Sat Pietroasa-Valea Crisului Pietros-Intre Ape-Valea Galbenei-Valea Luncsoara-Cornul Ponita-Valea Coblesului-Comuna Arieseni-muntii Apuseni

Sat Pietroasa – Vl. Crişului Pietros – Între Ape – Vl. Galbenei – Vl. Luncşoara – Cornul Poniţa – Vl. Cobleşului – Comuna Arieşeni;                                                                                               

Lungime 25 km;                                                                                                                  

 Durata 6 1/2 - 7 1/2 h

Marcaj: Triunghi galben

Traseu de legătură între comunele Pietroasa şi Arieşeni şi de acces la zona carstică a văii Galbena. Permite admirarea Cheilor Jgheabului din câteva puncte de belvedere şi vizitarea Cheilor Galbenei. Dificultate medie, practicabil iarna doar pe porţiunile care urmează drumuri forestiere.

Sursa:http://www.parcapuseni.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=96&Itemid=115

Locuri bantuite * Conacul Zarifopol (Casa Diavolului )

Licenta foto : Licenta Publica Generala

Locuri bantuite * Conacul Zarifopol (Casa Diavolului )

Conacul Zarifopol, localizat în satul Cârligi, comuna Filipești din județul Bacău este un conac construit în anul 1850 de către boierul moldovean Ștefan Catargiu. Acesta a ajuns mai târziu în proprietatea familiei grecești Zarifopol. În prezent conacul adăpostește școala gimnazială din localitate.
În urma povestii despre un proprietar care s-a sinucis, construcția a ajuns sa fie considerata loc bântuit, localnicii numind-o „Casa Diavolului”.

Sursa:https://ro.wikipedia.org/wiki/Conacul_Zarifopol

Locuri bantuite * Conacul Bellu (Urlati )

Licenta  foto:Licenta Publica Generala

Conacul Bellu

În România există numeroase poveşti despre case bântuite de suflete care nu-şi găsesc odihna după despărţirea de trupul care le-a purtat prin această lume. Una dintre acestea este cea a Conacului Bellu, din micuţul oraş Urlaţi, fosta casă de vară a familiei baronului Barbu Bellu, cel care a donat Bucureştiului terenul pe care se află acum cel mai mare cimitir din Capitală, care îi şi poartă numele.
Conacul Bellu se află într-o pădurice de la marginea oraşului Urlaţi, într-o poieniţă mascată de tufani. Singura rămasă în picioare este clădirea mică a fostului conac, o casă albă, cu stâlpi din lemn negru în care acum funcţionează Muzeul Memorial Alexandru Bellu, unul dintre puţinele care păstrează mobilierul şi aranjamentele originale, alături de colecţii de opere de artă, timbre, fotografii, straie româneşti şi străine sau ceasuri, toate spunând povestea uneia dintre cele mai bogate familii nobile care a trăit vreodată în România. Restul clădirilor care făceau parte din complex sunt acum doar ruine, dar chiar şi acestea parcă amintesc de fastul şi bogăţia de altă dată.
Dincolo de povestea familiei, căsuţa cu motive româneşti poartă cu ea şi o poveste sinistră, pe care toată lumea din Urlaţi o cunoaşte, fie că o crede sau nu.
Despre Conacul Bellu se spune că ar fi bântuit de fantoma soţiei lui George Bellu, unul dintre ultimii descendeţi legitimi ai fostului ministru al Culturii şi Justiţiei Barbu Bellu. Odette Ruffier era o franţuzoaică frumoasă, care a avut o viaţă destul de grea alături de George Bellu, care, spune lumea, păstrase pe lângă alte trăsături de familie şi pe cea a nestatorniciei în amor.
Odette, care nu a reuşit niciodată să înveţe prea bine limba română, s-a stins în 1980, când avea 92 de ani, în casa fostului grădinar al familiei, care a îngrijit de ea după moartea lui George Bellu. După o viaţă chinuită de infidelităţile soţului - de altfel un om bun, generos până la Dumnezeu şi foarte respectat, care, deşi era foarte bogat, a acceptat să-şi trăiască ultimii ani din viaţă într-o cameră de serviciu de la conac - Odette nu şi-a găsit liniştea nici după moarte, când se spune că sufletul ei s-a întors la conacul în care a trăit alături de George Bellu. Deşi a murit la o vârstă înaintată, povestea spune că Odette şi-a pus capăt zilelor otrăvindu-se din cauză că nu mai suporta sărăcia şi umilinţa cu care trăise o viaţă întreagă din cauza infidelităţilor soţului.
La Urlaţi, părerile despre stafia de la Conacul Bellu sunt împărţite. Unii spun că este doar o invenţie, dar alţii pot băga mâna în foc că sufletul lui Odette locuieşte şi acum în vechea casă a baronilor şi că ea este cea care face ca uneori aici să se audă tot felul de zgomote ciudate şi sinistre
Şi ziua, şi noaptea în singura clădire care a mai rămas în picioare din vechiul conac se pot auzi scârţâituri şi vaiete din pod, acolo unde cineva parcă se plimbă cu paşi când rari, când repezi. Uneori de acolo se aud şi bocănituri, de parcă cineva ar încerca să deschidă uşa, dar sunt şi voci care dau vina pe veveriţele care au reuşit să ajungă în podul vechi al casei.
Dacă pentru sunetele ciudate din casă se găsesc şi explicaţii logice, nimeni nu poate şti de ce în preajma catacombei care pe vremuri ducea la via de pe domeniul familiei Bellu este mereu o răcoare de-a dreptul sinistră, iar dinăuntru parcă se aud gemete care îţi dau fiori pe şira spinării.

