Povestea zanelor din Bradfort Toţi copiii cred în zâne şi asta, poate, pentru că ei le văd într-adevăr.
Dar dacă le pot fotografia, pot apare controverse aprige.
În acest caz s-au aflat două micuţe englezoaice, la sfârşitul primului război mondial. Cu câteva zile înaintea sfârşitului primei conflagraţii mondiale, Francis Grifftte, o micuţă englezoaică de 11 ani, scrie prietenei ei Johana, care trăia în Africa de Sud, următoarea epistolă:
“Dragă Jo, sper că eşti bine. Ţi-am mai scris o scrisoare cu câtva timp în urmă, care probabil că s-a rătăcit, pentru că nu am primit nici un răspuns de la tine. Te mai joci cu Elsie şi cu Nora? Eu învăţ acum la şcoală franceza, geometria, algebra şi iau lecţii de gospodărie.
Săptămâna trecută, tata a venit acasă. Fusese plecat pentru două luni în Franţa. Aici toată lumea spune că războiul se va sfârşi curând şi atunci vom atârna un drapel la fereastra camerei noastre.
Îţi trimit două fotografii ale mele. Prima mi-a făcut-o unchiul Arthur: sunt în costum de baie, în curtea din spatele casei. Cealaltă a făcut-o Elsie: acolo sunt nişte zâne pe malul unui râu. Rosebud este la fel de grasă, dar i-am făcut haine noi. Ce mai fac Teddy şi Dolly?”
Ar fi o scrisoare banală, trimisă de o şcolăriţă prietenei ei dacă nu ar fi fost referirea aceea ciudată la zânele din fotografie.
Aşa cum au recunoscut mai târziu cele două fetiţe (care acum sunt bunice) pentru ele nu era ceva cu adevărat surprinzător să vadă şi să fotografieze zâne: zânele făceau parte din viaţa lor de copii, locul lor de întâlnire era tocmai acel mic sătuc aproape de Bradford în Yorkshire.
Pe spatele fotografiei Frances a scris:” Zânele de la râu au devenit prietenele noastre, adică ale lui Elsie şi ale mele. Ceea ce mi se pare de neînţeles este că atât cât am stat în Africa de Sud nu am văzut nici una, poate este prea cald pentru ele acolo.”
Istoria acestei fotografii este de acum bine cunoscută; ea a făcut să curgă multă cerneală în vremea aceea. Într-o după amiază de iulie a anului 1918, Elsie şi sora ei Frances au împrumutat aparatul de foto al tatălui lor. Doreau să facă fotografii pentru a le trimite verişoarelor lor. Ziua se sfârşi aproape fără niciun incident, mai puţin imprudenţa lui Frances care a căzut în râu şi şi-a udat hainele.
Seara, dl Arthur Wright, tatăl celor două fetiţe a developat filmul. A fost surprins să constate că pe clişeu apăreau nişte forme albe ce păreau destul de stranii. Elsie spunea că sunt zâne, însă dl Wright nu a luat-o în seamă.
În luna august a acestui an este rândul lui Frances să-i facă surorii ei o fotografie pe malul lacului. Şi din nou tatăl copiilor descoperă pe clişeu formele albe ale unor spiriduşi. Convins că fetiţele vor să-i joace feste, dl Wright le interzice să folosească aparatul.
Şi totuşi Arthur Wright şi soţia sa Polly sunt intrigaţi de aceste întâmplări. Ei caută în camera fetiţelor şi pe malul râului să găsească urme ale înscenării copiilor. Dar nu găsesc nimic. Elsie şi Frances susţin în continuare că au văzut zânele pe care le-au fotografiat. Ce ar putea fi mai normal pentru un copil decât o zână?
Apoi, după un timp, familia începe să arate fotografia prietenilor. Toată lumea se entuziasmează, dar uită repede episodul.
