Donatori inspirati

Donatori inspirati

 Leon de Lisbonne, unul dintre primii companioni ai sfântului Pietro d'Alcantara (secolul al XVI-lea) se afla într-o zi împreună cu un frate într-o cursă apostolică şi s-au rătăcit într-o zonă deşertică din Castilia. Ei şi-au dat deodată seama că nu mai găsesc drumul şi că nu au nimic de mâncare la ei. În faţa lor se afla un drum foarte lung de parcurs, iar foamea începuse să îi tortureze. Deodată un corb a coborât la ei şi le-a depus la picioare o pâine magnifică, caldă şi cu coaja un pic crocantă ca şi cum fusese doar scoasă din cuptor.
 În general donatorii nu sunt numai corbi, pentru care totuşi Domnul pare să aibă o predilecţie, încă de pe vremea lui Ilie. Îi regăsim pe corbi şi în povestea sfântului Paul Ermitul (230-342) care veneau, conform celor relatate de sfântul Jerome, să îl susţină în solitudine în Tebaida.
 Servitoarea Domnului Barbara Micarelli (1845-1909) a avut şi ea o experienţă asemănătoare când într-o zi comunitatea spirituală pe care o fondase se afla în mare nevoie:
"Nu mai era nimic de mâncare. Sora bucătăreasă obţinuse autorizaţia de a merge să gătească cicoarea din grădină, dar nu mai avea nici măcar un strop de ulei pentru a o prepara.
 Cu puţin înainte de ora dejunului, clopotul bisericii a început să bată. Bucătăreasa a sosit şi a anunţat-o pe maica stareţă că ea a gătit cicoarea, dar nu a avut nici măcar puţin ulei pentru a-i da gust. Maica stareţă a răspuns:
"Nu prea contează! Haide pentru moment să mergem în Biserică. Dumnezeu ne va ajuta!" Când clopotele au bătut din nou, toate surorile au coborât la sala de mese. Cu mâinile împreunate, Maica stareţă a binecuvântat masa şi toate călugăriţele au luat loc pe bănci aşteptând mâncarea. Dar ce puteau oare spera să realizeze atunci când aproape toate cele trebuincioase lipseau?
- Este momentul să aducem tocana chiar şi fără ulei, a ordonat ea. Astfel vom cunoaşte gustul şi efectul sărăciei.
În acelaşi timp, măicuţa a închis ochii şi a început să murmure o rugăciune. Ea a rostit: "Dă-ne nouă astăzi pâinea noastră cea de toate zilele" Ar fi putut oare Domnul nostru să refuze o asemenea cerere plină de umilinţă?
Clopoţelul de la intrare a sunat viguros.
 -Iată şi mâncarea noastră! a rostit măicuţa surâzând...
 Călugăriţele au surâs şi ele când sora portăreasă le-a anunţat că un om tocmai le-a făcut o supriză frumoasă. El stătea în faţa porţii cu două coşuri pline de pâine proapsătă şi de vin şi căra o oală mare plină de supă proaspătă de legume."
 Miracol sau coincidenţă uluitoare? Fiecare este liber să judece după propria lui raţiune. Dar iată ce i s-a petrecut asemănător într-o zi sfintei Celia Barbieri, (1847-1870), tânăra fondatoare a grupării "Micile Surori ale Maicii Domnului a celor Îndureraţi":
"Eram bucătăreasă. Într-o dimineaţă am descoperit că nu mai aveam deloc provizii în casă şi nu aveam din ce să gătim. Puteam spune că trăiam în fiecare zi din ceea ce ne trimitea Providenţa lui Dumnezeu.
M-am prezentat la fondatoare cu o sticlă care mai conţinea puţin ulei:
-Asta este tot ce avem pentru astăzi. Ce să facem?
 -Cu acest ulei haide să alimentăm candela pentru sfântul Francois de Paule, a răspuns ea....
Am executat ordinul cu pioşenie. Îmi amintesc foarte bine că în timp ce aprindeam lampa mă adresam sfântului Francois ţintind icoana lui cu degetul: "Trebuie să reuşeşti să ne ajuţi!" După câteva ore, am auzit o bătaie la poartă. Deşi nu era serviciul meu (deoarece fiecare aveam sarcini bine definite) am mers să deschid eu însămi şi am fost foarte bucuroasă să găsesc în faţa porţii un om care purta un coş imens plin cu bunătăţi de la Dumnmezeu: făină, pâine, vin şi tot felul de alte provizii. Am efectuat pentru el anumite munci timp în care am reuşit să îl întreb:
-Ne-aţi dat această hrană ca plată pentru muncile pe care le facem pentru dumneavostră?
