Salamandrele si phoenix-ii

Salamandrele si phoenix-ii

Salamandrele sunt entităţi subtile asociate elementului foc. Li se atribuie puterea de a trăi în mijlocul focului, fără a fi mistuite de el. Se mai spune că pot chiar stinge focul, din pricina răcelii lor.
 În iconografia medievală, salamandra îl reprezintă pe cel Drept care nu-şi poate pierde pacea sufletului şi încrederea în Dumnezeu în mijlocul necazurilor.
Phoenix-ii sunt consideraţi de o frumuseţe neasemuită, înzestraţi cu o longevitate extraordinară şi cu puterea de a renaşte.
 Ca entităţi ale focului, salamandrele şi phoenix-ii sunt înzestraţi cu o cunoaştere a misterelor, pe care o revelează celor pregătiţi. Ele sunt pasionale, posedând puterea de a dărui nemurirea şi învierea. Sunt în strânsă legătură cu polul, cu centrul lumii, dar şi cu Soarele. Fiinţe de o frumuseţe extraordinară, ele amplifică dragostea de viaţă la cei cărora li se arată. Posedă, de asemeni, capacitatea de a vindeca, de a readuce forţa vitală în fiinţele umane obosite, bolnave sau rănite. Aceste spirite corespund punctului cardinal Sud, verii, cu roşul ca şi culoare, cu elementul foc. Simbolizează vehiculul nemuririi. Se vorbeşte despre cântecul supranatural al Phoenix-ului, care sădeşte în sufletele muritorilor dragostea de nemurire, aspiraţia spre eternitate.
Phoenixul este, de asemeni, aducător de fericire. Ca şi salamandrele, el scapă “inteligenţelor şi gândurilor”. El evocă focul creator şi distrugător, în care întreaga lume îşi are originea şi în care se va resorbi.
 Aceste fiinţe care simbolizează elementul foc, sunt cele care ajută efectiv ritualul de “tumo” al tibetanilor, sunt cele care nevăzute, inspiră, asistă şi ghidează pe cei care merg cu tălpile goale pe jăratec; ele susţin orice acţiune benefic orientată, sădesc voinţa de a depăşi orice obstacol şi de a reuşi acolo unde aparent nu sunt deloc şanse de reuşită.
Iată modul în care inspiră aceste spirite fiinţele umane:
 Fenomenul de a merge pe cărbuni încinşi a fost semnalat şi în antichitate, de Platon şi Virgiliu. În secolul III î.C. neoplatonicianul Porfirius şi elevul său Iamblichus au cercetat fenomenul într-un studiu aprofundat despre prorocire, transă şi elevare spirituală. Conform observaţiei lor, existau anumiţi oameni care nu simţeau nici o durere şi nu sufereau nici o leziune când erau aruncaţi în foc. În analele Bisericii există nenumărate istorii despre levitaţie, vindecări miraculoase, telekinezie, precum şi despre imunitate la foc. În 1602, episcopul de Florenţa a fost acuzat de Pietro Aldobrandini că a dat mită pentru a ajunge în funcţia sa. Pentru a-şi demonstra nevinovăţia, episcopul trebuia să-l însoţească pe Pietro de-a lungul unui culoar lung şi strâmt pavat cu cărbuni încinşi şi aprins la fiecare capăt. Pietro a trecut printr-un foc, a mers de-a lungul cărbunilor aprinşi şi a ieşit prin celelalte flăcări, toate acestea fără ca hainele sau trupul să-i fie arse. Episcopul a refuzat să-l urmeze, dar a renunţat şi la funcţie.
În secolul al XIII-lea, un alt călugăr, Giovanni Buono, obişnuia să se roage mergând pe cărbuni încinşi, “ca şi cum şi-ar fi spălat picioarele într-un pârâu”.
