Parcul Național Gran Paradiso, odinioară domeniu regal de vânătoare, conservă o parte din sălbăticia Italiei.
Text: Jeremy Berlin
Foto: Creative Commons
Într-o dimineață răcoroasă de vară, în Degioz, un sat cu acoperișuri de ardezie din Nordul Italiei, Luigino Jocollè dă mai departe știrile locale. Într-o cafenea micuță, el și alți patru bărbați cărunți stau și sorb cappuccino în huruitul aparatelor de espresso și în aroma de patiserie. Dar nu discută sport sau politică.
„Trei cuiburi!“ – exclamă Jocollè. Prietenii lui murmură și aprobă din cap. „Trei cuiburi la niciun kilometru unul de altul! Extraordinar.“
Vorbesc despre vecinii lor. O pereche de vulturi-cu-barbă, care se înmulțesc din nou în sălbăticie, la o sută de ani după dispariția ultimului exemplar din Alpi, s-a stabilit lângă două perechi de acvile-de-munte. Întoarcerea unei specii maiestuoase și prezența a doi prădători de elită atât de aproape unul de celălalt ar fi salutată în multe locuri. Dar în Parcul Național Gran Paradiso, unde sălbăticia și civilizația trăiesc într-un echilibru atent păstrat, e ceva obișnuit.
Gran Paradiso e cel mai vechi parc național al Italiei. Înființat în 1922, e foarte mic după standardele americane: cam 700 km2 în Alpii Graici, întinzându-se în regiunile Piemonte și Valle d’Aosta, din partea nord-vestică accidentată țării. Dar, împreună cu parcul național învecinat, Vanoise, din Franța, formează una dintre cele mai mari zone protejate din Europa Occidentală.
Din Torino, mergi o oră cu mașina și îți vei da seama când ai ajuns. Autostrăzile devin șosele șerpuitoare care urcă abrupt spre peisaje din Sunetul muzicii – piscuri înzăpezite, pajiști alpine, văi împădurite cu zadă, sculptate de râuri și ghețari. Susurul apei e neîncetat. Mireasma de pin e pretutindeni. În inima Europei civilizate, parcul numit de italieni „Marele Paradis“ înflorește ca un eden pământean. Nu e de mirare că ultimii doi papi își petreceau vacanțele aici.
Dar peisajul e modelat și de mâna omului, care a lăsat amprente vechi și noi: desene neolitice scrijelite în piatră, ruine romane și castele medievale, panouri solare și baraje hidroelectrice. După Al Doilea Război Mondial, mulți au plecat să caute de lucru la oraș. Totuși în cele 13 municipalități din parc încă mai trăiesc cam 8.400 de oameni, care împart zona cu peste 50 de specii de mamifere, o sută de specii de păsări și aproape o mie de feluri de plante și flori. Plus 1,8 milioane de turiști pe an.
Azi, în Gran Paradiso, dominat de masivul de 4.061 m de la care-și ia numele, se întâlnesc la mare altitudine conservarea faunei sălbatice, cercetarea științifică și păstrarea culturii. Dar povestea sa șugubeață începe în secolul al XIX-lea. Cu o capră-de-munte.
„Dacă n-ar fi fost ibexul, n-ar fi nici Gran Paradiso“ - spune Pietro Passerin d'Entrèves.
Profesor de zoologie la Universitatea din Torino, e și istoric al regiunii, în care familia lui trăiește încă din 1270. E o zi înnorată în Cogne, capitala neoficială a parcului; Passerin își savurează porția de gnocchi și își amintește de trecut.
Din secolul al XVI-lea până într-al XIX-lea – spune el –, ibecșii au fost vânați pentru carne, coarne, sânge (despre care se credea că sporește virilitatea) și un os din care superstițioșii făceau amulete. În 1821 nu mai rămăseseră nici 50. Așadar, în 1856, văzând că o măsură de protecție eșuase, Victor Emmanuel II a stabilit o rezervație regală ca să conserve specia – doar pentru el. Regelui Savoiei îi plăcea vânătoarea, iar grațioșii ibecși erau prada lui preferată.
N-a durat mult și s-au croit cărări, s-au construit cabane, iar noul teritoriu a înglobat mai multe sate. Vânătorii și braconierii au fost angajați ca paznici ai vânatului. Iar localnicii au fost plătiți să organizeze vânătoarea anuală a regelui.