Sursa:http://ph-online.ro/actualitate/item/27821-povestea-conacului-bellu-din-urla%C5%A3i-banuit-de-fantoma-sotiei-lui-george-bellu

Sfantul Andrei cel nebun pentru Hristos

Sfantul Andrei cel nebun pentru Hristos

In tinereţile sale, fiind foarte sărac, Andrei a fost cumpărat ca sclav de un boier pe nume Teognost. Văzând credinţa şi hărnicia robului, Teognost l-a dat la şcoală. Andrei a ajuns iscusit în cunoaşterea Sfintei Scripturi, dar şi a ştiinţelor vremii.
Intr-o noapte Andrei, adormind, a văzut o luptă între două cete. Intr-o ceată erau îngerii îmbrăcaţi în haine albe şi în cealaltă erau cei răi. Ei se luptau ca vechii gladiatori în arenele antice. Deodată, din ceata celor răi a ieşit unul, pe cât de rău, pe atât de puternic. Era comandantul lor. El a început să râdă de cei în veşminte albe. Işi bătea joc de ei şi îi făcea fricoşi, pentru că niciunul nu avea curajul să se lupte cu el.
Andrei privea speriat şi se gândea că poate va avea totuşi cineva curaj să se lupte cu acel uriaş negru. Deodată, a văzut un tânăr frumos, având în mână trei cununi. Una era cu pietre preţioase, a doua avea un mărgăritar mare şi scump şi a treia, cea mai mare, era împletită din flori nemuritoare, culese din Rai. „Ce bine ar fi să am şi eu măcar una", s-a gândit Andrei.
- Le vindea? întrebă Ionică.
- Asta făcea? întrebă şi Andrei.
- Cu toate că nu avea bani, era sigur că stăpânul său o să-l împrumute. Dar vedeţi voi, copii, în viaţă nu totul este de vânzare.
- Dar ce trebuia să facă pentru a le obţine? întrebă Bogdan.
- Voi ce credeţi?
- Să se lupte cu uriaşul acela, răspunse Ileana.
- Da, da, da! încuviinţară mai mulţi.
- Aşa este, copii. Dar oare putea Andrei să-l biruie?
- Dacă acel tânăr era un înger, aşa cum bănuim noi, probabil că l-a ajutat, concluzionă Maria.
- Te-ai gândit bine, Maria. Tânărul l-a învăţat cum să se lupte. Lupta a fost aprigă. S-au bătut ca în basme. Dar până la urmă binele a învins. Andrei l-a răpus pe cel urât. Toată oastea cea rea a rupt-o la fugă.
- Şi Andrei a primit cununile! se bucură Darius.
- Da, dar a primit şi o ascultare cu totul neobişnuită. Foarte puţini sfinţi au încercat nevoinţa de a fi „nebun pentru Hristos". Nu mulţi înţeleg acest lucru, dar de veţi asculta cu atenţie, veţi înţelege de ce făcea sfântul aşa.
Pentru a părea nebun, întâi şi-a rupt hainele de pe el şi scotea sunete de neînţeles. Toţi au crezut că era nebun cu adevărat. Noaptea, în singurătate, stătea la rugăciune, mulţumindu-I lui Dumnezeu, într-una dintre nopţi, adormind, sfântul a văzut un palat minunat. Impăratul, stând pe tron, l-a întrebat dacă dorea să împlinească această nevoinţă. „Vreau, Doamne!", a răspuns Andrei. Atunci acel împărat i-a dat să mănânce un aliment amar, spunându-i că aşa va fi viaţa lui. După aceea, avea să se desfete cu ceva foarte dulce. Aşa va fi şi răsplata sa.
Pe unde mergea, îl batjocoreau, îi spuneau cuvinte de ocară, îl băteau şi râdeau de el. Mai erau şi unii care îi dădeau câte ceva de mâncare şi îi mai spuneau şi câte un cuvânt bun. Dacă primea bani sau mâncare, se ducea la câte un sărac şi arunca în el cu ce avea, ca să nu îi fie socotit binele, ci să fie luat drept nebun.