Vara următoare, Polly Wright asistă la o reuniune a Societăţii de Teozofie din Bradford. Ea se interesează foarte mult de ocultism şi de diverse tipuri de ectoplasmă. În seara aceea tema discuţiilor era “Viaţa zânelor”. În cursul reuniunii, Polly povesteşte câtorva persoane că fiicele ei au reuşit chiar să fotografieze curioasele creaturi. Vestea se răspândeşte. La Congresul Teozofilor, care are loc la puţin timp după aceea, fotografiile cu pricina circulau printre membrii acestei societăţi ezoterice.
De aici începe cu adevărat “Povestea zânelor din Bradfort”. Lumea care traversase un război mondial polemiza acum pe marginea unei fotografii cu zâne!
În acest timp sir Arthur Conan Doyle, părintele lui Sherloch Holmes, pregătea un articol despre zâne care urma să apară în “Strand Magazine”. Scriitorul era pasionat în mod deosebit de spiritism şi fenomene paranormale. Când a auzit vorbindu-se de aceste fotografii a căutat să le procure cu orice preţ. Sir Oliver Lodge, unul dintre pionierii psihologiei din Marea Britanie, i-a spus lui Arthur Conan Doyle că nu este vorba decât despre nişte “dansatoare în costume de zâne” şi că ar fi trucate clişeele. Un alt specialist în domeniu fenomenelor paranormale a remarcat chiar că zânele aveau o coafură puţin cam prea pariziană ca să fie adevărate.
Dar toate aceste comentarii nu erau făcute pe baza plăcilor fotografiilor originale. S-a remarcat că siluetele erau mişcate: un argument în plus pentru cei care credeau în autenticitatea zânelor, ce ar fi fost vii în momentul fotografierii.
Experţii firmei Kodak au declarat că nici măcar o persoană deosebit de abilă nu ar fi putut să trucheze în acest fel clişeele.
Evident Edward Gardner, găsind familia Wright ca fiind o familie respectabilă, a fost cel care a triumfat: zânele erau proba existenţei “spiritelor naturii”.
Şi pentru a-şi reduce la tăcere detractorii, Gardner doreşte să facă fotografii noi. În august 1920 el le dă lui Frances şi lui Elsie un aparat şi 20 de plăci fotografice.
În acest timp Conan Doyle şi-a publicat articolul în “Strand Magazine”, promiţând să-şi ilustreze afirmaţiile cu o nouă serie de clişee. În ziua în care articolul a apărut, ziarul s-a epuizat în câteva ore. Reacţiile au fost de a-l acuza pe C. Doyle că vrea să “pervertească imaginaţia copiilor cu asemenea absurdităţi.”
În 1921, Frances şi Elsie fac din nou fotografii zânelor. Gardner le-a dat alte două aparate fotografice şi plăci marcate cu anumite repere pentru a împiedica orice trucare a clişeelor.
Şi iată-le pe cele două fetiţe urmărind să fotografieze zânele. Vor reuşi oare? Vor fi şi de această dată la fel de frumoase fiinţele stranii? De data aceasta o lume întreagă le aşteaptă.
Acestea au apărut, chiar mai convingătoare decât primele. În aşa măsură, încât marele scriitor sir Arthur Conan Doyle a devenit apărătorul entuziast al cauzei zânelor în ampla anchetă de presă care s-a declanşat cu această ocazie. În revista “Strand Magazine” Doyle scria articole lungi despre reîntoarcerea zânelor. Însă avea de înfruntat o opoziţie puternică din partea scepticilor, care l-au atacat într-o zeflemitoare campanie de ridiculizare.
Senzaţionalul este redus astfel la tăcere. Adevărată sau nu, povestea cade în uitare până în anii ’70 când tot ziariştii le redescoperă pe bunicuţele Frances şi Elsie.
Într-un interviu dat în 1976, Frances a negat cu desăvârşire că fotografiile au fost trucate, mai mult, ea a reafirmat că atunci, în copilărie, ele amândouă se jucau cu zânele, într-o vâlcea din apropierea satului lor şi aceasta nu era deloc un fapt extraordinar.
Adela Sîmbotin
Foto: http://www.cottingleyconnect.org.uk/fairies.htm
Sursa:angelinspir.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu