunoscute cele aflate in adancul nostru. Cand gandirea noastra e rostita, atunci este purtata de cuvant ca de o luntre, strabate aerul si trece de la cel ce graieste la cel ce aude" (Omilii si Cuvantari, Omilia a IH-a, 1).
Acestea, pe de o parte; pe de alta, "omul este un animal bland "si sociabil, iar nu solitar sau salbatic" (Regulile mari, intrebarea 3, 1). In consecinta, comunicarea prin cuvant ne este asigurata de conditie si, totdeodata, se intoarce la ea pentru a o spori. Suntem, deci, fiinte sociabile pentru ca vorbim si vorbim intrucat ne presupunem in mod necesar. Prin cuvant ne exteriorizam, dar si interiorizam lucrurile pe care le numim ca si intregul sistem de raportare inter-umana. Faptul acesta, in dubla determinatie, in dubla deschidere, unul in doua specificatii, ar fi astfel printr-un mai adanc ontologic.
Animalului i-a fost dat instinctul, spre conservare sau, in alte cuvinte, spre pastrarea fiintei lui, dar si pentru sporire, in limitele propriei naturi; noua, in schimb, ratiunea, in mare, cu aceeasi finalitate, dar cu particularizarile firesti. Instinctual, animalele se feresc "de ierburile otravitoare", iar noi "de pacat", ceea ce presupune "luarea aminte" de ceea ce suntem si nu suntem, de ceea ce sa urmarim ori sa desfidem, de bine si de rau, de adevar si eroare. Asa fiind, sub semnul si supravegherea ratiunii, dominanta ontologica, "luarea aminte" este dubla: "una, prin care privim lumea inconjuratoare", "cu ochii trupului", si "alta, prin care contemplam pe cele nemateriale cu puterea rationala a sufletului..." (Omilii..., Om. III, 2).
Cu simturile, ne asumam lucrurile, facandu-le ale noastre, daca le "transferam" din lumea lor, in constiinta. Nu mai mult, pentru ca "porti" ale sufletului si mijloace de transfigurare, ele nu au capacitatea de a se institui ca "reflexie" asupra-le. Ochiul nu se vede pe sine, ceea ce inseamna ca nu se apleaca asupra "imaginii", nu da seama de ea, nu-i masoara autenticitatea si, ceea ce este mai important, procedeaza integrator, necomunicand cu celelalte simturi. Asemenea, la randul lor, si acestea. Fiecare in parte este de tot necesar pentru fiinta noastra ca intreg si care, ca intreg, se raporteaza Ia lume, insa, in sine, insuficient. "Daca tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Si daca ar fi tot auz, unde ar fi mirosul?" (Regulile morale, 60). Individualizate in sine si individualizante fata cu ceea ce "decupeaza" din lucruri, ele sunt, totusi, puse in convergenta, dar nu prin puterea lor. Unificarea (conceptualizarea) revine mintii, aceea care desavarseste configurarea sufletului nostru ca o alta lume, asemenea celei exterioare dar si diferita, mai curand diferita.
Lucrand asupra-si pentru a-si da mereu mai multa realitate omeneasca, fiind aceasta dar nu numai, ci si putere ganditoare, sufletul, ca ratiune, este singurul in masura sa "ia aminte" de sine si prin sine de tot ceea ce suntem spre a sti ce trebuie sa fim ori sa fim cum se cuvine a fi. Asa stand lucrurile, ca "functie a mintii" "ia aminte de tine insuti" presupune doua miscari, una, cu finalitate teo-ontologica si alta, pentru un directional de viata.
Intemeietor in ordine ontologica, interiorizand lumea lucrurilor, sufletul ne-o construieste pe a noastra ca un sistem de sensuri. Totdeodata cu aceasta operatiune, intr-un fel naturala, nu insa st nesupravegheata sau neintentionata, sufletul, pe masura ce se actualizeaza structurandu-se cultural, revine asupra-si spre a se cerceta si a se judeca tocmai ca o realitate coerenta si posibila ca adevar. Asumare a lucrurilor, este si pe masura si dupa natura sa? Ce mai este, ce mai ramane din sine o data ce, structurandu-se, trece in intemeiate, aici constructele sale? Se "aneantizeaza" in acestea ori, dimpotriva, asa zicand dupa Heraclit, sporeste prin ele?
Continua reflectie asupra-si ca supraveghere critica, datatoare de seama pentru certitudinea de sine, mai este si intr-o ordine teo-metafizica: "luarea aminte si studierea atenta a propriei persoane te va conduce si la cunoasterea lui Dumnezeu. Daca iei aminte la tine insuti nu mai ai nevoie sa descoperi pe Creator in celelalte creaturi, vei contempla in tine insuti, ca intr-un microcosmos, marea intelepciune a Creatorului tau. Din sufletul tau necorporal vei cunoaste ca si Dumnezeu este necorporal; ca nu e circumscris in spatiu, pentru ca nici mintea ta nu avea mai inainte sedere in spatiu, ci ajunge in spatiu prin unirea sa cu trupul. Vei crede ca Dumnezeu este nevazut, gandindu-te Ia sufletul tau; ca si el nu poate fi vazut cu ochii trupului. Da, sufletul n-are nici culoare, nici forma, nici nu poate fi definit prin vreo caracterizare materiala, ci se cunoaste numai din functiunile sale. Tot asa si Dumnezeu..." (Omilii..., Om. III, 7). O paradigma ontologista in care Sf. Vasile cel Mare si Augustin se apropie. in a doua miscare, "ia aminte de tine insuti", ca un indemn metodic, presupune cateva reguli de a ne conduce bine mintea, cu valoare pragmatica si teoretica, deopotriva.
Prima regula (poate primul imperativ): sa nu iei seama, ca la scop nici la cele ale tale, nici la cele din jurul tau, ci la tine, caci "altceva suntem noi insine" (sufletul), "altceva cele ale noastre" (trupul si simtirile) si "altceva cele din jurul nostru" (averile, artele si meseriile). Fiind si corp, nu ne sunt indiferente cele pentru el si cele dobandite prin el. Dar mai inainte, ontologic, suntem suflet, de vreme ce datorita lui ne implinim. De aceea, "cerceteaza-te pe tine cine esti, cunoaste-ti firea ta!" inseamna cunoasterea sufletului pentru suflet (ibid., 3). A doua regula: "ia aminte de tine insuti" cu "dupa marimea pacatului sa primesti si ajutorul tratamentului". Cati, pentru a nu lua seama de sine, nu stiu ca sunt "bolnavi" sufleteste, perseverand in rau si in greseala si in neadevar? {ibid., 4). A treia: "pazeste cele prezente, poarta de grija de cele viitoare!". Traim cat traim, fiecare, intr-un si un timp, suntem intr-un rol, ne misca nevoi, dorinte, ambitii, acestea, mai cu seama, dar si celelalte, cand ne fac sa uitam de semeni, atata de pagubitoare!
Prea ne poarta ambitiile, sa avem cat mai multe "cirezi de vite, multime nenumarata de slugi, demnitati politice, stapanire peste popoare, conducere de ostiri, razboaie, trofee si chiar demnitatea de imparat". Si pentru acestea, atentam la celalalt, umilindu-l, aservindu-l, ucigandu-l cateodata, ca si cum ar fi, iluzie solipsista, mijloc pentru singur eu. Voim atatea, dintr-un si pentru un orgoliu nemasurat, si ne pierdem sufletul, uitand ca suntem ceea ce suntem ca iubire. Cand ne imboldesc patimile maririi sa ne intrebam, in spiritul Eclesiastului, "unde sunt cei investiti cu inalte demnitati politice? Unde sunt retorii cei neintrecuti? Unde sunt cei care organizau si subventionau adunarile populare? Unde sunt stralucitii... generali, satrapi, tirani? Nu sunt toti pulbere? Nu sunt toti basm?" (ibid., 5).
In sfarsit, sa mai luam aminte ca, intr-o parte a sufletului, in determinatie rationala (cugetatoare), in alta suntem irationali si patimasi, pentru ca fiinta noastra este un intreg, fiind si trup. Irationalul ne este dat, prin conditie, ca si rationalul, noi fiind, inca o data, ca intreg, existenta alternativa. Putem alege, dupa cum suntem; optam, pentru ca ontologic, suntem in situatie de a decide. Si aceasta, dupa Sf. Vasile cel Mare, spre a descoperi si a ne descoperi ca "armonie si ordine perfecta pe care Dumnezeu a pus-o (in om) si in cosmos" (Vornicescu, Despre viata..., p. 43).
Reguli ale "ratiunii practice" sau imperative cu valoare morala, acestea, poate, mai inainte, sunt participante la ontologia umanului. De aceea, prin morala, Sf. Vasile cel Mare se desfasoara antropologic. Teolog si filosof, mereu cu gandul la om, ramane, de aceea, model pentru umanismul crestin al primelor secole.