Intr-o zi, i-a văzut pe unii ducând un mort la groapă. Cât trăise, acela fusese foarte bogat, dar şi un mare zgârcit şi răutăcios. O mulţime de oameni mergeau după el cu plângere mare. Ei vorbeau despre măreţia celui mort cât timp fusese în viaţă şi câte lucruri deosebite realizase. Doar Sfântul Andrei putea vedea amestecaţi prin mulţime diavoli fără număr. Ei erau foarte bucuroşi, râdeau şi dansau, pentru că sufletul acela făcuse voia lor în viaţă. Undeva, într-o parte, stătea şi îngerul păzitor, trist şi abătut.
Sfântul Andrei a intrat în vorbă cu îngerul. Frumosul înger i-a spus că era trist pentru mulţimea păcatelor săvârşite de acel om, păcate care nu fuseseră spovedite şi prin care îl întristase pe Dumnezeu.
Trecând pe drumurile cetăţii, a zărit odată un călugăr care stătea pe o piatră mare. Tot oraşul îl ştia ca fiind un călugăr bun, blând, evlavios, postitor şi rugător. Şi aşa era. Oamenii veneau la el, se spovedeau şi îi dădeau bani să îi împartă săracilor. El, în schimb, îi păstra pentru sine. Aşa făcând zilnic, strânsese multă avere. Taina aceasta i s-a descoperit sfântului în mod minunat. Tot atunci a văzut în duh cum îngerul păzitor al acelui călugăr l-a părăsit.
Sfântul Andrei s-a aşezat cu blândeţe lângă monah şi i-a spus toate tainele vieţii sale, învăţându-I să fie milostiv şi să le împartă toată averea săracilor. Părintele l-a ascultat, a făcut întocmai şi a ajuns un călugăr iscusit.
Dar a venit iarna. în afară de bucuria copiilor de a se juca în zăpadă şi de frumuseţea sărbătorilor, s-a aşternut şi un ger cumplit. Nimeni nu mai îndrăznea să iasă afară. Două săptămâni a durat vremea cea rea. Copacii, dar şi clădirile cele înalte cădeau sub povara zăpezii şi a vântului năprasnic. Săracii nu mai puteau de frig şi se ascundea fiecare pe unde putea.
- Of, sărăcuţii! se îngrijoră Andreea. Dar Sfântul Andrei ce a făcut?
- El nu avea nici adăpost, nici haine groase. Frigul parcă muşca din el. Nu mai rezista...
In chinul acela cumplit, din cauza frigului, un tânăr frumos l-a luat şi l-a dus în Rai. Acolo erau livezi cu tot felul de pomi, unii înfloriţi, alţii cu frunze aurii, iar alţii cu roade dulci. Nu semănau deloc cu pomii de pe pământ. Frumuseţea florilor îţi lua ochii, iar mireasma lor te îmbăta. Prin mijlocul Raiului trecea un râu deosebit. O muzică minunată se auzea pretutindeni.
Ingerul l-a luat de mână şi l-a dus tot mai sus. Pretutindeni vedeai tot felul de frumuseţi. în înaltul cerului, pe un tron împodobit cu tot felul de pietre scumpe, Andrei L-a văzut pe însuşi Domnul Hristos. Indată s-a aruncat la picioarele Sale. Timp de două săptămâni a petrecut cu sufletul în Rai, iar cu trupul în gerul cumplit, nimic simţind, fără să mănânce sau să bea ceva.
Sfântul Andrei este cel ce a văzut-o în biserica din Vlaherne pe Maica Domnului. De aceea el se prăznuieşte a doua zi după Acoperământul Maicii Domnului, adică pe 2 octombrie. Multe alte minuni a făcut Sfântul Andrei şi aşa, după o vreme, a fost ridicat cu sufletul la cer.
Prof. Cristina Chiaga

