Sfanta Cuvioasa Ipomoni

Sfanta Cuvioasa Ipomoni

Sfânta Ipomoni este cinstita pe 13 martie. Se numără în rândul acelor sfinţi pe care i-au dat Bisericii Ortodoxe, de-a lungul timpului, familiile imperiale şi familiile domnitorilor. După numele purtat în lume, Elena Dragastes Paleologhina, aceasta a fost fiica împăratului slavilor Constantin Dragastes şi soţie a împăratului bizantin Manuil al II-lea Paleologul.
 Numele „ipomoni” („răbdare”) l-a primit odată cu tunderea în monahism, moment petrecut după trecerea la cele veşnice a împăratului Manuil al II-lea. Întreaga viaţă a Sfintei Ipomoni, ca prinţesă sârbă, ca împărăteasă bizantină, dar şi ca simplă monahie, s-a întemeiat pe trăirea adevărurilor de credinţă ortodoxe prin lucrarea faptelor bune. Pe lângă calităţile intelectuale şi morale de neconstetat pe care le-a manifestat, lucru amintit de cronicari ai vremii sale, trăsăturile sale fundamentale au fost neîncetatul „dor după Dumnezeu” şi rugăciunea.
 Sfânta Ipomoni este prăznuită de două ori pe an, pe 13 martie (în ziua trecerii sale la cele veşnice) şi pe 29 mai (ziua căderii Constantinopolului şi a morţii fiului ei, Împăratul Constantin al XI-lea Paleologul).
 Sfânta Ipomoni s-a născut în jurul anului 1372 în familia lui Constantin Dragastes, unul dintre conducătorii şi moştenitorii regatului sârb al lui Ştefan Duşan. Este demn de amintit faptul că mulţi dintre strămoşii ei au fost sfinţi, precum Sfântul Ştefan Nemanja,sau Sfântul Simeon Izvorâtorul de Mir.
 Creşterea şi educaţia Sfintei Ipomoni au fost de factură bizantină, fiind cunoscută influenţa culturii bizantine asupra spaţiului slav. De asemenea, pe lângă educaţia laică, a fost crescută în credinţa ortodoxă a strămoşilor ei, maninfestând încă de timpuriu o credinţă profundă. Această credinţă a călăuzit-o şi a luminat-o pe parcursul vieţii ei pline de încercări şi ispite.
Sfânta Ipomoni avea aproximativ 19 ani atunci când s-a căsătorit cu Manuil al II-lea Paleologul (1390), cu numai câteva zile înainte ca acesta să devină împărat al Bizanţului.
 Noua viaţă a sfintei s-a arătat de la început a fi una plină de încercări şi ispite, dată fiind şi situaţia politică critică a Imperiului Bizantin.
Peste toate acestea, Sfânta Ipomoni a trecut cu ajutorul harului lui Dumnezeu manifestând credinţa nestrămutată întru El. Ca împărăteasă a iubit poporul. A fost ca o mamă de care oricine se putea apropia pentru a primi mângâiere sufletească şi cuvânt ziditor de suflet. Tot ceea ce făcea era însoţit de rugăciune.

 Filosoful Georgios Plethon scrie că în calitate de împărăteasă era de asemenea cunoscută pentru înţelepciunea şi dreptatea sa: „A dat dovadă de inteligenţă şi curaj, mai mult ca oricare altă femeie a vremii sale”.
 Sfânta Ipomoni s-a arătat credincioasă soţului ei Manuil, lângă care a vieţuit vreme de 35 de ani. Împreună lucrau virtuţile prin cuvinte şi fapte. Dumnezeu le-a dăruit opt copii. Din şase băieţi, doi au urcat pe tronul imperial, Ioan al VIII-lea şi Constantin al XI-lea (ultimul împărat al Bizanţului), Teodor, Dimitrie şi Toma au devenit conducători ai Mistrei, iar Andronic al Tesalonicului. Cele două fete au murit la o vârstă fragedă.
 Sfânta Ipomoni i-a crescut pe cei opt copii în dragostea faţă de Hristos sădind întru ei, prin rugăciuni şi lacrimi, dragostea pentru virtute. Trei din copii au devenit monahi, Teodor şi Andronic, fiind tunşi în monahism în Mănăstirea Pantocrator, iar Dimitrie în Mănăstirea Didymoteicho.
 Împăratul Manuil al II-lea, soţul sfintei, lăsând tronul fiului său Ioan al VIII-lea, cu două săptămâni înaintea morţii sale, a fost tuns în monahism la Mănăstirea Pantocrator primind numele Matei.
 După moartea soţului, împărăteasa a devenit maică (1425) în Mănăstirea Sfintei Marta, primind numele Ipomoni („Răbdare”). În această mănăstire a vieţuit vreme de 25 de ani.
 Deşi era împărăteasă, Sfânta Ipomoni ajuta la toate treburile în mănăstire împreună cu celelalte maici, făcându-se ascultătoare întru totul Împărătesei Cerurilor.
 Sfânta Ipomoni a ctitorit un aşezământ pentru bătrâni, ce purta numele „Nădejdea celor deznădăjduiți”. Aşezământul era situat în cadrul Mănăstirii Sfântul Ioan unde se aflau şi moaştele Sfântului Patapie Tebeul, faţă de care Sfânta Ipomoni avea o râvnă deosebită.
 Dumnezeu a rânduit ca Sfânta Ipomoni să nu trăiască ultimele momente tragice ale Imperiului Bizantin, chemand-o la Sine pe 13 martie 1450, cu trei ani înainte de căderea Constantinopolului sub turcii otomani. Fiul ei, Constantin al XI-lea Paleologul, ultimul basileu bizantin, a murit în timpul căderii Constantinopolului, pe 29 mai 1453.
 Sfânta Ipomoni a fost înmormântată în Mănăstirea Pantocrator din Constantinopol. După cucerirea Constantinopolului de către turci în 1453, Angelis Notara, un nepot al Sfintei Ipomoni, a mutat pe Muntele Geraneia (în oraşul Loutraki, Corint, Grecia) într-o peşteră, moaştele Sfântului Patapie Tebeul. În această peşteră a fost zugrăvită o icoană a Sfântului Patapie, lângă care a fost reprezentată şi Sfânta Ipomoni, fapt prin care iconarul subliniază cinstea deosebită pe care sfânta i-a purtat-o Sfântului Patapie. Tot aici a fost adus şi capul Sfintei Ipomoni.
În 1952, părintele Nectarie Marmarinos a înfiinţat pe acest loc Mănăstirea Sfântul Patapie (Loutraki), unde încă se păstrează cinstitul cap al Sfintei Ipomoni.


Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfanta-cuvioasa-ipomoni-148202.html

Intrarea Sfintei Fecioare in Biserica

Intrarea Sfintei Fecioare in Biserica
de Parintele Ilarion Argatu

Astazi mama Ta se duce
Sa te dea lui Dumnezeu,
Pe cararea cea mai dulce.
La trei ani e totusi greu.

Ca de azi cararea-n lume
Spre lumina se facu,
Dumnezeu cu gand anume
Omenirii Te dadu.

Cea mai sfanta, mai curata
In locasul lui sa cresti,
Intre ingeri ziua toata
Si-n taine Dumnezeiesti.

Sa ai ravna-n rugaciune,
Foc sa scanteie scantei,
Pe demoni sa-i faci taciune,
De Tine sa fuga ei.

In Scriptura cunostinta
Sa cunosti lucrarea lui,
Sa te umpli de credinta
Sa fii calea Domnului.

Si-ai primit tot hrana sfanta
Ce prin ingeri ti-a venit,
Lumea tot mereu cuvanta
Ca-n altar asa-i trait.

Si asa ca o faclie
In trup si suflet tu ai fost,
Si cu cheie fecioria,
Lumii i-ai deschis un rost.

Fericirea-n casnicie

Fericirea-n casnicie
de Parintele Ilarion Argatu

Fericirea-n casnicie
Nu e ceea ce-o face omul,
Ci e cea din vesnicie
Ce ne-a harazit-o Domnul.

E viata de rodire
De prunci multi, de fapte bune,
Intru care tot iubire
Sa gaseasca omul anume.

Prin aceasta ia arvuna
Pentru cer si vesnicie,
Nu desfraul, nu minciuna,
Nici ospete, sindrofie.

Nu curvia si nici lenea,
Si nici haina cu mandrie
Sa nu porti, de-ti este vrerea
Sa traiesti cu veselie.

Ca acestea sunt straine,
De-al vietii scop in lume
Si te face ca pe-un caine,
Far’de lege-n drum ti-o pune.

Esit dusman pe totdeauna
Celui care Te-a zidit,
Ca prin ele dai arvuna
Vrajmasului inrait.

Cine-n lume ingrijeste
De copii, de cel sarac,
In cer isi agoniseste
Vesnicia dupa plac.

Zenon din Elea

Zenon din Elea (490 - 430 i.Hr.)