 -Nu, plata va veni mai târziu. Aceasta este doar o donaţie pe care am fost inspirat să o fac pentru voi astăzi."
 Intervenţii asemănătoare providenţiale au punctat primii ani ai orfelinatului fondat de venerabila Elena Aiello (1898-1961) în 1928:
"În martie 1934, trebuia să îi plătim un chintal de ulei lui Pietro Rizzo, din Montalto, iar sora Elena nu ştia cum să facă aceasta. În timpul sărbătorii sfântului Iosif, ea l-a invocat cu umilinţă să intervină şi la puţin timp după aceea un binefăcător a sosit la orfelinat aducând o donaţie care valora exact cât chintalul de ulei datorat."
 Altă dată, ne lipseau toate cele trebuincioase prânzului:
"Sora Elena a văzut apropiindu-se câteva fetiţe care o anunţau că nu mai este nimic de mâncare în bucătărie, în afara câtorva paste. Sora Elena le-a mângâiat pe cap şi le-a trimis să se roage în capelă asigurându-le că Dumnezeu are grijă de ele..
Cu câteva minute mai târziu, comisarul poliţiei s-a prezentat la poartă cu 18 kilograme de peşte. El a fost foarte emoţionat să asculte povestea sorei Elena care i-a spus că fetiţele se rugau în capelă ca Dumnezeu să le trimită de mâncare. Mai târziu, intrând acolo, el le-a găsit îngenuncheate în faţa icoanelor."
 (Ibid, p.153)
 În alte situaţii când ne aflam fără pâine, sora Elena şi-a dublat credinţa în miracole şi deşi am traversat un război împreună mereu Dumnezeu ne-a dat pâine chiar şi atunci când de fapt costa foarte mult:
"Nu mai aveam pâine iar sora contabilă s-a adresat surorii Elena care nici ea nu mai avea nici un ban. Elena a plecat atunci spre brutărie pentru a face un credit. Ajunsă acolo, sora nu a îndrăznit să îşi pună în aplicare intenţiile şi s-a întors la Institut fără pâine. La ora prânzului, ea a început să intoneze după bunul ei obicei benedictin un imn de slavă către Cer şi a ridicat ochii spre Dumnezeu implorâmdu-i ajutorul. Chiar în acel moment un gardian civil a sunat la poartă şi le-a adus copiilor treizeci de kilograme de pîine care fusese rechiziţionată chiar în acea dimineaţă."
 În aceeaşi epocă tragică în care Spania se afla în ruine şi în care începea să se adune în urma războiului civil, stareţa Clara de la Concepcion Sanchez Garcia (1902-1973) "a folosit" în acelaşi mod credinţa tinerelor sale călugăriţe:
 Într-o zi, mânăstirea nu avea deloc pâine într-atât încât foamea tortura deja tinerele adolescente:
 "Ea suferea foarte mult datorită situaţiei de foamete şi îl ruga în continuu pe Dumnezeu să o ajute să le hrănească pe călugăriţe şi mai ales pe cele mai tinere care erau în pericol să îşi piardă sănătatea datorită înfometării. Ea ne-a organizat pe toate în cor şi am început să ne rugăm împreună cu voce tare la Iisus ca să ne dea alimente: ulei, linte, pâine etc. Ea ne spunea: "Repetaţi după mine! Doamne Dumnezeule, dă-ne pâine!"Şi strigaţi tare, din tot sufletul şi cu multă încredere. De fiecare dată când ne-am rugat în acest fel lucrurile pentru care ne-am rugat au venit în moduri suprinzătoare. De exemplu, o persoană a sosit la poartă şi ne-a spus: "Cred ca aceste legume vă vor face plăcere, Dumnezeu m-a inspirat să vi le aduc!"
 Este dificil să ne încăpăţânăm să vedem în toate aceste incidente repetate doar concidenţe sau fructe ale hazardului. În schimb, se observă oare cu ochiul liber ceva supranatural în cazul lui Benoit Joseph Cottolengo, care într-o zi nu mai putea face datoriilor şi a rezolvat situaţia în modul următor?