În anul 1637, părintele iezuit Paul Lejeune a rămas foarte impresionat de ceea ce a văzut la indienii Huron, lângă Quebec, Canada. Medicii din trib, şamanii, care nu doreau să fie convertiţi, au organizat o ceremonie de vindecare prin foc. Lejeune a scris: “Mă puteţi crede de vreme ce vorbesc despre un lucru pe care l-am văzut cu ochii mei: medicii au ales tăciunii aprinşi şi cu mâinile la spate, i-au luat în dinţi, i-au dus la pacienţi şi au rămas aşa multă vreme fără a-i scăpa. Nu numai ei, dar nici persoanele bolnave nu au suferit nici o leziune, deşi corpurile lor au fost ferecate cu tăciuni aprinşi.” În faţa acestei demonstraţii Lejeune s-a retras înfrânt.
 În 1731, magistratul Carre de Montgeron a alcătuit un raport despre Marie Sonet, cea care nu arde. Fiind îmbrăcată doar într-o cămaşă, Marie a intrat într-o stare de transă în care trupul ei a devenit rigid. În această stare, ea a fost aşezată deasupra unui foc timp de 35 minute şi deşi flăcările se strângeau în jurul ei, nici ea şi nici lenjeria sa nu au fost afectate. Montgeron a fost atât de uimit de ceea ce a văzut, încât a început să studieze fenomenele paranormale supărând autorităţile, care mai târziu l-au închis la Bastilia pentru acest lucru.
Celebrul scriitor englez John Evelyn a făcut referiri, în scrierile sale, la “Richardson –mâncătorul de foc”, pe care l-a văzut la Londra, la 8 octombrie 1672: ”A devorat în faţa noastră mai mulţi cărbuni încinşi, mestecându-i şi înghiţindu-i; a topit un pahar şi l-a mâncat; a pus un cărbune încins pe limbă şi pe el o stridie crudă, s-a suflat în cărbune până când au ieşit flăcări, iar el a rămas aşa până stridia s-a deschis, fiind coaptă suficient, pe urmă a topit smoală şi ceară cu sulf şi le-a băut; a mai luat o bucată de fier foarte fierbinte pe care a strâns-o între dinţi, apoi în mâini.”
În 1868, ofiţerul Adare şi avocatul H.D. Jencken au povestit cum, în timpul unei şedinţe, mediumul Daniel Douglas Horne a pregătit un foc în şemineu şi “şi-a pus faţa printre cărbunii arzând, ca şi cum s-ar fi spălat pe faţă cu apă.” Horne avea capacitatea de a transmite imunitate şi privitorilor.
 După ce şi-a trecut mâinile deasupra mâinilor lor, le-a dat tăciuni aprinşi, fără ca aceştia să sufere vreo arsură. Şi mai uimitor, la o şedinţă în casa d-lui şi d-nei S.C.Holl, membri ai Societăţii de Studii Psihologice, Horne a luat o bucată imensă de cărbune aprins şi a pus-o pe capul lui Holl, care a remarcat că “tăciunele era cald, dar nu fierbinte”
Scriitorul Basil Thompson, în cartea sa Basme din Marea Sudului, povestea că a văzut un grup de băştinaşi din Fuji mergând pe cărbuni încinşi. Thompson a pus o batistă pe un tăciune, iar acesta a ars instantaneu. Totuşi, nu numai că băştinaşii mergeau pe cărbuni fără teamă, dar călcâiele lor nu erau deloc afectate.
 În 1904 membrii expediţiei iniţiate de Sir Francisc Iounghusband în Tibet au afirmat despre călugării budişti că rămâneau nemişcaţi în mijlocul focurilor şi de asemeni, rezistau ore întregi la temperaturi sub 0 grade C, îmbrăcaţi doar cu nişte robe subţiri (au fost arătate imagini chiar la televizor, cu doi călugări tibetani care dormeau în zăpadă; erau îmbrăcaţi doar cu nişte robe portocalii).
 În 1927 doctorul new-yorkez K. Wissen a descoperit, în timpul unei excursii în munţii Tenesse, un ţăran timid, capabil să ţină în mână bucăţi de lemn aprins, fără a simţi vreo durere şi fără a suferi vreo leziune fizică. El i-a mărturisit lui Wissen că şi-a descoperit misterioasa capacitate când era copil, ridicând o potcoavă fierbinte din forjă.