Era natural ca ontologia lui Parmenide sa intimpine ostilitate in cercurile filozofilor greci. Apararea acesteia a luat-o Zenon, un elev de geniu al lui Parmenide. Acesta a aparat conceptia maestrului sau cu o perspicacitate nemaiauzita. Din aceasta pricina, Platon il numeste "Palamadesul eleat".
Se crede ca Zenon s-ar fi nascut in primul deceniu al sec. V i.Hr. asa ca in 450 i.Hr., cind a insotit pe Parmenide la Atena, Zenon era in virsta de 40 de ani. Se mai stie ca el a citit din operele sale in cercurile culte ale Atenei, care erau interesate in ceea ce priveste problemele filozofice si stiintifice. Prelegerile sale erau foarte frecventate, desi se spune ca el lua de la ascultatori, drept onorar pentru prelegerile ce le tinea, cca. 100 de mine pentru fiecare curs, ceea ce reprezenta o sume enorma chiar si pentru timpurile acelea. O impresie extraordinara a facut asupra atenienilor maiestria cu care el stia sa trateze problemele filozofice. Probabil ca-i impresiona pe ascultatori felul in care el stie sa combata si sa argumenteze, asadar dialectica cu care Zenon stia sa-si expuna ideile, prin care el apara si sustinea ideile lui Parmenide. Din aceasta pricina acelasi Platon il considera pe Zenon a fi intemeietorul dialecticii. Zenon s-a intors in Elea si si-a gasit moartea intr-o conjuratie impotriva tiranului Nearchos.
Opera lui Zenon era intitulata "Xyggramma" si a fos scrisa in proza. Ea s-a pierdut. Ideile pe care le reproducem isi au originea in fragmentele ce ne-au ramas de la Zenon, fiind citate de autor care i-au cunoscut opera.
Care este caracteristica dialecticii zenoniene ? El supune afirmatiile potrivnicilor ontologiei lui Parmenide, cit si pe acelea ale atomismului mecanicist, unei critici foarte taioase, pentru a dovedi, cu ajutorul unei metode ingenioase, ca acestea se contrazic. Pentru a face acest lucru el intrebuinteaza cu o virtuozitate extraordinara metoda indirecta pe care o deprinsese de la Parmenide. Aceasta metoda consta in urmatoarele: Zenon ii da dreptate interlocutorului sau, pentru ca apoi sa dezvolte din afirmatia acestuia doua concluzii, ce se contrazic in chip absolut. Asemenea stari sufletesti, in care gindirea ajunge intr-o infundatura, se numesc "aporii". In felul acesta Zenon sileste pe interlocutorii sai sa admita ca aceste concluzii sint false. Platon ne relateaza ca in felul acesta lui "Zenon ii reusea prin aceasta arta, ca sa prezinte ascultatorilor sai acelasi lucru ca fiind egal si neegal, ca unitate si multiplu, ca nemiscat si miscat". Acesta este probabil motivul pentru care - cum spuneam - si Aristotel il numeste pe Zenon "descoperitorul dialecticii".
Conceptia despre existenta, asa cum o fundamenteaza Parmenide, apare la Zenon si mai clara. Caci si pentru Zenon existenta e ceva spatial si intins. Zenon zice : "Ceea ce n-are marime, nici grosime, nici masa nu exista". De aceea intreaga existenta trebuie sa fie prezenta intr-un loc anumit, ceea ce insemneaza in spatiu. Argumentele pe care Zenon le aduce, pentru ca sa sustina ontologia lui Parmenide, unele sint indreptate impotriva acceptarii multiplicitatii lucrurilor, pentru ca in felul acesta, pe cale indirecta, sa fundamenteze unitatea intregii existente, iar altele, impotriva existentei miscarii, pentru a dovedi ca existenta se afla intr-o eterna nemiscare.
Dintre multele argumente pe care Zenon le prezinta impotriva multiplicitatii nu amintim aici decit citeva. Toate acestea se invirt in jurul ideii ca nu exista decit o existenta, care are intindere in spatiu. "Daca exista un asemenea existent, asadar multiplu, - acesta trebuie sa fie in acelasi timp mare si mic, mare pina la infinit si mic pina la nimicnicie", zice Zenon. Caci daca exista o multiplicitate ea trebuie sa fie constituita dintr-un numar de parti. Aceste parti sint ori unitati, ce nu se mai pot imparti, ori ele sint constituite din parti, ce la rindul lor si ele sint constituite din asemenea parti, ce nu mai pot fi impartite mai departe, ci sint nemarginite ca numar si nemarginit de mici. in ultima analiza toate multiplicitatile sint constituite din unitati, ce sint nemarginite ca numar infinit de mici si care nu mai pot fi impartite... Dar ceea ce n-are marime, nici grosime, nici masa, aceasta nici nu exista. Fiecare dintre aceste unitati, ce nu mai pot fi impartite, sint asadar "nimic". Mai multe nimicuri adunate au ca rezultat tot nimic. Deci multiplicitatea e asa de mica, incit este un neant. Ea este in acelasi timp nemarginit de mare.
Caci dintre partile infinite ale multiplului trebuie ca fiecare, pentru a fi, sa aiba iarasi o anumita marime, grosime si sa se gaseasca la o anumita distanta una de alta. Multiplicitatea are insa infinit de multe asemenea parti; caci in fata unei parti se afla mereu o alta parte. insa nemarginit de multe parti, dintre care fiecare are o anumita marime, constituie o marime nemarginita. Asadar multiplicitatea, este si nemarginit de mare. Dar fiindca un lucru nu poate fi, in acelasi timp, nemarginit de mic si nemarginit de mare, multiplicitatea nu poate exista.
Un alt argument, prin care Zenon cauta sa faca dovada ca multiplicitatea nu poate exista, este asa-zisul argument prin "regressus in infinitum". Daca ar exista mai multe existente, zice Zenon, atunci ar trebui sa dainuiasca spatii goale intre ele. Dar spatiul gol nu exista ,- el este o non-existenta. Daca in spatiile goale ar fi alte existente, atunci ar trebui sa existe alte spatii goale mai mici; chiar daca cautam sa le umplem si pe acestea, golul persista, cita vreme existenta este multipla si asa mai departe pina in infinit, ceea ce insa este absurd.
Si mai ingenioase sint insa argumentele pe care Zenon le aduce impotriva realitatii miscarii. Aceste argumente sint urmatoarele : a) Zenon este de parere ca este imposibil ca cineva sa parcurga un anumit timp. Caci acesta trebuie sa ajunga mai intii la mijlocul acestui drum, inainte de a ajunge la sfirsitul lui. Mai inainte insa de a ajunge la acest mijloc, trebuie ca sa se ajunga la mijlocul primei jumatati; mai inainte de a face acest lucru, trebuie sa se ajunga la mijlocul primului sfert de drum si asa mai departe pina in infinit. Fiecare drum se imparte astfel in parti infinit de multe si de mici. Dar nimeni nu poate sa parcurga drumuri, sau infinite parti de drum, intr-un anumit timp.
Aristotel a fost acela care a reusit sa faca dovada ca silogismul zenonian este eronat si aceasta se datoreste faptului ca Zenon intrebuinteaza termenul "nemarginit" in mai multe sensuri : odata tinind cont de impartire ; el gindeste o cale ce se imparte pina in nemarginit; pe de alta parte - ceea ce nu e admisibil - dupa lungime. Mai departe: cind el gindeste o anumita cale, ca ar fi impartita pina in nemarginit, el trebuie sa gindeasca si timpul anumit, in care aceasta poate fi parcursa, pina in nemarginit, impartit, asadar, ca fiind impartit in infinit de mici si de multe unitati de timp.
b) Dar si mai celebru este asa-zisul argument al lui Achile. Achile cel iute de picior nu poate sa prinda o broasca testoasa. Asa este formulat acest argument. Din ce pricina n-o poate prinde ?
Zenon pretinde ca aceasta se intimpla din pricina ca urmaritorul Achile trebuie sa ajunga mereu mai intii la punctul de unde a plecat broasca, asadar in timp ce Achile a ajuns la jumatatea distantei dintre el si broasca, aceasta din urma s-a distantat iarasi. Achile trebuie sa ajunga iarasi la jumatatea distantei dintre el si broasca si asa mai departe pina in nemarginit. Achile nu poate prinde broasca, caci aceasta are mereu un avans fata de urmaritor. Eroarea acestui sofism este aceea ca Achile se face ca uita ca, din pricina vitezelor diferite, distanta dintre urmaritor si broasca se micsoreaza pina ce devine egala cu zero. Zenon e stapinit aici de imaginea grafica a argumentului. Totusi trebuie sa recunoastem ca argumentul este construit ingenios, cu scopul de a face dovada ca miscarea este imposibila sau, mai corect, o iluzie.
Acela care are meritul de a fi aratat unde este eroarea pe care o face Zenon a fost Bergson. In "Introduction la Metaphysique" acesta a aratat ca eroarea lui Zenon este aceea ca el constituie miscarea din puncte nemiscate. "Insa cu pozitii, chiar daca acestea sint date intr-un numar nemarginit, nu vei putea niciodata sa constitui miscarea. Acestea nu sint parti ale miscarii... Ele sint, s-ar putea spune, posibilitati de stari nemiscate", zice Bergson.
Un alt argument impotriva realitatii miscarii este acela al "sagetii ce, zburand, sta pe loc". Zenon afirma ca sageata ce pare ca zboara se afla intr-un anumit moment "in acelasi spatiu cu sine insasi". Dar ceea ce este in acelasi timp in acelasi spatiu cu sine insusi nu se poate misca. Sageata se afla in repaus intr-un anumit moment, intr-un anumit punct si asa mai departe. Dintr-o suma de repausuri nu se poate constitui miscarea. Asa ca afirmatia lui Zenon ca sageata sta pe loc, chiar daca zboara, este falsa. La aceasta afirmatie a lui Zenon, Bergson raspunde ca "miscatorul (sageata) in realitate nu se afla niciodata intr-un punct ,-cel mult s-ar putea spune ca, ceea ce se misca trece printr-un punct. Dar "trecere prin", care este o miscare, n-are nimic de-a face cu o stare pe loc, ce este nemiscare. O miscare nu poate fi fundata pe o nemiscare, caci atunci acestea ar coincide, ceea ce este o contrazicere. Punctele nu sint miscare ca parti ale acesteia si nici sub miscare ca parti ale celui care se misca. Ele sint numai prin noi proiectate sub miscare... Ele nu sint locuri... ci puncte de vedere ale spiritului". Iar mai departe Bergson zice, gindindu-se la argumentele zenoniene impotriva realitatii miscarii : "inca o data : pozitiile celui care se misca nu simt parti ale miscarii, ele sint puncte ale spatiului, despre care se spune ca sint dedesubtul miscarii. Acest spatiu nemiscat si gol, ce exista numai in concept si niciodata in intuitie, are exact valoarea unui simbol. Si cum s-ar putea sa se produca o realitate din simboluri ?" .
Bergson arata precis eroarea pe care o fac toti aceia care gindesc despre miscare la fel cu Zenon din Elea. Eroarea aceasta isi are originea in incercarea ce se face de a se ajunge prin combinare de la spatiu la miscare si de la una la alta, de la linie la zbor, de la starea de nemiscare la miscare. Miscarea este ceva ce este mai de timpuriu decit nemiscarea, zice Bergson, respingnd argumentele lui Zenon.
Aici Zenon a facut un sofism, probabil din pricina ca in limba greaca cuvintele - kata to ison - , a fi "in acelasi spatiu", au un sens dublu : ele pot insemna "a lua acelasi spatiu ca si mai inainte", dar si "a fi in acelasi loc ca altadata". Se pare ca Zenon a operat de-a valma cu amandoua sensurile.
De la Zenon ne-a mai ramas o argumentare impotriva miscarii. Zenon pune la indoiala existenta lucrurilor in spatiu, ceea ce inseamna spatiul insusi : caci daca spatiul este ceva, unde este el ? se intreaba Zenon. Daca spatiul apartine existentei, unde poate fi el ? Daca spatiul se afla intr-un alt spatiu, atunci si acesta din urma trebuie sa se afle intr-un altul si asa mai departe pina in infinit. Dar acest lucru nu poate fi gindit. Din acest motiv nu exista nici un spatiu. Si acest argument se pare ca Zenon il formuleaza tot pentru a combate conceptia pitagoreilor despre un spatiu gol.
Dialectica zenoniana si mai ales "dichotomia" sa, ceea ce inseamna impartirea lucrurilor in gindire pina la infinit, tradeaza la Zenon o temeinica cultura matematica, pe care el probabil ca si-a cistigat-o in cercul pitagoreilor. Capelle sustine ideea ca argumentele lui Zenon sint indreptate impotriva pitagoreilor, din pricina ca acestia gindeau multiplicitatea ca fiind constituita din unitati (puncte) infinit de multe, infinit de mici si indestructibile.
Modul de argumentare pe care il intrebuinta Zenon a facut o impresie extraordinara asupra contemporanilor sai. Acestia n-au fost in stare sa-i combata argumentele acestuia impotriva multiplicitatii si impotriva miscarii, desi ei erau convinsi ca ele nu erau adevarate. Chiar si experienta senzoriala vorbea impotriva lor. Dar, cu toate acestea, "argumentele" lui Zenon au contribuit la dezvoltarea gindirii, caci desi ele se fundamentau pe sofisme, totusi aporiile, in care el isi incurca adversarii, au dat impulsuri puternice gindirii logice, contribuind la progresul logicii. Acest lucru se vede mai ales din faptul ca Zenon a influentat pe sofisti, pe atomisti si chiar pe Platon si Aristotel, care au incercat sa demaste sofismele acestui ascutit eleat. Apoi Zenon poate fi socotit a fi initiatorul calculului infinitezimal.