"Brutarul care susţinea cu pâine Piccola Casa (această instituţie adăpostea şi hrănea gratuit sute de copii săraci şi abandonaţi) se afla în situaţia neplăcută în care era forţat să îşi închidă magazinul din lipsă de fonduri deoarece servitorul Domnului nu îşi achitase datoriile faţă de el. După mai multe cereri făcute în van faţă de acesta, el a început să se roage seara acasă cu tot sufletul ca să găsească o soluţie la situaţia în care se afla şi care părea fără ieşire. Deodată un necunoscut s-a prezentat înaintea lui şi i-a plătit toate sumele restante pe care Picola Casa nu reuşise să le achite până în acel moment, lăsând în grija lui semnarea ultimei chitanţe şi restituirea ei către servitorul Domnului."
 Sfântul îşi propusese în mod imperativ să se abandoneze Providenţei şi îi încuraja astfel şi pe alţii:
"Creditorii ştiu ce au de făcut..ei ştiu că noi nu avem venituri fixe şi că nu avem nimic, ei trebuie să ştie că eu mă bazez doar pe Providenţa Divină. Dacă creditorii sunt de bună credinţă ei trebuie să fie convinşi că un preot niciodată nu are intenţia să le înşele aşteptările şi că Providenţa Divină nu apelează la tertipurile bancherilor: Dumnezeu îi recompensează întotdeauna pe cei care îi ajută cu ceva pe cei săraci."
 În realitate, această încredere deplină în Divina Providenţă a fost întotdeauna răsplătită:
"Îmi amintesc că servitorul lui Dumnezeu mi-a spus de mai multe ori (chiar şi în prezenţa altor creditori) că înainte de a ne cere banii înapoi ar trebui să mergem la slujbă; el ne trimitea apoi la slujba şi dacă nu reuşeam să obţinem banii pe vreo altă cale providenţiala ne trimitea înapoi la biserică pentru a ne ruga în continuare, spunând de exemplu Salve Regina a la Consolata. Ne spunea să revenim ulterior la el sperând că între timp vom primi ajutor de la Divina Providenţă."
 Preotul apela mereu la rugăciuni şi la implorarea graţiei divine pentru că efectiv toate mijloacele umane pe care le avea la dispoziţie se epuizau foarte uşor :
 "Într-o seară de toamnă a anului 1836, dacă îmi amintesc corect, m-am prezentat în faţa servitorului lui Dumnezeu pentru a-i explica ca a 2-a zi dimineaţa la ora 8 fix trebuia neapărat să le dau muncitorilor mei salariile care se ridicau la un total de 4.000 franci. Nu aveam aceşti bani şi mă aşteptam să primesc de la preot o parte din ei pentru că el era principalul meu debitor. La fiecare cerere a mea de acest fel preotul îmi sugera să ne rugăm împreună Divinei Providenţe asigurându-mă că nu ne va dezamăgi. Era deja foarte târziu, aproape 9 seara, şi noi nu primisem încă banii de nicăieri. Preotul m-a trimis atunci acasă întrebându-mă la ce ora trebuie să efectuez plata a 2-a zi şi i-am reamintit că la ora 8 dimineaţa. El mi-a sugerat atunci să amân plata până la ora 9 făcându-mă să cred că până atunci el va rezolva totul. M-am întors acasă liniştit, deşi drumul a fost foarte greu pentru că începuse o ploaie torenţială. De aceea am ajuns cu o jumătate de ora mai târziu şi acolo l-am găsit pe domnul Giovanni Battista Pantas care mă aştepta şi care era unul dintre colaboratorii mei dintr-o anumită întreprindere. El venise pur şi simplu să-mi reamintească că nu mai îmi plătise fondul de rulment de mult şi în felul acesta mi-a pus la dispoziţie 4.000 franci."
 Servitoarea Domnului Teresa Solari (1822-1908), discipola sfântului Benoit-Joseph Cottolengo şi fondatoarea unui orfelinat numit La Petite Maison de la Providence în oraşul Genes manifesta la rândul ei o încredere deplină în Divina Providenţă:
"Într-o zi orfelinatul se pregătea pentru celebrarea unei slujbe dar nu avea lumânări şi nici bani ca să le cumpere. Fiind informată de aceasta situaţie critică, maica Solari a răspuns "Dumnezeu ne va ajuta !" şi trebuie să admit că această credinţa a ei a avut efect. La sfârşitul zilei preotul San Giacomo a invitat copiii de la orfelinat să-l însoţească la o slubă funebră care s-a celebrat în parohia lui. Copiii au acceptat cu dragă inimă şi pentru ajutorul lor au primit o sumă de bani şi o anumită cantitate de lumânări pe care capela a dăruit-o cu generozitate orfelinatului."
