Filosofia lui Platon
Teoria cunoasterii si metafizica ideilor
Punctul culminant al filozofiei platonice il reprezinta ceea ce de obicei in conceptia platonica se numeste "teoria ideilor", si, din acest motiv, este corect ceea ce afirma Windelband, ca "o expunere a filozofiei platonice trebuie sa fie in principiu o expunere a teoriei ideilor". Ce este aceasta teorie a ideilor ? Anticipand, putem spune, deocamdata, ca ea este considerata a fi cea dintai incercare de a pune si a solutiona problema fundamentala a oricarei filozofii : problema epistemologica. Este vorba aici despre intrebarea: cum este posibila cunoasterea, sau, mai corect, cum este posibila cunoasterea stiintiiica ? Pentru a raspunde la aceasta intrebare, Platon preia presupunerea socratica ca nu numai orice capacitate tehnica sau politica ci chiar si orice virtute morala, trebuie sa se fundamenteze pe stiinta. Si din acest motiv este necesar sa se clarifice mai intai intrebarea: ce este stiinta ca "epistimi"? Postulatul unei virtuti intemeiate pe stiinta pretinde o teorie a cunoasterii ca fundament al oricarei filozofii.
Inceputurile unui asemenea problematic il descoperim la unii inaintasi ai lui Platon, Heraclit, a carui filozofie Platon o cunostea perfect de bine, a pus intrebarea : exista ceva neschimbator, ori totul este intr-o eterna curgere ? In fata acestei intrebari, filozofii eleati afirma-o existenta ce ramane, cu toata schimbarea, identica cu sine insasi si vorbesc despre ideea unei legitati pe care se fundamenteaza toate intamplarile din lume. Dar eleatii se opresc la o existenta corporala. Un progres fata de acestia reprezinta filozofia lui Democrit, care opune lumii senzoriale a lui Parmenide, atomii si spatiul gol ca fiind singurele existente adevarate, asadar niste necesitati de natura gandita, ce sunt in acelasi timp si principii ale cercetarii stiintifice. Si mai trebuie sa amintim aici si pe sofisti, care, in subiectivismul lor, negau posibilitatea oricarei cunoasteri, general-valabile. Acela care afirma, fata de subiectivismul si scepticismul sofistilor, posibilitatea cunoasterii adevarului, a fost Socrate. Dar si acesta se margineste doar sa faca deosebirea intre "doxa" si "epistymy", cunoastere si opinie sau parere. El arata ca numai cea dintai este cunoastere adevarata, cunoastere notionala, sau "intemeiata", fiindca numai notiunea ramane neschimbata in vesnica schimbare a lucrurilor, prin aceea ca ea poate fi formata la fel la toti oamenii. Numai notiunea poate poseda general-valabilitate, si numai ea poate fi obiect al cunoasterii adevarate. Presupunerea pe care o facea Socrate era ca ratiunea, gratie careia se poate ajunge la formarea notiunilor, este facultatea de cunoastere comuna tuturor oamenilor si de aceea ea este singura origine a adevarului. Continuatorul si desavarsitorul acestei conceptii socratice este Platon. Insa acesta din urma a adancit si mai mult "conceptul" socratic si l-a transformat in "Idee". Platon n-a expus in nici un dialog al sau, intr-un chip sistematic, teoria sa despre idei. O pregatire epistemologica a acestei teorii o gasim in dialogul "Teetet". Nu stim cine a definit stiinta ca perceptie, dar Platon este silit sa combata aceasta conceptie, din motivul ca, in vesnica devenire si schimbare in care se gasesc lucrurile senzoriale, simturile nu pot mijloci o cunoastere precisa si clara a acestora. Simturile nu sunt decat niste organe prin care sufletul nostru percepe lumea vazuta si de aceea ele duc la o cunoastere relativa. Fiindca nu orice reprezentare ne descopere adevarul cu privire la lucruri. Nici chiar ca intuitie ea nu poate face acest lucru. Cheia spre adevar se afla in gandirea dialectica, fiindca numai aceasta poate fixa relatia notionala intre general si individual. In dialogul "Teetet", Platon arata ca adevarul nu poate fi cunoscut decat prin "nisis" si nu prin perceptie. Perceptia presupune, desigur, o activitate reflexiva, ce poate duce la formarea unei pareri sau reprezentari (doxa). Aceasta poate sa aiba o importanta mare pentru gandirea obisnuita - mai ales daca este vorba despre o reprezentare corecta. Dar nazuinta filozofica nu putea sa ramana la o astfel de cunoastere. Despre existenta lucrurilor, despre deosebirea sau egalitatea, asemanarea sau neasemanarea acestora, despre numarul, frumusetea sau uratenia lor, simturile nu ne pot spune nimic, fiindca despre aceasta nu ne poate lamuri decat activitatea gandirii, care singura poate compara lucrurile si formula asemenea silogisme.
