BRĂTIANU, Dumitru C. (1818-1892) Om politic şi diplomat.
*Francmason roman
*Foto:Creative Commons
„În galeria marilor oameni politici şi a diplomaţilor români, îşi are locul său bine definit, fiind o prezenţă marcantă în Revoluţia de la 1848, în lupta pentru Unirea de la 1859 şi pentru independenţa de la 1877, în întregul proces de făurire a României moderne“ (Andrei Căpuşan). După studiile începute la Colegiul Naţional Sf. Sava din Bucureşti, audiază cursuri de istorie la Paris, unde se va afla între membrii fondatori ai Societăţii pentru învăţătura poporului român (1839), Societăţii studenţilor români de la Paris (1845) şi Societăţii în vederea înfiinţării de şcoli în Principate“. Soseşte în patrie în aprilie 1848 pentru a participa la revoluţie, prima sa „misiune“ fiind de ordin diplomatic – încercarea de a obţine bunăvoinţa autorităţilor de la Viena şi Pesta faţă de Guvernul Provizoriu de la Bucureşti. Urmează o perioadă de zece ani de nou „exil“, dictat de interese naţionale şi masonice. La revenirea în ţară, Alexandru Ioan Cuza îi încredinţează postul de ministru de Externe (ianuarie-martie 1859), apoi, pentru scurt timp, pe cel de ministru de Interne (1860). În anii care au urmat, continuă pledoariile diplomatice la Paris sau Istanbul pentru recunoaşterea „noii stări de lucruri din România“ şi devine, pentru scurt timp, ministru al Cultelor şi ad-interim la Lucrări Publice (1867), ambasador la Istanbul (1878-1881),prim-ministru (aprilie-iunie 1881), unul dintre conducătorii grupării politice „Opoziţia Unită“ (1885-1888), preşedinte al Camerei şi al Partidului Naţional Liberal (1891-1892).
*
Iniţiat la Paris în Loja Ateneul Străinilor, la 9 mai 1846. În acelaşi an se afiliază Lojii Trandafirul Perfectei Tăceri, în care va primi, în februarie şi iulie 1847, gradele de Companion şi, respectiv, de Maestru. Din 1847 participă la lucrările Lojii bucureştene Frăţia. În exilul care a urmat înfrângerii Revoluţiei de la Bucureşti, a fost membru al Asociaţiei române pentru conducerea emigraţiei şi membru în Comitetul Central Democratic European, cu sediul la Londra şi condus de Giuseppe Mazzini. A fost mandatat să realizeze legătura între imigraţia română şi acest for, căruia, la începutul lunii septembrie 1851 îi prezintă declaraţia oficială de aderare a revoluţionarilor români. În cuprinsul acestui document se arăta: „Gândul de care suntem mânaţi în toate faptele noastre, noi, românii, e acela de a ne uni cu toţii într-un singur tot indivizibil; voim să aibă românul o patrie independentă şi liberă. Voim ca România să trăiască în frăţie strânsă cu toate naţiunile de aceeaşi seminţie cu dânsa... Voim ca România să fie în solidaritate cu celelalte popoare, ce vor tinde cel puţin spre dreptate, solidaritate şi frăţie!“
„În galeria marilor oameni politici şi a diplomaţilor români, îşi are locul său bine definit, fiind o prezenţă marcantă în Revoluţia de la 1848, în lupta pentru Unirea de la 1859 şi pentru independenţa de la 1877, în întregul proces de făurire a României moderne“ (Andrei Căpuşan). După studiile începute la Colegiul Naţional Sf. Sava din Bucureşti, audiază cursuri de istorie la Paris, unde se va afla între membrii fondatori ai Societăţii pentru învăţătura poporului român (1839), Societăţii studenţilor români de la Paris (1845) şi Societăţii în vederea înfiinţării de şcoli în Principate“. Soseşte în patrie în aprilie 1848 pentru a participa la revoluţie, prima sa „misiune“ fiind de ordin diplomatic – încercarea de a obţine bunăvoinţa autorităţilor de la Viena şi Pesta faţă de Guvernul Provizoriu de la Bucureşti. Urmează o perioadă de zece ani de nou „exil“, dictat de interese naţionale şi masonice. La revenirea în ţară, Alexandru Ioan Cuza îi încredinţează postul de ministru de Externe (ianuarie-martie 1859), apoi, pentru scurt timp, pe cel de ministru de Interne (1860). În anii care au urmat, continuă pledoariile diplomatice la Paris sau Istanbul pentru recunoaşterea „noii stări de lucruri din România“ şi devine, pentru scurt timp, ministru al Cultelor şi ad-interim la Lucrări Publice (1867), ambasador la Istanbul (1878-1881),prim-ministru (aprilie-iunie 1881), unul dintre conducătorii grupării politice „Opoziţia Unită“ (1885-1888), preşedinte al Camerei şi al Partidului Naţional Liberal (1891-1892).
*
Iniţiat la Paris în Loja Ateneul Străinilor, la 9 mai 1846. În acelaşi an se afiliază Lojii Trandafirul Perfectei Tăceri, în care va primi, în februarie şi iulie 1847, gradele de Companion şi, respectiv, de Maestru. Din 1847 participă la lucrările Lojii bucureştene Frăţia. În exilul care a urmat înfrângerii Revoluţiei de la Bucureşti, a fost membru al Asociaţiei române pentru conducerea emigraţiei şi membru în Comitetul Central Democratic European, cu sediul la Londra şi condus de Giuseppe Mazzini. A fost mandatat să realizeze legătura între imigraţia română şi acest for, căruia, la începutul lunii septembrie 1851 îi prezintă declaraţia oficială de aderare a revoluţionarilor români. În cuprinsul acestui document se arăta: „Gândul de care suntem mânaţi în toate faptele noastre, noi, românii, e acela de a ne uni cu toţii într-un singur tot indivizibil; voim să aibă românul o patrie independentă şi liberă. Voim ca România să trăiască în frăţie strânsă cu toate naţiunile de aceeaşi seminţie cu dânsa... Voim ca România să fie în solidaritate cu celelalte popoare, ce vor tinde cel puţin spre dreptate, solidaritate şi frăţie!“
.jpg)