 Alta dată vinul pentru slujbe era cel care lipsea sau uleiul pentru candele iar când măicuţele s-au adresat Teresei Solari ea a răspuns în acelaşi mod :"Providenţa ne va ajuta". La nici o zi de la această rostire o doamna sau un domn vizita de obicei orfelinatul aducând o damigeană cu vin sau o sticlă cu ulei:
"La trezire doamna respectivă a simţit un impuls imperativ în sufletul ei ca şi cum o voce interioară i-ar fi spus: " Du-i nişte vin Teresei!".
 Doamna a vrut să amâne această acţiune dar chemarea interioară s-a repetat de mai multe ori în acea zi şi nu s-a liniştit până ea nu a dus o anumită cantitate de vin orfelinatului."
 O aventură asemănătoare i s-a petrecut şi preafericitei măicuţe Jeane Chanay (1795-1853), fondatoarea Ordinului surorilor Sfântului Iosif din Bordeaux:
"Provizia de vin este pe terminate, măicuţă dragă!", i-a reamintit stareţei sale sora Marie Ghertrude care se ocupa cu magazia.
 "Bine, fata mea!" a răspuns calmă măicuţa sfântului Josif ridicând un pic capul. "Mişcă un pic de butoi! Se va petrece ceea ce trebuie să se petreacă!"
 "Am tot ridicat de butoi până când într-o bună dimineaţă chiar s-a golit. Cum să facem rost de alt vin ca să-l sfinţim şi să-l dăm surorilor noastre bolnave?"
 Imperturbabila, măicuţa Jeane a răspuns: "Nu te ingrijora, draga mea, o să avem şi vinul."
 Cu o jumătate de oră mai târziu, sora Marie Ghertrude a revenit să-i reîmprospăteze stareţei memoria.
 "Mă gândesc, mă gândesc la acest lucru, fata mea" a răspuns stareţa cu blândeţe. Între timp măicuţa Jeane s-a adresat Cerului dar şi Pământului şi astepta un miracol, pentru că nu mai aveau nici un ban în casă. Spre prânz măicuţa superioară şi-a început rugăciunile rămânând în acelaşi timp plină de pace "Doamne Dumnzeule", spunea ea, "ajută-mă pentru că am promis în numele tău. Numai Tu ma poţi ajuta să-mi ţin promisiunea!".
 O dată încheiată această rugăciune a sosit la poarta mânăstirii domnişoara Guyon, o persoană caritabilă din oraş care a început să le reproşeze măicuţelor cu amabilitate: "Ah! Măicuţa mea trebuie să fie din nou vina dumneavoastră. Domnul nostru m-a însărcinat cu o rugăminte! Nici nu am ajuns bine de dimineaţă la capelă ca să-mi fac rugăciunile că a şi început să mă obsedeze gândul că nu mai aveţi vin. "Du-i nişte vin măicuţei Sfântului Iosif!" am auzit cu claritate in inima mea. Am crezut că mi se pare şi am vrut să mă gândesc la altceva. Degeaba. Era imposibil să-mi mut gândul, aşa că la sfârşitul slujbei, foarte confuză, am ieşit din catedrală şi am venit aici. E adevărat că aveţi nevoie de vin?"
Măicuţa Sfântului Iosif a ascultat-o surâzând.
 "Zâmbiţi, măicuţa mea, deci este adevărat că aveţi nevoie de vin."
 "Domnişoară" a răspuns maica stareţă, "faceţi cum vreţi, nu eu sunt cea care v-a cerut vinul, a-ţi primit doar o inspiraţie."
 "Dar chiar aveţi nevoie de vin?"
 "Da domnişoară, azi dimineaţă am constatat că s-a terminat şi ultima picătura."
 "Bine, atunci am înţeles, am avut deci o percepţie reală. Am nevoie doar de nişte oameni care să aducă un butoi de vin pentru că servitorii mei nu sunt acasă."