N. B.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-cosmologica/zenon-elea-71722.html

Cu tine Preacurata

Cu tine Preacurata
de Parintele Ilarion Argatu

  Cu Tine vreau sa port necazul
  Zilelor de pribegie.
  Se potoleste mereu talazul
Cand se rascoala-n vijelie.

  Ca de la Tine am putere
  Sa merg pe cale fara spaima,
  Sa fac alean dintr-o durere,
Sa rabd cand altii ma defaima.

  Cu Tine Preacurata Mama,
  Il ai mereu-mereu in seama,
Si-i arati cale-mparatiei.

  Ca esti curata intru tot
  Nascut-ai pe Iisus Hristos,
  Si patimile ca pe-un mort
Le-ai coborat tot mai prejos.

  De-aceea ruga mea iti cere
  Sa-mi fii mereu Tu ajutorul,
  Sa-l vad la Sfanta Inviere
Pe Fiul Tau Mantuitorul.

Sfantul mir

 Sfantul mir
de Parintele Ilarion Argatu

Care-i tara cea bogata
Careia sa-I fie spusa
Ca e-n toate-mbelsugata
De nimic nu duce lipsa ?

De-i bogata-n pietre scumpe
Poate aur ii lipseste
Sau poate-n matasuri suple,
Canepa poate-o doreste.

Orice lucru-si are locul
Si se stie unde este,
Insa mirul e ca focul,
Locul lui nu se gaseste.

Pe pamant de-l cati sa fie
El in cer isi spune glasul
Cati in cer si-atunci te-mbie
Pe pamant sa-i afli pasul.

Cati pamantul si iti spune
Ca in aer locuieste,
Iara aerul iti spune
Ca-n sfintenie se sfinteste.

Duhul Sfant cu Stapanirea
In putere il sfinteste,
Ca s-aduca fericirea
Celuia ce il doreste.

La botez desavarsirea
Bunei credinte el o face,
Ca sa aiba-mpartasire
Cel ce-n lume face pace.

Preotia, arhieria,
Cu sfant mir se tot sfinteste.

Despre Dumnezeu

Despre Dumnezeu

Fericitul Augustin se gandea intr-o vreme ca ar fi bine sa scrie o carte pentru crestini pe care sa o intituleze "Despre Dumnezeu”. Si pe cand era preocupat de aceasta, obisnuia sa se plimbe pe malul marii, pentru a i se limpezi gandurile. Mergand el asa, la un moment dat, a ajuns la un loc in care gasi un copil care se juca. Copilul facuse o groapa in nisip si cu un vas cara apa din mare si o turna in groapa. Si iar se ducea si umplea vasul, iar il varsa… si tot asa.
 - Ce faci tu copile aici? a intrebat Fericitul.
 - Ei iaca, vreau ca toata marea aceasta sa o torn aici in groapa!
Nimic nu a mai intrebat Fericitul Augustin, doar isi vazu de drumul lui, dandu-si seama ca ce dorea el, adica sa scrie o carte cu titlul "Despre Dumnezeu”, era totuna cu ce facea copilul acela care cara apa, voind sa mute marea intr-o mica groapa.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/despre-dumnezeu-123263.html

Mama sfanta

 Mama sfanta
de Parintele Ilarion Argatu

  O, mama Sfanta,
  Mama a lui Iisus,
  Graiul meu canta
Catre Tine sus.

  Cu iubirea cerem
  Sa-L rogi pe Fiul Tau
  Sa vada cum fierbem
In lupta cu cel rau.

  Spinii si rusinea
  Avem in blestem,
  In inimi rugina,
Si spre cer plangem.

  Mila, Prea-ndurata,
  S-avem de la Tine,
  Ca la judecata
Raspuns s-avem de bine.

  In desert sa iasa
  Demonii cu vina,
  Si-n gradin-aleasa
S-avem si noi gradina.

  Si cu bucurie
  Sa privim spre Tine,
  S-avem mereu vie
Fapta Ta de bine.

  Omul, pamanteanul,
  Singur nu se-ndreapta,
  Daca nu cu-aleanul
Mama lui nu-l poarta.

  Noi pe Tine daca
  Te avem oricand,
  De la Fiu iertare
Te rugam s-o ceri curand.

  El cu mila iarta
  Glasul tau de cere
  Si prin Tine poarta
Avem spre mangaiere.

Sfanta Impartasanie (2)

Sfanta Impartasanie
  (II)
de Parintele Ilarion Argatu



Ce mai Masa scumpa la suflet,
Ce mai bautura aleasa,
Nicicand nu poate un cuget
Sa zica de Cina Masa.

Care om cu minte sa fie
Sa-nteleaga darul ?
Paine si vin spre vesnicie
In trup este si Harul.

Painea si vinul in gura,
Si-n suflet Dumnezeirea
Are a trupului zgura
Si demonii-si aflat pieirea.

Trupul lui Iisus primit,
Trupul ce-a cunoscut rastignirea,
Cine la curatenie l-a primit,
Cu El primeste Mantuirea.

Ne cheama la El, ne-mbie
Sa-i luam trupul ca dar.
O cale mai buna nimeni nu stie
Sa stinga al greselilor jar.

Prin El fii ai luminii vom fi,
Fii ai Dumnezeirii,
Si vesnic prin El om trai
In locul sfant al fericirii.

