Cea mai mare iubire

Cea mai mare iubire

Îngerii nu se mulţumesc să ne pună pe calea spirituală şi să ne supravegheze. Sarcina lor nu se opreşte doar aici: ei se străduiesc să ne conducă cât mai departe pe calea sfinţeniei şi ne ajută să rămânem credincioşi graţiei divine, aşa cum au reuşit cu terţiara fransciscană spaniolă Francesca Lopez (1570- 1651). Ea se bucura de o mare familiaritate cu îngerul ei păzitor şi cu alte spirite celeste: ei o instruiau în misterele credinţei, o încântau cu cântece angelice şi o ajutau în misiunea ei spirituală faţă de ceilalţi oameni. Ea se lăsa legănată de aceste minuni care o ajutau să aibă grijă de săraci, o încurajau în rugăciuni şi o întăreau în penitenţele sale. Într-o zi, îngerul ei păzitor a îmbrăcat-o într-o rochie albă strălucitoare şi a dus-o în faţa tronului lui Dumnezeu. În acelaşi moment, ea l-a simţit pe Lucifer agitându-se sub picioarele ei şi s-a dezechilibrat. Abia a avut timp să apuce mâna divină care i-a fost întinsă de îngerul ei păzitor şi a simţit că daca graţia divină nu ar fi venit în ajutorul ei, ea cu siguranţă ar fi căzut. A mai înţeles şi că îngerul ei păzitor se afla alături de ea ca să o ajute în primul rând să rămână credincioasă graţiei divine. Ea a continuat apoi drumul ei spiritual, detaşându-se de formele subtile ale spiritelor celeste, revelate de relaţiile ei cu lumea îngerilor, şi s-a cufundat în iubirea divină cea fără de formă şi în Dumnezeu însuşi.
A-l iubi pe Dumnezeu şi a-l iubi pe aproapele nostru sunt două faţete ale unei unice iubiri, cea mai importantă poruncă spirituală pe care Domnul nostru Iisus ne-a lăsat-o moştenire.
Când îngerii se manifestă sensibil pentru a seconda acţiunea graţiei divine asupra unui suflet, ei induc în primul rând protejaţilor lor abandonul necondiţionat în faţa Providenţei, atitudine care este sursa păcii şi a bucuriei, şi fac aceasta pentru a le dezvălui celor vizaţi importanţa iubirii divine nesfârşite care trebuie lăsată să ne pătrundă în suflete pentru a se manifesta ulterior prin noi şi pentru fraţii noştri.
 Dumnezeu o învăţa pe Juana Vasquez prin intermediul viziunilor pe care i le dădea şi pe care îngerul ei păzitor le comenta. Într-o zi, când se ruga în faţa icoanei Fecioarei Maria, ea a văzut ţâşnind un izvor limpede pe care doi serafimi îl adunau în două vase de aur pentru a-l vărsa din nou undeva, dar Juana nu vedea unde anume. Îngerul i-a explicat atunci că cele două fluxuri distincte reprezentau graţia divină revărsându-se în cele două feluri de iubiri: iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele nostru. Fecioara Maria prin rugăciunile sale obţine acest fel de iubire pentru oamenii care se roagă la ea... dar ea se pierde din inimile lor dacă ei nu se menţin constant în această stare de iubire divină. De aceea, Juana nu vedea unde se ducea apa vărsată de cei doi serafimi.
 Rezonanţa cu graţia divină implică renunţarea la egou şi la satisfacţiile sale, aşa cum ne învaţă viaţa călugăriţei Leonor de San Jose, din Trujillo (+1652). Această sfântă contemplativă, venerată în comunitatea ei, era mereu cuprinsă de extaz în prezenţa îngerului ei păzitor care i se arăta adeseori. În cele din urmă, el îi spunea: „Draga mea, sarcinile tale te cheamă!” şi ea se reîntorcea pur şi simplu la obligaţiile ei zilnice care decurgeau din misiunea ei divină.