Gheorghe Vladutescu
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-etica-religioasa/cunoaste-pe-tine-insuti-sf-vasile-mare-71756.html

Rugaciune catre Sfanta Treime

Rugaciune catre Sfanta Treime

Din somn sculandu-ma, multumescu-Ti Tie, Prea Sfanta Treime, ca pentru multa bunatatea Ta si pentru indelunga rabdarea Ta, nu Te-ai maniat pe mine, lenesul si pacatorul, nici nu m-ai pierdut cu faradelegile mele, ci ai facut iubire de oameni dupa obicei;  si intru deznadajduire zacand eu, m-ai ridicat, ca sa manec si sa slavesc puterea Ta. Deci, acum, lumineaza-mi ochii gandului,  deschide-mi gura ca sa invat cuvintele Tale, sa fac voia Ta, sa-Ti cant intru marturisirea inimii si sa laud Prea Sfant numele Tau:  al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/rugaciune-catre-sfanta-treime-72533.html

Lacrimile lui Hristos

Lacrimile lui Hristos

Un tanar monah era tare mahnit ca niciodata nu i se aratase Domnul, in vis sau altfel, ca niciodata nu vorbise macar cu unul din Sfintii lui Dumnezeu. El auzise ca Dumnezeu s-a aratat tuturor fratilor si ca multi frati vorbeau zilnici cu sfintii si atunci hotari sa renunte la calugarie.
A lepadat hainele calugaresti, apoi in lume, intr-o singura zi s-a imbatat, a curvit, a participat la jefuirea unui bogatas beat apoi a cerut o slujba unui carciumar. Carciumarul i-a dat o slujba de ajutor la bucatarie si i-a dat si o camera. Aici calugarul adormi dar se trezi la miezul noptii dupa obiceiul pe care si-l facuse, caci intotdeauna se ruga la miezul noptii cand era monah. Si-a dat seama ca poate rugaciunea il va ajuta sa mai spele din pacatele pe care le-a facut in acea zi si s-a dus intr-un colt ingenunchind. Acolo rugandu-se l-a podidit plansul. Nu a bagat de seama la lacrimile care ii curgeau, si acolo – dupa atata oboseala si dupa atata pacat - adormi din nou. A dormit adanc si trezindu-se dimineata, a vazut ca locul era patat de sange acolo unde el a plans. S-a uitat peste tot, chiar si in oglinda; si-a cercetat fiecare parte a corpului.
Vazu ca nu are nici cea mai mica zgarietura, ca sangele nu era al lui. S-a uitat mai bine si iar s-a apropiat de locul unde facuse rugaciunea si vazu din nou stropii de sange. Atunci a inteles ca pentru pacatele lui, Hristos plansese odata cu el, dar nu cu lacrimi de om, ci cu lacrimi de sange.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/lacrimile-hristos-123300.html

Filosofie si religie

Filosofie si religie

E uimitor ca religia si filosofia isi unesc si incruciseaza caile? Nimic mai firesc. Filosofia, in chip organic, duce cugetarea inspre imparatia religiei, spre notiunea de Dumnezeu. Daca lumea trebuie cugetata ca o unitate si altfel ea nici nu poate fi cugetata, aceasta unitate nu poate fi conceputa decat prin notiunea unui Dumnezeu, Care, filosoficeste poate fi un postulat; religios, insa, e o realitate. In primul caz, necesara ca o ultima limita: in al doilea caz, ca prima si ultima realitate.
Si aici e si deosebirea intre una si alta. Cunoasterea lumii poate ramane obiect al stiintei; valorificarea ei. Insa, e obiect al filosofiei si in ultima instanta, al religiei. Nimic nu ne poate opri de la acest mers al cugetarii. Nici limitele ratiunii si nici modalitatile realizarii. Caci, cum foarte judicios observa Ioan Petrovici, "Oricat nu este ingaduit fapturii noastre sa treaca de anumite limite, este o privinta in care ea poate sa le depaseasca, anume de a vedea ca limitele sale nu sunt si limitele lucrurilor... si care ingaduie pentru filosofie schitarea unei infatitari ideale, indiferent de masura in care aceasta se poale realiza. Si intrucat stiinta "nu pune pietre de hotar intre cugetarea stiintifica si dreptul de a cauta absolutul in religie, ea asigurand doar busola metodei", cautarea acelui principiu unitar al lumii apare ca un imperativ logic pentru filosofie, ca o realitate absoluta pentru religie.
Filosofiul german Otto Liebmann caracterizeaza in chip foarte plastic incercarea cugetarii stiintifice de a reduce lumea si cugetarea la meschinele proportii ale perspectivei stiintifice, asemanand acest procedeu cu procedeul omidei: "Omidei care se taraste pe frunza din tufis ii pare ca atat e lumea cat e frunza pe care sta. Pipaind cu trupu-i frant, incoace si incolo si negasind nimic, conchide: Si in afara de frunza mea nu exista nimic. Asemenea concluziilor omizii e oricare dogmatist".
Prima afirmare o face orice materialist, a doua orice agnostic pozitivist. Daca am ramane in aceste ipoteze n-am imita decat drumul greoi si cugetarea meschina a omizii. Dar, ca si omida, care de la o vreme sparge crisalida, devine flutur si zboara spre zarile albastre, "cugetarea stiintifica" paraseste biata frunza a experientei si pe aripile filosofiei se indreapta spre nemarginire, spre absolut, spre Dumnezeire. Catre aceasta lume ne duc si caile ratiunii, ca si cele ale credintei. Si unde caile ratiunii inceteaza, incep cele ale religiei, ale credintei. Caci cugetarea si meditatia filosofica ne duc pana la postularea unei lumi transcendentale, dar nu pot pasi singure peste ea, in realitatea unei alte vieti. Aici apare religia. De pe zarea unde liniile filosofiei se sting intr-o ultima formula, vaga si eterata, aceea a normelor absolute, se deschide intr-o noua perspectiva lumea clara si precisa a unei alte realitati transcendentale, in plina putere de creatie. E lumea religiei, e lumea credintei. E imparatia lui Dumnezeu. Filosofia duce fatal la ea, dar nu poate trece peste ea. Cand trece, ratiunea cedeaza locul credintei si filosofia religiei. Deci, raportul intre religie si filosofie este un raport de organica completare: filosofia duce fatal la religie, religia completeaza in chip necesar drumul lasat deschis de filosofie. Nici vorba, deci de o filosofie materialista sau atee. O astfel de filosofie este un nonsens. Ea este literatura si adesea proasta literatura, facuta pe marginea manualelor de zoologie, chimie, biologie, fizica etc, dar nu filosofie si nici macar "stiinta". Stiinta a incetat de a fi din chiar clipa cand a incercat a forta fenomenul, spre a trece peste el. Filosofie nu poate fi, atata timp cat, afirmand numai fenomenul, tagaduieste absolutul.
Din toate acestea rezulta ca intre stiinta pozitiva, filosofie si religie, cand domeniile le sunt bine determinate, raporturile sunt normale si de fireasca si necesari colaborare in templul comun, al stiintei in genere.
Ca au fost si sunt conflicte? Ele au fost si sunt posibile si explicabile si astazi. Si vor fi inca, atata timp cat va subzista cauza lor producatoare. Si aceasta cauza sta in calcarea domeniilor uneia de catre alta, vina fiind cand din partea uneia, cand din partea alteia. Si, spre a exemplifica, cazurile sunt numeroase si notorii, unde conflictul l-a creat teologia, cand, din motiv de dogma, combatea sfericitatea pamantului, sau existenta antipozilor, sau sistemul heliocentric al universului etc. "Motive dogmatice", care erau de fapt "erori dogmatice". Dar vina a fost si din partea stiintelor exacte si mai ales din partea lor, cand au crezut ca de pe biata frunza a pozitivismului lor vor putea sa dea o conceptie unitara despre lume, nevrand sa vada mai departe decat biata frunza a experientei lor stiintifice. Adevarata stiinta, insa, ca si adevarata filosofie duc la religie, ca la detinatoarea ultimelor temeiuri ale esentelor si existentelor, deci, a intregii realitati fenomenale si noumenale, cum s-ar zice in limbaj filosofic, sau a tuturor celor vazute si nevazute, cum spunem noi, teologii, in Simbolul credintei.

Ioan Gh. Savin
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-etica-religioasa/filosofie-religie-71757.html

Rugaciunea Sfantului Policarp

Rugaciunea Sfantului Policarp

"Parinte al iubitului si binecuvantatului Tau Fiu, Iisus Hristos, prin Care am primit cunostinta despre Tine, Dumnezeul Ingerilor si al Puterilor si a toata faptura, al intregului neam, al celor drepti care traiesc inaintea Ta, Te binecuvantez ca m-ai invrednicit de ziua si de ceasul acesta ca sa fiu pus in ceata martirilor la potirul Hristosului Tau spre invierea vietii de veci a sufletului si a trupului, in nestricaciunea Duhului Sfant. Intru care fa sa fiu primit si eu inaintea Ta ca jertfa grasa si bineplacuta precum m-ai pregatit si m-ai descoperit si implinit, Dumnezeule cel nemincinos si adevarat. Pentru aceasta si pentru toate Te laud, Te binecuvantez si Te preamaresc prin vesnicul Arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tau Fiu, prin care impreuna cu El si cu Duhul Sfant Ti se cuvine marire acum si in veacurile ce vor sa fie. Amin."
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/rugaciunea-sfantului-policarp-72555.html

Canon de tamaduire catre Sfantul Grigorie Palama

Canon de tamaduire catre Sfantul Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului si mare facator de minuni

Cantarea l-a, glas 6

irmos "Ca pe uscat pasind"

stih: Sfinte al lui Dumnezeu, roaga-te pentru mine, pacatosul.

Dupa masura multimii durerilor si a intristarilor celor din inima mea, veseleasca mangaierile tale, Sfinte al lui Dumnezeu, ticalosul meu suflet cel nemangaiat.

Nicidecum nu este mantuire in trupul meu, o, intelepte Grigorie, nici intru oasele mele, ale celui de pretutindeni impresurat foarte de dureri amare; ci tu intampinandu-ma, mantuieste-ma.

O picatura de milostivire din izvoarele bunatatii picurand, prin rugaciunile tale, peste cuptorul ispitelor mele, stinge-l pe acesta si da-mi mie tihna, o, intelepte.

A Nascatoarei de Dumnezeu

Toate mainile doctoricesti si a mestesugului putinta si pricepere neputincioase si nelucratoare s-au vadit din pricina relelor mele; pentru aceasta, Maica lui Dumnezeu, tu ma tamaduieste.

Cantarea a III-a

irmos "Nu este Sfant precum Tu"

Inguste imi sunt toate si cumplite si aducatoare de dureri, ca silnica e boala si grele durerile; ci, Slujitorule al lui Hristos intelepte, minunat fa harul tau intru mine.

Suspinul meu de la tine nicidecum nu s-a ascuns, nici a inimii intristare, nici durerea sufletului; pentru aceasta, Ierarhe, dupa milostivirea ta, miluieste-ma.