Sfantul Serghie Meciov

Sfantul Serghie Meciov

Serghie Alexeevici Meciov (17.09.1892-24.10/ 6.11.1941), fiul cunoscutului protoiereu moscovit Alexie Meciov, fost paroh al Bisericii Sfântul Nicolae din Klenniki între 1893 şi 1923, şi nepotul dirijorului corului mitropolitan din Kremlin, Alexei Ivanovici Meciov, a crescut în atmosfera harică a vieţii bisericeşti, pătrunsă de credinţă adâncă şi de iubire dumnezeiască. Era al patrulea copil în familie. In timp ce mama lui, Ana, care avea un defect cardiac congenital, era însărcinată cu el, starea sănătăţii i s-a înrăutăţit simţitor din pricina greutăţilor. Băiatul s-a născut prematur, cu două luni înainte de termen. A crescut firav. După opt zile de la naşterea lui se prăznuiau cinci sute de ani de la săvârşirea din această viaţă a Cuviosului Serghie din Radonej, al cărui nume l-a şi primit la botez. Mama lui a murit când el avea numai zece ani, în ziua Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul.
După moartea soţiei, părintele Alexie a suferit cumplit, neputând afla mângâiere nicăieri. S-a închis în cameră, revărsându-şi necazul înaintea Domnului, şi nu voia să mai iasă la oameni. Nişte prieteni ai părintelui - familia de negustori Belov - i-au aranjat la ei acasă o întâlnire cu Sfântul Ioan din Kronstadt, care se afla pe atunci în Moscova.
 Porunca pe care păstorul din Kronstadt i-a dat-o părintelui Alexie a fost să iasă la oameni, să pătrundă în durerea celorlalţi, s-o ia asupra sa. Primind spusele lui ca pe o ascultare, părintele Alexie a pornit pe calea stăreţiei în lume. Voia să-şi afle urmaşul în fiul său, însă, fiind adversar convins al oricărei forme de silire, nu i-a spus asta, lăsându-i libertatea de a alege.
In anul 1902, Serioja Meciov a intrat la gimnaziu. Fiind foarte legat de mama sa, a suferit mult de singurătate după moartea ei, cu atât mai mult cu cât nici unul dintre profesori şi colegi nu i-a înţeles durerea.
In locul Anei Petrovna a rămas în familie pentru a îngriji copiii sora acesteia, Olga, care îşi pierduse soţul şi fiul. Practic, ea i-a crescut pe cei doi copii mai mici - Serioja şi Olia.
 Serioja a terminat gimnaziul în anul 1910, cu medalie de argint. La capacităţile sale ar fi putut primi chiar medalie de aur, dar nu s-a străduit prea mult. Educaţia lui duhovnicească se săvârşea în biserică, unde îşi ajuta tatăl în altar şi se făcea părtaş rugăciunilor lui. Fiind foarte muzical şi având voce bună, mai târziu a început să cânte în strană.
In continuare, Serghie Meciov a devenit student al Universităţii din Moscova. La început s-a înscris la Facultatea de Medicină, dar nu a petrecut acolo multă vreme, neputând suporta lecţiile pe cadavre, aşa că s-a transferat la secţia de litere a Facultăţii de Istorie şi Filosofie. Dintre materiile care se predau acolo îl interesa în mod deosebit literatura rusă veche. In acest domeniu a lucrat mult sub îndrumarea academicianului M.N. Speranskii, care îl socotea unul dintre cei mai buni elevi ai săi. Serghie a studiat şi istoria Bisericii Ruse cu profesorul S.I. Smirnov, din a cărui operă preţuia foarte mult lucrările: Părintele duhovnicesc în vechea Biserică Răsăriteană şi Duhovnicul în Rusia veche.
In anii de studenţie, Serghie a dorit să călătorească în străinătate pentru a face cunoştinţă cu monumentele culturii şi civilizaţiei occidentale. Părintele Alexie l-a susţinut, aşa încât în anul 1913, în timpul vacanţei de vară, Serghie a vizitat Elveţia şi Italia. Socotind că trebuie neapărat să îşi aducă contribuţia la plata călătoriei, şi-a vân-dut singura avuţie materială - o bicicletă de calitate, primită în dar de la tatăl şi de la sora sa mai mare, fiind convins că dacă ar fi procedat altfel şi-ar fi călcat pe conştiinţă.
Asupra lui Serghie, care dintotdeauna avusese o percepţie vie, fierbinte a artei, Italia, cu monumentele sale, a produs o impresie de neşters - în mod deosebit i-a plăcut Roma, unde îşi dorea să ajungă iarăşi, cât mai curând. Studiile universitare s-au prelungit mult mai mult decât se aştepta el. In august 1914 a început Primul Război Mondial. Ca şi alţi studenţi patrioţi, întrerupând cursurile, a plecat pe front ca voluntar-sanitar (în calitate de fiu unic nu putea fi trimis pe front) şi a servit într-un lazaret care era punctul sanitar cel mai apropiat de câmpul de luptă.
Despre Serghie se ştie că în timpul serviciului militar avea un comportament reţinut, deşi era prietenos cu toată lumea.
In iunie 1916, Serghie Alexeevici s-a întors de pe front şi a reluat studiile universitare. El participa totodată şi la lucrările cercului teologic studenţesc „Sfântul Ioan Gură de Aur", organizat la Moscova, din iniţiativa Episcopului Arsenie (Jadanovskii), pe lângă Mănăstirea Sfântul Ioan Gură de Aur, foarte aproape de biserica de pe Maroseika a părintelui Alexie. După cât se pare, încă de pe atunci Serghie, care studia scrierile Sfinţilor Părinţi, mai ales pe cele ascetice, străduindu-se să ajungă la înţelesul lor, îşi formase deja o perspectivă patristică. Viitorul stareţ privea această experienţă ca pe una valabilă pentru toţi creştinii, esenţială nu doar pentru monahi, ci şi pentru mireni.
 După ce a absolvit, în anul 1917, studiile universitare, Serghie Meciov a fost chemat în armată, pe care a făcut-o în Moscova, însă în anul 1918 a fost demobilizat din pricina stării precare de sănătate. După demobilizare, a lucrat în Comisariatul poporului pentru educaţie ca pedagog-instructor. Din amintirile unei colege de serviciu, Elizaveta Vladimirovna Spengler, personalitatea lui deosebită era respectată de toată lumea. Mulţumită talentului său pedagogic, el nu numai că lucra cu succes în domeniul pedagogiei, ci, lucru nu mai puţin important, zi de zi îşi influenţa în mod binefăcător colegii: prevenea cu abilitate conflictele, era binevoitor şi atent cu toţi, îi ajuta cu vorba şi cu fapta pe cei aflaţi în greutăţi şi în nevoi. Nu degeaba unele dintre fostele colege, chiar nefiind religioase, aveau să vină la el mai târziu pentru a-şi boteza copiii.
Incă din timpul serviciului militar, Serghie lua parte activă la evenimentele din viaţa Biseri-cii Ruse. In anul 1917 a fost creată Comisia Bisericii Ortodoxe Ruse pentru relaţiile cu puterea civilă. Membrii comisiei au fost aleşi la adunarea din Catedrala Mântuitorului Hristos. Pe listă, care a fost publicată în ziare, apărea şi numele soldatului S.A. Meciov. Probabil că tocmai această participare i-a dat putinţa de a fi de faţă la lucrările sinodului local al Bisericii Ruse. Atunci a făcut cunoştinţă cu Sfântul Patriarh Tihon, care 1-a îndrăgit şi obişnuia să îl alinte cu numele de „Serioja".
In anul 1918, s-a căsătorit cu Eufrosinia Nikolaevna Şaforostova (28.2.1890-24.01/06.02.1959), ce se trăgea dintr-o familie evlavioasă de negustori. In primii ani de război, ei serviseră în acelaşi grup al unui lazaret mobil din apropierea liniei frontului. Părintele Alexie i-a cununat pe data de 11/24 februarie, duminica, în ziua pomenirii Cuviosului Dimitrie Priluţkii, cunoscutul sfânt din ţinutul Vologdei. La scurtă vreme după cununie, el i-a spus nurorii sale că îşi dorea foarte mult această căsătorie şi că vrea ca Serghie să devină preot.
Totuşi, Serghie nu se simţea pregătit să facă acest pas. Părintele Alexie se ruga şi aştepta cu răbdare, fără să îl preseze cu nici un fel de discuţii.
Serghie a luat hotărârea de a se preoţi în toamna anului 1918, la Optina, în timpul unei discuţii cu Stareţul Anatolie cel Tânăr de la Optina, de care se legase sufleteşte încă din timpul primei sale călătorii în vestita mănăstire, simţind marea asemănare dintre lucrarea acestuia şi cea a părintelui Alexie.
La începutul anului 1919, Eufrosinia Nikolaevna a născut o fiică, ce avea să poarte numele de Marina. Condiţiile din maternitate erau atât de proaste, încât copilul a murit după scurtă vreme, iar mama s-a îmbolnăvit de o infecţie puer-perală. Părinţii au luat-o acasă în stare gravă. Atunci i-a adus la cunoştinţă soţul ei hotărârea sa de a îmbrăţişa preoţia.
In primăvara lui 1919, în Sâmbăta lui Lazăr, Serghie Meciov a fost hirotonit întru diacon, iar în Joia Mare (4/17 aprilie), la Mănăstirea Sfântul Danilo, întru preot. Hirotonia a fost săvârşită de către stareţul mănăstirii, Arhiepiscopul Teodor (Pozdeevskii), fost rector al Academiei Teologice din Moscova.
După hirotonie, părintele Serghie a început să slujească împreună cu tatăl său în biserica unde era paroh acesta. Pe atunci, strana bisericii se îmbogăţise cu diaconi şi preoţi culţi (părintele Serghie Durâlin, părintele Lazăr Sudakov). Pe lângă slujbe şi predici, în îndatoririle lor intra purtarea de discuţii duhovniceşti după încheierea slujbelor. Lucrul acesta era nou şi interesant pentru mulţi - la discuţii se aduna un numeros auditoriu, care participa în mod activ. Temele preferate pe care şi le alegea pentru discuţiile acestea părintele Serghie erau învăţăturile Sfinţilor Părinţi despre viaţa duhovnicească: despre Biserică, despre lume, despre păcat, despre ascultare etc. El îşi chema întotdeauna ascultătorii să îi „citească pe Părinţi în chip făptuitor", adică să transpună poveţele lor în viaţă.
„Copil iubit" al părintelui a devenit cercul de studiu al moştenirii Sfinţilor Părinţi organizat de câţiva studenţi ai secţiei de filosofie din cadrul Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii din Moscova. Ceea ce se studia la facultate nu îi satisfăcea, nu oferea răspunsuri la căutările lor duhovniceşti. Cu binecuvântarea părintelui Alexie Meciov, părintele Serghie a început să susţină discuţii în zilele de luni, în casa unei colege de facultate. Ascultătorilor „au început să li se descopere comorile înţelepciunii bisericeşti", după cum scria în jurnalul său una dintre participantele la aceste discuţii.
 Multă osteneală şi-a dat părintele Serghie pentru a organiza în biserică slujirea după rânduiala tipiconală. Ţinea lecţii, explicând în amănunt tipicul. Stabilea personal în mod exact, împreună cu dirijorii, canonarhii şi citeţii, particularităţile fundamentale ale slujbelor din zilele următoare. Enoriaşii au învăţat să perceapă frumuseţea rânduielii slujbelor bisericeşti. Bucuria rugăciunii comune înlătura neplăcerea pricinuită de înghesuiala şi aerul închis din bisericuţă.
Pe data de 9/22 iunie 1923 s-a săvârşit din această viaţă în orăşelul Vereia, unde se afla pentru odihnă, părintele Alexie. Moscoviţii au venit cu mic, cu mare la înmormântarea lui. Zi şi noapte veneau una după alta comunităţile bisericeşti, în frunte cu păstorii lor, ca să îşi ia rămas-bun de la răposat. La îngropare a venit însuşi mărturisitorul lui Hristos, Sfântul Patriarh Tihon, care tocmai fusese eliberat din închisoare.