 În 7 septembrie 1971, ziarul New York Herald relata lucruri uimitoare despre Nathan Coker, fierar din Eastin, Maryland, cunoscut de multă vreme ca fiind imun la temperaturi ridicate. Un grup format din cetăţeni locali şi membri ai presei l-au provocat la un test, iar el a acceptat. În acest scop, a fost încălzită o lopată în forjă până când a devenit incandescentă. Coker şi-a scos cizmele, şi-a pus lopata pe tălpi şi a ţinut-o până când aceasta a devenit neagră. Ulterior, o bilă de plumb a fost încălzită până la topire, iar Coker a plimbat-o prin gură până când s-a solidificat. Apoi, şi-a introdus mâinile în forja fierbinte şi a luat cărbuni incandescenţi, pe care i-a arătat privitorilor în palmele sale: ”De mic copil nu mi-a fost frică de foc.” - a relatat el reporterilor. Coker nu era un fanatic religios; pentru el, uimitorul fenomen era pur şi simplu o realitate.
Rudolf Steiner prezintă aceste „spirite ale focului” astfel: “Orice sămânţă a unei plante este însoţită în subtil de forma ei arhetipală, forma-ideală, construită prin munca spiritelor aerului şi a apei. Toamna, când planta se ofileşte şi constituţia ei materială se dezagregă, această formă arhetipală coboară în sol, constituind pentru gnomi o rouă spirituală. În timp ce ea dormitează în pământ, gnomii o văd, o contemplă, o păzesc şi o protejează. Pământul devine sânul matern care închide în sine această formă-ideală.
Acum planta intră în sfera spiritelor focului. Aceste spirite, locuitori ai căldurii luminoase, primesc căldura pământească în momentul în care ea a ajuns la gradul său cel mai înalt, sau la calitatea ei cea mai subtilă. Spiritele focului, sau salamandrele transportă această căldură plantei.
Fecundarea este rezultatul întâlnirii dintre germenul masculin, împrumutat căldurii cosmice şi prezent în grăunţe, şi germenul feminin conţinut în sânul matern al pământului. Iată deci că adevărata fecundaţie se săvârşeşte graţie colaborării dintre gnomi (reprezentând principiul feminin) şi salamandre (reprezentând principiul masculin), iarna, când sămânţa care coboară în pământ întâlneşte forma ideală. Pentru plantă putem spune acum că Pământul îi este mamă, iar Cerul îi este tată. Gnomii primesc căldura cosmică pe care spiritele focului au concentrat-o în “ovar”, adică în sămânţa care provine din el, prin intermediul grăunţelor de polen care sunt minuscule vase aeriene ce vehiculează căldura, spiritele focului fiind deci purtătorii căldurii. Îmbogăţiţi cu ceea ce le-au dăruit salamandrele, gnomii însufleţesc planta în lumea subterană, împingând-o în sus. Ei sunt alimentatorii vieţii, furnizând rădăcinii eterul vieţii, care este propriul lor element.
Atunci când spiritele focului se învolburează în aer, în special atunci când transportă polenul, sunt însoţite de un intens sentiment, ce le ajută să repartizeze undele de căldură şi să concentreze eterul căldurii în “ovarele” plantelor.
 În această activitate de unire a eterului căldurii- care trebuie să coboare spre sol- cu forma ideală a plantei, în scopul săvârşirii acestei opere, spiritele focului se simt aliate cu fluturii şi insectele. Ele se lansează din floare în floare, pe urmele lăsate de insecte, sau zboară împreună cu ele. Urmărind cu privirea un fluture sau o insectă simţim că aura ei are ceva special, ce nu se explică prin insecta însăşi. Albinele, de exemplu, au o aură limpede, scânteietoare, de o luminozitate minunată, s-ar putea spune orbitoare. Nu se poate explica acest fapt, decât dacă remarcăm că albina este fără încetare însoţită de un spirit al focului care este intim legat de ea. Albina zboară- pentru cei înzestraţi cu vedere spirituală - în centrul unei orbitoare aure. Ea transportă acest spirit al focului din floare în floare, din arbore în arbore. Tocmai prin aceasta insectele dobândesc facultatea de a străluci în universul spiritual, putând spiritualiza în întregime materia fizică ce le-a fost dată, făcând-o să radieze în spaţiul cosmic. Întocmai cum căldura dă strălucire focului, tot astfel insectele de la suprafaţa pământului, înflăcărate pentru această sarcină cosmică de către spiritele focului care le însoţesc, dau cea mai vie strălucire acestei substanţe fizice spiritualizate care radiază în cosmos, strălucire pe care un suflet o percepe în momentul coborârii sale spre pământ, pentru a se reîncarna.
