Zanele(elfii si silfii)

Zanele (elfii si silfii)

Zânele sunt spiritele subtile ale aerului, elementul cu cea mai înaltă vibraţie din cele patru. Se spune că trăiesc în păduri sau pe vârfurile munţilor. Ele iau forme umane, dar numai pentru scurte perioade de timp. Sunt volatile şi schimbătoare ca şi elementul pe care îl reprezintă.
 Vântul este vehiculul lor special. Ele operează cu substanţele gazoase şi eterurile de pe Pământ. Au aripi, semănând cu heruvimii. Datorită legăturii lor cu aerul, care este asociat aspectului mental, una din funcţiile lor este de a-i ajuta pe oameni să primească inspiraţia divină în toate domeniile, dar în special în cel artistic.
 Rudolf Steiner spune despre ele: “Planta care creşte astfel, învăluită în visul ondinelor, intră acum într-un nou domeniu, cel al spiritelor aerului şi căldurii. Vechea spiritualitate a numit aceste spirite ale aerului, silfe. Ele sunt cunoscute şi sub multe alte denumiri.
 Mediul propriu silfelor este aerul şi căldura, dar aerul fiind impregnat din toate părţile de lumină, ele tind cu toate forţele lor spre aceasta, unindu-se cu ea până la un anumit punct. Ele sunt foarte sensibile la modificările şi mişcările de natură subtilă, dar de mare anvergură, care se produc în sânul atmosferei. Zborul rândunelelor, pe care le vedem primăvara sau toamna, brăzdând aerul, propagă în aer o puternică vibraţie. Acest curent de aer născut astfel, nu numai de fiecare pasăre, ci de întreaga atmosferă ce le înconjoară, este percepută de către silfe ca o sonoritate. Ceea ce aud ele, apare ca o “muzică a sferelor”. Şi din zborul pescăruşilor ce se joacă în jurul unei nave care înaintează pe mare emană pentru ele un sunet spiritual, o muzică spirituală. Silfele trăiesc în acest sunet. Vibraţia aerului este patria lor. Absorbind sonoritatea produsă de curenţii de aer, ele se impregnează de forţele luminii, de tot ceea ce transmite lumina astfel aerului. Silfele cufundate, mai mult sau mai puţin într-o stare de somnolenţă, resimt o stare de mulţumire la apropierea păsărilor care zboară. Când sunt lipsite de această prezenţă, ele par că pierd simţul de orientare, se simt pierdute.
Pentru că îşi aprind eul de la lumina exterioară, silfele pot fi purtătoarele iubirii cosmice. Ele sunt mesagerele dorinţelor şi a dorului, şi a gândurilor de dragoste din univers.
 Dacă am întreba o pasăre cine a învăţat-o să cânte, ea ar răspunde că silfele sunt inspiratoarele ei. Aceste spirite ale aerului trebuie să aducă plantelor nu doar lumina, ci şi iubirea. Astfel, lumina din plantă este forţa silfelor. Substanţele urcă în plante, sunt elaborate de ondine şi transformate de silfe cu ajutorul luminii, extrăgând astfel planta arhetipală, ideală.
 Aşa cum spiritele focului au corespondent lumea insectelor, spiritelor aerului li se asociază lumea păsărilor.
 Păsările murind au ca misiune să transporte în lumile superioare substanţa lor spiritualizată, sustrasă pământului. Pentru aceasta, păsările au nevoie de ajutorul silfelor. Acestea străbat în toate sensurile această substanţă astrală, zboară prin ea, planează, se dăruiesc oarecum ei şi culeg ultima suflare a păsărilor care mor. Însufleţite apoi de o nostalgie arzătoare, ele poartă această substanţă spre cer, oferindu-se îngerilor.
 Clarvăzătorul participă în astfel de momente la un spectacol grandios: în timp ce pasărea îşi dă ultima suflare, această substanţă astrală lăuntric luminoasă se înalţă în aer. Silfele, ca nişte străfulgerări albăstrii, o absorb, iar albastrul se transformă atunci în verde, apoi în roşu. Ele se înalţă, cu rapiditatea fulgerului, către sferele înalte. Acolo, sus, devin substanţa subtilă pe care o respiră îngerii.