În 1900, când a venit la tron Victor Emmanuel III, populația de ibecși ajunsese la 2.000 de exemplare. Dar, odată izbucnit războiul în Europa, noul rege n-a mai avut timp de vânătoare. De aceea, în 1920 a făcut din rezervația de vânătoare un sanctuar adevărat, pe care l-a donat statului. Doi ani mai târziu, zona a primit statutul de parc național.
Crearea parcului a provocat certuri între stat și proprietarii de terenuri, dar braconajul nu mai e o problemă pentru ibecși. În ultimul deceniu s-au raportat doar câteva cazuri, pentru că economia locală se bazează pe ecoturism, iar parcul are 58 de paznici, care patrulează prin cele peste 71.000 ha care se întind peste cinci văi.
În timp ce soarele risipește ultimele zdrențe de nori ai dimineții, unul dintre paznici urcă pe o veche potecă de vânătoare, din valea Valsavarenche, ticsită de pini, până la Platoul Nivolet, presărat cu bolovani. Giovanni Bracotto, un bărbat masiv, cu fața tristă, se oprește la o trecătoare să arate spre ruinele de piatră ale grajdurilor pentru vite, presărate pe pantele și pășunile de deasupra unui grohotiș.
„Acum o sută de ani – spune el –, aveam o economie agrară. Pe atunci, iarba era mai hrănitoare, așa că și laptele era mai bun. La fel și brânza de vară. Dar s-au schimbat multe.“
S-au schimbat și sarcinile paznicilor. Lucrează singuri din zori până-n seară (14 ore pe timp de vară) – repară poteci, ajută excursioniștii și supraveghează cei 59 de ghețari (în continuă scădere) din parc. Monitorizează și fauna. Cu sisteme GPS, tablete, telescoape și camere termografice, Bracotto și echipa lui ajută oamenii de știință care lucrează în parc să pună emițătoare sau zgărzi și să numere ibecșii și caprele-negre – cealaltă specie de capră sălbatică din parc. În septembrie anul trecut, numărarea populației de ibex (2.772 de exemplare) a confirmat tendința ultimilor 20 de ani: pentru animalul-simbol al parcului, Gran Paradiso nu e tocmai un rai.
Amurgul învăluie Alpii în umbră; Achaz von
Hardenberg lasă jos binoclul.
Biologul cel palid al parcului, născut în Germania, stă pe buza unei văi liniștite, numite Levionaz, și așteaptă să cântărească niște ibecși. Mai devreme, în timpul zilei calde și frumoase, câteva pâlcuri de patru-cinci capre au țopăit cu eleganță pe platou și au păscut pe pantele înalte ale circului glaciar. Dar în seara asta ignoră drobul de sare pus de von Hardenberg lângă un cântar electronic. „Nu știu unde ar putea fi“ – mormăie el.
În 1993, n-aveai cum să le ratezi: erau vreo 5.000 în parc, mai multe ca niciodată. De atunci, s-au tot împuținat.
Nimeni nu știe sigur de ce, dar teoriile abundă. Von Hardenberg are și el două. Una e că în ultima vreme se împerechează femelele mai bătrâne, care dau naștere unor iezi mai plăpânzi, cu mai puține șanse de supraviețuire. Cealaltă teorie ține de schimbările climatice: pe vremuri, iarba cea mai abundentă se găsea aici în miezul verii, când se nasc iezii de ibex. Acum, fiindcă ninge mai puțin, iarba răsare mai devreme, așa că nou-născuții au parte de mai puțină mâncare, lapte mai puțin hrănitor și mai puține șanse de a trăi suficient încât să-și găsească parteneri și să facă, la rândul lor, iezi.
Von Hardenberg speră ca o analiză a datelor colectate prin satelit – care arată evoluția vegetației de pe pășunile alpine în ultimele trei decenii – să ajute la rezolvarea misterului. Dar caprele-ibex sunt un foarte vechi mister – spune el. Pe coastele Pugliei, tocul cizmei Italiei, s-au găsit fosile care arată că sunt o prezență străveche. La fel spun și intestinele lui Ötzi, mumia de 5.300 de ani bine păstrată găsită în 1991; analiza ADN a indicat că ultima lui masă a conținut carne de ibex.
„{i totuși după atât timp tot nu s-au adaptat cum trebuie la traiul de aici – spune von Hardenberg. În zone mai joase au fost vânate încă din timpuri preistorice, probabil de aceea au fost împinse tot mai sus. După mii de ani, s-au obișnuit cu clima aspră, dar tot nu le priește zăpada abundentă din iarnă.“
Odată cu lăsarea nopții, valea Levionaz prinde viață. O marmotă bea dintr-un pârâu vijelios. O vulpe găsește o capră neagră moartă într-o crevasă și se bucură de o cină improvizată. Dar nici urmă de ibecși.