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-andrei-nebun-155253.html

Cum sa ajungem fii ai lui Dumnezeu

Cum sa ajungem fii ai lui Dumnezeu

E drept că a ne închina după cuviinţă lui Dumnezeu înseamnă în acelaşi timp a trăi după mintea sănătoasă şi a săvârşi binele. Aşa ceva fac şi slugile: Când veţi fi împlinit toate acestea să ziceţi: suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem, în schimb, Taina de care vorbim este a fiilor lui Dumnezeu şi noi ceata lor suntem chemaţi să o formăm, nu a slugilor . De aceea ne împărtăşim din Trupul şi Sângele Lui, căci scris este că pruncii s-au făcut părtaşi trupului şi sângelui . Doar tocmai pentru a ne putea fi nouă tată şi pentru a ne putea spune: iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu , tocmai pentru aceea a luat Domnul asupra-Şi trupul şi sângele nostru. Dar tot aşa şi noi, ca să ne facem copii ai Lui, cade-se să ne împărtăşim din fiinţa Lui, iar prin această Taină nu numai că ne facem mădulare ale Lui, ci ajungem chiar fii ai Săi, slujindu-L cu ascultare şi de bunăvoie ca nişte copii buni, întocmai cum şi mădularele ascultă de cap. De altfel, Taina aceasta e atât de adâncă şi de nepătrunsă, încât din amândouă pildele, a fiilor şi a mădularelor, se cade să învăţăm că niciuna luată singură nu este în stare să ne lămurească deplin. S-ar părea că nu este ceva din cale afară de greu ca, lipsindu-ne de orice mişcare personală, să ne lăsăm conduşi de Dumnezeu, ca şi mădularele de cap. Dar oare în supunerea cu care ascultăm de Tatăl sufletelor şi al trupurilor, nu ne vine să vedem ceva peste puterile omeneşti? Or, ceea ce într-adevăr ne miră este împăcarea amânduror acestor situaţii: adică să ne păstrăm libertatea minţii, ca fii, dar s-ajungem să ne supunem, întocmai cum se supun mădularele.
Intr-atât e de măreaţă înfierea noastră de către Dumnezeu, şi anume nu numai ca o punere de nume, cum e înfierea trupească, şi mai ales nu numai într-un grad aşa mic, căci în înfierile omeneşti tatăl abia împărtăşeşte pe copii cu numele său, dar el nici nu i-a zămislit, nici n-a suferit dureri născându-i. Pe când la înfierea dumnezeiască există şi zămislirea cu adevărat şi împărtăşirea cu Cel ce ne-a născut, o părtăşie nu numai cu numele de dincolo, ci una adevărată, prin sânge, prin trup, prin viaţă.
Căci ce poate fi mai măreţ decât să fim recunoscuţi de Tatăl ca mădulare ale Fiului Său, ca Unul care pe chipurile noastre găseşte înseşi trăsăturile Fiului Său: Mai dinainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său? Dar cum să punem alături înfierea dumnezeiască de cea trupească faţă de care este mult mai lăuntrică şi mai deplină, în aşa măsură încât cei născuţi duhovniceşte sunt mai deplin fii, decât sunt copiii trupeşti faţă de părinţii lor? Şi încă cu atât mai mult, cu cât Dumnezeu întrece prin înfierea sa adoptivă chiar pe părinţii care nasc pe prunci din fiinţa lor. Căci, la urma urmelor, ce înseamnă înfierea aceasta? Trupul doar îl avem de la părinţi şi deodată cu el ne-am primit şi viaţa. Şi dacă şi în viaţa duhovnicească noi am luat trup din trupul Mântuitorului şi oase din oasele Lui, în schimb câtă deosebire între aceste două împărtăşiri! In ordinea trupească, sângele din copii nu mai este acelaşi cu cel din părinţi; aşa ceva n-a fost decât înainte de a-l fi dat copiilor. Iată temeiul unei zămisliri: ceea ce au acum copiii era al părinţilor. In acelaşi timp, în lucrarea Tainei, sângele, care ne ţine viaţa, este şi acum tot al lui Hristos, iar trupul pe care-l frângem este mereu acelaşi trup al Domnului; aceleaşi sunt mădularele, aceeaşi viaţa.