 Îndemnul lor pentru fiinţele umane este: „Trăieşte cu bucurie, creând respiraţia existenţei!”
 Totodată, despre ele însele spun:
„Noi aspirăm forţa vitală a aerului,
 Ce ne umple cu iubirea lui a fi”.
Pretutindeni în lume, bătrânii povestesc despre întâlniri frecvente cu aceste fiinţe misterioase, asemănătoare oamenilor, dar mai micuţe. Ele aveau în vremurile de demult un rol activ în existenţa de zi cu zi a oamenilor şi se punea mare preţ pe păstrarea unor legături de prietenie cu acestea. În societăţile tribale şi în toate regiunile lumii în care civilizaţia nu a pătruns încă, existenta zânelor şi a altor spirite ale naturii este unanim acceptată, existând chiar diferite metode tradiţionale de a le contacta. Pe măsură ce legăturile dintre oameni şi natură (şi implicit, spiritele ei) au slăbit, se pare că rasa micuţelor zâne s-a retras în regiunile mai sălbatice şi puţin locuite ale planetei.
 Dr. Ingram, un faimos predicator care a murit la vârsta de 103 ani, în 1879, se spune că le-a alungat pe ultimele zâne din Insulele Shetland, forţându-le să se mute în Insulele Faroe. John Nicholson, autorul unei culegeri de poveşti şi legende din ţinutul Shetland, deţine această informaţie de la un locuitor al insulei, care, la rândul său, o aflase de la o bătrână zână, prea slăbită sau prea încăpăţânată pentru a pleca împreună cu ceilalţi ai ei.
 O teorie destul de răspândită referitoare la spiriduşi şi zâne a fost propusă de David MacRitchie, în 1890. El a presupus că misteriosul popor Fin, cunoscut în tradiţiile din nordul Scoţiei (spiriduşii), precum şi celelalte “spirite ale naturii” sunt reminiscenţe ale popoarelor finice sau ale eschimoşilor, ori ale altor rase aborigene scunde, care nu s-au stins, ci s-au retras în tumuli străvechi şi în locuri subterane din zone îndepărtate. Această teorie ar fi plauzibilă, în unele cazuri, dar nu explică majoritatea apariţiilor zânelor. O altă sugestie a fost dată de reverendul Sabine Baring-Gould, un folclorist din sec XIX. În copilărie, el vedea zâne alergând şi jucându-se printre cai, atunci când stătea la soare, pe capra trăsurii tatălui său. El i-a spus acestuia despre cele văzute, iar acesta l-a luat în trăsură, unde razele soarelui nu mai pătrundeau, iar viziunea a pălit. Aceasta l-a făcut pe băieţel să creadă că apariţiile zânelor erau cauzate de soare sau lumină. Totuşi, nici această ipoteză nu justifică pe de-a-ntregul de ce oameni diferiţi au văzut zânele în aceleaşi forme; explicaţia lui a fost că, de obicei, copiii văd zânele sub formele pe care ei le cunosc din poveşti şi din ilustraţiile acestora.
 În sprijinul teoriei lui Baring-Gould vin numeroase cazuri de apariţii care debutează cu viziunea unei lumini stranii. Un exemplu este povestea relatată lui W.Y.Evans-Wente, un bun cunoscător al tradiţiilor celtice şi tibetane, de către T.C.Kermode, un membru al parlamentului din Insula Man. Acesta se plimba însoţit de un tânăr prin ţinut, într-o noapte de toamnă, când însoţitorul său privi înspre râuleţ şi exclamă: ”Uite zânele! Le-ai mai văzut vreodată?” Kermode s-a uitat şi a văzut ”un cerc de lumină supranaturală, despre care acum ştiu că este lumina astrală sau Lumina Naturii, aşa cum este numită ea de către mistici, şi în care spiritele devin vizibile.”
 În cercul de lumină el a văzut venind câte 2-3 “o mare mulţime de fiinţe micuţe îmbrăcate în roşu. Ele se mişcau înainte şi înapoi prin cercul de lumină “. Când prietenul lui Kermode a strigat şi şi-a agitat bastonul, zânele au dispărut.
