Provocari si ideologii sectare la spiritualitatea ortodoxa
Introducere
Metamorfoza lumii europene de la epoca medivala la epoca moderna sau iluminista a secolului al XVIII-lea a atras dupa sine mutatii considerabile pe scena culturii europene.De la Dumnezeu s-a trecut la om, de la teologie s-a trecut la stiinta, si de la valorile spirituale s-a trecut la valorile materiale, ca tot atatea expresii ale culturii secularizate.
Cauza principala a acestor mutatii spectaculare este rezultatul unor conceptii materialiste despre univers, lipsite de suportul lor interior si spiritual in Dumnezeu, capabil sa mentina impreuna cerul cu pamantul, lumea vazuta cu cea nevazuta sau lumea naturala cu cea supranaturala.
A rezultat o conceptie mecanicista a universului, care supravietuieste pana astazi in teologia eterodoxa, dar este vorba despre o conceptie care are in vedere numai lumea vazuta, separata de cea nevazuta. In aceste conditii, nu este de mirare ca s-a pus in circulatie teoria dublului adevar, a unui adevar supranatural si spiritual, si a unui adevar natural si stiintific, care avea sa duca la conflictul dintre religie si stiinta.
Conceptia mecanicista a favorizat imensul progres stiintific si tehnologic pe care il cunoaste socitatea contemporana occidentala. Dar aceasta conceptie este cauza regresului spiritual si moral al lumii in care traim. Factorii economoci, financiari si politici au dobandit o importanta considerabila, in detrimentul preocuparii de ordin spiritual. Traim intr-o lume in care valorile materiale au triumfat asupra celor spirituale. Pe de o parte, asistam la victorii ale stiintei si tehnicii care depasesc cu mult cele mai optimiste asteptari ale veacului al XVIII-lea, dar, in viata lui interioara, omul se simte prins in ghearele unor forte irationale pe care nu le mai poate controla. Explozia de violenta si senzualitate, care se raspandeste peste tot in societate si cuprinde cercuri din ce in ce mai largi, constituie dovada concludenta a degradarii climatului spiritual al omului si al societatii contemporane1.
Pentru a ne da seama de consecintele si riscurile modernitatii pentru viata Bisericii si cea a omului contemporan, vom pune in evidenta trei mutatii principale pe care modernismul le-a introdus in cultura contemporana.
In primul rand, modernitatea a transformat centrul de gravitatie al lumii de la Dumnezeu la om, astfel ca omul se simte atat de autonom in fata Divinitatii, incat considera vointa lui Dumnezeu ca un fel de atentat impotriva propriei lui libertati. In aceasta conceptie antropocentrista, omul se realizeaza prin el insusi, fara ajutorul lui Dumnezeu.
In al doilea rand, modernitatea a introdus o separatie artificiala intre domeniul public si cel privat, care se manifesta prin tendinta de a elimina religia din viata sociala si de a transforma societatea intr-un domeniu rezervat, cu precadere, preocuparilor de ordin economic, care il determina pe om sa uite de valorile spirituale, care il inalta spre asemanarea cu Dumnezeu, si sa se lanseze intr-o cursa frenetica dupa bunurile materiale ale acestei lumi, care nu vor fi niciodata capabile sa stavileasca setea lui dupa eternitate.
In al treilea rand, modernitatea a separat omul de natura inconjuratoare si l-a transformat in stapanul absolut al naturii, considerand ca rolul omului este cel de a impune naturii propriile lui legi, diferite de cele ale lui Dumnezeu, si de a modela si exploata natura potrivit dorintei lui de profit si dominatie pamanteasca, ducand la aparitia crizei ecologice contemporane si putand duce la subminarea vietii si existentei umane.
Adunarea generala a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Canberra (1990) considera ca modernismul si secularizarea sunt rezultatul unei fatale erori teologice, care a confundat transcendenta lui Dumnezeu cu absenta Sa din creatie. Cu alte cuvinte, Duhul lui Dumnezeu a fost eliminat din creatie, iar cosmosul, ca si omul, a devenit autonom2 .
Cu toate acestea, au inceput sa apara semne de speranta acolo unde ne asteptam mai putin, in domeniul fizicii fundamentale, care a depasit existenta lucrului in sine si a relatiilor mecaniciste dintre lucruri, de cauza si efect, promovate de fizica clasica. Noua fizica a descoperit ca nu exista lucruri in sine, ci toate se afla intr-o relatie de reciprocitate, pentru a construiacea ordine interiora si profunda a universului de care vorbeam mai sus. Sigur, exista opinia ca rezultatele fizicii cuantice pot fi interpretate si folosite de fiecare, dupa bunul sau plac, asa cum se si intampla in realitate3 .
Omul nu a fost creat ca sa vorbeasca cu sine insusi si sa se secularizeze, ci ca sa fie partener de dialog al Creatorului sau si inel de legatura intre Dumnezeu si lume, cu radacini adanc infipte in realitatea cosmica, dar si in cea treimica, ca sa transfigureze creatia in Hristos. In aceasta viziune teologica, lumea nu mai ramane inchisa in ea insasi, ci deschisa transcendentului, cu toate consecintele care decurg de aici.
I.Secularizarea
Un colocviu organizat de KEK (Conferinta Bisericilor Europene) asupra misiunii crestine intr-o Europa in muta-tie reia un citat al unui teolog protestant mai cunoscut, Fr. Gogarten, si spune urmatoatrele despre originea procesului de secularizare: “Secularizarea este consecinta libertatii din partea fiintei umane fata de lume si fata de dominatia acesteia asupra lui. Aceasta exigenta a libertatii duce la secularizarea lumii, in sensul ca aceasta lume nu mai este o lume dominata si condusa de zei si de stapani. Lumea si tot ce contine ea devine acum un lucru disponibil. Ea este lume, lume seculara” 4.