Roiul pacatelor cu adevarat a adus asupra mea multimea bolilor; ca pricinile celor din urma invederat cele dintai sunt; ci de amandoua, Ierarhe, scapa-ma.

A Nascatoarei de Dumnezeu

De boala cea nascatoare de moarte amara izbaveste-ma, ceea ce ai nascut cu trup pe Pierzatorul mortii, pe Hristos Viata insasi, si sanatate, Stapana, mie daruieste-mi.

Sedealna

glas acelasi, podobie "Nadejdea lumii"

Ranile pacatelor mele sterge-le, Fericite, carele pe Hristos, pe Cel ce are multimea indurarilor, mult L-ai slujit, pe milostivul Dumnezeu si Unul tamaduitorul sufletelor, si vindecare daruieste-mi, Grigorie intelepte, podoaba Tesalonicului.

Slava.. Si acum.. Catre Nascatoarea de Dumnezeu acum cu osardie..

Cantarea a IV-a

irmos "Hristos e puterea mea"

Iata, imputitu-s-a si a putrezit, prin multa nebunia mea, multimea ranilor mele; Podoaba ierarhilor, buna mireasma sanatatii daruieste-mi-o.

Gandul iesirii ma cuprinde pururea, si grija plecarii si a sfarsitului; ci tu, Ierarhe al lui Hristos, si sanatate da-mi, si pocainta.

Putinatatea zilelor mele Tu cunoscandu-o, la jumatatea acestora, Hristoase, acum nu ma lua pe mine, indelung rabdator facandu-Te mie pentru rugaciunile Slujitorului Tau.

A Nascatoarei de Dumnezeu

Suspin pururea, impungandu-ma de amarele sulite ale suferintelor si de ale durerilor cumplite sageti; de Dumnezeu Nascatoare Fecioara, nu ma trece cu vederea pe mine, cel intristat.

Cantarea a V-a

irmos "Cu dumnezeiasca stralucire"

Ma arde boala cea grea, cumplit intristandu-ma, parjolindu-mi acum si covarsindu-mi inima; Dreptarule al dogmelor, intelepte Grigorie, cu lacrimile rugaciunilor tale pe aceasta stinge-o.

Nu ma voi rusina spre tine indraznind, ci bucura-ma-voi intru tine, cela ce esti de un salas cu graitorii de Dumnezeu, si va izvori mie grabnica lumina sanatatii, degrab rasarindu-mi vindecarile.

Sabia intristarii strabate, Sfinte, sufletul meu, si spada cu doua taisuri pana la maduva trimite durerile mele, pe care tamaduieste-le.

A Nascatoarei de Dumnezeu

Nu am intru necazuri alta ajutatoare afara de tine; tu esti nadejdea mea de la sanul maicii mele, Curata; din pantecele maicii mele spre tine m-am indreptat; vindeca-ma, de Dumnezeu Nascatoare.

Cantarea a VI-a

irmos "Marea vietii"

Intunecandu-ma eu de noaptea bolilor celor intunecate, la vazduhul curat si ziua cea limpede a sanatatii scoate-ma pe mine, Tamaduitorule al celor bolnavi, Slujitorule al lui Hristos.

Asemanandu-te Domnului, nu departa de la mine indurarile tale, Sfinte, ci sa imi ajute mie, Facatorule de minuni, dumnezeiasca ta putere; ca rele nenumarate m-au cuprins pe mine.

Nebuneste m-am lasat purtat de placeri, eu desertul, si acum ma impung, scarbindu-ma, nesuferitele sageti ale durerilor; pentru aceasta veseleste-ma cu atingerea rugaciunilor tale, incepatorule al preotilor lui Hristos.

A Nascatoarei de Dumnezeu

Pe tine, Norul cel viu si vesel si luminos, si cuvantator si insufletit, al Soarelui Celui simtit cu mintea, rogu-te, risipeste, Stapana, cu caldura indurarilor tale, raceala patimilor mele.

Cantarea a VII-a

irmos "Racoreste cuptorul"

Precum chipul nasterii Tale oarecand a racorit pe feciori in cuptor, Hristoase, astfel, rogu-ma, si pe mine cel ce bolesc cumplit, pentru rugaciunile sfintitului Tau slujitor, racoreste-ma, la odihna acum scotandu-ma.

Pe mine, cel aproape omorat si sfaramat de cumplita boala, iarasi inviaza-ma, innoieste-ma, facatorule de minuni, Grigorie fericite, rogu-ma, ca din suflet sa strig: Dumnezeule, bine esti cuvantat.

Cela ce esti dulce in cuvant si preadulce intru invatatura, mintea cea cereasca, amaraciunea bolii imblanzeste-o si da-mi sanatate, ca fara de fatarnicie sa slavesc pe Dumnezeu, Cel ce te-a marit pe tine.

A Nascatoarei de Dumnezeu

Cea invechita si imbatranita fire a stramosului innoindu-o Cel nascut din tine, Stapana, Dumnezeul meu, prunc tanar facandu-Se mai presus de minte, si pe mine cel prin boli invechit innoieste-ma.

Cantarea a VIII-a

irmos "Din vapaia cuviosilor"

Ca al Dumnezeului Iubitor de oameni rob de oameni iubitor, obisnuita iubire de oameni a ta si indurarile si mila arata-le intru mine, intelepte, si din boala ce m-a cuprins slobozeste-ma.

In tarana patimilor mi s-a smerit acum sufletul si, prin boala, de pamant s-a lipit pantecele meu; ci tu, ca un parinte, nicidecum nu uita multa mea saracie si intristare, de trei ori Fericite.

Durerea sufletului meu, Sfinte, rogu-ma, si a trupului meu osteneala usureaza-le, imblanzeste-le, conteneste suferintele cele amare, Grigorie, stinge tanguirea si tamaduieste patimile.

A Nascatoarei de Dumnezeu

Ceea ce mai presus de cuvant pe Cuvantul prin cuvant cu trup L-ai nascut, Fecioara, tu ma miluieste, ca neputincios si sarac si intru dureri sunt, si mantuirea ta sa imi ajute mie.


Cantarea a IX-a

irmos "Pe Dumnezeu a-l vedea"


Rasplatirile indelungilor tale dureri stralucit le culegi acum, pastorule al Tesalonicului, Grigorie, si sufletul tau dumnezeiesc se bucura in ceruri iar trupul tau cel cinstit conteneste bolile; pentru aceasta cu adevarat slava se cuvine lui Dumnezeu, Celui ce te-a slavit pe tine.

Ridica-ma pe mine, rogu-ma, din intunericul patimilor si al bolilor celor de multe feluri, Grigorie, cela ce cu lumina Treimii Celei de lumina incepatoare mai inainte, ca in ghicitura, te-ai luminat, Fericite, iar acum fata catre fata te desfatezi de ea.

Cu adevarat plin de intelepciune te-ai facut, si luptator al luminii celei mai presus de minte asupra potrivnicilor lui Dumnezeu, cu scrierea si limba covarsindu-i pe acestia; si marturie stau noua cartile tale, cele neincetat biruitoare a ratacirii acelora, de Dumnezeu Fericite.

A Nascatoarei de Dumnezeu

Ceea ce pe Dumnezeul celor vii si al celor morti L-ai nascut, din patimile cele aducatoare de moarte, Fecioara, izbaveste-ma, si viata si sanatate mie daruieste-mi, Aducatoarea mantuirii, incingandu-ma cu putere de sus si tarie, de Dumnezeu Fericita.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/canon-tamaduire-catre-sfantul-grigorie-palama-72548.html

Deochi

Deochi

Fugi deochi
Dintre ochi
Că te-ajunge-o vacă neagră,
Cu coarnele să te spargă,
Să te-azvârle peste mare,
În pustiu, în depărtare,
Acolo să pieri,
Ca ziua de ieri,
Ca roua de floare,
Ca spuma de soare,
Iar capul cel deocheat
Să rămâie luminat şi curat
De boală scăpat.