 Alte apariţii totuşi nu pot fi explicate de această teorie a lui Baring-Gould. Vom relata în continuare o astfel de întâlnire.
 Zânele produc transformările cele mai extraordinare şi satisfac sau risipesc într-o clipă dorinţele cele mai arzătoare. Sunt de multe ori considerate a fi mesagere între lumi (lumea fizică şi astrală). Ele sunt înzestrate cu darul magiei. Materializări de obiecte, telekinezie, călătorii instantanee în plan fizic sau în tărâmurile subtile prin intermediul faliilor temporale, sunt doar câteva din iniţierile pe care cel pregătit le poate primi prin intermediul zânelor.
 Asociaţi aerului, elfii sunt de origine nordică şi sunt corespondenţii zânelor. Se spune că obişnuiesc să danseze pe pajişti, în poiene, în păduri, în timpul nopţii, părând a-i chema pe oameni a li se alătura. Sunt descrişi ca fiind mici ca dimensiuni, încântători, capricioşi, vaporoşi. Stârnesc vise de iubire şi pasiuni pline de candoare. Au o mare forţă de fascinaţie şi puterea de a deschide porţi zăvorâte, de a trece dintr-un univers în altul. Este necesară manifestarea unui bun control de sine şi a spiritului de discernământ pentru a menţine o legătură armonioasa cu aceste entităţi ale elementului aer.
 O altă relatare legată de zâne se referă la anul 1998. Atunci, cu ocazia unei expoziţii a muzeului Maux din Douglas (Ins. Man), au fost înregistraţi câţiva dintre ultimii vorbitori ai dialectului celtic Maux. Un bătrân fierar, care nu-şi părăsise niciodată satul, se plângea că de când acest dialect celtic nu mai era folosit, oamenii încetaseră să mai vadă zâne aşa cum le vedeau în trecut. El însuşi recunoştea că nu le mai văzuse de peste 30 de ani.
 Maurice Magre spune în cartea sa Cheia lucrurilor ascunse: “Legendele vorbesc întotdeauna despre dansurile zânelor pădurii sau ale piticilor Pământului; toţi acei cărora li s-a îngăduit să vadă Spiritele Naturii spun că au o fire veselă. Natura îşi desăvârşeşte opera în bucurie, sentiment care predomină pe măsură ce conştiinţa se dezvoltă în dimensiunile superioare. Germinările şi înfloririle sunt opere de bucurie. Pătrunderea rădăcinii, urcarea sevelor, creşterea frunzelor sunt simţite afectiv de sufletul copacului, ca o dilatare euforică şi această fericire are virtuţi comunicative. Ea se poate transmite omului; dacă el poate găsi un punct de contact între fericirea vegetală şi propria lui inimă”.
 El adăugă: “În vremea când pădurile erau liniştite şi când vegetaţia se dezvolta liber, chintesenţa vie a copacilor se materializa şi putea deveni vizibilă pentru anumiţi oameni ajunşi la clarvederea lumii mai subtile care ne înconjoară. Toţi oamenii primitivi vorbesc despre aceste creaturi timide, binevoitoare, care sunt spiritele Naturii. Nimfele, driadele sau zânele sunt astfel de fiinţe, dar ne-am obişnuit să le considerăm pur mitologice.”
 Un exemplu ilustrativ de mod de comunicare cu Spiritele Naturii, dar şi cu entităţile angelice este dat de Peter Caddy, familia sa şi prietena acestora, Dorothy MacLean. Aceştia au fondat comunitatea de la Findhorn, iar mesajele transmise lor de către spiritele naturii au fost publicate în trei volume: Grădinile de la Findhorn, Magia de la Findhorn şi Spiritul Findhorn, la editura Harper &Row.
Findhorn rămâne o dovadă vie a faptului că entităţile angelice şi spiritele Naturii există şi că ele pot coopera cu oamenii care le invocă pentru a da naştere unor adevărate miracole palpabile, chiar în lumea fizică.

Adela Sîmbotin
Sursa:angelinspir.ro