Cu alte cuvinte, aceste consideratii vor sa arate ca datorita crestinismului s-a trecut de la o conceptie panteista despre lume, care confunda Divinitatea cu lume si teroriza omul prin sacralitatea ei, la o conceptie teista care desacralizeaza lumea si reda omului libertatea fata de ea.
Dar ce este mai grav in aceasta conceptie deista care izoleaza Divinitatea in transcendent, consta in faptul ca atribuie cunoasterii lui Dumnezeu o simpla dimensiune intelectualista si face abstractie de implicatiile ei morale si spirituale asupra intregii fiinte umane, adica atat asupra sufletului, cat si a trupului. In felul acesta cunoasterea lui Dumnezeu devine o problema de ordin teoretic si speculativ care nu mai intereseaza poporul.
Autonomia creatiei ca rezultat al izolarii Divinitatii in transcendent a dus inevitabil la autonomia omului si rasiunii umane fata de Dumnezeu 5.
Scolastica sub influienta aristotelica, evidentiaza si mai mult caracterul autonom al universului printr-o conceptie mecanicista, bazata pe existenta lucrului in sine si pe legaturile exterioare dintre cauza si efect, care face abstractie de prezenta lui Dumnezeu in universul fizic si fundamenteaza autonomia lumii in raport cu Dumnezeu. Totusi, in aceasta conceptie, ordinea supranaturala nu era considerata ca fiind opusa celei naturale, ci avea rolul de a contribui prin gratia divina la perfectionarea naturii 6.
Epoca luminilor a modificat sensul autonomiei pe care creatia o avea in teologia apuseana, transformand-o intrt-o autonomie care neaga existenta lui Dumnezeu si calitatea Lui de Creator si Proniator. Mai mult, s-a ajuns sa se considere ca “orice interventie a ordinii supranaturale in ordinea naturala este o violare a acesteia, punandu-se astfel bazele procesului de secularizare care a inchis omul in propria lui suficienta imanentista, cu tot cortegiul ei de consecinte negative pentru viata lui morala”.
Exista o mare diferenta intre scolastica si iluminism fiindca, diferit de primul care stie si de Ratiunea divina, cel de al doilea, din opozitie fata de autoritarismul ecleziastic, nu stie decat de ratiunea umana. Dar autonomia ratiunii proclamata de iluminism in urma formidabilei confruntari cu Biserica, isi afla originea intr-o teologie speculativa care a introdus separatie profunda intre ordinea naturala a omului si ce supranaturala a lui Dumnezeu.
Autonomia ratiunii umane, proclamata de iluminism, este rezultatul autonomiei creatiei fata de Dumnezeu.
Mergand mai departe, in aceeasi directie, putem spune ca atat izolarea Dumnezeirii in transcendent cat si autonomia creatiei fata de Ziditorul ei au determinar omul sa ia locul lui Dumnezeu pe pamant si sa domine lumea in numele Creatorului.
Nestavilita pofta de putere a fost cea de a face omul asemene lui Dumnezeu. Astfel fiinta umana a invocat puterea lui Dumnezeu ca sa dobanmdeasca o justificare religioasa pentru propriile lui interese, iar aceasta conceptie a fost mentinuta in crestinatatea europeana si americana (de Bisericile apusene) care ramane si ea vinovata pentru criza lumii de azi.
In virtutea poruncii de a stapanii pamantul, omul a crezut ca este chemat sa impuna lumii vazute propria lui ordine. Asa cum Dumnezeu a pus la baza lumii ordinea ei interiaora, rationalitatea creatiei, tot astfel omul, in calitate de chip al lui Dumnezeu, are rolul sa impuna lumii ordinea lui exterioara. Acesta tendinta isi gaseste expresia adecvata in sistemul kantian dupa care omul nu este chemat sa scota legile din natura, ci sa impuna naturii legea sau ordinea izvorata din mintea lui in care sunt date aprioric categoriile gandirii (cauzalitate, spatiu, timp). Este adevarat ca datorita acestei ordini pe care omul a cautat sa o impuna naturii vazute, a reusit sa realizeze un imens progres stiintific si tehnologic care, desi de multe ori s-a intors impotriva omului (bomba atomica), totusi a contribuit si la bunastarea omului (conditii civilizate de viata, combaterea maladiilor, prelungirea vietii).
Dar nu este mai putin adevarat ca aceasta ordine pe care omul a cautat sa o imprime lumi a intrat in conflict cu ordinea asezata de Creator la baza intregii creatii si a produs imensa criza ecologica, care polueaza natura si omul.”Este ingrozitor sa gandesti, spune CBE (Consiliul Mondial al Bisericilor), ca specia umana care intrat in scena istoriei si a creatiei cu numai 80.000 de ani in urma, atunci cand istoria planetei depasea 4 miliarde de ani, a fost capabila sa ameninte si sa submineze baza insasi a vietii intr-o perioada de 200 de ani, de la inceputul epocii industriale”.
Din cele expuse anterior s-a putut desprinde ca la baza procesului de secularizare se afla trei elemente, si anume: izolarea Divinitatii in transcendent, autonomia creatiei si a ratiunii umane, si, dominarea lumii de catre om. La originea acestui proces de secularizare nu se afla revelatia Noului Testament, fiindca Scriptura nu pledeaza niciodata in favoarea separetiei dintre creatie si Creatorul ei, ci o grava eroare teologica care a confundat transcendenta lui Dumnezeu cu absenta Sa din creatie.
Dumnezeu a fost eliminat pur si simplu de mintea omului din realitatea lumii vazute, fizice sau materiale, pentru a fi cantonat in sfera subiectivitatii umane. Pe aceasta cale religia si-a pierdut rolul ei dominant in societate, incepand cu epoca iluminista, si a fost transformata intr-o simpla convingere subiectiva, devenind un sistem de valori alaturi de alte sisteme marginale.
Desprinderea omului si a creatiei din relatia lor cu centrul de gravitate dat in Dumnezeu a favorizat explozia unui pluralism religios si cultural atat de contradictoriu in esenta lui, incat produce confuzie si dezorientare in mintea, sufletul si inima credinciosilor. Aceasta este cauza aparitiei atator secte si filozofice care asalteaza neincetat Biserica si societatea.