Metchild Thaller a fost şi ea educată la aceeaşi şcoală a renunţării, dar când îngerul ei o vizita, el venea cel mai adesea să o pregătească pentru sacrificii şi penitenţe decât să o copleşească cu delicii. Îngerul ei păzitor îi apărea înveşmântat în diferite costume. Dacă venea într-un costum verde deschis, însemna că urmează o suferinţă uşoară, dacă era verde închis, veşmântul anunţa dureri surde şi adânci. Dacă venea îmbrăcat în veşminte preoţeşti sau într-o robă brodată cu o cruce aurie, el avea de vestit coborârea unei mari graţii. El venea atunci senin şi bucuros.
 După un atac crunt al unui demon, Padre Pio a auzit următoarele cuvinte de la îngerul lui păzitor:
„Mulţumeşte-i lui Iisus care te tratează ca pe un suflet ales şi te duce atât de mult şi de des pe muntele Calvarului Său. Eu observ cu emoţie şi bucurie cum Iisus se poartă cu tine, care eşti sufletul pe care El mi l-a încredinţat să îl am în grijă. Crezi că aş mai fi atât de mulţumit de tine dacă nu te-aş vedea trecând cu bine aceste grele încercări? Eu care, în compasiunea şi dragostea mea, îţi doresc mereu tot ceea ce este cel mai bine pentru tine, mă bucur profund când te văd în această stare. Tu, să te aperi şi să nu urmezi niciodată sugestiile Răului, el nu te va mai supăra dacă vede că insinuările nu îi reuşesc şi să ţii minte că eşti foarte drag inimii mele şi că sunt mereu alături de tine.”
 În pofida rigorii acestor învăţături şi a acestor exigenţe, Padre Pio se simţea totuşi profund consolat:
„Câtă bunătate, Tată Ceresc! Ce am făcut eu ca să merit de la micul meu înger atâta tandreţe? Dar nu mă mai gândesc la aceasta pentru că Domnul Iisus este maestrul în dăruirea graţiei divine şi totul se petrece prin Voinţa Sa.”
 Aceasta nu l-a împiedicat pe tânărul capucin să îi reproşeze totuşi îngerului său păzitor une dintre acele zile foarte grele în care era atacat de mai mulţi demoni:
„Sâmbătă am crezut că acei demoni vor să o termine pur şi simplu cu mine şi nu mai ştiam la ce sfânt să mă mai rog pentru ajutor. M-am întors spre îngerul meu păzitor care s-a făcut aşteptat pentru un timp şi în cele din urmă a venit alături de mine şi a început să cânte cu vocea lui angelică imnuri de slavă către Dumnezeu. Apoi a urmat o scenă obişnuită în care eu l-am certat că s-a lăsat aşteptat atât de mult, chiar dacă nu lipsise de fapt la strigătele mele de ajutor. Pentru a-l pedepsi nu am vrut să îl privesc în faţă, îmi doream să mă îndepărtez şi să fug. Dar el m-a reţinut aproape plângând şi m-a strâns în braţe până când ridicând ochii l-am privit în faţă şi am văzut cât de mulţumit era de mine.”(scrisoarea din 5 noiembrie 1912)
 Îngerul i-a explicat apoi lui Padre Pio necesitatea încercărilor şi a purificărilor, până când convins acesta a strigat:
„Săracul meu îngeraş! El este atât de bun! Cine va reuşi oare să mă facă să îi mulţumesc îndeajuns?”
 Îngerii păzitori vin uneori să ne scuture ca să ne amintească de esenţialul Iubirii Divine şi să ne ajute să ne detaşăm de viaţa obişnuită oricât de frumoasă şi de legitimă ni s-ar părea aceasta. Jérémie de Valachie (1556-1625), frate capucin la Concezione, în Napoli, avea de lucru la infirmerie. Trebuia să se ocupe de un frate spaniol, fratele Martin, al cărui corp era acoperit cu ulceraţii purulente foarte urâte. Într-o zi, aflat la capătul puterilor, el i-a cerut părintelui gardian o dispensă temporară. Acesta i-a acordat-o bucuros deoarece Jeremie îndeplinea de mult acel serviciu deosebit de dificil. Nici nu a revenit bine în chilia sa, că şi-a auzit îngerul păzitor reproşându-i lipsa de compasiune: ”Graţia lui Dumnezeu este puterea ta!” Cuprins de confuzie, el s-a întors la fratele Martin pentru a-şi cere scuze. Dar acesta, conştient de repulsia pe care rănile sale o provocau oricui şi vrând să-i mai uşureze sarcina, i-a spus că nu e nevoie să vină chiar de fiecare dată când el va suna clopoţelul. Într-o noapte, el a apărut aşadar la căpătâiul bolnavului abia după al treilea sunet al clopoţelului, după ce îngerul lui apăruse iar şi îi reproşase din nou în mod sever:„Bunătatea suportă totul!”