Pentru Platon acestea sunt acelea care constituie esenta (ousia) lucrurilor, ceea ce ramane in suvoiul schimbator, mereu neschimbat si identic cu sine insusi. Filozoful face distinctia intre ceea ce este mereu si nu devine niciodata si intre ceea ce este mereu in devenire si nu este niciodata. Ceea ce ramane mereu identic cu sine poate fi sesizat numai prin gandirea rationala, iar ceea ce se naste si dispare, fara sa fie o existenta adevarata, este reprezentat prin perceptie si parere. Cea dintai este prototipul, cea de pe urma numai copia. De aceea, cunoasterea autentica nu poate fi numita decat cunoasterea prototip sau a existentei.
De o insemnatate mare in ceea ce priveste cercetarea esentei stiintei este pozitia lui Platon fata de subiectivismul lui Protagoras. In concordanta cu principiul sau fundamental, dupa care omul - ca individ - este masura tuturor lucrurilor, acest sofist afirma justificarea oricarei pareri si prin aceasta el neaga atat posibilitatea erorii cat si posibilitatea unui adevar absolut. Platon combate aceasta conceptie sofista, aratand ca ea contine o contrazicere si o totala negatie a adevarului.
Intr-un singur punct Platon se gaseste in concordanta cu sofistii : in privinta perceptiei senzoriale. Aceasta - asadar calitatile senzoriale ale lucrurilor - are numai o valabilitate subiectiva, fiindca ea este pentru fiecare ins deosebita. Ba ea poate fi deosebita chiar si pentru unul si acelasi individ, ceea ce inseamna ca perceptia senzoriala nu poate fi mijlocitoarea unui adevar obiectiv, din pricina ca simturile sunt si ele intr-o continua schimbare. Din acest motiv, pentru Platon, o stiinta nu poate fi adevarata decat ca stiinta despre existenta reala, care este eterna, nedevenita si neschimbatoare. O asemenea existenta nu poate fi decat Ideea. Iar o asemenea cunoastere nu poate fi mijlocita decat de catre suflet pe calea gandirii pure, a gandirii ce reuseste sa se degajeze de orice senzorialitate (activitate a simturilor). Gandirea si perceptia au, asadar, fiecare un obiect propriu si sunt rezultatul unor factori deosebiti : gandirea este rezultatul celei mai nobile puteri a sufletului, iar perceptia este produsul organelor de simt ale corpului. Cu aceasta Platon restringe valabilitatea afirmatiei socratice, de mai sus, numai la domeniul simturilor, si fundamenteaza astfel autonomia cunoasterii rationale, un fapt ce va influenta mult dezvoltarea filozofiei antice grecesti si va naste in istoria filozofiei directia idealismului filozofic.