De fapt, acea împărtăşire este adevărată, în care în acelaşi timp se dă un lucru la două fiinţe, iar nu o dată la una, după aceea la cealaltă, ceea ce e mai curând despărţire decât unire. Căci aceea nu-i unire, când nici unul, nici altul nu posedă ceva în acelaşi timp, ci fiecare are ceva deosebit. In acest caz ei nici nu comunică şi nici n-au comunicat nicicând în vreun fel, căci numai când ceva înainte a fost al unuia şi acum este al altuia ne poate da o pildă de unire. Locuind într-o casă, în care a stat înainte altul, nu înseamnă a fi stat acolo împreună, pentru că nici conducerea, nici grija de averi, şi nici necazurile nu le-au dus împreună. Ar fi trebuit ori să fi purtat grijă de avere în aceeaşi vreme, ori să fi locuit împreună în aceeaşi casă. De fapt, noi nu mai avem cu părinţii noştri nicio părtăşie, nici prin trup, nici prin sânge, din clipa în care nu le avem împreună. In schimb, o avem cu Hristos, pentru că, cu El, mereu avem părtăşie, atât în privinţa trupului şi a sângelui, cât şi a mădularelor şi a tuturor felurilor de taine. Iar dacă părtăşia de trup şi sânge îi arată pe copii, atunci e lămurit lucru că prin împărtăşanie se face între noi şi Mântuitorul o legătură mai strânsă decât cea de zămislire dintre noi şi părinţii noştri.
Unde mai punem că, tocmai contrar părinţilor trupeşti, din clipa în care ne-a dat viaţa şi ne-a întărit, Mântuitorul nu ne mai lasă singuri, ci rămâne veşnic între noi, unit cu noi, ne face tot mai vii şi mai tari. Căci despărţindu-te de părinţi, ajungi să trăieşti mai departe, dar din clipa despărţirii de Hristos ai ajuns în latura morţii.
Ba, mai mult. Creşterea copiilor nu se face decât după ce se despart de fiinţa părinţilor: zămislirea şi naşterea înseamnă tocmai acest început de despărţire, câtă vreme înfierea prin Sfintele Taine constă în unire şi părtăşie, iar ruperea acestei legături înseamnă încetarea de a mai fi. Dacă, deci, ceea ce numim rudenie - adică legătura prin sânge - arată o părtăşie oarecare, ea nu va putea să fie decât una trupească; dar, la drept vorbind, există numai o singură rudenie şi înfiere: aceea prin care suntem uniţi cu Hristos. De altfel, această înfiere înghite şi pe cea trupească, întrucât celor ce L-au primit pe Domnul, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu. Cu toate că fuseseră născuţi odată, şi anume din părinţi de sânge, iar naşterea cea trupească a fost înaintea celei duhovniceşti, totuşi aceasta din urmă cu atâta a întrecut-o pe cea dintâi, că din aceea n-a mai rămas nici urmă, nici măcar nume şi astfel Pâinea cea nouă, care dă viaţă omului nou, înghite în sine pe omul cel vechi.
Dar şi acesta este un rod al împărtăşirii, căci e scris: Cei ce L-au primit nu din sânge s-au născut. Cât despre întrebarea când îl primim, o să spunem acum, în legătură cu Taina în care se foloseşte acest cuvânt. E vorba de ceea ce urmează după vorbele „Luaţi, mâncaţi”. E lămurit că prin aceste vorbe noi suntem chemaţi la o cină, în timpul căreia într- adevăr primim pe Hristos în mâinile noastre, îl punem la gură, îl amestecăm cu toată fiinţa noastră, îl împrăştiem în tot trupul nostru şi îl lăsăm apoi în vinele noastre. Cât despre vorbele cei ce L-au primit, nu din sânge vor ele să ne spună că pentru aceştia este şi rămâne Mântuitorul până la sfârşit Cap, iar ei, mădulare vrednice de El. Doar era şi firesc ca mădularele să se zămislească în acelaşi chip ca şi capul.
Dar trupul Mântuitorului nu s-a născut nici din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească ci din puterea lui Dumnezeu din Duhul Sfânt. De aceea trebuia ca şi mădularele să se nască în acelaşi fel ca şi capul, după cum naşterea capului trebuia să aducă pe a mădularelor, pentru că acestea se nasc în aceeaşi clipă cu capul. Fiindcă, dacă pentru orice om zămislirea e începutul vieţii şi dacă începerea vieţii este naşterea, iar Hristos fiind viaţa însăşi pentru cei ce I se închină - urmează că în chip reprezentativ toţi creştinii s-au născut în clipa în care şi Hristos S-a născut, în clipa venirii Lui în lume. Iată, aşadar, ce bogată comoară de bunătăţi ne aduce această Taină: iertarea păcatelor, ştergerea ruşinii celei fără de lege, reînnoirea frumuseţii noastre sufleteşti de altădată, legarea de Hristos cu legături mai strânse decât faţă de părinţii trupeşti. Intr-un cuvânt, ca nicio altă Taină a Bisericii, împărtăşania duce pe creştin la desăvârşire mai mult decât oricare altă Taină.