Progresul spectaculos inregistrat in domeniul stiintei si al tehnologiei a agravat ruptura dintre om si Dumnezeu, fiindca lumea a fost conceputa ca o masina uriasa care functioneaza fara Dumnezeu.
Asistam la o reintoarcere a omului la panteismul precrestin, care inchide omul in imanenta lumii create, fiindca face abstractie de transcendenta lui Dumnezeu. Pe aceasta cale omul, care se simte mandru de cuceririle lui stiintifice si tehnologice, de dominatia lumii vazute, isi pierde libertate interioara si devine sclavul unor forte irationale, spirite si patimi, care ii transforma viata interioara intr-un adevarat cosmar si-l desfigureaza din punct de vedere spiritual.
II.Globalizarea
Dispozitia pentru apropiere si comuniune cu semenii este innascuta omului. Iar aspiratia spre comuniune la scara mondiala constituie cea mai inalta expresie a predispozitiei omului pentru apropierea fata de semeni.
Astfel, devine usor de inteles ecoul pe care-l gasesc in multi oameni teoriile despre unitatea mondiala, care apar din timp in timp, si ideologiile politice, cum ar fi cea care se refera la globalizare, promovata in vremea noastra de „noua ordine” mondiala.
Epoca noastra este partasa la disputa dintre cele doua tendinte: globalizarea si autolimitare. Pe de o parte, se inlatura granitele si se unifica lumea, in timp ce, pe de alta parte, se dezvolta proceduri introvertite si autolimitari nationaliste sau nationale, despre care se credea de multa vreme ca s-au diminuat.
Globalizarea, promovata de noua ordine mondiala, constituie numai o inselatoare fata a universalitatii. In timp ce pare ca-i uneste pe oameni in exterior sau ca favorizeaza apropierea reciproca a acestora, ca elimina barierele despartitoare dintre ei si faciliteaza comunicarea, in realitate ii aduce la transformarea popoarelor in mase de indivizi, la nivelarea culturilor, la amestecul religiilor, la omogenizarea infatisarii si comportamentului omului, la americanizarea modului de viata. Punctul culminant al acestui proces negativ este anihilarea omului ca persoana si chiar a adevarului insusi despre persoana 7.
Sincretismul religios al noii epoci (New Age), promovat uneori chiar de crestini, ameninta cu disparitia adevarului persoanei umane, tintind direct primul nivel, cel teologic. Prin relativizarea crestinismului si prin incercarea de amestecarea sa cu alte religii si conceptii religioase, urmareste sa faca sa dispara adevarul despre Dumnezeu ca Persoana si despre comuniunea Sa personala cu lumea, stiut fiind ca acesta constituie esenta crestinismului. Diferitele religii si crestinismul sunt percepute si abordate ca simple mijloace de reglare psihologica a omului8 .
Pe de alta parte, globalizarea contemporana, care face parte din sistemul ideologic al adeptilor noii ordini mondiale, ameninta adevarul despre persoana la nivel antropologic, ducand la disparitia lui efectiva. Aceasta miscare vede lumea cape un material omogenizat, nesocoteste principiile, valorile si particularitatile sale si consfinteste domnia atotputernica a banului.
Globalizarea este un fenomen complex, ce se manifesta la diferite niveluri. Multi il leaga de economie. Si aceasta este logic, deoarece la nivelul economiei si mai ales la nivelul economiei financiare, globalizarea a prezentat o evolutie impetuoasa.
Aceasta ideologie (globalizarea sau mondializarea) se extinde la toate nivelurile vietii omenesti : la cel politic, la cel religios, la cel duhovnicesc si la cel cultural.
Mijlocul prin care se promoveaza in vremea noastra globalizarea este tehnologia. In zilele noastre, informatica si mai ales internetul au adus in avanscena un nou mod de viata. Au facut posibile existenta unei societati instabile care poate sa se constituie in afara spatiului si care sa aiba in vedere numai dinamica timpului; o societate care numai este unidimensionala, ci adimensionala.
Astfel, orice manifestare economica, politica sau de alt ordin poate sa se realizeze intr-un anume timp, fara sa se gaseasca in vreun spatiu concret. Poate fi realizata de catre oameni care comunica intre ei, fara sa aiba vreo legatura unii cu altii.
Repercursiunile negative ale globalizarii in ecologie se vad in reaua intrebuintare a mediului inconjurator, care se face in mod abuziv si provocator de catre cei puternici, carora nu le pasa de lume, ci urmaresc sa realizeze imediat interesele economice, politice sau de alt ordin.
Mondializarea are consecinte corespunzatoare si in alte domenii ale vietii sociale, cum ar fi internationalizarea violentei, largirea prapastiei dintre bogati si saraci, exploatarea celor saraci, exterminarea celor nedoriti, ceea ce duce la situatii imprevizibile. Pierderea sensibilitatii oamenilor societatii contemporane nu este straina de fenomenul globalizarii.
Gobalizarea, insa, nu se intinde numai la nivel macroeconomic, ci patrunde in toate structurile microsociale, pana in insasi persoana omeneasca, insufland duhul sau distructiv, care este spiritul banului. Acest duh a existat, desigur, si in trecut. In vremea noastra, insa, a castigat o autoritate mondiala de necontestat.
Astazi, toate se reduc la bani. Patria, religia, constiinta, tot ceea ce are sau de care are nevoie omul, chiar si omul insusi este apreciat si cumparat cu bani. Spiritul financiar paralizeaza omul din punct de vedere moral si-l transforma in primitor pasiv al evolutiilor exterioare. In felul acesta suntem dusi la periferia moralitatii.