In felul acesta Platon ajunge la intrebarea despre care vorbeam mai sus : in ce consta filozofia adevarata si cum este ea posibila ? Cercetatorii mai noi au facut dovada ca, in deceniul dupa moartea lui Socrate, Platon a trecut printr-o criza, ce l-a facut sa se indoiasca ca ar exista o asemenea cunoastere. Dar doua fapte l-au convins pana la urma ca o cunoastere obiectiva este posibila. Aceste fapte sunt : intai cunoasterea matematica si in al doilea rand notiunile morale ; legea morala pe care el o traise asa de evident cu ocazia mortii lui Socrate. Cautand sa ajunga la un raspuns clar cu privire la cunoastere, Platon a ajuns sa fundamenteze o conceptie despre Idei.
Conceptia despre Idei constituie un fel de "dogmatica" a intregii filozofii platonice. Ea constituie continutul epistemologiei si al metafizicii platonice si este de o importanta hotaratoare pentru logica, psihologia, etica si politica acestui filozof. Platon ajunge la formularea teoriei despre Idei plecand de la principiul socratic ca stiinta adevarata nu este decat stiinta ce se fundamenteaza pe notiuni. Care este insa originea acestei cunoasteri ? Am vazut ca, dupa Platon, perceptia senzoriala nu poate fi, din pricina ca aceasta nu poate constitui decat cel mult un simplu motiv si nu ratiunea suficienta a cunoasterii. Cum am putea noi sa ajungem, de exemplu, cu ajutorul perceptiei, la notiunile de "egalitate" sau de "identitate", aceasta din motivul ca noi nu putem percepe niciodata egalitatea si nici identitatea "in sine". Atat in dialogul Cratilos cat si in Teetet Platon se ocupa cu relativitatea perceptiei senzoriale, pentru a dovedi absurditatea afirmatiei lui Protagoras. "Mai inainte" si "mai tarziu", "mai mare" si "mai mic", "egal" si "neegal" nu sunt calitati pe care le-ar avea lucrurile "in sine", ci ele sunt doar un fel de ipoteze pe care le faureste spiritul uman pentru a stapani fenomenele. "Spiritul sau gandirea gaseste legi, carora le urmeaza senzorialul. Intrucat spiritul incearca acest lucru, el face experienta cu un asemenea concept sau lege, ce au facut servicii nespus de bune, dar deodata devin insuficiente. Atunci trebuie sa fie gasite idei din ce in ce mai inalte si in felul acesta sfarsitul influenteaza asupra inceputului si invers". Caracteristica dialecticianului tocmai aceasta este, ca el se coboara de la ipoteza la realitate si de la ipoteza se ridica la alte ipoteze din ce in ce mai inalte, pana ajunge la cea mai inalta ipoteza : la Ideea Ideilor. In dialogul Sofistul, Platon exprima prin acest cuvant, ideea ca natura are in aceasta calitate spirituala marele ei coeficient, Logosul devine ratiunea formulata si exprimata in exterior. Pentru Platon gandirea este o vorbire interioara, in care sufletul se intreaba si tot el raspunde. Tinta suprema a cunoasterii nu este alta decat tocmai acest Logos. Desigur noi nu credem, cum afirma acest lucru Kinkel, ca Platon ar fi constient ca ideea este identica cu o "vesnica tema", fiindca aceasta este o idee kantiana. Dar putem spune, totusi, ca este posibil ca Platon sa fi presimtit acest lucru. Atunci cand Kant in "Critica ratiunii pure" si in "Critica puterii de judecare" va afirma ca noi trebuie sa consideram natura "ca si cand" ea ar fi creata de o fiinta rationala in cel mai inalt grad, Kant nu va face altceva decat va lamuri, nespus de clar, ceea ce la Platon nu era decat o simpla presimtire, pe care acest filozof o exprima intr-o haina mitica.
Este ideea ipotezei celei mai inalte sau ideea identitatii dintre gandire si existenta. Legatura intima dintre idealismul platonic si cel kantian devine si mai vizibila, daca tinem cont ca, in locurile amintite, Kant fundamenteaza identitatea dintre existenta si gandire pe postulatul "Dumnezeu", iar Platon pe Ideea de bine, care era identica cu creatorul lumii (Timaios), o idee ce va avea urmari importante in etica. Despre aceasta mai departe. Acum sa ne ocupam mai deaproape de metoda ipotezei, in legatura cu care trebuie sa tinem cont de trei puncte de vedere: de reamintire, de originea si comunitatea ideilor.