Ei sunt motivul existenței Parcului Gran Paradiso, dar nu sunt singurii săi locuitori de seamă.
În dealurile de gnais mai sus de Nivolet, cercetătorul Luca Corlatti urmărește caprele-negre, mai puțin celebre aici, dar mai numeroase – cam 8.000 la ultima numărătoare – și cu o populație mai stabilă. Pe pantele verzi de la Orvieille, Caterina Ferrari descifrează personalitățile și structurile sociale ale marmotelor – rozătoare blănoase, ca niște ursuleți, comice cu umbletul lor agale prin iarba înaltă, avertizându-se reciproc cu fluierături codate. Iar pe o plută de pe Lacul Djouan, Rocco Tiberti prinde în năvod mii de păstrăvi-fântânel, eliminând o specie care face prăpăd între insecte și alte organisme locale încă din anii ’60, când a fost importată.
Mai sunt și lupii. În 2007, la peste un secol după ce specia a fost exterminată în aceste locuri, a apărut o haită cu șapte membri în Valle d’Aosta. Când câțiva ciobani au pierdut oi, s-a dat vina pe lupi. În 2011, haita a dispărut, „probabil împușcată“ – spune von Hardenberg –, dar anul următor și-a făcut apariția o altă pereche, de data aceasta în luxurianta vale Soana. Toamna trecută erau din nou cel puțin cinci în regiune.
Bruno Bassano, veterinarul și administratorul științific al parcului, spune că lupii sunt de mare folos: păstrează echilibrul ecologic împuținând vulpile și mistreții. Dar printre localnici părerile sunt împărțite. Unii îi consideră o amenințare monstruoasă pentru șeptel. Alții fac bani de pe urma lor. Într-un magazin de delicatese din satul Piamprato se vând tricouri cu caricaturi adorabile de lupi, expuse lângă fâșii de prosciutto.
Anna Rotella nu-și face probleme. Într-o dimineață limpede de iulie, în Valsavarenche, mulge zeci de oi albe și capre împreună cu partenerul ei, Claudio Duguet, apoi mână turma peste apele învolburate ale Râului Savara, către un loc cu iarbă bună. „Doar cine nu știe se teme de lup – spune Rotella. Fermierii și ciobanii educați știu că nu e rău. Îi e doar foame și lui, ca oricărui animal.“
În partea piemonteză a parcului, membrii îmbujorați ai familiei Longo – Beppe, Lina și fiul lor adult, Claudio, plus prietena lui, Licia – spun că nici pe ei nu-i supără lupii. Trăiesc într-o casă de piatră în formă de A, înconjurată de pante de smarald brăzdate de cascade și urme de avalanșe. Aici totul se face manual, cum se făcea cu sute de ani în urmă. Singura concesie făcută modernității e un telefon mobil.
În cotcodăcitul găinilor și clinchetul tălăngilor, Beppe și Claudio scot șase roți de cașcaval dintr-un tuci ruginit în care fierbe laptele proaspăt muls. Lina scoate mingi galbene de unt dintr-un putinei vechi, apoi le bate până face din ele o cărămidă. Licia spală rufe într-o cadă, cu o perie, o piatră și cu apa care coboară șerpuind de pe deal, ajungând aici printr-un sistem complicat de jgheaburi.
La fel trăiesc alte vreo zece familii din vale. E o economie de subzistență: profitul pe care-l scot din vânzarea lactatelor la piață acoperă chiria și alte câteva cheltuieli. Dar – spune Lina – e un stil de viață la fel de prețios pe cât e de vechi.
În cafeneaua din Degioz, Luigino Jocollè spune că în ziua de azi nu există bani destui pentru parcurile naționale și birocrația e prea mare. Când legile de mediu se ciocnesc cu regulamentele pentru construcții și interesele afaceriștilor, amestecul unic de cultură și conservare al parcului e greu de păstrat. Nimic nou.
„În Gran Paradiso – spune Jocollè – trebuie să păstrăm mereu echilibrul între prioritățile sociale și cele naturale.“
Articolul a apărut în ediția de februarie 2015 a revistei National Geographic România.
Jeremy Berlin este membru al echipei National Geographic. Fotograful Stefano Unterthiner trăiește aproape de Gran Paradiso. Anul acesta va publica o carte despre parc.
Xenofon