După moartea părintelui Alexie, în viaţa părintelui Serghie a început o etapă grea. Il chinuiau mereu îndoielile, pentru că nu ştia dacă va putea continua lucrarea tatălui său. Arestul neaşteptat şi detenţia din închisoarea Butârka l-au făcut să se concentreze şi mai mult asupra rugăciunii, în aşteptarea arătării voii dumnezeieşti.
In noaptea dinaintea parastasului de 40 de zile al părintelui Alexie, părintele Serghie a simtit limpede prezenţa tatălui său, mângâierea lui. întreaga zi a trăit o stare de bucurie luminoasă şi se aştepta să fie eliberat din închisoare tocmai atunci. Eliberarea a venit însă mult mai târziu -pe 2/15 septembrie. Acasă a fost întâmpinat cu strigăte de bucurie de mătuşa sa Olga, care i-a amintit cât de scumpă era pentru răposatul părinte Alexie ziua în care fiul său s-a întors acasă: era ziua aflării moaştelor Cuviosului Teodosie din Totma. O părticică a moaştelor cuviosului se afla în biserică - cei doi părinţi, tată şi fiu, îi dădeau o deosebită cinstire. Era, de asemenea, ziua de naştere a răposatei preotese Ana, mama părintelui Serghie. Cuvintele mătuşii au făcut imediat lumină în mintea părintelui: Domnul îi dădea vestire să primească moştenirea tatălui său. Acestei lucrări i-a închinat tot restul vieţii sale.
Parohia a primit cu bucurie întoarcerea părintelui; părintele era fericit. încercările - pentru el şi pentru turmă - de-abia începeau însă.
Devenind, după moartea tatălui său, paroh şi duhovnic al Bisericii Sfântul Nicolae, părintele Serghie a întâmpinat multe greutăţi în lucrarea sa de păstor. Fiilor săi duhovniceşti din primii ani de preoţie nu mai putea să le acorde la fel de mult timp ca mai înainte. Mulţi cârteau, se simţeau jigniţi că altora li se acordă mai multă atenţie. Părintele trebuia să îi împace pe cei care se certau pentru nişte fleacuri. Relaţiile cu fiii duhovniceşti ai părintelui Alexie cereau, de asemenea, experienţă şi timp pentru a intra pe un făgaş normal.
Părintele Serghie era surmenat, foarte obosit, se îndoia că va avea putere şi pricepere pentru a pune rânduială în viaţa comunităţii. Pentru a primi rezolvare la problemele care îl dureau, s-a dus în anul următor la Stareţul Nectarie de la Optina, care trăia pe atunci în satul Holmişci. Din pricina stării proaste a drumurilor şi a lipsei cailor n-a putut ajunge la el. După ce a stat o zi şi o noapte în gară, s-a mai gândit o dată şi şi-a dat seama că n-are dreptul să părăsească lucrarea tatălui său, că dacă ar fi făcut asta nu şi-ar mai fi găsit tihna.
Auzind de călătoria nereuşită a părintelui Serghie, Stareţul Nectarie a rugat să i se transmită acestuia că oricum nu i-ar fi dat binecuvântare să-şi lase turma. La el avea să afle foarte mult sprijin părintele Serghie în vremurile grele de la mijlocul anilor '20.
Intre mănăstirile ruseşti, părintele Alexie Meciov preţuia cu deosebire Optina, socotind-o vatra desăvârşită a ascetismului şi stăreţiei ruse. El a vizitat Optina la maturitate, având deja experienţa slujirii stăreteşti în lume. întâlnirea sa cu Stareţul Anatolie cel Tânăr i-a făcut pe amândoi să simtă că fac aceeaşi lucrare în acelaşi duh. Pe moscoviţii care veneau la el, părintele Anatolie îi trimitea la părintele Alexie. Stareţul Nectarie i-a zis cuiva:
 „De ce veniţi la noi? II aveţi pe părintele Alexie."
Fiul părintelui Alexie, venind pentru prima dată la Optina în tinereţe, a văzut imediat în Stareţul Anatolie îndrumătorul duhovnicesc pe care şi-l dorea. După moartea Stareţului Anatolie, care s-a întâmplat în 1922, părintele Serghie a început să meargă la Stareţul Nectarie. Primele contacte n-au fost uşoare - părintele Serghie nu s-a putut obişnui de îndată cu nebunia pentru Hristos a stareţului, nici cu glumitele pe care acesta le făcea în discuţii pe teme serioase. Treptat însă comunicarea dintre ei a devenit din ce în ce mai bună şi mai profundă. Părintele Serghie s-a ataşat de stareţ, iar acesta îi răspundea cu dragoste şi respect. Când nu era de faţă, părintele Nectarie spunea că pe părintele Alexie îl ştia toată Moscova, iar pe părintele Serghie îl ştie deocamdată doar jumătate de Moscovă, însă va ajunge mai presus decât tatăl său.
în anul 1929 au început arestările în masă ale clericilor şi enoriaşilor care luau parte activă la viaţa bisericească (citeţi, cântăreţi, membri ai consiliului parohial şi aşa mai departe). Aceştia erau condamnaţi la exil, lagăr, în urma învinuirii mincinoase standard de apartenenţă la o organizaţie contrarevoluţionară bisericească. Părintele Serghie a fost arestat în noaptea de 28 spre 29 octombrie, împreună cu alţii.
Mulţi dintre cei arestaţi au fost condamnaţi la trei ani de exil; aceeaşi condamnare a primit-o şi părintele Serghie. Aflându-se pentru a doua oară la Butârka, el s-a rugat ca Domnul să-i arate dacă e dreaptă calea sa, şi dacă da, să facă în aşa fel ca plecarea lui din Moscova să aibă loc în ziua pomenirii Sfântului Teodor Studitul. Aşa s-a şi întâmplat. Trenul cu condamnaţi a plecat în seara zilei de 11/24 noiembrie la Arhanghelsk. De acolo părintele a fost trimis în orăşelul Kadnikov din regiunea Vologdei.
Mulţumită sprijinului material al fiilor duhovniceşti, părintele Serghie a putut închiria în Kadnikov două camere vecine în casa liniştită a unei bătrâne. Acolo făcea slujbele după rânduială. Dimineaţa săvârşea Sfânta Liturghie. Umbla în haine preoţeşti (de când fusese hirotonit, nu mai avea haine civile). Vara şi iarna veneau la el în vacanţă copiii. Preoteasa venea numai în concediu, întrucât lucra ca soră medicală.
In anii de exil, la părintele Serghie au venit unele fiice duhovniceşti cu o mulţime de scrisori. Răspunzând la o scrisoare în care o fiică duhovnicească scria că a te sili să te rogi când nu ai dispoziţie e o făţărnicie, părintele încheia cu următoarele cuvinte: „Faceţi, faceţi cele dinafară, pentru că cele dinafară depind de dumneavoastră, iar cele dinlăuntru nu - dar pentru cele dinafară vă va da Domnul cele lăuntrice."
Unei alte fiice duhovniceşti, care cerea binecuvântare să se tundă în monahism, îi scria: „Lepădarea de lume e mai cuprinzătoare decât calea călugărească. Monahismul este una din formele acestei lepădări, şi anume cea mai înaltă. Să trăiţi cu adevărat pentru Domnul, să trăiţi viaţa Lui, şi veţi simţi că mergeţi pe aceeaşi cale ca şi călugării... Numai să nu uitaţi că acum este o vreme când trebuie să slujim în mod deosebit aproa-pelui... Niciodată n-au suferit ca acum fraţii Lui mai mici. Principalul e să trăiţi pentru Dumnezeu şi în El cu oamenii, împlinind după măsura puterilor toate cele rânduite fiecărui creştin. Atunci, la vremea potrivită, dacă va binecuvânta Domnul, veţi intra cu uşurinţă şi în ceata celor asemenea cu îngerii. Numai aşa, nu altfel."
In primăvara anului 1932, biserica părintelui Serghie a fost închisă. Au fost arestaţi numeroşi mireni, printre care şi preoteasa Eufrosi-nia. închisoarea Butârka era supraaglomerată, în ea se auzeau cântările Săptămânii Patimilor, pe care clericii le cântau din amintire. în noaptea Paştilor s-a cântat cu glas mare, în toate celulele, slujba învierii. Supraveghetorii nu au avut curajul să oprească slujba.
Preoteasa a primit trei ani de exil cu interdicţia de a locui în 12 oraşe mari şi pe o rază de 100 de kilometri în jurul lor. Ea a mers la soţul său, în Kadnikov, unde i-a fost dat să petreacă cea mai mare parte a sentinţei singură. Cei patru copii ai părintelui au fost crescuţi de fratele mai mic al preotesei, care era necăsătorit.
Inchiderea bisericii a umplut inima părintelui de o mare durere. Pentru fiii credincioşi ai Bisericii se deschisese calea mărturisirii, muceniciei, a unor nemaipomenite necazuri şi lipsuri. Nu le rămâneau decât lacrimile de pocăinţă, dar nu de deznădejde, lepădarea de sine şi multă răbdare.
 Spre sfârşitul anului 1932, mulţi dintre exilaţii din Nord aşteptau eliberarea, însă aceasta n-a venit. A devenit clar că de sus venise indicaţie să fie reţinuţi cu toţii la locurile de executare a sentinţei.
In primăvara anului 1933, prin oraşe şi sate au început să fie arestaţi în masă atât exilaţii, cât şi populaţia locală. Condamnările tribunalelor OGPU au devenit mai aspre decât înainte. De această dată, acuzaţia standard a devenit „agitarea populaţiei rurale locale împotriva colhozurilor".
A fost arestat şi părintele Serghie, care a primit cinci ani de lagăr şi a fost trimis, în ziua Adormirii Maicii Domnului, la tăiat de lemne lângă lacul Kubenskoe.
Părintele Serghie a trecut prin mai multe lagăre din nordul european al Rusiei. După eliberare, a lucrat în policlinica oraşului Kalinin (actualmente din nou Tver') ca felcer - dădea, de sine stătător, consultaţii în cabinetul ORL. Acolo putea, înainte de începerea consultaţiilor, să-i spovedească şi să-i împărtăşească pe fiii duhovniceşti veniţi de la Moscova cu trenul de dimineaţă. Dacă în cabinet intra o femeie de serviciu curioasă, părintele lua în mână un instrument şi zicea: „Iar acum să examinăm cavitatea nazală" - la care femeia, dezamăgită, pleca.
In problemele bisericeşti, situaţia era foarte încordată: majoritatea arhiereilor se aflau în lagăre şi în închisori. Continua arestarea clericilor.
In martie 1940, părintele Serghie s-a mutat la Râbinsk, unde a lucrat ca felcer în policlinica orăşenească. Din pricina filajului, era silit să se întâlnească în pădure cu apropiaţii săi din Râbinsk.
Părintele Serghie a primit darul străvederii, dar din smerenie îl lua drept tulburare psihică însoţită de halucinaţii. Nu cu multă vreme înainte de ultimul arest, s-a întâlnit în pădure, lângă Volga, cu un preot apropiat duhovniceşte, moştenitor al harului stăreţiei Optinei, părintele Boris Holcev. După cum îşi amintea părintele Boris, şedeau pe un trunchi doborât, când părintele Serghie a zis: „Boris, să ştii că eu mă îmbolnăvesc psihic. Vine omul, iar eu văd ce e în sufletul lui." „Părinte, a venit răspunsul, asta nu e boală, e străvedere!" Presimţindu-şi apropierea sfârşitului, părintele Serghie s-a iertat cu părintele Boris şi a lăsat în seama lui grija pentru obşte.
Pe data de 7 iulie, de praznicul Naşterii înaintemergătorului Ioan, părintele Serghie a fost arestat şi, după scurtă vreme, executat.
Abia mai târziu s-a putut afla, prin canale neoficiale, că părintele a murit în închisoare la sfârşitul anului 1941. întrucât cei vinovaţi de „scurgerile" informaţionale erau pedepsiţi aspru, nimeni nu a riscat să divulge data şi cauza exactă a morţii părintelui. Pomenirea lui a început să fie săvârşită pe data de 29 decembrie. Este aproape sigur însă că părintele a fost împuşcat spre dimineaţa zilei de 6 noiembrie, în ziua prăznuirii icoanei Maicii Domnului „Bucuria tuturor necăjiţilor".