Merita o atentie deosebita punctul de vedere al Sfantului Apostol Pavel formulata atunci cand, enumerand diferite stari ale pacatului, cum ar fi curvia, necuratia, patima si pofta cea rea, se opreste la iubirea de arginti socotindu-o drept inchinare la idoli (Coloseni 3,5 si Timotei 6,10). Aceasta inseamna ca prin iubirea de arginti, omul intrerupe comuniunea cu Dumnezeu si devine sclavul banului. In felul acesta banul primeste dimensiuni metafizice. Devine Mamona (Luca 16, 9-13), care se lupta cu Dumnezeu, care robeste omul si duce la amoralism.
Acest fenomen nu s-a creat pe neasteptate, ci a fost pregatit prin procese indelungate, care au fost sistematizate imediat dupa cel de al II-lea razboi mondial, prin ideologia dezvoltarii economice. Aceasta ideologie a fost pusa in circulatie in 1948 de presedintele Statelor Unite ale Americii, Harry Truman, si a devenit idealul intregii lumi asa-zise libere.
Dupa prabusirea sistemelor comuniste totalitare si disparitia temerii de un adversar declarat, in restul lumii s-a creat un gol ideologic si era firesc sa se doreasca acoperirea sa. Acest gol ideologic se incearca a fi acoperit prin ideologia globalizarii. In felul acesta omul este chemat sa inainteze spre, sau, mai curand, sa adere la o societate noua, internationala si nemarginita, care duce la alienarea persoanei si a vietii comunitare 9.
Societatea ajunge la stadiul la care niveleaza toate diferentele traditionale si formeaza omul nou, care, de fapt, numai are nimic sfant.
Insa, pe de alta parte, popoarele care nu sunt sensibile la ideologia globalizarii, deoarece au cunoscut mai devreme sistemul ideologic al internationalismului comunist, inrudit cu globalizarea, au dorit sa se intoarca la statele nationale si la particularitatile lor culturale.
Desigur, globalizarea are si elementele ei pozitive, care nu trebuie ignorate. Ca proces care usureaza apropierea oamenilor unii fata de altii, face servicii relatiilor dintre ei si anuleaza separarile etnice dintre ei, exprimand cea mai adanca aspiratie a firii umane.
Din acest punct de vedere nu este numai acceptabila, ci si necesara. Impartirile omenesti, nationale, sociale si de alta natura, constituie, potrivit invataturii crestine, stari ale omului cazut in pacat care trebuie depasite. In situatia sa ideala omenirea se plaseaza dincolo de aceste separatii, asa cum spune Sf.Apostol Pavel: „Nu mai este iudeu, nici elen, nici sclav, nici slobod; nu mai este nici barbat nici femeie; si toti sunt una in Hristos Iisus” (Galateni 3,28).
Aceasta situatie devine posibila, insa, numai prin unirea oamenilor la nivel duhovnicesc. De altfel, aceasta este ceea ce propovaduieste crestinismul. Dimpotriva, respingerea separarilor fara simultana inaltarea la un nivel duhovnicesc superior, va eroda cu siguranta unitatea oamenilor si va da nastere unor tendinte care dezintegreaza comuniunea dintre oameni.
III.New Age
“Era Noua” (New Age) este tot mai insistent propovaduita de noii prooroci mincinosi (Matei 24,11; Marcu 13,6) aparuti mai intai in spatiul denumit astazi “euro-atlantic”, cu alte cuvinte SUA si Europa de nor-vest anglo-saxona, stapanii temporari ai acestui veac. Pentru ca se cheama “noua” trebuie sa ia locul celei vechi, in virtutea dialecticii de tip hegelian optimist, spre progresul spiritului lumii.
In momentul de fata suntem, din punct de vedere astrologic, martorii trecerii de la era pestilor la cea a varsatorului sub semnul cauia se va instala noua era.
Era pestilor a fost identificata fortat – de catre miscarea new age care se contureaze a fi cel mai periculos adversary al crestinismului la scara mondiala – cu era crestina. Aceasta era fiind spre final, va trebui odata cu ea sa dispara si crestinismul.
Ne asteapta o reinstaurare a atitudinii religioase ce a fost zdruncinata in secolele XIX-XX prin secularizare si descrestinare in masa, mare apostazie pe care am trait-o din plin.
Ceea ce ni se propune este o re-paganizare a omenirii sub forma unei religii unitare de tip pagan sincretist. Aceasta este noua religie – New Age – a globalizarii, care are un pronuntat caracte satanist eclectic.
Incepand cu seculul “luminilor” francmasonice, al XVIII-lea, critica rationalista apus la stalpul infamiei, amestecand fara discernamant religia, mistica, superstitia, magia, divinatia etc, instaland in locul lor societatea secularizata, fenomen, pe care, prin consecintele sale il suportam si astazi pe plan global.
Lojile masoneriei de stanga au impus dupa 1848 ateismul in diferitele lui variante, marxistii s-au desprins dand nastere aripii radicale a comunistilor ce a fost continuata in secolul XX de Lenin, Stalin si cfeilalti cu consecinte dezastruoase pentru societatea fostelor state comuniste 10.
Atitudinea religioasa, atat de naturala omului si societatii, a fost contestata nu numai de pozitiile crestinismului, ci si ale copilului sau degenerat, secularismul de tip iluminist al occidentului secolului al XVIII-lea.
In viziunea specialistului suedez in istoria religiilor Nathan Söderblom, in religie sacrul e mai esentia ca Dumnezeu. Deci religia nu e re-legarea omului cu Dumnezeu, ci cu orice este considerat a fi sacru. Aceasta trasatura specifica secularizarii duce la consecinta logica ca pot fi si religii atee. Conceptul de religie se dilueaza extrem, putand astfel include orice manifestare, cum ar fi de exemplu fotbalul.
New Age nu este o religie “privata” pentru acasa, ci una sociala. Aceasta observatie nu-si are sens decat in cadrul conceptiei secularist-iluminista prezenta in special in SUA, dupa care religia sau credinta, in general, apartin domeniului
privat, domeniul public, statul si societatea delarandu-se neutre din punct de vedere religios si “laice” din punct de vedere confesional.