folclor românesc

Iluminismul

Iluminismul

Consideratii introductive

In dorinta de a descatusa gandirea omeneasca de orice constrangere si autoritate exercitate din afara, Renasterea a lasat mostenire epocii modeme indemnul de a cultiva stiinta si de a dezvolta spiritul critic. Aceasta nu numai ca nu va fi abandonata, dimpotriva, tendintele sale novatoare vor spori de-a lungul intregului secol al XVII-lea pentru a atinge o adevarata culme a dezvoltarii lor in secolul al XVIII-lea. Acesta, e socotit secolul luminilor. Strict cronologic vorbind el se intinde de la pasnica revolutie engleza din 1688 pana la sangeroasa revolutie franceza din 1789, amandoua aceste revolutii au consacrat cucerirea puterii politice de catre clasa sociala a burgheziei orasenesti in ascensiune. De aceea, secolul luminilor este revolutionar in primul rand dar in egala masura, umanitarist si progresivist. Desi este englez prin originea ideilor pe care se bazeaza, apare ca un secol francez, prin forma pe care aceste idei sunt chemate sa le umple. Prin haina stilistica eleganta si clara pe care ideile iluminismului o imbraca in Franta, prin caracterul lor prea putin sistematic si datorita aluziilor mai mult diletante, printr-o nota de accentuat radicalism social, aceste idei strabat de la un capat la altul Europa si sub actiunea acestui factor ideologic, s-a putut vorbi pe buna dreptate de Europa franceza a secolului al XVIII-lea.
Dezvoltarea impetuoasa a stiintelor, ca fenomenul cel mai caracteristic existentei spirituale a lumii modeme, asociaza intr-o inseparabila legatura doi termeni fundamentali pentru fizionomia intelectuala a secolului al XVIII-lea: ratiunea si natura in contextul acestei legatun. stiinta nu apare decat ca si cunoasterea rationala a naturii ridicata pe cea mai inalta treapta a sa. Astfel, ca in manifestarile exercitiului critic cu care este investita acum ratiunea, ca noua sa functie sociala, ea va respinge nu numai ceea ce este nerational dar si ceea ce este nenatural, scestea doua pana la un anumit punct confundandu-se din perspectiva sa. Exercitiul ratiunii apare pentru om ca fiind cel mai natural, mai indreptatit indreptandu-se atat impotnva traditiilor trecutului cat si a autoritatilor prezentului, acestea amandoua manifestandu-se constrangator in raport cu spiritul omenesc ingradindu-i libertatea de miscare. Sirul de manifestari critice ale ratiunii primeste si o investitura sociala, prin care ratiunea insasi se lasa incalzita de idei si idealuri politice, coboara in arena confruntarilor date de ele, devine cea mai de temut arma de atac.
In lupta pe care masele omenesti cele mai largi nemultumite de supravietuirea unor vechi institutii medievale - intre care Biserica si Regalitatea au facut cel mai strans pact pentru a putea rezista trecerii timpului, sub forma doctrinei monarhiei de drept divin - caracterizate prin cea mai abjecta coruptie. In aceasta lupta ratiunea devine indreptarul, idolul marturisit, un fel de divinitate inspiratoare prin prestanta sa a multimilor dornice de a inlatura vechiul.
Intruchiparea cea mai fidela a acestei ratiuni, ce isi asuma indeplinirea unei functii sociale de prima urgenta, devine filosofia; pe cand ratiunea stiintifica ramane pe mai departe inchisa in sfera stramta a preocupanlor sale teoretice de cunoastere a naturii fara niciun impact major asupra realitatii nemijlocite a omului, cea sociala, cu exceptia celei ofente de revolutia tehnica, ratiunea filosofica se angajeaza in schimbarea lumii. Incepe epoca cand important este nu de a cunoaste lumea ci de a o transforma. Prin aceste functii, pe care si le asuma in cadrul cultural si social-politic trasat in epoca luminilor, filosofia dobandeste un nou prestigiu De altfel, secolul acesta se va numi pe sine plin de orgoliu, un secol al filosofiei, angajat in numele ratiunii in rasturnarea vechii ordini sociale a lumii. Adaptata la masura nevoilor sociale ale epocii, filosofia dobandeste un caracter popular si democratic, puternic marcat de tendinte pedagogice, urmarind multipla educare si formare a maselor; este, intr-un cuvant, o filosofie a luminilor. Probabil pentru prima oara in istone, filosofia se solidarizeaza strans cu epoca sa intr-un front comun de lupta. Filosofia cucereste nu numai scena exterioara a vietii sociale, dar ea patrunde in saloanele deschise noului suflu de gandire ale aristocratiei care cocheteaza cu ideea de schimbare si progres, intra in cafenelele intelectuale si in mediile artistice, paseste in bancile bogatasilor, se furiseaza in budoarele curtezanelor si chiar in biserici, tulburand si ispitind preotimea. Dar marea realizare este ca iesind in strada si in piete publice, filosofia se adreseaza direct poporului si amplificand revolta nelamurita a acestuia, se va pricepe sa-i imprime o directie de actiune, indreptand-o in energice valuri de furtuna impotriva edificiului vechi si invechit, medieval, al vietii sociale, pe care il va zdruncina din temelii.
Secolul al XVIII-lea mai crede, apoi, cu o tarie de nezdruncinat in evanghelia progresului. Omenirea ajunsa la varsta maturitatii sale rationale este capabila de a se bucura de lanturile trecutului si de exploatare, si stapana pe puterile ratiunii sale. Increzatoare in ea insasi, in stare sa inainteze de la ignoranta la cunoastere. Acest progres, ce are ca resort intim al sau ratiunea, va conduce omenirea catre libertate si o va instala intr-o stare de fericire, care, amandoua constituie statia finala spre care inainteaza miscarea istorica a omenirii. Cu toate ca apeleaza la progres ca mijloc de realizare a programului ideologic ce l-a afisat, iluminismul este lipsit de simtul istoriei, nu poseda ideea de individualitate ireductibila si irepetabila. care alcatuieste stofa, materia interna a vietii istorice. In aceasta lipsa rezida si puterea sa curajul de a se avanta pe terenul speculatiilor generale, abstracte. De aici provine dogma rationalista anistorica, de care se imbata iluminismul omul este pretutindeni acelasi indiferent de loc si de timp, fiindca exista o natura generala comuna, identica in toti. Toti poseda aceeasi ratiune iar formele de realizare politica si culturala pe care le ia viata omenim sunt accidentale, alterari conjuncturale trecatoare ale ratiunii si naturii umane, ale dreptului natural Universal in om. Evoluand pe aceste coordonate ale naturalismului si rationalismului, iluminismul va cadea in antinomia teoretica din care nu va putea iesi: pe de o parte, prin naturalism el este anistoric, natura fiind eterna, aceeasi oriunde si oricand, identica in toti oamenii; pe de alta parte in contradictie cu aceasta, prin rationalism va trebui sa admita si un anume evolutionism ce accepta progresul ratiunii, care implica deci o anumita acceptare si a istoriei.
Din aceasta perspectiva rationala, judecand trecutul din punct de vedere intelectual, ca o greseala si o ratacire a mintii, o eroare ce abate omenirea de la directia drumului ei drept inainte, iluminismul se va incheia ma ales in Franta, cu o tentativa de violenta rasturnare a trecutului, care va lua totodata, si aspectul unei reactii antiistorice ca atare. Se vor aseza in loc fundamentele unei noi oranduiri politice, care va face din ratiune si libertate insemnele cele mai nobile ale demnitatii omenesti, oferind, in acelasi timp, modelul de urmat al eforturilor de reforma sociala ivite pretutindeni pe continent.


Iluminismul francez

Dupa ce in Anglia, la sfarsitul secolului al XVIII-lea, filosofia luminilor a inspirat infaptuirea acelei revolutii pasnice care va aseza societatea pe calea unei evolutii constitutionale, ea trece pe continent pentru a alimenta miscarile revolutionare de aici. Daca in secolul al XVII-lea Anglia venea pe continent ca sa invete de la francezi, in secolul urmator situatia se schimba. Dupa aparitia celor doua lucrari ale lui Voltaire. Scrisori engleze (sensa in 1728 si aparuta in 1734) si Elemente ale filosofici lui Newton (1738), atentia continentului, si a francezilor in special, se fixeaza in intregime asupra Angliei. Incepand perioada pelerinajului cultural in sens invers. Soarta rationalismului francez a fost decisa in cadrul iluminismului, de influenta empirismului englez.
Gandirea filosofica a iluminismului francez din secolul al XVIII-lea este saraca din punctul de vedere al originalitatii ideilor: fondul principal de idei este extras din empirismul englez, dar meritul iluminismului francez este acela de a se fi priceput sa prelucreze si sa sporeasca acest capital intelectual. Spiritul englez dominat de tendinte mai conservatoare, nu s-a rupt niciodata de traditii. Gandirea engleza a mentinut formele trecutului pe terenul gandim religioase si etice, care constituie domeniul ei de preferinta, chiar si atunci cand continutul acestora si-a pierdut orice valabilitate si valoare pentru prezent. In schimb, in ciuda influentelor exercitate asupra ei. Franta ramane patria lui Descartes, impartasind cu fidelitate cultul ratiunii. Ea este vrajita in continuare de ideea unei ratiuni naturale pure, amestecand, astfel, lumea conceptelor ideale cu lumea lucrurilor reale. Aceasta ratiune va fi aplicata in toate si la toate, manie ei domenii de manifestare fiind considerate natura si umanitatea. Se formeaza un triplet conceptual ratiune - natura - societate. In afara caruia gandirea franceza a secolului al XVIII-lea nu poate fi inteleasa.
In schimb, iluminismul francez nu va putea impaca ratiunea cu ideea de istorie. El a rupt cu constiinta de sine a trecutului, si-a stins simtul pentru istone pe motivul ca, conceptul rational nu are istorie. Mai putin conservatoare si traditionalista, dar mai revolutionara, gandirea franceza se elibereaza de apasarea istoriei, pentru a ne pune in fata schita teoretica a conceptiilor in deplina lor nuditate rationala. Si face aceasta cu intorsaturile de gandire ale unui gen plin de spirit si cu mijloacele unei arte literare cizelate printr-o expenenta estetica ce atinge, in Franta, datorita clasicismului, o varsta de cateva secole. Iluminismul a devenit un curent universal numai datonta gandirii franceze. Ganditorii francezi fabrica fara sa-si dea uneori seama, niste explozibile morale, neputand sa prevada ravagiile sociale la care acestea vor duce. Prin francezi, cultura moderna burgheza devine o putere sociala, un motor spiritual, o afirmare a colectivitatii omenesti libere si intreprinzatoare. Este cert ca fara francezi filosofia iluminismului englez nu ar fi dobandit o valoare universala europeana. Ideile revolutionare ce au schimbat mentalitatea continentala, desi engleze la origine, poarta amprenta spiritului francez. De aceea, in felul acesta, Franta devine calauza spiritului european modern. Limba franceza ajunge o limba internationala, un eficient instrument de propaganda.
In cazul culturii franceze, spiritul iluminismului a patruns in asa masura intreaga gandire a secolului al XVIII-lea, incat in cadrul acestuia nici nu conteaza atat operele individuale cat spiritul general comun, care le strabate si le face cu putinta, se manifesta prin acestea. Cele trei mari opere, care exprima in cea mai larga masura acest spirit au aparut pe la mijlocul secolului al XVIII-lea; in 1748 Montesquieu editeaza Spiritul legilor, in 1749 Buffon Istoria naturala, iar in 1750, Diderot da la iveala schita marii intreprinderi intelectuale care va fi Enciclopedia, ale carei 29 de masive volume impreuna cu adaosurile lor vor aparea intre 175l- 1780.
Enciclopedia. Dintre aceste trei mari opere ale geniului francez, ultima este cea care a creat cea mai intensa miscare a spiritului pentru ca cititoni ei au recunoascut in paginile sale insusi glasul spiritului cel mai inaintat al epocii lor. Locul Enciclopediei in cultura franceza a vremii este central.
Enciclopedia reprezinta o mare lupta: razboiul spiritului modern impotriva traditiilor transmise de epocile vechi, anterioare. In ochii multora din cele mai alese spirite ale vremii, deocamdata este cu mult mai importanta daramarea fortaretelor trecutului dusman: biserica, sistemul social de casta - decat problema, cu mult mai dificila, a ceea ce urmeaza sa fie construit, ridicat pe terenul odata astfel golit. Dar pe langa dorinta arzatoare de a darama vechiul, exprimata mai ales in zambetul batjocoritor si ironic, plin de nestatornicie, care se poate citi pe crupul lui Voltaire, asa cum ni l-a redat plastic Houdon. Isi ridica deja capul si nevoia reconstructiei, pe baza careia se va contura, incetul cu incetul, cu toata hotararea, idealul societatii burgheze.
Enciclopedia este dimensionata catre viitor, deschisa in asteptarea lui. Prin ea gandirea omeneasca reuseste sa darame toate zidurile despartitoare dintre oameni si sa dea nastere acelei iubiri teoretice de oameni, sentimentul filantropiei, marelui principiu al umanismului umanitarist, pe care secolul al XVIII-lea le-a lasat, prin paginile Enciclopediei, secolelor urmatoare, ca una dintre cele mai pretioase mosteniri ale sale. Totodata Enciclopedia aduce o noua conceptie asupra naturii: daca in secolul al XVII-lea Pascal mai tanjea sa treaca omul din ordinea naturii in cea superioara a gratiei divine, acum, sufletul omenesc este invadat de un optimism naiv si o incredere aproape nesfarsita fata de natura. Cum s-a spus, Enciclopedia reprezmta arsenalul de arme spirituale al epocii.
Montesquieu (1689-l755) s-a hranit, in mod deosebit, din ideile social politice ale lui Locke. Simtul istoric, ce va constitui adevarata cucerire a iluminismului, se manifesta in cazul sau deja cu destula putere. Schiteaza ideea ce va face cariera in romantism, a "sufletului popular", si sustine ca in viata istorica a omenirii intalnim legi care trebuie interpretate ca "raporturi necesare care deriva din natura lucrurilor". Tocmai de aceea, intre legile, institutiile si caracteristicile naturale, respectiv etice, ale unui popor vede o asemenea relatie reciproca ce face imposibil transferul mecanic al institutiilor de la un popor la altul. Idealul sau este constitutia engleza, bazata pe separarea puterilor in stat: executiva, legislativa si judecatoreasca. Prin raportare la aceasta face critica relatiilor si institutiilor politice ale vremii sale.
Voltaire (1894-l778), supranumit patriarhul de la Ferney, prieten cu Friederich al II-lea, regele Prusiei, patronul Aufklarungului, este sufletul iluminismului francez si conducatorul miscarilor spirituale ale epocii. Nu este un ganditor original, dar ramane un mare scriitor enciclopedic, cu o activitate universala, poet, prozator, dramaturg, istoric. Avocat in slujba cauzelor drepte, se manifesta ca un dusman neinduplecat al Bisericii si al clericalismului in filosofie se situeaza, in general, pe pozitiile empirismului si scepticismului, care vede in cunostintele omenesti mai mult limitele lor, iar realitatea insasi o considera ca fiind deosebit de infirma. Mai presus de orice, apare insa ca vulgarizator al nou conceptii teoretice ce porneste din stiinta mecanica a lui Newton Conceptia sa politica se sprijina pe liberalismul sustinut de Locke. In timp ce in atitudinile sale practice se lasa calauzit de liber cugetatorii deisti englezi. Admite totusi existenta lui Dumnezeu. Ar trebui sa cadem prada celei mai negre disperari daca nu ni s-ar oferi spre salvare, credinta intr-un Dumnezeu drept. Si dincolo de aceasta, conceptul de Dumnezeu nici nu prea mai prezinta, pentru el vreo alta importanta pozitiva Dimpotriva, Biserica, in calitatea sa de institutie cu actiune in campul social, gatuieste intreaga noastra libertate de miscare tocmai prin conceptul de Dumnezeu. De aceea vocea sa va suna mereu cu tonul ironiei si al urii - Ecrasez l'infame!". Totusi, in legatura cu conceptul de Dumnezeu afirma: "Si Dieu n'existait pas, ii taudrait l'inventer". Puterea lui Dumnezeu nu poate fi lipsita de limite daca lumea nu este perfecta. De aceea, rolul omului este mai degraba acela de a fi un colaborator in programul divin de desavarsire a perfectiunii realitatii in munca acesteia de a crea chipul moral al lumii. Aceasta inseamna un rol activ pe seama omului: in cadrul cercului stramt asupra caruia se exercita controlul puterii sale, el trebuie sa contribuie la scaderea cantitatii de durere si suferinta omeneasca, si pe cat il lasa puterile sale sa contribuie la triumful adevarului. Ironist de mare clasa, paradoxal si sarcastic, nu-i scapa speculatiile vechii metafizici, manifestand o preferinta deosebita pentru optimismul lui Leibniz Etienne Bonnot de Condillac (1715-l780), pe terenul filosofiei propriu zise, este un adept al teoriei cunoasterii a lui J.Locke, fiind un reprezentant al empirismului in sensul strict al cuvantului. Originalitatea sa filosofica rezida in exagerarea, dusa pana la ultimele limite posibile, a empirismului Locke.
Nu exista decat senzatii. Condillac sustinand ca orice cunostinta provine din exterior, de la lucruri, pe calea "simtului extern". De aceea, fiecare dintre ele este fie o senzatie pura. fie o senzatie transformata -sensation transformee. Ea explica gandurile, sentimentele si actele de vointa: atentia este o senzatie unica sau mai energica, iar judecata consta dintr-o impartire a constiintei intre mai multe senzatii. In afara de senzatiile primite din afara, nu exista nici un alt izvor de cunoastere, respingandu-se, prin aceasta, si conceptul de reflexie interna a lui Locke. Ceea ce acesta socotea drept cunostinte dobandite prin reflexie, prin simtul intern, admis ca un alt izvor al cunoasterii alaturi de senzatii, pentru Condillac se reduce tot la senzatii. Acestea sunt elementul de baza care intra in componenta intregii noastre vieti sufletesti.
In Tratat despre senzatii (1754), pentru a ilustra plastic aceasta origine unica a tuturor cunostintelor. Condillac recurge la fictiunea unei statui, care prinde viata si devine om prin dobandirea succesiva a senzatiilor incepand de la cele mai simple. La inceput aceasta statuie devenita om este numai nas iar sufletul sau este, din acest motiv, doar mirosuri. Treptat, intra in joc si celelalte organe de simt cu senzatiile corespunzatoare lor, prin prelucrarea si folosirea datelor acestora fiind posibila cunoasterea intregii realitati. Intre aceste senzatii cele mai importante apar cele ofente de simtul tactil, care ne sugereaza existenta unei lumi materiale, in afara de noi. Aceasta este schita, genetic realizata, a vietii sufletesti, elaborata in intregime din perspectiva mecanicista, in care activitatea voluntara a omului abia daca isi poate gasi un loc si un rol. Un empinsm atat de consecvent nu putea sa nu duca la un anume scepticism colorat de nuante agnostice, chiar impotriva dorintei lui Condillac, de fapt omul nu cunoaste decat senzatiile din el si nu si realitatea din afara lui.
Acest senzualism, ce la prima vedere parea atat de consecvent cu sine, se fereste insa, din motive de natura predominant religioasa, de a trage consecintele antisufletesti la care a ajuns Hume. In ultima instanta, Condillac afirma existenta unui suflet imaterial, descinzand cu aceasta, in metafizica, pe pozitii spiritualiste. Cu toate acestea, materialismul lui La Mettrie si al lui D'Holbach sunt o consecinta logica a evolutiei pe drumul astfel inceput de Condillac prin senzualismul sau.
In plan metafizic propriu zis, senzualismul empirist din teoria cunoasterii se impaca mult mai bine cu materialismul decat cu spiritualismul. Trecerea de la senzualism la materialism se realizeaza prin intemeietorii noului materialism, specific gandirii franceze a secolului al XVIII-lea: La Mettne si D'Holbach. Materialismul acesta ofera o solutie monista a dualismului cartezian suflet-materie. Nu exista decat materie, sufletul este o manifestare materiala, senzatia fiind o vibratie a substantei cerebrale.
La Mettrie (1709-l751) medic ca formatie, influentat mai cu seama de Descartes si Locke. In Omul masina (1748), aparuta mai intai anonim, aplica la cazul omului teoria carteziana a omului-masina. Considera omul drept o masina fara suflet. Din perspectiva unui matenalism antropologic lupta, din toate puterile, contra ideii de independenta a sufletului, pe care il reduce la un fenomen dependent in intregime de stari corporale, avand la baza procesele fizice si fiziologice ale creierului. Senzatiile constituie materia de baza a cunoasterii omenesti, dar nu numai ele ci si toate celelalte manifestari ale vietii sufletesti pot fi intoarse inapoi la asemenea stari corporale. Unde nu exista senzatii, acolo nu exista nici idei. Celelalte cunostinte se nasc din asocierea mecanica a reprezentarilor miscarii.
Sufletul nu este altceva decat un nume separat, prin care desemnam partea ganditoare a trupului nostru, adica creierul. Mobilul tuturor actiunilor omenesti este placerea. La Mettrie oprindu-se, astfel, in hedonism.
Dar cu aceasta doctrina a unui materialism al sufletului, La Mettrie inca nu sustine ca orice realitate are doar un caracter material. Astfel, nu intalnim la el un raspuns clar si explicit la intrebarea, daca existenta lui Dumnezeu ca realitate spirituala trebuie admisa sau respinsa.
D'Holbach (1723-l789), baron de origine germana, stabilit in Franta, prin Sistemul naturii (1776) largeste matenahsmul de la studiul omului la ansamblul realitatii, dand prin aceasta ceea ce s-a numit evanghelia materialismului.
Natura este necreata si nepieritoare, eterna, alcatuita din atomi in miscare, conform cu legile mecanice ale atractiei si ale respingerii. Orice fenomen este un rezultat pe care miscarea il scoate la iveala din sanul materiei vesnice in care atomii inchid in ei si instinctul conservarii lor in natura, totul apare ca fiind strict determinat mecanic. Determinismul acesta izvoraste din insasi alcatuirea materiei: miscarea nu se exercita din afara asupra matenei ci este inerenta acesteia. D'Holbach merge mai departe si face si acel pas pe care La Mettrie s-a fent sa-l faca: neaga si existenta lui Dumnezeu. Sufletul nematenal, libertatea vointei si existenta lui Dumnezeu nu sunt decat niste simple fantome ale inchipuim. In once caz, nu exista nimic dincolo de simturi despre care sa putem afirma cu o certitudine absolut indubitabila ca exista. Atractie si respingere, ca legi fundamentale ale lumii fizice, prezinta si o prelungire in sectorul etic al nivelului uman al existentei prin legile de iubire si ura.
Helvetius (1715-l771) este un om jovial si amabil, care a dat expresia formei etice a senzualismului si a materialismului. Sta mai ales sub influenta lui Mandeville. Egoismul constituie resortul principal si unic al faptelor omenesti, "secretul lumii intregi", cum zicea Doamna du Deffand Fapta in aparenta dezinteresata constituie si ea doar un egoism deghizat, un interes bine inteles, caci omul facand, fara nici un exces de zel, bine celorlalti, cultiva, indirect, profitul personal. In perspectiva vietii, foarte adesea, actiunea dezinteresata este singura actiune din care omul poate scoate un folos pe seama sa. Egoismul reprezinta o pasiune omeneasca obsteasca, a-l inabusi inseamna a extirpa din om forta creatoare de progres si rafinament pe linia vietii. Egoismul ca si viciul sunt conditii indispensabile ale progresului omenesc.
Fericirea, dupa care alearga toti oamenii, este doar o placere a simturilor. In aceasta privinta, oamenii sunt toti la fel, conform naturii. Diferentele care se pot constata intre ei sunt numai de un caracter exterior, cele mai multe provenind din educatie, caci aceasta fixeaza si directia de care depinde cautarea intereselor noastre. Daca doi oameni ar putea primi o educatie perfect identica, spune Helvetius, in marea sa incredere manifestata in educatie, atunci si sufletele lor ar putea fi identice. Prin aceasta, Helvetius nu separa interesul individual de cel colectiv, caci omul care traieste in societate participa atat la fencirea cat si la durerea colectiva. Cel care actioneaza dupa interesul sau bine inteles - l'interet bien entendu -foloseste nu numai lui ci si intregii colectivitati. Tocmai acest lucru trebuie sa-l pnmeasca tineretul ca un dar din partea educatiei.
Acest teoretician fanatic al egoismului a dat probabil glas coruptiei morale a paturilor sociale superioare ale Frantei, din vremea usuraticului rege Ludovic al XV-lea. Ca o sanctiune etica a acestei stari s-a declansat si potopul Revolutiei, razbunarea celor nenorociti si dispretuiti.
Diderot (1713-l784), sufletul Enciclopediei, opera monumentala realizata prin colaborarea tuturor savantilor timpului, cel mai periculos arsenal de arme spirituale ale epocii, s-a ridicat de la materialism la un naturalism panteist, insufletit de avant poetic. Desi gandunle lui Diderot nu sunt turnate intr-o forma sistematica, scanteia geniului straluceste de multe ori printre ele. In universul inconjurator procesul vietii este resimtit ca o eterna miscare circulara. Astfel, lucrarea sa Interpretarea naturii se incheie, intr-un mod semnificativ, in felul urmator: "Am inceput cu Natura, pe care ei au numit-o creatiunea Ta si voi sfarsi cu tine, cel care te numesti pe pamant Dumnezeu. O, Doamne! Nu stiu daca existi, dar voi gandi ca si cum tu ai vedea in sufletul meu si voi lucra ca si cand as fi in fata ta. Nu-ti cer nimic pe lumea aceasta, deoarece cursul lucrurilor este necesar prin el insusi daca tu nu existi, sau prin vointa ta. daca existi. Nadajduiesc ca voi fi rasplatit de tine pe lumea cealalta, daca asa ceva exista, desi tot ce fac pe lumea aceasta fac de la mine. Daca savarsesc binele, il insusesc fara ca sa fac eforturi, daca urasc raul il urasc fara sa ma gandesc la tine. Nu m-as putea opri sa nu iubesc adevarul si virtutea si sa urasc minciuna si viciul, fie ca as sti ca nu existi, fie ca as crede ca existi si ca savarsesc un pacat fata de tine, Iata cum sunt eu. o parte in chip necesar organizata a materiei eterne si necesare, sau poate creatura ta" (Rugaciune).
Jean d'Alembert (1717-l783), coleg de redactie al lui Diderot in elaborarea Enciclopediei, este acela in care trebuie sa-l recunoastem pe primul reprezentant al pozitivismului francez.
In introducerea pe care o sene la Enciclopedie, pune in discutie originea si formarea cunostintelor omenesti si incearca sa dea o clasificare a stiintelor inainteaza pe urmele trasate de Bacon si Locke, dar spre deosebire de acestia apasa cu un accent mai puternic pe evolutia istorica a cunoastem omenesti, ceea ce il apropie pe de o parte de Condorcet. Pe de alta parte de Comte D'Alembert sustine dublul caracter al experientei; ca simpla observatie ea este in intregime pasiva caci receptioneaza doar influentele venite din lumea de afara, dar ca expenenta stiintifica dezvaluie deja o anume activitate, prezinta anumite initiative, caci ratiunea nu se apropie goala de lumea obiectelor, ci avand deja o problematica gata elaborata. Geneza stiintei sta, in felul acesta, sub semnul inaintarii de la concret catre abstract.
Faptul empinc este determinat, definit pe calea abstractiei, pentru ca aceasta sa poata deveni apoi axioma In felul acesta gandirea omeneasca poate da peste conceptele ultime nedemonstrabile ale oricarei cunoasteri. Metafizica este considerata ca si principiul teoretic cel mai general al stiintelor, caci - spune D'Alembert - "filosofia nu are nicidecum menirea sa se piarda in proprietatile generale ale existentei si substantei, in diviziuni arbitrare si in nomenclaturi nesfarsite. Ea este sau o stiinta a faptelor, sau o stiinta a iluziilor" (incercare asupra elementelor defilosofie sau asupra cunostintelor omenesti - IV)
Jean Jacques Rousseau (1712-l778) da o intorsatura neasteptata filosofiei luminilor. Este un cetatean genevez, cum ii placea sa se declare, care in atmosfera parcurilor aristocratice franceze cu copacii lor perfect aliniati, cu boschetele lor ingrijit tunse, a adus un sanatos spirit burghez ce a reusit sa pastreze amintirea maretiei Mont Blanc-ului si a frumusetilor peisajului elvetian.
Conceptiile filosofice ale iluminismului francez au ignorat, pe cat posibil, omul sensibil, fiind dispuse sa vada in acestea numai latura sa rationala. Materialismul si empirismul vremii s-au dovedit dintr-un anume punct de vedere unilaterale, aducand o atmosfera rece si trista pentru toti aceia care ar fi vrut sa vada viata intregita cu o anumita caldura si bunatate a inimii. Evolutia gandirii a dus cu necesitate in directia unei rationalitati integrale, dar a trebuit sa soseasca si momentul cand sensibilitatea innabusita pana atunci, a strabatut la suprafata. Aceasta s-a produs odata cu aparitia acelui mare nefericit care a fost Rousseau. Prin el rationalismul luminilor dobandeste caldura comunicativa si o putere de viata vecina cu o adevarata explozie vulcanica.
Desi idealul ce-l misca este impartasit de intreaga sa epoca, eliberarea omului de opresiunea oricaror autontati despotice, totusi impotriva epocii sale, Rousseau credea ca aceasta eliberare nu poate veni ca un dar primit din partea progreselor culturii.
Acestea, de fapt, au provocat numai coruperea moravurilor, iar prin apelul la forta au creat nedreptatea si au consfintit inechitatea sociala. El a simtit, mai bine decat oricare altul, ca cultura inseamna acea lume a ratiunii, in care omenirea traieste acum, in modul in care se petrece aceasta la Paris, adica o viata de un caracter artificial, ce il scoate pe om din acel mediu originar, natura, ce i-a fost destinata de catre divinitate.
Intregul crez al lui Rousseau este acela de a protesta contra conceptiei dupa care omul este redus numai la ratiune. Cultura ratiunii nu aduce fericirea, care este scopul iluminismului, ci doar rafinament si desfrau, nedreptate sociala. Cei saraci intretin cultura stearpa a celor bogati, fara ca cei dintai sa se poata bucura si ei de binefacerile acesteia.
Este convins ca omul rational, ganditor, reprezinta o fiinta degenerata, un fel de animal care cu pretul pierdem fericim sale originare, a cumparat dreptul de a putea trai in sanul unei societati mari si luminate. Din strafundurile cele mai tainuite ale personalitatii sale se inalta, victorios, o dorinta rar intalnita de perfectionare a fiintei omului, condusa de credinta sa de nezdruncinat ca omul este la origine bun, dar ca societatea l-a stricat.
Cu nostalgia uneori violenta a sensibilitatii omului, Rousseau tanjeste dupa fericirea vietii naturale iar leacul contra oricarui necaz al omului il vede in intoarcearea la o viata naturala. Este necesara o noua organizare sociala, care sa inlature exploatarea si nedreptatile, de o noua educatie individuala care sa realizeze aceasta intoarcere a omului la natura. Dar pe de alta parte, Rousseau este convins si de faptul ca varsta inocentei primitive nu mai poate reveni niciodata in istoria omenirii. Deci, omul care traieste numai conform cu preceptele ratiunii trebuie sa caute asemenea conditii intre care sa poata iesi din nou la lumina fiinta cea originara, cu bunatatea si libertatea sa. Nu vrea anihilarea cadrului social al vietii, dar viseaza, in mod constient, la o asemenea societate in care fiecare poate deveni cu adevarat om, poate fi intr-adevar el insusi. Intemeiat pe credinta mai mult sentimentala decat rationala, in perfectibilitatea omului. Rousseau construieste imaginea unei societati ideale, fericite, in care domneste vointa generala a poporului, societate pe care revolutionarii francezi vor cauta s-o realizeze zadarnic, deopotriva prin forta si teroarea ghilotinei. Pentru a realiza acest ideal social, Rousseau vede doua mijloace posibile: pe de o parte educatia, pe de alta statul.
In Emil sau despre educatie (1762), Rousseau infatiseaza principiile nou educatii, care stau in slujba dezvoltarii naturale a sufletului tanarului. In buna parte, ideile sale pedagogice pot fi intoarse inapoi in doctrina despre educatie a lui Locke. Rousseau se arata ca un adept al educatiei negative: tanarul trebuie sa fie cat mai departe de mediul social si de influenta sa distrugatoare, si sa-si creeze pe seama sa un asemenea mediu in care sa se poata manifesta si afirma adevarata sa fiinta. Rousseau se afla intre cei dintai pedagogi moderni care vede in copil o asemenea realitate independenta pe care educatorul se simte obligat sa o pastreze in toata integritatea valorii sale, in starea naturala, oamenii care traiau doar pentru ei nu cunosteau relatiile sociale.
Conform cu doctrina social politica infatisata in Contractul social, starul s-a nascut prin intelegerea libera a unor indivizi suverani, prin contract social Popoarele sunt formate din totalitatea indivizilor care au acceptat un asemenea contract Poporul va fi de acum inainte singura putere suverana si in locul vointelor individuale de mai inainte - volonte de tous - paseste inainte vointa generala - volonte generale - calitativ deosebita de aceasta. Expresia acesteia din urma o constituie legile, pe care in cazul popoarelor mici este chemata sa le formuleze adunarea poporului, iar in statele man adunarea nationala, constituita din reprezentantii alesi ai poporului. De altfel, Rousseau vede posibile statele man numai ca rezultatul federalizarii celor mici.
Interesante sunt si vedenie religioase ale lui Rousseau. expuse in Confesiunile unui vicar din Savoya. El admite ca religia este pe deplin rationala si naturala impotriva frontului facut contra religiei de ganditorii materialisti, Rousseau nu conteneste sa sublinieze ca noi avem nevoie de conceptul de Dumnezeu. Esential pentru el este faptul ca omul sa simta in adancul inimii sale sentimentul religios.
Influenta ideilor lui Rousseau a fost enorma. In el isi are originea romantismul, care porneste din verva sa pasionala, dar si din cultul vietii, al pasiunii si al instinctelor. Rousseau a ramas apostolul sentimentului, al misticismului pasional si social, al lirismului romantic, filosoful care cucereste si misca masele, dar inspaimanta pe conducatorii constienti de responsabilitatea lor sociala.
Hegel spune despre Rousseau ca este primul ganditor care a afirmat ca esenta omului o constituie libertatea: acest principiu strabate gandirea lui Kant, care avea in cabinetul sau de lucru portretul lui Rousseau, devenind fundamentul intregii sale conceptii Rousseau a formulat primul in termeni expliciti problema culturii si cu aceasta, implicit, si pe cea a istoriei. Aici este punctul in care se leaga de el ganditorii germani Herder, Goethe si Schiller, Fichte, care prin adancimea sensibilitatii lor l-au simtit mai aproape pe acest sentimental al iluminismului francez decat pe ceilalti ganditori care il reprezinta, increderea ce a investit-o in perfectabilitatea omenirii. In progresul societatii, Rousseau nu a clatinat-o niciodata, ci dimpotriva, a intarit-o. Pe urmele lui un apologet al progresului este si Condorcet in Schita a unui tablou istoric al progresului spiritului omenesc.
Conceptiile social politice ale lui Rousseau reprezinta o culme a gandirii iluminismului francez al secolului al XVIII-lea. Prin Declaratia de independenta a Statelor Unite si prin documentul teoretic fundamental al revolutiei franceze, Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului, ideile sale au fructificat realitatea. Doctrina democratiilor moderne, care se ridica pe ideea libertatii inalienabile a omului, se inradacineaza in conceptia lui Rousseau. Desi in mare parte indirecta, influenta lui Rousseau asupra secolului al XIX-lea este reala si puternica.
O ultima mentiune cu privire la Turgot (1727-l781). celebru ca ministru, care in filosofia istoriei urmareste o descriere exacta a legilor ce carmuiesc progresul societatii omenesti. Astfel, el descopera ca omenirea strabate trei faze culturale succesive: faza religioasa - antichitatea, faza speculativa - evul mediu, si faza matematic stiintifica - epoca moderna. Ideea aceasta a celor trei faze ale neamului omenesc va fi reluata in secolul al XIX-lea de catre A. Comte. care va face din ea piatra de temelie a pozitivismului