Platon cauta sa explice metoda ipotezei prin acel vestit mit al reamintirii. In "Menon" teoria despre reamintire este introdusa de Platon cu referire la "Pindar si multi alti poeti", iar in "Phaidros" si "Phaidon" ea este presupusa ca fiind cunoscuta. Dar cum se face ca cunoasterea este reamintire ? In "Menon" Platon isi pune aceasta intrebare si raspunde ca, cum se poate explica faptul ca cineva, care n-a auzit niciodata de principii matematice - cum este cazul sclavului Menon - intrebat de Socrate, ajunge totusi la cunostinta unor asemenea principii? Platon nu stia ca exista ceva pe care filozofia moderna, incepand cu Kant, o numeste "energia creatoare a constiintei" sau "spontaneitatea spiritului" si de aceea el solutioneaza aceasta aporie in felul urmator : sufletul trebuie sa fi intuit aceste principii si idei intr-o alta viata, intr-o alta lume, in care el a preexistat. Platon se afla aici sub influenta misticii orfice-pitagoreice, pe care el a cunoscut-o, probabil, in cea dintai calatorie pe care a facut-o in Italia sudica. Si, zice Platon, fiindca sufletul a primit cunoasterea inaintea vietii acesteia, atunci este sigur ca orice cunoastere sau stiinta adevarata este reamintire (anamnysis). Pentru a lamuri aceasta problema, Platon ia in ajutor mitul. Sufletul omului a intuit, dupa acest mit, Ideile in stare de preexistenta. Dar prin intrarea lui in trup si in aceasta lume, sufletul a uitat iarasi aceste Idei. Reamintirea lor este trezita in clipa in care omul priveste obiectele din aceasta lume, ce au o asemanare sau neasemanare cu Ideile, ce au fost intuite in stare de preexistenta. Este aici vorba: despre legea asocierii prin asemanare.
Cu o indrazneala mare dezvolta Platon in "Phaidon" gandul ca o idee, ca aceea a "egalitatii", a fost primita de suflet mai inainte ca acesta sa fi avut o perceptie senzoriala. Ea se gaseste, deci, latenta in suflet, pana in clipa in care o serie de perceptii pun in miscare activitatea sufletului - asemanare, combinare, rationament - si astfel acestea trezesc reamintirea. Iar atunci cand - intr-un chip mitic - in "Phaidon", Platon ne spune ca noi am intuit Ideile intr-o stare de preexistenta, el vrea sa spuna si sa accentueze ca notiunile sunt supratemporale si in nici un caz ca acestea ar fi innascute, in sensul ca sufletul le-ar aduce de-a gata, fiindca atunci ar insemna ca omul ar trebui sa le si poata justifica indata ce omul se naste. In sens logic, deci, "anamnysis" nu inseamna la Platon numai o aducere aminte, ci si o noua cunoastere, o largire a cunoasterii, sau, cum se exprima Kinkel, "o creatie prin gandire". Platon - ca de altfel si Kant mai tarziu - se apara impotriva unei interpretari, care ar intelege prin reamintire asa ceva ca "idei" innascute cum intelegea Descartes. Ideile sunt supratemporale si, ca atare, paradigme, dar nu in sensul ca ele ar poseda o durata vesnica in timp, ci numai intrucat ele fac posibile timpul, spatiul si intreaga natura. In felul acesta Platon depaseste cu mult conceptia socratica despre stiinta. Stiinta si, deci, adevarul insemna pentru grecii antici concordanta reprezentarii cu obiectul ei. Iar daca stiinta adevarata consta din concepte (notiuni), atunci in continutul acestora trebuie sa se descopere si sa fie cunoscuta existenta adevarata, realitatea absoluta. Plecand de la aceste consideratii socratice, Platon reuseste sa fundamenteze o noua metafizica, dupa cum observa si Windelband, care are pretentia sa expuna existenta adevarata.