New Age are ca elemente comune cu “spiritualismul” secolelor XVIII-XIX: spirite, ocultism, maestri spirituali, societati esoterice, lumi paralele, evolutia spirituala, puteri supranaturale, filozofii si conceptii orientale.
De altfel, trebuie mentionat ca doua dintre credintele de temelie ale New Age, karma si reincarnarea, sunt teozofia occidentala, nu direct din hinduism sau budism.
In cadrul acestei miscari mantuirea se realizeza prin forte proprii prin trezirea unor puteri supraomenesti ce se gasesc latent in om, trezire ce se realizeaza prin diferite tehnici de meditatie de tip oriental, sau de terapii alternative de sorginte psihologica transpersonala ce modifica functiunile creierului (lucru ce se obtine uneori si prin folosirea drogurilor de tip LSD sau ecstasy) 11.
Una din cele mai obisnuite “stari modificate” obtinute prin LSD este pierdere personalitatii. Cel in cauza nu-si mai percepe eul ca o entitate proprie, ci se pierde in ceea ce Jung numea “constiinta oceanica”: o senzatie ca totul e una si ca constiinta individuala e o iluzie.
Potrivit adeptilor New Age mantuirea crestina a Pestilor si-a ratat rezultatele si menirea drept care este de asteptat o mult mai mare eficienta de la zodia Varsator, aceasta fiind varianta astrologica a utopiilor mileniste.
De la sine inteles este ca in acest sistem Judecata de Apoi, raiul si iadul nu au nici un loc.
Miscarea New Age s-a impus in fata adeptilor sai cei mai interesati cu un nou stil de viata. Stilul de viata New Age este condus de mai multi factori dintre care cei mai raspanditi sunt: vegetarianisnul si naturalismul.
Pe langa aceasta adeptii New Age incearca sa-si elaboreze un cod moral-etic specific, insistand asupra ecologiei si feminismului.
IV.Bioetica
Una din mostenirile pe care ni le-a lasat secolul trecut (deceniul sase al secolului trecut) este si bioetica, o stiinta cu un imens domeniu de cercetare, dar cu un foarte limitat continut. Acest fenomen nu trebuie socotit paradoxal, daca se are in vedere ca stiinta bioeticii este chemata sa puna de acord cele mai heteroclite pareri cu privire la probleme arzatoare si contradictorii ale vietii omenesti.
Ca obiect al bioeticii este socotita intai de toate cercetarea vietii umane. De fapt, bioetica se ocupa cu toate problemele morale medicale clasice si mai noi legate de viata umana. Cauza care a generat interesul pentru bioetica este rapida dezvoltare a biologiei si aplicarea ei in medicina.
In felul acesta, bioetica se prezinta ca o extindere a eticii medicale si are in centrul interesului sau problemele care apar prin implicarea biologiei si aplicarea noii tehnologii medicale in toate procesele legate de nasterea, de cresterea si de moartea fiintei umane.
Bioetica analizeaza in special problemele morale care se refera la:
A). sterilitatea, reproducerea asistata, insamantarea artificiala, controlul prenatal, controlul nasterilor, intreruperea sarcinii si cele referitoare la acestea;
B). interventiile privind pastrarea sau imbunatatirea vietii umane, clonarea, prelevarea si transplantul de tesuturi sau de organe;
C). abordarea perioadei terminale a vietii, eutanasia pasiva sau activa si cele conexe acesteia.
Mai precis, analiza problemelor la care ne-am referit constituie obiectul eticii biomedicale, deoarece bioetica se extinde asupra intregii lumi vii si cerceteaza legaturile omului cu aceasta. Dar, pentru ca etica medicala constituie si partea cea mai importanta a bioeticii, se foloseste in mod curent denumirea intregului si pentru o parte a intregului.
Bioetica, incercand sa previna si sa controleze evolutiile generale generate de dezvoltarea in salturi a biologiei si tehnologiei medicale, se misca aproape exclusiv la nivel impersonal. Ea obiectiveaza procedurile si numeroteaza oameni, incearca sa abordeze stari generale, si nu persoane si relatii interpersonale.
Isi concentreaza interesul asupra analizei problemelor de ultima ora si se ingrijeste de abordarea lor la nivel mondial prin principii ultrageneralizate.
De aceea, atunci cand nu se exprima in cadrul unei confesiuni religioase sau a unei cosmoteorii, ignora pe cat se poate conceptiile religioase, metafizice sau de alt ordin privind lumea si incearca sa se sprijine pe principii si valori utilitariste, care pot fi acceptate pe o scara mai larga.
In felul acesta, in cadrul bioeticii sunt puse in evidenta urmatoarele principii:
1. principiul autonomiei;
2. principiul evitarii provocarii durerii si suferintei;
3. principiul binefacerii;
4. principiul dreptatii.
Aceste principii, care sunt interpretate, de obicei din puncte de vedere diferite, se dovedesc in practica foarte elastice si chiar contradictorii. In plus, astazi este cunoscuta erodarea principiilor si valorilor morale in societate. Chiar si cazurile de comportamente impotriva firi, cum ar fi homosexualitatea sunt cunoscute si acceptate ca normale.
Atunci cand omul se goleste de orice particularitate duhovniceasca si se identifica cu functiile sale biologice, toate acestea vin de la sine si sunt considerate normale12 .
Potrivit celor de mai sus, baza cea mai importanta a bioeticii ramane antropologia pe care se fundamenteaza medicina de azi. Aceasta antropologie, care este in esenta ei straina de cea crestina, este mecanicista si unidimensionala. O antropologie mecanicista si unidimensionala este normal sa nu poata sprijini o morala reala.
Morala este inteleasa totdeauna ca miscarea de la a fi la a fi bun. Cand insa a fi este abordat in mod mecanic si unidimensional, atunci a fi bun este pur si simplu ca o evolutie mecanicista si nu calitativa sau duhovniceasca a lui a fi.