 "Mergeţi în pace" a răspuns maica superioară, "veţi găsi în faţa porţii dumneavoastră doi oameni care vă vor cere de lucru."
 Lucrurile s-au petrecut întocmai şi la cină chiar şi măicuţele şi-au permis un pahar cu vin."
 Aceasta nu a fost singura dată când maica Sfântului Iosif a primit astfel de ajutoare providenţiale:
"Într-o dimineaţă, pe la ora 11:30, sora bucătăreasă a venit s-o prevină pe maica superioară că nu mai avea din ce să gătească pentru prânz.
 "Atunci hai să mergem toate la capela ca să ne dăm examenul" a comandat măicuţa sfântului Iosif. Pe la ora 12:00 ne-am dus ca de obicei din capelă în sala de mese care era foarte strâmtă şi care servea de asemenea şi ca dormitor comun. Maica superioară a început o rugăciune specială pentru binecuvântarea mesei. Sora Wilfred şi sora sfântului Stanislas păstrau tăcerea. Deodată maica stareţă le-a văzut râzând în glugă.
 "Ce-aţi găsit de râs? a întrebat ea un pic severă.
 "Maica noastră, dar ce binecuvântaţi acolo, nu este nimic pe masă!"
 Maica superioară a deschis apoi larg poarta capelei, a privit spre altar şi s-a adresat Domnului cu familiaritatea ei obişnuită.
 "Vedeţi, Domnul meu, servitoarele voastre nu au credinţă. Arătaţi-le vă rog puterea Voastră, veniţi să ne ajutaţi şi ele vor învăţa să se încreadă în bunătatea Voastră."
 Acestea fiind spuse a închis poarta şi s-a aşezat la locul său rugând-o pe una dintre surori să lectureze rugăciunea obişnuită dinaintea mesei. Aproape imediat după aceea soneria a anunţat o vizită. Servitoarea doamnei Raige, o vecină din apropiere, adusese 3 porţii de mâncare pentru cele 3 surori. În momentul în care a vrut să se aşeze la masă doamna Raige s-a gândit că probabil surorile nu au ce mânca în acea zi şi atunci le-a trimis la fiecare câte 2 feluri de mâncare."
 Asemenea fapte miraculoase nu aparţin numai trecutului îndepărtat ca să avem tendinţa să le considerăm fapte legendare. De exemplu, părintele Frank Solano Casey (1870-1957) stareţ la mânăstirea Capucinilor din Detroit, Statele Unite şi director al Ordinului Treimii a organizat în 1929 împreună cu confraţii săi un restaurant gratuit pe nume Soup Kitchen, în care oferea săracilor şi copiilor abandonaţi cel puţin o masă pe zi:
"Într-o zi părintele Herman şi-a dat seama că nu mai era aproape deloc pâine pentru Soup Kitchen. Preocupat el a ieşit din sala Ordinului Treimii şi a trecut în biroul părintelui Solano ca să-l anunţe că nu mai e pâine. Fratele Solano s-a ridicat, a făcut o cruce în direcţia bucătăriei şi l-a invitat cu amabilitate pe bucătarul Herman să se abandoneze în braţele Providenţei. După puţin timp un om a bătut la poartă şi a adus un coş enorm de pâine proaspătă care provenea de la o brutărie din oraş. "Pur si simplu camionul meu e prea plin!", a spus el."
 Francisco Mendes Casariego (1850-1924), fondatorul Ordinului Surorilor Trinitare din Madrid a fost şi el obişnuit cu asemenea clipiri de simpatie ale ochilor Providenţei:
"În decembrie 1894, el a notat în jurnalul mânăstirii că a primit un coş cu pâine" exact în ziua în care nu mai aveau bani ca să cumpere". Cu 2 luni mai târziu el a notat din nou în jurnal faptul că un băieţel a sosit la poarta mânăstirii aducând un sac mare cu pâine albă proaspătă," precis în ziua în care nu mai aveau cu ce să plătească brutarul".
 Astfel de evenimente au avut loc frecvent scutind-o de suferinţă pe sora contabilă, care a învăţat de la maestrul ei să se abandoneze Providenţei. Ea a mărturisit că învăţase să meargă mai mereu pe un fir subţire de credinţă, asemenea circarilor. Ea a întalnit într-o zi un om pe stradă:
"-Sunteti Trinitară? a întrebat el.