Spiritele focului veghează activ la această materie radiantă, dar şi la focul concentrat, la căldura lui care pătrunde până în cala mai adânci şi ascunse cotloane ale pământului, pentru a trezi, prin intermediul gnomilor, forma arhetipală a plantei, care este adâncită în sol, formă realizată de spiritele apei şi a aerului.
Să nu uităm că substratul real al gândurilor, forma şi substanţa lor aparţine spiritelor focului.
Întorcându-ne la lumea insectelor, am putea crede că pulberea multicoloră de pe aripile fluturilor dispare prin moartea lor. Lucrurile nu se petrec deloc aşa. Această subtilă pulbere este o materie înalt spiritualizată. Ea se evaporă în eterul căldurii care înconjoară globul nostru terestru, granulele sale căpătând înfăţişarea unor minuscule comete. La sfârşitul anotimpului cald, când lumea fluturilor se cufundă în moarte, rămân acele sclipiri, acel joc de lumini care se revarsă în spiritele focului, acestea absorbindu-l. Acest joc strălucitor de lumini trece în fiinţa lor, în care se trezeşte o puternică nostalgie. Şi ele sunt cuprinse de o puternică dorinţa de a duce cerului ceea ce au cules, ce au absorbit. Această substanţă spiritualizată se răspândeşte astfel în torente, în regiunile superioare, radiind magnific prin spaţiul cosmic. Tocmai prin aceasta fiinţele Înaltelor Ierarhii au viziunea pământului. Aceste fiinţe îşi coboară privirea către pământ şi ceea ce văd în special, este această lumină provenită de la spiritele focului, care simt o voluptate imensă, ştiindu-se privite de către îngeri. Atunci ele nu se simt doar privite, ci şi acceptate de ele.
 Astfel viaţa spiritelor focului dăruieşte pământului o manta de lumină, un scut de foc subtil.
Ceea ce transmit spiritele focului ca îndemn fiinţelor umane este: „Abandonează-te voinţei divine!”
Iar despre ele însele spun:
„Noi digerăm forţa de înălţare a focului,
 Ea mă eliberează în spiritualitate”.
După cum se vede din toate aceste relatări, caracteristica principală a salamandrelor (spirite ale focului) este fericirea trăirii voinţei lui Dumnezeu, efervescenta în actul creaţiei, controlul perfect al acestui element. Ele sprijină anumite fiinţe umane, iniţiindu-le în această artă, a controlului elementului foc.
Prezenţa lor pe blazoanele din Evul Mediu dovedeşte că ele erau privite ca fiinţe protectoare. Reprezentate în mijlocul flăcărilor, ele simbolizează fiinţele drepte, care nu-şi pierd credinţa în Dumnezeu nici în mijlocul celor mai mari necazuri. Marea lor capacitate de vindecare şi regenerare este în mod magistral dovedită de Rasputin, călugăr rus care, deşi a fost otrăvit, împuşcat apoi, el şi-a revenit la viaţă. N-a putut fi ucis decât prin înec, aruncat într-o apă curgătoare, peste care era format un pod de gheaţă.
Fiinţele umane ce au trezit în ele acest element, focul, prezintă o rezonanţă specială cu aceste entităţi subtile. Ele au calităţile redate mai sus ale acestor fiinţe. Este cunoscut aici şi cazul unui conte francez care s-a îndrăgostit de o entitate feminină a focului, o salamandră, care l-a iniţiat în ocultism. Acesta a dobândit astfel o mare charismă şi chiar o stare de tinereţe menţinută la o vârstă înaintată.

Adela Sîmbotin
Sursa:angelinspir.ro