Bioetica se infatiseaza, de obicei, ca o morala aflata intr-o permanenta curgere si transformare, impusa de laboratoarele de cercetare, valorificata de factorii politico-economici si promovata prin informatica si prin mijloace de comunicare in masa. Nu pregeta sa accepte arallel a, sa recunoasca avorturile ca mijloace terapeutice sau sa faca servicii eugeniei, promovand astfel rasismul.
Scopul moralei a fost intotdeauna acela de a-l ajuta pe om sa dobandeasca bune obiceiuri inca de mic. Morala nu vizeaza insa obisnuinta ca atare, ci calitatea acesteia. Si, din nefericire, lucrul acesta tinde sa fie uitat.
Obisnuinta este considerata in zilele noastre ratiunea suficienta pentru justificarea oricarei paractici, atunci cand aceasta prezinta o oarecare utilitate. Mai ales, atunci cand, apar reactii de ordin moral cu privire la problema aplicarii tehnologiei medicale contemporane, tehnocratii le nesocotesc si le considera impedimente secundare, care vor fi inlaturate pe masura ce oamenii vor dobandi noua obisnuinta.
In paralel, promovarea principiilor si a poruncilor religioase este caracterizata de reprezentantii bioeticii laice ca fundamentalism si, in consecinta, este desconsiderata sau neluata in seama. Toate acestea fac, insa, dovada slabirii constiintei morale si a crizei duhovnicesti profunde in care ne aflam.
S-a ajuns astfel la situatia in care, astazi, bioetica tinde sa inlocuiasca morala clasica ce are drept obiect principal viata personala si relatiile interpersonale dintre oameni.
De altfel, dislocarea reala a moralei a inceput mult mai inainte, in mediul teologic, prin detasarea ei de spiritualitate si, in continuare, prin autonomizarea si promovarea aproape exclusiva a unei morale sociale. Astfel, morala sociala se afirma in occident inca de la mijlocul secolului trecut, iar mai tarziu interesul teologilor occidentali preocupati de morala s-a concentrat aproape exclusiv asupra bioeticii.
Aceasta apare deja intr-un spatiu mai extins, ca morala a globalizarii, adica o morala care incearca sa apropie oamenii cu tendinte si mentalitati diverse privitoare la problemele pe care le ridica aplicatiile medicinii contemporane si biologiei si sa promoveze omogenizarea criteriilor pentru abordarea acestor probleme. In paralel, se cultiva si ideea ca viata morala a omului este determinata de biologi.
Bioetica, ca deontologie a globalizarii, se leaga nemijlocit de traditia crestinismului secularizat occidental si, mai ales, de morala occidentala 13.
Este o morala cu caracter legalist, asa cum este si morala occidentala, care subzista ca baza a acesteia. Si principiile generale pe care le propune nu constituie, in ultima instanta, puncte de convergenta pentru oameni, ci trambuline pentru lansarea contradictiilor dintre indivizi. Sunt asemanatoare cu principiile asa-zisei morale sociale, care pot fi interpretate si aplicate in functie de dorintele si interesele celor puternici.
Prin regula de aur: „Toate cate vreti sa va faca voua oamenii, faceti si voi lor asemenea” ( Matei 7,12), omul este chemat sa se puna pe el insusi in locul celuilalt si sa actioneze fata de el, asa cum ar dori sa actioneze acela fata de sine.
Cu alte cuvinte, regula de aur se adreseaza persoanei umane si se pune in lucrare, prin intelegerea si solidaritatea fata de aproapele. Ea cultiva apropierea si exclude izolarea, construieste unitatea si inlatura dezbinarea.
Nu se intampla acelasi lucru si cu principiile bioeticii. Ba, mai mult, se ajunge la contrariu. Absolutizarea primului principiu al bioeticii, principiul autonomiei nu-i apropie pe oameni, ci ii izoleaza, nu-i uneste ci ii separa.
Desigur, acest principiu pare ca respecta particularitatea fiecaruia. Insa, acest respect se dovedeste, prin natura lucrurilor, a fi o himera, deoarece este imposibil sa se propuna principiul autonomiei individului atata vreme cat societatea are nevoie de unitate si nu are pe ce sa o fundamenteze.
Daca individul este absolutizat, dispare comuniunea, societatea. De aceea, cei puternici propun de fiecare data pozitia lor arbitrara drept factor unificator al societatii. Legile vin sa limiteze acest arbitrariu. Dar, la nivelul moralei, absolutizarea autonomiei si confruntarea ei cu orice idee sau valoare colectiva duce la confuzie si incoerenta.
Este normal ca in Biserica Ortodoxa problemele referitoare la bioetica sa se incadreze in preocuparea moralei crestine. De altfel, invatatura morala a Bisericii s-a confruntat inca de la inceput cu probleme bioetice precum avorturile si eutanasia.
Astfel, abordarea problemelor bioetice, ca si a celor morale, trebuie sa se sprijine pe antropologia si cosmologia crestin-ortodoxa. Trebuie sa vada problemele sale din perspectiva indumnezeirii omului si a innoirii omului in Hristos.
O premisa fundamentala a comportamentului moral al omului este aceea ca omul nu este cauza existentei sale, ci fiinta sa este darul divin.
Atunci cand omul nu are aceasta constiinta, este normal sa treaca dincolo de limitele sale si sa se autodivinizeze. De altfel, principiul calauzitor al moralei crestine este principiul ipostatic, sau principiul persoanei, din care izvorasc sensul si functionalitatea celorlalte principii speciale si metodologia moralei si vietii sociale.
Persoana umana nu este un dat static ci o devenire dinamica. Aceasta incepe din momentul conceperii sale si se continua la infinit, iar infinitul pentru crestinism nu este impersonal sau suprapersonal, ci este Persoana. Mai precis, este treime de Persoane, este Sfanta Treime.
In fine, nasterea si evolutia omului presupun si exprima comuniunea. Persoana nu poate fi conceputa ca un individ izolat deoarece nu exista decat in comuniune. Iar adevarata comuniune se realizeaza intotdeauna in comuniunea divino-umana care este Biserica.