Iluminismul german


Ideile iluminismului englez si francez au patruns si in Germania, dar aici in parte din cauza situatiei social-politice cu totul speciale de accentuata inapoiere feudala, in parte datorita inclinatiilor specifice spiritului german, aceste idei nu se traduc intr-o miscare atat de insufletita si avantata ca in Anglia sau in Franta
Daca in Franta, sub influenta hotaratoare a gandirii engleze a lui Locke si Hume, a lui Newton, a deistilor, filosofia luminilor a primit un caracter empirist, naturalist si social. In Germania ea va infatisa un cu totul alt tablou. Aici filosofia luminilor sta sub influenta predominanta a lui Leibniz din care isi scoate sevele hranitoare; ea se va mentine in limitele unui caracter rationalist dar marcat de puternice evaziuni mistico-religioase, preocupata intens de probleme teologice de care nu se va putea rupe. Realizandu-se printr-o miscare ce nu tinde catre o rasturnare revolutionara a situatiei social-politice existente, iluminismul german se multumeste sa incerce o fundamentare metafizica si speculativa, abstracta, a posibilitatii de a ameliora continutul ei spiritual. Doar Leibniz este acel ganditor care sustinuse ca sufletul nu este perfect decat realizand pasajul de la confuzie la lumina, iar samburele acestui progres este sadit chiar in natura spirituala, eterna a omului.
Iluminismul german constituie in continutul sau esential un reflex al celui francez, din care imprumuta rationalismul, si a celui englez, din care isi insuseste empirismul. Faptul ca el se aseaza sub spiritul tutelar al unui geniu de intindere enciclopedica cum a fost Leibniz ii asigura, de la inceput, si o evidenta nota rationala, care se va accentua mai ales catre perioada sa de sfarsit, transformandu-se apoi intr-o adevarata miscare de ridicare culturala nationala. Daca prin sustinatorul sau oficial, care a fost regele Prusiei Friederich al II-lea cel Mare, "filosoful de la Sans-Souci", iluminismul german isi recunoaste un model de imitat in cel francez, de unde importa idei si carti, moravuri si mode si chiar limba, prin marii sai populanzaton care sunt Lessing (1729-l781) si Herder (1744-l803). Iluminismul german va fi deturnat intr-o directie puternic marcata national
Conducatorul spiritual al iluminismului german de dinainte de Kant este socotit profesorul din Halle, prieten cu Leihniz. popularizatorul ideilor acestuia. Christian Wolff (1679-l754) in scopul facilitarii propagarii gandirii lui Leibniz o simplifica turnand in ea si unele elemente straine, din care iese un amestec eclectic, lipsit de onginalitate si profunzime. Sub numele oarecum impropriu de filosofia leibniz-wolffiana, ea va cuceri invatamantul filosofic german, exercitand de la catedrele universitatilor o influenta durabila atat asupra mersului filosofiei cat si a literelor germane. Pe aceasta cale, ea a ajuns un fel de filosofie a vremii.