-Da .
 -Vă rog să-i daţi atunci acest plic părintelui Francisco.
 Când părintele a deschis plicul, ochii i s-au umplut de lacrimi, relatează un martor. El ascundea 8000 pesetas. Aceasta era suma exact pe care Trinitarii trebuiau să o plătească brutarului care îi ameninţase că nu o să le mai furnizeze pâine dacă nu erau în stare să-şi plătească datoria imediat."
 Un alt fapt asemănător a impresionat foarte profund întreaga comunitate a Trinitarilor:
"Comunitatea ducea lipsa de pâine. Nu le mai rămăseseră decât 13 pâini pe care părintele le păstra pentru a le da săracilor în fiecare marţi şi era exact ziua de marţi. M-am dus să expun situaţia părintelui şi să-i explic marea nevoie în care ne aflam. Era ora prânzului, călugăriţele şi fetiţele din orfelinat se aflau deja în sala de mese neştiind că nu mai este pâine. I-am cerut părintelui să doneze cele 13 pâini fetiţelor, dar el a refuzat pentru că acelea erau consacrate săracilor. După câteva momente de gândire părintele s-a retras în capelă. El a petrecut doar un sfert de oră imobil la picioarele altarului şi apoi s-a auzit sunând clopoţelul de la poartă. Am deschis şi am văzut un bărbat bătrân şi venerabil care semăna cu Sfântul Iosif. Fără să spună un cuvânt el ne-a dat un sac de mâncare şi ne-a arătat prin gesturi că trebuie să-l acceptăm şi să-l ducem la bucătărie. El nu a răspuns atunci când l-am întrebat cum trebuie să-i mulţumim şi a plecat fără să pronunţe un cuvânt."
 Misteriosul personaj adusese în acea seară de mâncare pentru întreaga comunitate şi pentru toţi copiii din orfelinat.
Binefăcători cereşti
Uneori donatorii generoşi par să vină din altă lume aşa cum i s-a petrecut odinioară fratelui Alfonso de Scalona(+1854), un fransciscan plecat să evanghelizeze indienii din Noua Spanie. Într-o zi în care se rătăcise în munţii deşertici din Flamanco, aflaţi la o anumită distanţă de Mexic, el îşi epuizase deja toate proviziile şi simţea că îşi pierdea rapid puterile datorită inaniţiei. Atunci un înger a apărut înaintea lui şi i-a adus o carafă cu apă proaspătă şi o pâine caldă. Întărit de această hrană cerească, piosul misionar a fost în stare să meargă din nou şi să găsească în sfârşit mânăstirea în căutarea căreia pornise.
 Cu doua secole mai târziu, sfântul Ignace de Laconi (1701-1781), fratele contabil al mânăstirii de capucini din Cagliari, în Sardinia, a fost scos dintr-o încurcătura asemănătoare de mesageri cereşti similari:
"Într-o dimineaţă, în timp ce Fratele Ignace întârzia să se roage în biserică, călugării din sala de mese au realizat că nu mai aveau deloc pâine pentru prânz. Fraţii au dat fuga atunci la servitorul Domnului pentru a-i expune întreaga problemă cu toate aspectele şi consecinţele ei şi pentru a-l mustra că neglijase acest aspect. Fratele Ignace a ascultat cu umilinţă situaţia şi s-a întors în biserică pentru a continua să se roage. După încă puţin timp, fratele bucătar a venit să îl anunţe pe Ignace că în bucătărie apăruseră doi adolescenţi aducând două coşuri imense pline cu pâini proaspete şi calde. În primul moment, bucătarul nu a realizat că este vorba de un miracol şi a vrut să îi recompenseze pe cei doi tineri. Dar el i-a căutat preutindeni şi nu i-a mai găsit şi nimeni nu ştia pe unde intraseră şi pe unde ieşiseră din mânăstire. Confuz, Fratele bucătar a alergat atunci la Fratele Ignace şi s-a aruncat la picioarele lui pentru a-i cere ierare. Servitorul Domnului i-a răspuns: "Dragul meu frate, să nu mai fiţi niciodată neîncrezător în Providenţa Divină..ea nu îşi abandonează niciodată servitorii."