In fata pericolului ingroparii omului sub gramada genelor sale, morala crestina prezinta perspectiva nelimitata a desavarsirii si a indumnezeirii acesteia.
Morala crestina este cultivata si se dezvolta in persoana umana. Caracterul prosopocentric al acesteia nu este, desigur, in acord cu conceptiile care domina bioetica.
Incheiere
In vremea noastra, marcata de lipsa spiritualitatii, nu este ascultata cu placere referirea la puterile duhului. Si totusi, vindecarea de aceasta lipsa de moralitate, in care se gaseste societatea noastra astazi, ca de altfel si cauza care a provocat aceasta situatie, nu trebuie sa fie cautata la nivel moral sau social, ci la nivel duhovnicesc. De aici provin fortele care influenteaza nivelul moral si social. Duhul care domneste inimile oamenilor, acela determina viata morala si sociala, si nu invers.
Desigur, acest duh poate fi viclean sau pervers, poate fi duhul materialismului si al hedonismului. Va fi insa totdeauna duh, si nu trup si sange. De aceea, Apostolul Pavel spune ca nu avem de luptat „impotriva sangelui si a trupului, ci impotriva domniilor, impotriva stapanirilor, impotriva capeteniilor intunericului, impotriva duhurilor rautatii, raspandite in vazduhuri” (Efeseni 6,12). Si ca omul sa lupte cu rezultate impotriva acestor duhuri, e nevoie de duhul crestin.
Duhul crestin nu este vreo forta sau vreun principiu impersonal. Nu este nici macar vreo lege temporara sau vesnica. Este Dumnezeu, care S-a descoperit in persoana lui Hristos si ramane in Biserica, prin Duhul Sfant. Iar vindecarea lumii se poate sprijini pe gradul revelatiei sale cu Hristos si cu Biserica.
In persoana lui Hristos se arata Cuvantul lui Dumnezeu ca persoana si ca porunca. Se arata ca Fiu al lui Dumnezeu, care Se jertfeste pentru om si ca mod de viata care corespunde in mod absolut poruncii divine. Noua porunca a iubirii nu este doar data de Hristos, ci si intrupata in persoana lui Hristos. Si continutul ei practic se arata in viata Lui. „Porunca noua dau voua, sa va iubiti unul pe altul precum Eu v-am iubit” (Ioan 13, 34).
Duhul crestin se ofera inainte de toate prin modul de viata. Viata crestina trebuie sa exprime continutul credintei crestine. Aceasta va ambitiona si pe altii sa incerce adevarul vietii crestine.
In felul acesta, in ultima analiza, indreptarea societatii noastre este o problema de indreptare personala. De altfel, fiecare dintre noi este membru al societatii, prin urmare, indreptandu-se pe el insusi, va indrepta o parte din societate si in felul acesta va crea un focar de sanatate in organismul acesteia.
Ne gasim deja in punctul cel mai ridicat, unde usor se creeaza interpretari gresite, neintelegeri. Socotind indreptarea societatii ca pe o problema de indreptare personala, intelegem inainte de toate ca nu putem cere noi insine indreptarea celorlalti. Daca Dumnezeu nu-l indreapta pe om cu forta, cum am putea sa gandim noi insine asa ceva? Respectul fata de libertatea celuilalt constituie premisa oricarui act crestin.
Mai mult chiar, trebuie sa stim ca indreptarea propriei noastre persoane nu inseamna limitare la noi insine. Omul, ca persoana, exista si evolueaza mereu in relatie cu alte persoane. Autolimitarea poate si este necesar sa existe intr-o anumita perioada de timp in vederea reculegerii si a autocriticii.
Dar scopul crestinului nu este limitarea la el insusi, ci deschiderea spre intreaga omenire.
Marea eroare, pe care o facem in mod obisnuit este ca uitam aceasta dubla porunca a iubirii si, in consecinta, disociem responsabilitatea noastra individuala de responsabilitatea sociala, care este universala. In felul acesta, ajungem sa intelegem responsabilitatea personala ca pe o lipsa de responsabilitate sociala, iar responsabilitatea sociala ca pe o lipsa de responsabilitate personala.
Responsabilitatea personala comporta grija fata de orice interventie justificata in relatiile sociale. Iar indiferenta fata de acestea, care vadeste iresponsabilitatea sociala, nu constituie responsabilitate personala.
Crestinul se socoteste, inainte de toate, responsabil fata de orice se petrece in jurul sau. Nu judeca pe ceilalti si nici nu-i socoteste responsabili pentru raul social. Mai mult decat atat, el nu socoteste responsabil sistemul social impersonal, a carui valoare sau lipsa de valoare depinde de om.
In acelasi timp, insa, nu ramane indiferent fata de ce se intampla in lume, fata de oameni si fata de sistemul social impersonal. Si aici suntem datori sa marturisim ca indiferenta crestinilor, fie din ignoranta, fie din nepricepere, fie din lipsa de curaj, are o parte foarte insemnata in promovarea raului in lume.
Lumea este trupul nostru mai larg. Problemele sale sunt si problemele noastre. De aceea, interesul pentru lume este si interes pentru noi insine. Separand in mod nestorian persoana noastra de lume, vazand Biserica in mod monofizic, numai ca pe o societate duhovniceasca, ce nu are relatii cu problematica vietii cotidiene, devenim in realitate eretici.
Biserica Ortodoxa a fost intotdeauna intretesuta cu viata cotidiana. Problemele legate de nedreptate, de saracie, de sanatate, de instabilitatea sociala, le simte ca pe propriile sale probleme. Problemele pe care le au oamenii in epoca noastra sunt probleme care se refera la trupul Bisericii, adica la trupul nostru.
Oricum, realitatea traita a Bisericilor Ortodoxe nu pare sa confirme totdeauna invatatura lor teologica. Ispita nationalismului, care a fost condamnata prin hotarare sinodala in 1872, nu inceteaza sa creeze probleme unitatii crestinilor. La fel, si atractia banului constituie amenintare de moarte pentru viata lor duhovniceasca.