Ieromonah Benedict Aghioritul
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/cum-ajungem-ai-dumnezeu-155446.html

Pulpe de pui cu sos de gorgonzola si mazare

Pulpe de pui cu sos de gorgonzola si mazare

Ingrediente: 8 pulpe de pui dezosate si fara piele,1 ceapa tocata,1 catel de usturoi tocat ,1/2 ardei rosu,
taiat cubulete,500g mazare verde,200ml smantana,80g gorgonzola,1 lingura amidon,1 lingura marar tocat,30g unt,sare,piper,dupa gust.

Mod de preparare : Se topeste untul si se calesc ,usturoiul,ceapa,ardeiul,apoi se adauga pulpele de pui si se rumenesc pe ambele parti.Se pune mazarea si o ceasca de apa si se lasa la fiert usor ,pana cand mazarea este facuta .Se incorporeaza smantana ,se da in clocot,dupa care se adauga branza rupta bucatele si amidonul dizolvat intr-o lingura de apa rece.Se lasa sa se lege sosul,se asezoneaza,se stinge focul si se presara mancarea cu marar verde tocat.

                                                              -*-

STIATI CA ...

* La inceput din cauza ca a ajuns in Europa odata cu raspandirea,pe acest continent,a leprei si sifilisului,cartoful a fost privit cu ostilitate.Oamenii il credeau aducator de toate relele ,trimisul Satanei pe pamant, ba chiar si responsabil pentru sterilitatea femeilor ,nasterea prematura si scrofulozei .Francezii din Besancon au dat si o lege impotriva cultivarii ` diavolestii ` legume ,cei care indrazneau sa o incalce fiind supusi unor pedepse aspre.

                                                   Ani va doreste POFTA BUNA !