Josep Oriol (1650-1702), tânăr preot catalan, era preceptorul copiilor maestrului Gasneri. Într-o zi, la masă, mâna lui a fost reţinută de o mână invizibilă atunci când vroia să se serveasă dintr-o mâncare delicioasă. Fenomenul s-a reprodus de două ori la rând. Josep a înţeles atunci că ar trebui să îmbrăţişeze o viaţă mult mai austeră şi astfel a început să se supună la multe penitenţe şi mortificări. Îngerul lui păzitor i-a apărut mai târziu şi i-a revelat faptul că mâna aceea invizibilă era a lui şi se manifestase aşa pentru a-l orienta spre calea perfecţiunii. Viaţa sa exemplară, dăruită cu totul celor săraci, l-a făcut pe Josep să devină sfânt al Barcelonei în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Astfel, sfinţenia de care a dat dovadă întreaga existenţă a contribuit mult mai mult la canonizarea lui din 1909, decât levitaţiile sale spectaculoase şi vindecările miraculoase pe care le-a realizat.
Pe vremea când era novice la fransciscanele din Ischia di Castro, Caterina Sordini (1770-1824) se plângea într-o zi la stareţă că moare de foame. Prânzul în mânăstire era foarte frugal şi la 28 de ani tinerei fete îi era greu să se obişnuiască cu acest regim auster. Stareţa i-a întins atunci o bucată de pâine şi exact când fata urma să muşte din ea, a fost cuprinsă de un extaz foarte puternic: ea a vazut acoperişul bisericii dispărând şi a fost purtată pe sus într-un loc în care Iisus era înconjurat de doisprezece îngeraşi îmbrăcaţi cu tunici albe şi scufii roşii, care cântau într-un mod divin. Îngerul ei păzitor i-a spus atunci: „Vei reuni un mare număr de îngeri care, asemeni celor de aici, îl vor adora pe Dumnezeu”
 Într-adevăr, cu câţiva ani mai târziu, sub numele de Maria Magdalena a Încarnării, tânăra credincioasă a dat naştere unui ordin religios, numit Veşnicele Adoratoare ale Preasfintelor Sacramente, în care participantele erau îmbrăcate în alb şi aveau scufii roşii.
 O exigenţă asemănătoare către perfecţiune şi transparenţă s-a manifestat precoce şi în cazul lui Clotilde Micheli:
 „Era în după amiaza unei zile de sărbătoare în care Clotilde, fratele nostru Giovani şi cu mine coboram în grădină ca să ne recreăm. După o mică plimbare, am cules prune şi am început să le mâncăm. Deodată, Clotilde s-a oprit, a rămas absorbită pentru un minut şi a început să plângă. Uimiţi să ne vedem surioara aşa, mâhnită fără nici un motiv evident, i-am cerut să ne explice raţiunea tristeţii ei. Ea ne-a răspuns foarte simplu:
 -L-am văzut în mijlocul unei lumini foarte intense pe îngerul meu păzitor care mă mustra, cu o faţă severă, pentru lăcomia de care dau dovadă. Haide să mergem la Biserică să îi cer iertare Domnului.
 -Păi ce, am răspuns eu, e un păcat să mâncăm prune?
 -Nu, nu pentru voi. Dar pentru mine este deoarece Iisus mă vrea foarte austeră.”
Fără îndoială, nu este un păcat să mănânci prune, doar că Dumnezeu aştepta de la fetiţă să renunţe la unele dintre cele mai normale plăceri cu scopul de a se pregăti pentru viitoarea ei misiune. Clotilde a devenit fondatoarea unui ordin religios, în care ea a constituit un exemplu viu de detaşare de „bunurile catolice” şi o formatoare de fiinţe credincioase, dăruite cu totul lui Dumnezeu.
Sursa:angelinspir.ro