La nivelul vietii morale si sociale, ortodocsii nu au probabil o pozitie de superioritate fata de heterodocsi. Prin propagarea secularizarii, care a pornit din Occident si s-a transferat in Rasarit, popoarele ortodoxe s-au aflat intr-o pozitie defavorizata.
Imitarea grosolana si dificultatea fireasca de a asimila si folosi in mod creator elementele specifice unor culturi straine creeaza dezordini de ordin personal si social.
Superioritatea ortodocsilor se gaseste, insa la nivel teologic, la nivelul ramanerii in adevarul credintei crestine.
In Biserica Ortodoxa exista adevarul nefalsificat al crestinismului si se pastreaza vie perspectiva lui eshatologica. Aceasta este marea valoare a Ortodoxiei si aceasta garanteaza calitatea ofertei sale la adresa intregii omeniri.
Perspectiva care se schiteaza actualmente in lume prin extinderea fenomenului globalizarii este sumbra. Toate fenomenele existente confirma criza si anunta viitoarea explozie.
Atata vreme cat omul lucreaza avand ca scop exclusiv interesul sau individual, neinteresandu-l aproapele, viata sociala este subminata si se ajunge la impas. Idealul dezvoltarii economice se transforma in trambulina a autodistrugerii. Imbuibarea asfixianta, pe de o parte, si moartea de inanitie, pe de alta parte, ameninta cu moartea societatea noastra globalizata.
Cei bogati devin mai bogati, deoarece economia edificata pe castig duce bogatia mereu in mainile celor bogati, iar cei saraci, devin mai saraci, deoarece aceeasi economie, in fata nevoii reducerii ritmului dezvoltarii pentru asigurarea viabilitatii sale, limiteaza veniturile celor saraci. Aceasta evolutie, insa, nu poate avea decat un sfarsit, si anume autodistrugerea.
Omul nu se poate smeri usor, sau goli de egoismul sau, ca sa-i accepte pe ceilalti. Cu toate ca dispozitia spre iubire este innascuta firii umane, iubirea adevarata nu caracterizeaza pe omul cazut si are nevoie de jertfirea egoismului sau, ca sa se arate.
Modelul acestei iubiri este Dumnezeu cel in Treime. Unitatea din cadrul Sfintei Treimi, care se realizeaza prin perihoreza iubitoare si chenotica a Persoanelor, constituie prototipul unitatii dintre oameni, in vederea constituirii societatii indumnezeitoare.
Hristos a aratat lumii aceasta iubire si Biserica Ortodoxa propune omului tot aceasta iubire pentru mantuirea lui, care coincide cu ridicarea sa la statura de persoana universala.
In Biserica, credinciosul este chemat sa traiasca tragedia universala, care strabate intreaga istorie, pentru a ajunge prin pocainta la impacarea universala, la comuniunea universala a iubirii. In felul acesta, intreaga lume se infrateste si fiecare om se deschide spre universalitate .
Pentru a corespunde unei asemenea perspective de viata sunt necesare eforturi supraomenesti. Omul creat si perisabil este chemat sa-si improprieze modul de viata al Fiintei necreate si vesnice.
Desigur, acest lucru nu poate fi implinit numai de om. De aceea, teologia ortodoxa vorbeste totdeauna de conlucrarea divino-umana, de sinergia teandrica. Iar limita conlucrarii omului cu Dumnezeu este numai moartea.
In ultima instanta, aceasta dovedeste increderea omului in Dumnezeu si siguranta ca moartea a fost biruita. Dar astfel se sfarma zidul mortii si se deschide noua creatie a Evangheliei. De aceea, Evanghelia, dupa cum consemneaza Apostolul Pavel, „nu este de la om” (Galateni 1, 11).
In mod diferit fata de panteism care face confuzie intre fiinta lumii si fiinta lui Dumnezeu, Santa Scriptura afirma ca fiinta lui Dumnezeu este transcendenta radical fata de fiinta lumii, dar prin energia, lumina sau lucrarea Duhului, Dumnezeu este prezent in intreaga creatie.
Cei care izoleaza pe Dumnezeu in transcendent si fac abstractie de lucrarea Sa in lume, infirma atributul atotputerniciei divine si transforma pe Dumnezeu intr-o fiinta neputincioasa.
Dumnezeu fara energia Sa necreata, prin care se face prezent si lucreaza in lume, apare ca un Dumnezeu inconsistent.
Biserica Ortodoxa a reusit sa pastreze religiozitatea poporului ei si a rezistat permanent procesului de secularizare se datoreaza faptului ca a afirmat consecvent prezenta lui Dumnezeu in creatie si om.
Bibliografie
1. Biblia sau Sfanta Scriptura, tiparita sub indrumarea si cu purtarea de grija a Prea Fericitului Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, cu aprobarea Sfantului Sinod, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1988;
2. Badulescu, Pr. Drd. Dan, New Age: o psedo-religie mondiala, in “Studii Teologice”, nr. 1-2, anul LII (2000);
3. Hazard, Prof. Paul, Gandirea europeana a secolului al XVIII-lea, Editura Univers, Bucuresti, 1981;
4. Mantzaridis, Prof. Georgios, Globalizare si universalitate, Editura Bizantina, Bucuresti, 2002;
5. Popescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Omul fara radacini, Editura Nemira, Bucuresti, 2001;
6. Popescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Transfigurare si secularizare. Misiunea Bisericii intr-o lume secularizata, in “Studii Teologice”, nr. 1-3, anul XLVI (1994);
7. Radu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Repere morale pentru omul contemporan, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007;
8. Sterea, Pr. Conf. Tache, Secularizarea si crizele contemporane, in “Studii Teologice”, nr. 1-2, anul LX (2003).
Doctor in teologie Pastin Antoniu-Catalin
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/secte-culte/provocari-ideologii-sectare-spiritualitatea-ortodoxa-135477.html