Meritul incontestabil al lui Wolff rezida in aplicarea, cu o staruinta de neclintit, a ratiunii la toate ramurile filosofiei teoretice si practice. Aceasta tendinta rationalista a spiritului sau se observa imediat si din titlurile operelor sale numeroase, scrise in buna parte in germana, care incep de obicei cu "ganduri rationale " despre Dumnezeu, suflet, lume si alte teme ale gandirii. Din straduinta de a da o intemeiere rationala moralei s-a nascut un intreg sistem filosofic de o amploare enciclopedica, cu o foarte riguroasa sistematica, ce desparte disciplinele teoretice ale filosofiei de cele practice in orice caz de la Wolff s-a pastrat impartirea disciplinelor filosofice in ontologie - stiinta existentei in general, mai presus de corp si suflet, cosmologia - stiinta despre universul fizic - teologie, psihologie, etica.
Desi nu a fost spirit creator, stapanit de tendinte eclectice. Wolff si-a castigat merite nepieritoare pe taramul invatamantului filosofic german. Este socotit, apoi, creatorul terminologiei filosofice germane. Incetatenind o serie de termeni noi. Abia, prin el, la inceputul secolului al XVIII-lea limba nationala devine in Germania, ca si in alte tari, o limba stiintifica. Gandirea lui Wolff se caractenzeaza prin spiritul ei metodic si logic, care a lucrat deosebit de eficient in sensul temeiniciei culturi si spiritului german, dar nu e lipsita nici de o anume pedanterie scolastica, ce a actionat, adesea, intr-un sens negativ.
Intre adeptii lui Wolff mentionam, in primul rand, pe Martin Knutzen, care ca si profesor la Universitatea din Komgsberg, l-a introdus pe Kant in conceptia mecanica a lui Newton despre lume. Tot ca un wolffian se remarca Alexander Baumgarten care in Aesthetica sau doctrina simturilor - (1750-1758). Intregind sistemul lui Wolff, vorbeste pentru prima oara, de estetica, ce va deveni de acum inainte o disciplina autonoma. Ea se defineste, in conceptia sa, ca si stiinta perfectiunii, a armoniei in lumea sensibila, a frumosului, corespunzator cu logica, stiinta a perfectiunii in gandire.
Actiunea rationalismului wolffian este atat de puternica, incat nici un ganditor german al acestei vremi, nici chiar Kant. nu se va elibera de influenta sa. Castigul a constat intr-o disciplinare logica a gandim, care a fost de bun augur pentru dezvoltarea filosofiei germane. In ciuda acestui fapt, se fac vazute tot mai multe incercari de a gasi o formula eclectica de a apropia acest rationalism de pozitiile empirismului englez. Amintim in primul rand intre acesti eclectici pe Andreas Rudiger (1673-l731) si pe Christian August Crusius (1712-1776). Importanti prin anticiparea unora dintre ideile care vor fi mai tarziu dezvoltate de Kant.
Cel mai insemnat ganditor al directiei eclectice este Johann Heinrich Lambert (1728-l777), prieten cu Kant, si socotit de acesta cel mai mare ganditor german al vremii. Criticand wolffianismul prin prisma empirismului lui Locke, el distinge intreg forma produsa spontan de ratiune si continutul cunoasterii venit din experienta. Inainte de Kant, dar cu alte rezultate, din care nu se pricepe sa scoata niste concluzii atat de importante ca si acesta, in orice caz, aceasta idee va constitui piatra de temelie a edificiului criticismului.
Johann Nikolaus Tetens (1736-l805) sta deja mai aproape de empirismul lui Locke si al lui Hume decat de rationalismul lui Wolff in incercari filosofice asupra naturii omenesti si a dezvoltarii ei (1776-l777) accepta distinctia dintre continutul si forma cunoasterii, facuta deja cu toata claritatea de catre Kant in dizertatia sa de la 1770, dar la randul sau il influenteaza pe acesta prin subtilitatea analizelor sale psihologice. Adauga ca o idee originala diviziunea tripartita a facultatilor sufletesti fundamentale. Acestea nu mai sunt doua, ca in vechea psihologie aristotelica - gandire si apetit sau dorinta - ci trei, gandire, vointa, sentiment. Aceasta diviziune, preluata de Kant, va fi consacrata de acesta, ramanand pana astazi in filosofie ca si in psihologie.
Ideea diviziunii tripartite a facultatilor omenesti, se gaseste schitata inainte de Tetens, la Moses Mendelssohn (1729-l786) cunoscut "filosof popular" al vremii El s-a remarcat mai ales prin eficienta popularizarii ideilor filosofice ale iluminismului, aceasta insa foarte des cu riscul banalizarii lor. A fost un prieten apropiat al lui Lessing si corespondent al lui Kant.
Gotthold Ephraim Lessing (1729-l781) ramane geniul creator al iluminismului german. Poet si dramaturg de exceptie, estetician, nu a elaborat un sistem filosofic, dar prin intreaga forta spirituala a maretiei personalitatii sale, prin toate operele sale a actionat pentru a impune acel climat de libertate spirituala in care ideile iluminismului si-au putut dovedi rodnicia lor.
Tabloul filosofilor iluminismului german aflati sub influenta lui Wolff este cu mult mai bogat; el poate fi completat cu numerosi alti ganditori de mana a doua si a treia. Prin incercarea de a apropia empirismul de rationalism, el fixeaza tema centrala a gandirii germane a vremii, creand acea atmosfera filosofica in care va aparea Kant. Criticismul kantian va depasi insa eclectismul de care sufera toate tentativele anterioare de a impaca rationalismul si empirismul elaborand o solutie, care invingand unilateralitatile se va impune prin generalitatea sa, deschizand o noua era a gandirii.
In cadrul iluminismului german s-a manifestat cu forta si o tendinta opusa acestui rationalism dominant sub forma curentului sentimentalismului ce aduce o revitalizare a afectivitatii. Macinand idealul rationalismului absolut, el va inspira in gandirea germana a secolului al XVIII-lea o reactie antistiintifica. Pe teren religios, apare drept o asemenea manifestare pietismul protestant, ca interiorizare a vietii religioase si a credintei pe temeiul sentimentului, iar in planul gandirii filosofice trebuie retinuti Haman (1730-l788) supranumit si "magul Nordului" si Jacobi (1743-l819), care aseaza iluminarea prin credinta si avanturile sentimentului deasupra cunoasterii rationale. Alaturi de influenta lui Rousseau. pietismul a actionat cu adanci consecinte in formarea personalitatii si gandirii lui Kant, care va impaca in planul teoriei cunoasterii empirismul cu rationalismul, dupa cum in filosofia sa generala va imbina exigentele ratiunii cu cerintele sentimentului.


Vasile Musca
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-etica-religioasa/iluminismul-71758.html

Rugaciunea regelui Manase

Rugaciunea regelui Manase

Doamne Atottiitorule, Dumnezeul parintilor nostri, al lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacob si al semintiei lor celei drepte, Cel ce ai facut cerul si pamantul cu toata podoaba lor, Care ai legat marea cu cuvantul poruncii Tale, Care ai incuiat adancul si l-ai pecetluit cu numele Tau cel temut si slavit, inaintea Caruia toate se tem si tremura din pricina atotputerniciei Tale,-pentru ca nimeni nu poate sa stea inaintea stralucirii slavei Tale si nesuferita este mania urgiei Tale asupra celor pacatosi.
Nemasurata si neajunsa este si mila fagaduintei Tale, caci Tu esti Domnul cel preainalt, bun, indelung-rabdator si mult-milostiv, Caruia ii pare rau de rautatile oamenilor. Tu, Doamne, dupa multimea bunatatii Tale, ai fagaduit pocainta si iertare celor ce Ti-au gresit si dupa multimea indurarilor Tale ai hotarat pocainta pacatosilor, spre mantuire. Asadar Tu, Doamne, Dumnezeul celor drepti, n-ai pus pocainta pentru cei drepti: pentru Avraam si Isaac si Iacob, care nu Ti-au gresit Tie, ci ai pus pocainta mie, pacatosului, pentru ca am pacatuit mai mult decat nisipul marii. Multe sunt faradelegile mele si nu sunt vrednic a cauta si a privi la inaltimea cerului, din pricina multimii nedreptatilor mele. Strans sunt eu cu multe catuse, incat nu pot sa-mi ridic capul si nu am nici loc de odihna, pentru ca Te-am maniat si rau am facut inaintea Ta,- n-am implinit voia Ta, nici am pazit poruncile Tale, ci fapte urate am facut, inmultindu-mi smintelile.
Dar acum imi plec genunchii inimii, rugand bunatatea Ta si zicand: Am pacatuit, Doamne, am pacatuit si faradelegile mele eu le cunosc,- insa tot eu cer, rugandu-Te: iarta-ma, Doamne, iarta-ma si nu ma pierde din pricina faradelegilor mele, si nici nu ma osandi la intuneric sub pamant, caci Tu esti, Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocaiesc. Arata-Ti peste mine bunatatea, mantuieste-ma pe mine, nevrednicul, dupa mare mila Ta si Te voi preaslavi in toate zilele vietii mele,- caci pe Tine Te slavesc toate puterile ceresti si a Ta este slava in vecii vecilor. Amin.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/rugaciunea-regelui-manase-72570.html

Calcarele de la Boiu de Sus,Padurea si Calcarele din Zam(Transilvania)

Calcarele de la Boiu de Sus,Padurea si Calcarele din Zam (Transilvania)

CAI DE ACCES
*De pe E68/DN7 Simeria -Arad ,intrati pe DJ 707 G pentru a ajunge la Boiu de Sus sau continuati-va drumul spre localitatea Zam.

Calcarele de la Boiu de Sus

Pe versantul drept al defileului Muresului Inferior ,pe teritoriul comunei Gurasada in satul Boiu de Sus se gasesc Calcarele de la Boiu de Sus .Intr-un relief sculptat in timp de trecerea apei ,formatiunile carstice incanta prin diversitatea si numarul lor ,endocarstul numarand 27 de pesteri .fauna si flora iubitoare de soare fac parte dintr-un mediu salbatic specific climatului submediteranean

Calcarele de la Godinesti

Experienta de la Boiu de Sus se poate continua intr-o alta minune in calcare a muntilor Metaliferi care prezinta cam aceleasi caracteristici .Calcarele de la Godinesti pot fi vazute in satul care poarta acelasi nume ,pe teritoriul comunei Zam.

Padurea Pojoga

Nu departe de satul Godinesti in satul Pojoga se afla unul dintre locurile perfecte de odihna din zona.In admosfera racoroasa si deosebita prin habitatele naturale pe care le adaposteste,te poti lasa prada unei infinite relaxari care te inspira in jocul imaginatiei tale.

Bibliografie:"Transilvania-Trasee turistice in zonele naturale de recreere si
agrement din Transilvania-Mandri de Romania"

31 ianuarie 2014
Ada-Giulia Marginean

Donita comunicanta

Doniţa comunicantă

O chicat şî sara
parc-ar ci o vacă
care-o lins o rază
di apus să-i treacă


Vaca e tăt vacă
ni-o strochit pi tăţî
un băiet ş-o fată
ar faci băieţî

Noi râdem cu tăţi
lingi fa o razî
uiti-amurg pi băţ
nu ling că-s ficioarî

Parc-ai ci o vacă
lingi şi-o să-ţi placă

poezie de Costel Zăgan din Deşuchiati rău

Vaca spre sat

Vacă spre sat

O vacă neagră, caldă ca ţărâna-n vară,
Coboară dâmbul ameninţat de seară;
Coboară în seară singură spre sat
Şi pică laptele din ugerul umflat
Peste bănuţii ierbii, sunători.
Trandafiriul uger plin de flori
Atârnă-n mers cu patru stalactite
Ca bolta unei peşteri rumenite.
Vaca mugeşte spre viţelul însetat,
Laptele din flori şi muguri adunat
Apasă greu şi doare.
Pe coarne moare-o rază ultimă de soare.

poezie de Raymonde Han din Cartea dimineţii