In anul 1989 părintele a fost reabilitat judiciar.

Sfântul Sfinţit Mucenic Serghie Meciov şi tatăl său, Dreptul Alexie, stareţul din Moscova, au fost proslăviţi la Sinodul Jubiliar, pe data de 20 august 2000, în ceata sfinţilor ruşi.

*Articol preluat din "Cum sa supravietuim duhovniceste", Editura Sophia
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-serghie-meciov-148183.html

Am o mama

;Am o mama
de Parintele Ilarion Argatu

  Am o mama pentru mine
  Ce se roaga orisicand,
  Ca sa imi dea spor cu bine
Fiul ei cel bun si bland.

  Ea e Sfanta Nascatoare,
  Ce nascut-a pe Iisus,
  Frumoasa si iubitoare,
Ea-i mama cerului de sus.

  Ea ne iubeste ca pe Fiu-I
  Ce-l tinu copil in brate,
  Rugatoare la tot viul
Tuturor ne da povata.

  Cine-i cere ajutorul
  Cu grabire ea i-l da,
  Ca cu ea-i Mantuitorul
Si ce-i cere, tot ii da.

Milostenia

 Milostenia
de Parintele Ilarion Argatu

Milostenia-i o cetate
Intarita in razboaie,
Demonilor face parte
Nu de suflet, ci gunoaie.

Milostenia e calea
De lumina inspre cer,
Pe pamant alunga jalea
Intru multe mangaieri.

Milostenia-i biruinta
Si pacatelor sfarsit,
Tu iubeste-o cu credinta
Cum Iisus ne-a poruncit.

Milostenia nu te las
Pe pamant intru ispite,
Ci te-mbraca-n haina aleasa,
Te ridica dintre vite.

Milostenia-i fericire
Pentru omun-n saracie,
Si-ntru dreapta proslavire
Catre cer curat te-mbie.

Milostenia-i stiinta,
Intelepciune nepatrunsa,
Si din a Cerului vointa
In viata omului e pusa.

Milostenia e insotitoare
Sufletului ce-o iubeste
Si-l tot scapa din stramtoare
Cand pe altii miluieste.

Milostenia e inaltare
Catre cer si stralucire
In a fetii ce o are
Si o imparte cu iubire.

Empedocle

Naturalismul ionian
Empedocle (496-435 i.Hr.)