 În acest caz, ne gândim bineînţeles la îngeri veniţi din Cer. Dar de unde apăruseră pâinile? Noi credem că ele au apărut din aceeaşi sursă din care Fecioara Maria a materializat inelul de aur pe care i l-a oferit sfântului Benoit Joseph Cottolengo pentru a-şi plăti datoriile pe care le avea faţă de brutarul său. Binefăcătoarea celestă a fost primită în mânăstire de sora Gabriela care nu a bănuit identitatea ei cerească şi care a vut o surpriză extraordinară în momentul în care i s-a explicat ulterior cu cine stătuse de vorbă.
 Surorile preafericitei Benedetta Cambagio (1791-1858) şi-au dat seama mult mai repede de identitatea donatoarei miraculoase care venise să le viziteze:
"O doamnă necunoscută de o frumuseţe extraordinară, îmbrăcată ca o ţărancă, a intrat în mânăstire, a salutat-o pe Maica Stareţă şi a vorbit cu surorile pe care le-a întâlnit în calea sa şi cărora le-a oferit un coş uriaş cu fructe coapte şi delicioase. În timp ce se retrăgea spre ieşire, surorile au întrebat-o de unde vine şi ea le-a răspuns că vine "de sus", după care a dispărut imediat."
 Tot Fecioara Maria a fost aceea care a venit să îi aducă alimente lui Edvige Carboni, când nu se mai găsea de mâncare în casa ei datorită problemelor financiare ale familiei sale:
"Altă dată, mai precis pe 12 septembrie, când se sărbătorea Sfântul Nume al Mariei, Fecioara Maria a venit în casa noastră şi i-a adus lui Edvige un pachet uriaş de biscuiţi de Savoia."
 Donatorii şi darurile lor sunt în fiecare caz variate şi pline de originalitate:
"Am asistat de mai multe ori la apariţia miraculoasă a tot felul de alimente: cafea, vin, lichioruri, prăjituri etc..Ea (Edvige) primea aceste cadouri celeste de la Iisus, de la Fecioara Maria, de la sfânta Ana, de la sfânta Agnes, de la sfântul Dominic Savio, de la sfântul Ioan Bosco"
 În ultimii ani de viaţă ai servitoarei Domnului Edvige Carboni, Sfântul Dominic Savio era cel care venea cel mai des ca să o viziteze acasă:
"Pe 28 ianuarie 1950, mă aflam la bucătărie când am auzit soneria. M-am dus să deschid uşa şi l-am primit pe Dominic Savio care era bine îmbrăcat cu un pantalon şi o vestă de culoarea gri deschis. El mi-a zâmbit şi mi-a spus:
 "Am venit să vă aduc un mic cadou ţie şi Paolinei." Şi mi-a dat un pachet de cafea naturală. "Puteţi să le oferiţi din cafeaua aceasta şi miniştrilor Domnului, preoţii cei săraci, pe care îi cunoaşteţi."
 De îndată ce a pronunţat aceste cuvinte, Sfântul Dominic Savio a dispărut, lăsând în inima mea o bucurie imensă."
 Câteodată, darurile celeste sunt de o delicateţe cu totul deosebită, aşa cum au fost în ziua în care Edvige era bolnavă:
 "Într-o seară, Sfânta Tereza a Pruncului lui Iisus a apărut în faţa mea şi a început să îmi presare pe pat petale proaspete de trandafiri. Apoi a dispărut brusc, ca o boare din altă lume..."
 Altădată, Edvige a primit buchete de violete sau crini. Florile erau de fiecare dată reale, tangibile, parfumate şi puteau fi dispuse în diverse vaze.
 Fenomene asemănătoare s-au petrecut şi misticei Maria Concetta Pantusa (1894-1953).
"Era în anul 1939 când au căzut pentru prima oară flori pe Maria Concetta, în mansarda ei din via S. Caterina. Semănau cu fulgi mari de nea care cădeau din plafonul total închis al camerei sale şi se depuneau pe părul şi pe veşmintele ei. Martorii acestei prime minuni florale au fost sora Speranza şi copii de la orfelinat care au început să bată din palme la vederea spectacolului insolit. Îngerul ei păzitor era cel care răspândea petalele prin cameră şi peste ea. Alte flori i-au fost dăruite ulterior şi de sfânta Gemma Galgani, de sfântul Paul al Crucii şi de Sfânta Maria Goretti şi chiar de Iisus însuşi."
Sursa:angelinspir.ro