Cu Empedocle gindirea antica greaca face un real si vadit progres. El este una dintre cele mai interesante personalitati din istoria filozofiei antice grecesti, care apare in sec. V i.Hr. S-a nascut in Agrigent, in Sicilia (astazi Girgenti), dintr-o familie foarte distinsa. Unii istorici ai filozofiei il numesc "o natura faustica", aceasta din pricina ca el era pe de o parte fizician ilustru, care, prin descoperirile si teoriile pe care le face in domeniul stiintelor naturii si astazi ne trezeste admiratia, pe de alta parte, un mistic plin de entuziasm. Ca cetatean el era o aparitie modesta, dar ca profet ii placea sa pozeze si prin cuvintari avintate cauta sa intoarca poporul de la ceea ce el numea "fapte nebunesti". De asemenea, ii placea sa pozeze si, constient de puterea pe care i-o dadea stiinta pe care o poseda, sa impuna. Ca si Faust, Empedocle era miscat de un impuls neistovit de a cerceta misterele ultime din cer si de pe pamint si, in acelasi timp, simtindu-se in legatura cu puterile "de dincolo", se dadea la magie. Ucenicii lui il divinizau, iar poporul il preamarea, entuziasmat de vindecarile miraculoase pe care Empedocle se spune ca reusea sa le faca. Empedocle era un fel de "amestecatura din Newton si Caliostro", cum l-a caracterizat Ern. Renan.
Dar sa continuam a deslusi firul vietii lui Empedocle. Nascut, dupa cum am vazut, in 496 i.Hr. el a trait - dupa marturia lui Aristotel si Heraclit - 60 de ani, asa ca activitatea lui cade in a doua parte a secolului al V-lea I.Hr. Se relateaza ca bunicul lui Empedocle - cu acelasi nume - a invins in olimpiada 71-a (496-493 i.Hr.) si ca acesta era un pitagoreian. De aceea este posibil ca nepotul acestuia sa fi fost influentat in directia misticismului de acesta. Empedocle s-a amestecat in luptele politice ale vremii si se spune ca i s-ar fi oferit coroana regala, pe care el ar fi refuzat-o. Dar, scirbit de politica si mai ales de tirania ce domnea in Acraga - orasul lui natal - Empedocle se retrage in Peloponez, unde a si murit. Despre sfirsitul lui Empedocle nu stim aproape nimic. Stim numai ca, dupa moartea acestuia, s-a creat legenda ca el a intrat in lumea celor fericiti. Dar dusmanii lui Empedocle afirma ca el s-ar fi arunrat in Etna, ca, prin disparitia lui fara de nici o urma, sa insele bunacredinta a elevilor sai si acestia sa creada ca el s-ar fi inaltat la cer, in lumea zeilor. Fapt este ca, indata dupa moarte, acesta a fost cinstit ca fiind un "Heros".
Se crede ca Empedocle ar fi scris multe lucrari, ca : "Trecerea lui Xerxes", mai multe tragedii, un imn lui Apollo, o poema mistico-religioasa, "Katharmen" - influentata de catre orfism si Xenofon - si "Despre natura". Aceasta din urma trece drept opera lui principala. Din pricina ca il preocupa regulile dupa care are sa fie elaborata o cuvintare buna, Aristotel il numeste descoperitorul retoricii.
1) Fizica lui Empedocle. Conceptia parmenidiana despre Unul, sau despre existenta (in sens ontologic), care era nenascut, netrecator, si, din punct de vedere calitativ, neschimbabil, era - dupa cum am aratat - un fapt ce a marcat un moment de mare importanta in istoria gindirii antice grecesti. Cu ontologia eleatilor se iveste in filozofie o teorie ce submineaza si contrazice flagrant conceptia heracliteana despre schimbarea continua a formei aparitiilor materiei originare vii, ceea ce inseamna a continuei schimbari calitative a materiei pe care o produce Logosul si din care se naste multiplicitatea lucrurilor si in care aceasta se intoarce - dupa anumite legi - iarasi. Cel dintii filozof antic grec, care incearca sa impace, intr-o sinteza, eleatismul cu heraclitismul a fost Empedocle. El este influentat in incercarea sa de catre Parmenide si intr-un anumit sens si de Heraclit, caci el afirma multiplicitatea lucrurilor si continua lor schimbare. Empedocle este silit, insa, pentru a putea sa explice lumea vazuta, sa accepte mai multe elemente, ce sint nedevenite, netrecatoare si, din punct de vedere calitativ, nescihimbabile, insa supuse miscarii spatiale. Astfel Empedocle se vede silit sa se intoarca iarasi la cele patru elemente ale milezienilor. Aceste elemente sint : pamintul, apa, focul si aerul, pe care Empedocle le ipostaziaza. Toate lucrurile din lume sint constituite din aceste patru elemente, sau, mai corect, din particulele acestor patru elemente fundamentale, ce se gasesc in lucruri, cum stau caramizile intr-un zid. De aceea lucrurile se deosebesc numai dupa cantitatea de particule ce sint amestecate in ele, un amestec pe care Empedocle il concepe a fi pur mecanic. In clipa in care lucrurile dispar, ele se intorc in stadiul in care se gaseau elementele originare. Influentat de ontologia eleata, Empedocle afirma si el axioma (ex nihilo fit nihil), ca nu exista nici o producere din nimic si nici disparitia in nimic. Dar atunci cum s-au nascut lucrurile? Empedocle raspunde : lumea nu este de fapt decit o "unire", un amestec intre particulele celor patru elemente fundamentale, iar disparitia lucrurilor nu este decit despartirea particulelor. Oamenii vorbesc despre nastere si moarte, desi ei ar trebui sa vorbeasca numai despre "unire" si "despartire". Pe temeiul celor spuse pina aici despre Empedocle, putem afirma ca el este cel dintii filozof care fundamenteaza lumea pe fenomenele de miscare ale unor particule materiale neschimbatoare.
Dar cele patru elemente fiind neschimbatoare, ele trebuie sa fie si intr-o completa nemiscare. intrebarea care se pune acuta, este : cine le pune in miscare ? Empedocle raspunde, pentru a lamuri nemiscarea elementelor si miscarea lucrurilor, ca puterile ce pun lucrurile in miscare sint iubirea (philottys) si ura (neikos) sau cearta. Cea dintii este principiul ce uneste, cea de a doua, principiul ce desparte. Aceste doua puteri, ce sint cauza tuturor lucrurilor si a intregului proces al lumii, se gasesc intr-o eterna lupta, una impotriva celeilalte ,- lupta ce da nastere la o eterna victorie si o vesnica apunere. Uneori este mai puternica iubirea, alteori ura, aceasta este ceea ce constituie perioadele din istoria lumii (Fragm. 20, 21) 102. Modul in care se intimpla acest lucru n-a fost intuit de ochiul nici unui muritor (Fragm. 17, 22). Este vorba despre o miscare cosmica intre doi poli pe care Empedocle ii numeste "Sphairos" -victoria iubirii - si "Akosmra" - victoria certei sau a discordiei. Victoria iubirii, "Sphairos", dureaza doar o clipa in procesul fara de sfirsit al lumii, caci in clipa urmatoare incepe actiunea fortei apuse. Iubirea realizeaza unitatea universala, insa ura desparte iarasi intr-o lupta necrutatoare ceea ce a unit iubirea : asa se naste din unitate multiplicitatea lucrurilor. Asa s-a nascut lumea din eternitate, caci lupta eterna si fazele ei se fundamenteaza pe necesitate, care se pare ca inseamna a fi legea lumii si a procesului acesteia. "Sphairos" si "Akosmia" sint puteri dialectice divine.
 In ceea ce priveste originea si fiinta acestor doua puteri divine si a luptei dintre acestea, ce seamana cu conceptia heracliteana despre razboi ca rege al tuturor lucrurilor, n-au fost lamurite de catre Empedocle. Caci el le numeste cind zei, fiindca le concepe ca fiind puterile ce actioneaza cosmic, cind le considera a fi asemenea cu "elementele" materiale, asadar, ca fiind materiale. Apoi uneori el afirma ca si iubirea desparte, iar ura uneste. Empedocle nu este clar in determinarea conceptelor pe care el le intrebuinteaza. intre lucruri guverneaza un fel de afinitate electiva care uneste ceea ce se aseamana, in timp ce celelalte lucruri sint despartite printr-o eterna dusmanie. Asa de ex. apa este mai inrudita cu vinul, in timp ce cu uleiul nu se amesteca (Fragm. 91).
Originea si felul in care actioneaza amindoua puterile cosmice se descopera in intregime abia la nasterea si disparitia lumii. Caci desi procesul lumii este etern, asa ca despre un inceput si un sfirsit al lucrurilor nici nu poate fi vorba, totusi Empedocle vorbeste despre nasterea lumii de acum. Asadar, Empedocle vorbeste despre un "inceput" al lumii, pe care grecul antic il gindeste a fi un fel de amestec originar lipsit de orice plan (forma) in care a inceput sa actioneze iubirea. in felul acesta gindeste el inceputul lumii. Este punctul cosmogonic in care iubirea in "Sphairos" face ca totul sa se amestece. Din pacate ne lipsesc multe date, pentru a putea sa reconstituim cosmogonia empedocleica. Sigur putem spune ca, dupa acest ginditor grec, cea dintii miscare in "Sphairos" a inceput prin actiunea luptei, ce a reusit ca intr-un loc sa provoace un virtej in miscare a maselor de materie. Din aceste mase s-a separat mai intii aerul, ce s-a plasat in forma de cerc in jurul maselor de materie, silindu-le sa ia forma de sfera. Apoi focul a izbucnit in sus si in jos spargind invelisul aerului, care, sub actiunea focului, s-a transformiait intr-o bolta (cerul). in mijlociii acestui intreg s-a stains ceea ce era greu ca pamint si a devenit in urma unei necesitati tare. in aceasta stare pamintul este tinut suspendat de catre bolta cereasca. Din pamint izvoraste apa, in urma impulsului pe care-1 transmite bolta cerului. Marea nu este altceva, dupa Empedocle, "decit transpiratia pamintului". Din focul propriu aerului, care s-a rupt in cea dintii separare, s-au format planetele. Bolta cereasca ce inconjoara pamintul si zilnic se invirte in jurul acestuia, consta din doua jumatati de sfere ; una este complet umpluta de foc, cealalta numai de aer si putin foc. Cind jumatatea plina de foc este sus, este ziua, dimpotriva jumatatea plina de aer, numai de putin foc, cind este sus, ea face sa fie noapte pe pamint. Empedocle lamureste cauza ce face ca sa fie ziua si noapte pe pamint, fara sa tina cont de soare. Caci, zice el, soarele este numai un reflex al luminii ce-si are obirsia in jumatatea de glob plina de foc: un reflex prins intr-o lentila uriasa, care este soarele.
Cu toate ca Empedocle isi imagineaza o cosmogonie miscata numai de forte mecanice, el nu poate fi considerat materialist si aceasta din motivul ca la el forta si materia sint deosebite. Alaturea de elemente, Empedocle mai accepta si cele doua forte fundamentale, iubirea si ura, care au preluat functiunea de a fi acelea care conduc operatia formarii si a distrugerii lumii, cit si pe aceea a atractiei si a respingerii. Numai daca acest filozof antic grec ar fi facut din aceste forte calitati ale celor patru elemente, el ar fi fost materialist.
Mai interesanta este insa zoogonia lui Empedocle, in care el presimte, intr-un chip genial, teoria darwiniana a aparitiei organismelor, care, prin mijlocirea lui Epicur si Lucretiu, a avut o puternica influenta asupra gindirii filozofice de dupa Empedocle. La inceput, zice Empedocle, s-au nascut, din umezeala si caldura, plantele si copacii, care sint fiinte ce au ramas cu dezvoltarea la mijlocul drumului. Animalele si omul s-au dezvoltat treptat, trecind prin anumite stadii intermediare. La inceput s-au dezvoltat din pamint numai anumite organe singulare, apoi acestea s-au unit si numai dupa aceea s-au dezvoltat fiinte complete, care abia in stadiul al patrulea au fost in stare sa se reproduca mai departe. Acest proces insa, in care numai cele ce se asemanau tindeau unele catre altele, a luat din pricina luptei forme de evolutie curioasa (Fragm. 57). in timpul in care iubirea, cu toata lupta tindea sa uneasca ceea ce se aseamana si intimplarea isi facu jocul ei, asa "s-au nascut fiinte cu mai multe brate" (Fragm. 60). Asa se face ca au crescut tot felul de monstri (Fragm. 61). Dar nu s-au putut impune in lupta pentru existenta decit acelea ce erau insufletite, fiindca partile lor erau in armonie si isi puteau reciproc cistiga hrana, in timp ce monstrii au disparut. In felul acesta expune, desi intr-un chip fantastic, biologul Empedocle, o teorie curioasa ce vizeaza dezvoltarea in diferite faze a tuturor organismelor, o teorie in care plantele, animalele si omul sint legiate prirutr-o origine comuna, diferentiindu-se numai prin diferitele stadii in care ele au aparut. in naivitatea lui, Empedocle atribuie plantelor si animalelor nu numai sentimente, ci chiar si gindire. Dar, ceea ce trebuie sa subliniem este faptul ca, el afirma, ca numai fiintele capabile sa traiasca reusesc sa se mentina. Din pricina acestei idei, zice Capelle, alaturi de stramosul sau spiritual, Anaximandru, Empedocle poate fi considerat cel dintii reprezentant al teoriei descendentei. Iar in legatura cu zoogonia sa Empedocle a cautat sa explice multumitor si nasterea speciilor si a celor doua sexe.
Natural, despre o explicare teleologica a fenomenelor naturii nu putea fi inca vorba la acest biolog dorian, mai ales ca lasa o sfera de influenta si intimplarii. De asemenea si cele doua forte cosmice, iubirea si ura, nu sint decit forte motrice nu si inteligente, ce tind spre un scap. Uneori ele dau numai un impuls proceselor naturii, in timp ce evolutia este inriurita si de alti factori independenti. Ca o asemenea explicare naiva nu este in stare sa arate cum s-a nascut lumea si lucrurile a vazut de timpuriu chiar si Aristotel, care-l critica pe Empedocle. Empedocle a ajuns si la unele descoperiri interesante in domeniul fizicii. Asa de exemplu el a descoperit viteza luminii, ceea ce inseamna ca lumina are nevoie, pentru a ajunge de la soare la pamint, de un anumit timp, ca ea trebuie sa treaca mai intii prin atmosfera, inainte de a ajunge pe pamint si ca noi nu percepem aceasta miscare a luminii numai din cauza iutelii ei uriase. De asemenea Empedocle a cunoscut presiunea aerului si a rezistentei acestuia, intrebuintind cunostintele acestea pentru a explica respiratia omului.
Dar vestit a devenit Empedocle mai ales datorita teoriei sale in domeniul fizicii pe care el a aplicat-o in toate domeniile. Care este aceasta teorie ? Toate lucrurile din lume, asadar toate lucrurile formate din cele patru elemente, sint inarmate cu anumiti pori fini ce nu pot fi vazuti cu ochiul. Acesti "pori" plini cu aer - caci Empedocle ca si eleatii neaga ca ar exista spatiul gol - corespund pe de alta parte unor emanatii (diroppoia) ce pleaca de" la toate lucrurile si de la tot ceea ce exista. Unele emanatii corespund unor pori, altele altor pori si asa mai departe. Unele sint ori prea mari, ori prea mici pentru pori. Pe temeiul acestei teorii Empedocle cauta sa lamureasca si magnetismul.
Cu un deosebit succes aplica Empedocle aceasta teorie in domeniul naturii organice. Mai intii in asa-zisa fiziologie a plantelor. Cu ajutorul ei el explica caderea frunzelor si a faptului ca unele plante ramin mereu verzi. Empedocle explica si respiratia la animale si la om. El a cunoscut si fenomenul respiratiei prin piele.
Dar importante mai sint si fiziologia, psihologia si epistemologia empedocliana. Teoria despre pori constituie fundamentul cunostintelor din aceste domenii. Caci toate perceptiile se bazeaza pe emanatia ce pleaca de la obiecte si intra prin anumiti pori (organele noastre de simt). De aceea perceptia este imposibila daca emanatiile sint prea departe sau prea strimte, asadar daca nu exista o simetrie intre pori si emanatii. In primul caz nu are loc o atingere a emanatiilor cu peretii porilor, in al doilea, emanatiile nu pot patrunde prin pori. Pe temeiul acestei teorii Empedocle explica si vederea (Fragm. 84). In diferitele piei si invelisuri ale ochiului porii apei si ai focului sint dispusi foarte intelept. Cu porii focului noi vedem albul, cu aceia ai apei, negrul. Caci porii unuia sint acomodati celuilalt. Prin aceea ca emanatiile ce pleaca de la obiecte se unesc cu razele ce provin din ochi, se formeaza in ochi imaginea obiectului. Teoria porilor Empedocle a aplicat-o si in optica, ca sa explice reflectarea si transparenta unor substante.
Ca si Parmenide si Heraclit, tot asemenea si Empedocle n-a facut distinctia intre corporal si psihic. El afirma ca sufletul consta din toate elementele, dar fiecare dintre acestea este un suflet. Empedocle se exprima in felul urmator :
 "Noi vedem pamintul prin pamintul din noi si apa prin apa, aerul divin prin aer, prin foc focul mistuitor, iubirea prin iubire si discordia prin trista discordie". Empedocle reprezinta ideea, dupa cum am vazut, ca si plantele si animalele au un suflet, asa ca se pare ca pentru el toate lucrurile ar fi insufletite. Aceasta nu e decit o anumita activitate a elementelor, ce, ca orice activitate, depinde de relatia in care acestea sint amestecate. Si, fiindca noi percepem fiecare element din lume cu elementul inrudit din noi, atunci reprezentarea noastra e cu atit mai corecta, cu cit amestecul este mai echilibrat in noi. De aceea Aristotel si trage concluzia ca, pentru Empedocle, fiecare perceptie senzoriala este adevarata. Desigur, trebuie sa subliniem faptul ca, pentru Empedocle, gindirea si perceptia simturilor nu sint ceva opus, ca de ex. la Heraclit si Parmenide. Dar, dupa cum am aratat mai sus, si Empedocle margineste domeniul simturilor numai la perceptii.
De asemenea si la Empedocle gasim distinctia intre o cunoastere senzoriala si alta rationala. Apoi acest filozof s-a mai ocupat si cu analiza sentimentelor, mai ales cu analiza sentimentelor placerii si neplacerii, ajungind la concluzii interesante. Asa de ex. el credea ca ceea ce este inrudit cu fiinta noastra ne produce placere, dimpotriva, ceea ce contrazice aceasta fiinta ne produce neplacere. Pofta, zice el, este o urmare a nazuintei dupa ceea ce este inrudit cu noi; dupa o lege a naturii, ceea ce este inrudit cauta sa se uneasca.
Din aceste consideratii se poate deduce concluzia ca la Empedocle nu mai poate fi vorba despre unitatea sufletului. Aceasta si din pricina naturalismului naiv de care da dovada Empedocle. De aceea nu trebuie sa ne surprinda conceptia lui epistemologica pesimista. Caci dupa acest dorian gindirea omului este conditionata si tarcuita (v. Fragm. 2). El pretinde ca stiinta si cunostintele lui vaste le datoreaza puterilor divine (Fragm. 4). De aceea Empedocle este convins ca adevarurile adinci sint un dar al muzelor.
In conceptia filozofica empedocliana nu mai exista nici un spatiu pentru zei. Acolo unde acesta aminteste, in legatura cu cele patru elemente, ori cu iubirea sau cu Sphairos, despre zei, el face acest lucru in sens alegoric. Zeii asa cum si-i inchipuia poporul grec s-au transformat la Empedocle in forte fizice.
2) Mistica lui Empedocle. In opera sa "Katharmei", care s-a pastrat in mare parte, Empedocle dezvolta, influentat de pitagorei, Parmenide si Heradliit, anumite idei misitice, care comparate cu conceptia lui filozofica despre natura, ni se par ca vin din alta lume. Caci aceste idei nu numai ca n-au nici o legatura cu filozofia acestuia despre natura, ci o si contrazic. Asa se face ca aici este vorba despre probleme ce n-au legatura cu nazuintele stiintifice ale poporului grec, ci vorbeste un fel de profet, care se pare ca a uitat tot ceea ce a spus despre natura. De aceea Capelle este de parere ca lucrarea "Katharmei" a fost elaborata la batrinete.
Mistica lui Empedocle este puternic influentata de catre conceptia orfica-pitagoreica despre suflet. De aceea in centrul preocuparilor mistice ale lui Empedocle se afla sufletul omului cu destinul acestuia. Si aici Empedocle se afla pe pozitii dualiste : corpul este pentru el numai "pamint ce inconjoara pe om", fiindca natura a imbracat sufletul "cu o invelitoare straina din carne". In timp ce corpul dupa moarte se desface in elementele originare din care este constituit, sufletul este de origine divina. In viata sa preexistenta sufletul a fost un demon fericit in imperiul zeilor, intr-o unitate de nimic tulburata cu Unul originar, cu divinul Sphairos. Dar prin vina "tulburatei certe" a discordiei, ce cauta, peste tot in lume, ca sa faca din unitate multiplicitate, a fost rupt din starea fericita din "cer" si aruncat pe pamint, in acest "loc fara odihna si bucurie in care domnesc crima, bolile, puterile putreziciunii si operele trecatoare". Aici sufletul trebuie sa peregrineze printr-o serie de corpuri de animale si plante, pina ce prin iubire este condus inapoi la unirea cu divinitatea. Asa ca, dupa Empedocle, sufletul este numai un exilat aici pe pamnt, un instrainat ce orbecaie fara incetare, ca unul care a fost indepartat din patria sa divina si exilat intr-un loc al miilor de pacate si de rautati. Dar el nu trebuie sa se multumeasca cu aceasta stare, ci el trebuie - cel putin sufletul indivizilor alesi - sa ispaseasca vina si sa se ridice iarasi la existenta pe oare a dus-o inainte de a ajunge pe pamint. Asemenea oameni plini de har reusesc sa se ridice la stari de desavirsire tot mai inalte. Pina la urma "ei devin profeti, cintareti, medici, printi intre locuitorii pamintului; dupa aceea ei vor creste si mai mult si vor deveni zei, cei mai bogati in onoare". Desigur Empedocle accentueaza ca aceasta nu este posibil decit pentru aceia care vor accepta doctrina lui. Inteleptul este atoatestiutor, el cunoaste toate misterele cerului si ale naturii, ba si mai mult, el poseda o putere supraomeneasca fata de lucruri si de lume. Prototipul istoric al acestui tip de intelept este pentru Empedocle, bineinteles, Pitagora, cel preamarit in legende, caruia el i-a inchinat Fragm. Dar si "zeul" Empedocle a fost "altadata baiat, fata, creanga, pasare si un peste iesit din apa". Caci si el a fost, datorita certei, aruncat din patria divina in aceasta vale a plingerii, ca sa-si ispaseasca vina intr-o metempsihoza lunga si plina de truda. Prin conceptia sa despre metempsihoza, Empedocle vrea sa arate legatura strinsa dintre toate fapturile. De aceea si accentul pe care el il pune pe porunca categorica - crutarea si respectarea tuturor fapturilor. Pentru aceea Empedocle afirma ca este cea mai abominabila crima uciderea animalelor si consumul carnii acestora, din pricina ca "corpurile animalelor sint locuite de suflete chinuite".
Empedocle este important in istoria filozofiei grecesti din doua puncte de vedere : intii pentru ca el face incercarea de a mijloci intre conceptia lui Heraclit si ontologia lui Parmenide si apoi prin teoria lui despre cele patru elemente, ce pregateste drumul spre un dualism cosmic. Prin conceptia lui mistica despre sufletul omenesc si destinul acestuia in lume, el va influenta asupra multora dintre filozofii de dupa el.

N. B.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-cosmologica/empedocle-71723.html

Fecioara Maria

Fecioara Maria
de Parintele Ilarion Argatu

  Dintre fecioare pe pamant
  Numai tu esti ca lumina,
  Ca ai nascut pe Iisus Cel Sfant,
Fara sa stii ce este vina.

  Si fecioarelor ce vor
  Sa fie mirese a lui Iisus,
  Tu le vii in ajutor.
Ca s-ajunga si ele sus.

  O, Fecioara, multa lume
  De necazuri ai scapat ;
  Scapa pe fecioare-anume
De al trupului pacat.

Sfanta Impartasanie

Sfanta Impartasanie
de Parintele Ilarion Argatu

Cea mai sfanta dintre hrane,
Cea mai sfanta dintre toate
Este cea cantata-n strane
Ca-n Putere, orice poate.

E venita chiar din cer
Cu Iisus, de El adusa,
Si le da celor ce cer
Cu credinciosie aprinsa.

Cel ce-o ia cu credinta
Cu Iisus, de El adusa,
Si le da celor ce cer
Cu credinciosie aprinsa.

Dar si trupul il mentine
In putere tot mai bun.
Este calea ce convine
Sa se schimbe El din lut.

Sfanta hrana, da-mi tot harul
Cat in lume sa petrec,
Sa te am mereu ca jarul
Pan’grumazul o sa-l plec.

Ce eu stiu ca-i biruinta
Pentru cer o cale noua,
Fa-ma dar sa am silinta
Si pe suflet numai roua.

Ioachim si Ana

Ioachim si Ana
de Parintele Ilarion Argatu

  Cine poate ca sa scrie
  A vietii curatie,
  Ce-o avura-acesti parinti
In credinta desavarsiti.

  Ca prin ei Dumnezeirea
  Vointa sa si-a aratat,
  Sa aduca fericirea
Printr-un ram de pom uscat.

  La batranete o nascura
  Pe micuta, zis Maria
  Si-n Biserica-o crescura
Si prin ea veni Mesia.

Plapuma patriarhului

Plapuma patriarhului

Intr-una din zile a venit un boier bogat la Sfantul Ioan cel milostiv (1) si vazand asternutul lui de invelit rupt si sarac, mergand la casa sa, i-a trimis o plapuma al carei pret era de treizeci si sase de galbeni si l-a rugat pe Sfantul sa se acopere cu acea plapuma.
Patriarhul, nevoind ca sa-l necajeasca pe acel boier a primit plapuma si numai intr-o noapte s-a acoperit cu ea. Apoi isi zise: "Amar tie, ticaloase Ioane, ca te acoperi cu plapuma de mult pret, iar saracii, fratii lui Hristos, pier de atata frig si ger! Cati sunt care innopteaza fara acoperamant in vant si in frig si abia au cate o rogojina sau cate o mica zdreanta? Cati sunt care se culca goi pe gunoaie si tremura de frig, apoi fiind flamanzi, nu dorm toata noaptea si mor de frig? Vai mie, cati saraci sunt care doresc, ca si Lazar, sa se sature din faramiturile ce cad de la masa mea! Vai mie, cati straini si nevoiasi sunt in cetatea aceasta care nu au unde sa-si plece capul, ci afara stau toata noaptea si patimind, multumesc pentru toate Stapanului Hristos! Iar tu, Ioane, voind sa dobandesti odihna cea vesnica, petreci in rasfatare si toate le ai dupa placere! Vietuiesti in casa frumoasa, porti haine moi, bei vin, mananci peste ales si, pe langa acestea toate, te-ai acoperit cu plapuma de mult pret, din cel mai fin material. Ce mai nadajduiesti in veacul ce va sa fie? Cu adevarat iti zic, ticaloase Ioane, nu vei dobandi imparatia cea vesnica, ci vei auzi ca bogatul acela din pilda Mantuitorului, ca ai primit binele in viata ta, iar cei saraci au primit cele rele. Binecuvantat sa fie Dumnezeu, ca in celelalte nopti smeritul Ioan nu se va mai acoperi cu aceasta plapuma, ci saracii si nevoiasii se vor indestula cu pretul ei!”
Facandu-se ziua, indata a trimis plapuma la targ sa o vanda, ca astfel, cu pretul ei sa cumpere haine saracilor. Iar cand era sa vanda plapuma s-a intamplat de a trecut pe acolo chiar boierul care-i daruise acea plapuma fericitului Ioan. Si vazand ca se vinde, a cumparat-o el si iarasi a trimis-o lui Ioan, rugandu-l s-o tina pentru trebuinta sa. Sfantul, a luat-o iarasi, si a pus-o din nou la vanzare. Dar boierul vazand-o, din nou a cumparat-o si a trimis-o lui Ioan, rugandu-l sa se acopere cu ea. Ioan a trimis-o pentru a treia oara ca sa fie vanduta, dar boierul, si de asta data cumparand-o, a trimis-o iarasi lui Ioan.
Dupa acestea, Sfantul Ioan a trimis un cuvant boierului acela, zicand: "Vom vedea cine din noi se va supara mai intai, eu vanzand-o, sau tu cumparand-o si iarasi dandu-mi-o”. In felul acesta Sfantul Ioan a luat mult aur de la acel boier pentru folosul saracilor.
(1) Pomenirea Sfantului Ioan Milostivul se face in calendarul ortodox pe 12 noiembrie in fiecare an.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010


Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/plapuma-patriarhului-123264.html

Trei frati si rugaciunea lor

Trei frati si rugaciunea lor

Intr-o familie care traia intr-un sat de munte, se pastrase de mai multe generatii obiceiul rugaciunii facute inainte de culcare. Aici vietuiau si doi oameni gospodari care aveau trei copii, trei baieti apropiati ca varsta. Dintre acestia, fratele cel mai mare avea o ravna deosebita in a face fapte placute lui Dumnezeu si avea grija ca si cei mici sa se pastreze in ale credintei. 
 Dupa o zi mai obositoare din luna lui Cuptor, in care intreaga familie a participat la strangerea fanului, cei cinci au venit acasa, s-au spalat si s-au pus la masa. Dupa masa, fiindca era deja foarte tarziu s-au dus cu totii la culcare.
 Fratele mai mare se duse ca de obicei la locul sau de rugaciune, intr-un colt al camerei de oaspeti, dar cu coada ochiului observa ca fratele mai mic se duse direct la culcare, iar mijlociul s-a rugat asa un pic, pe jumatate, undeva pe hol si a intrat de asemeni in dormitor.
 Dupa ce si-a terminat rugaciunea, fratele mai mare a intrat si el in dormitor, gasindu-i pe ceilalti dormind dusi. Se mahni un pic si zise in sinea lui: "Doamne care esti drept si te arati si oamenilor pacatosi! Da-ne in aceasta noapte, noua celor trei robi ai tai, cate un vis. Ca sa stim daca gresim sau nu gresim atunci cand uitam sa ne mai rugam, ca uite fratii mei s-au culcat asa ca paganii fara sa se inchine!..."
Si trecu noaptea si dis-de-dimineata fratele mai mare, fiind primul in picioare astepta sa se trezeasca fratii sai ca sa ii intrebe ce vis au avut. Era mahnit in sinea lui, fiindca avusese niste vise urate si nu intelegea de ce. Dupa ce se trezira fratii mai mici, baiatul zise:
 - Vreau sa-mi spuneti si mie ce vise ati avut asta-noapte? Eu l-am rugat pe Dumnezeu sa va dea niste vise si sunt curios ce ati visat!
 Fratele mai mic spuse ca el a visat o gradina ca in Rai, plina de flori cu un parfum imbatator pe care nu-l mai simtise vreodata. Si deasupra gradinii trecea un pod zvelt, cu mii de increngaturi si brate armonioase pe care sclipeau nestemate. Iar podul ducea spre un port la o mare linistita cu ape de un albastru diafan, unde era ancorat un vas urias care parea ca era construit cu totul din aur.
 Mijlociul spuse ca nu a visat nimic, apoi, nemaistand la discutii, se imbracara tustrei sa mearga la lucrul lor, caci fanul trebuia asezat in capite. 
Tulburat de cele intamplate cu fratele mai mic, dar si de visul sau in care i se aratasera dihanii negre ca niste rinoceri uriasi care voiau sa-l impunga si sa-l manance, fratele mai mare se duse la preotul satului pentru a pune un pic de lumina asupra acestor tulburari.
 Preotul satului era om batran care avea sapte copii si douazeci si unu de nepoti si toata lumea il iubea si-l respecta; il considerau cu totii un om sfant.
- Parinte, eu m-am smintit rau de cele ce s-au intamplat in acea noapte! spuse tanarul, dupa ce povesti pe indelete cum au venit de la munca toti si cum s-a rugat fiecare.
 Si continua baiatul:
 - Eu l-am rugat pe Dumnezeu sa ne dea vise spre inteleptirea noastra si iaca... Eu care m-am rugat am visat urat, mijlociul s-a rugat asa pe jumatate si n-a visat nimic, iar mezinul culcandu-se neinchinat a visat Raiul...
 - Fiule! ii spuse preotul. Asculta aici! Mai intai si mai intai omul trebuie sa-si vada de vrednicia lui si abia apoi sa vada de vrednicia altuia. Cum de ai vazut ca fratii tai, unul s-a rugat pe jumatate, iar celalalt nu?
 - Pai am intors capul dupa ei, din locul meu de inchinare...
 - Atunci sa nu te miri ca ai visat urat. Fiindca Parintii nostri spun asa: "Daca bagi plugul in pamant sa ari, apoi du-te cu brazda pana la capat!” Si de unde stii ca cel mic s-a culcat neinchinat? Poate o fi zis, asa culcat fiind; "Doamne, stii ca sunt mic si fara putere. Ma culc si eu asa...si te rog nu ma certa!”. Si poate a oftat! Ei, oftatul asta al lui poate sa fie mai mare decat rugaciunea pe care tu ai facut-o jumatate de ceas...
 - Uite ca la asta nu m-am gandit, zise tanarul. Dar mijlociul de ce nu a visat nimic? 
 - Nu a visat nimic, fiindca nimic nu a lucrat. Ca si tine a lasat plugul la jumatatea brazdei...
 - Bine, dar el a dormit linistit si eu am avut un vis cu dihanii care voiau sa ma manance...
 - Ai visat urat, fiindca tot timpul la rugaciune ti-a stat mintea la fratii tai. Mintea in timpul rugaciunii trebuie sa fie tot timpul la Iisus, la Maica Domului si la sfinti. Daca ai mintea imprastiata, atunci ai un semn clar ca un gand de mandrie zace in tine. Si pentru aceasta mandrie de a te crede deasupra fratilor tai Dumnezeu ti-a dat acel vis...Ai inteles asta?
- Da! Am inteles ca Dumnezeu mi-a dat un vis urat ca sa ma intelepteasca. Daca as fi visat Raiul, asa ca fratele mai mic, si mai mandru m-as fi facut. Daca n-as fi visat nimic, cu siguranta ca m-as fi mahnit. Iar daca am visat urat, cu mine, Dumnezeu dreptate a facut!

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010


Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/trei-frati-rugaciunea-123266.html