Insemnatatea adanca a acestei metafizici consta in dublul inteles al notiunii "Idee". Ca functiuni, ca activitati intelectuale, Ideile sunt notiuni, concepte, mai ales concepte universale ; ca obiecte, ce sunt cunoscute in continutul conceptelor, Ideile sunt forme ale realitatii adevarate, sau principii ale formarii, ceea ce inseamna, la Platon, existenta in toata plenitudinea ei. Ideile sunt entitati metafizice supratemporale de o generalitate de nimic tarcuita si cele mai sublime realitati in care lucrurile din lume isi au temeiul lor existential. In acest sens, noi avem, de exemplu, Ideea frumosului (in sens subiectiv) ca notiune, numai fiindca obiectul ei, ca frumosul in sine este o esenta absoluta ca forma a realitatii adevarate.
Aici este vorba despre vechea intrebare despre existenta adevarata, despre esenta ce se pune acum cu toata seriozitatea filozofica. Punctul de plecare se afla in axioma parmenidiana ca numai existenta poate deveni obiect al gandirii. Lucrurile, ce sunt prezente, isi au adevarul numai intrucat ele pot fi formate in notiuni, asadar participa la Idei. Prin notiuni noi cuprindem realul, notiunile au insa in vedere generalul, ceea ce ramane, in care obiectele isi au structura lor, cu alte cuvinte formele. Aceste forme sau Idei, cum le numeste Platon, reprezinta, asadar, existentul real. Aceeasi idee vrea sa o demonstreze, dupa cum vom vedea, si psihologia platonica: numai aceste idei pot fi sesizate de gandire, totul in afara de ele se desface intr-o continua schimbare si poate produce doar o perceptie. Realitatea acestor idei este tot atat de sigura, ca si actul insusi al gandirii, cat si adevarul activitatii cunoasterii. Esente supratemporale, prototipuri ca existente adevarate, realitati sublime sunt aceste Idei, in care obiectele lumii noastre isi au temeiul lor, cat si scopul catre care se indreapta spiritul omului. Ele sunt premisele necesare ale oricarei teleologii, pentru Dumnezeu, care le-a fixat si pentru oameni, care le sesizeaza.
Pozitia noastra in lumea aceasta senzoriala e ca si cand ne-am afla intr-o pestera subpamanteana si am vedea numai umbrele lucrurilor pe peretii pesterii. Aceia care nu vad decat aceste umbre le tin de adevarata realitate. Dar filozoful, care a reusit sa se elibereze din pestera intunecata si sa se ridice la intuitia divinului si sa participe la lumea Ideilor, stie ca adevarata realitate nu se afla decat in lumea aceea de sus, in timp ce lumea senzoriala ne arata numai umbre.
Pentru ca aceasta sa se intample este necesara o intoarcere : omul trebuie sa se intoarca de la senzorial, la ceea ce este suprasenzorial. Prin acest mit, Platon face un apel ca omul sa se intoarca de la trecator, la ceea ce este vesnic, sa se ridice la lumea cereasca, sa se rupa de lumea colbului si sa se ridice, cum spuneam, la intuitia Divinului.. Platon subliniaza faptul ca "aceia care au ajuns la acea inaltime nu mai sunt aplecati sa se intoarca la ocupatii umane cotidiene, ci sufletele lor se simt mereu impinse sa ramana acolo sus.
In clipa in care sufletul nostru, zice Platon, priveste o forma frumoasa se trezeste in acesta "reamintirea" frumosului originar, pe care l-a intuit candva "dincolo" si ne umple sufletul cu nostalgia de neinvins, dupa acel prototip etern. Aceasta nostalgie ne mana, asemenea unei nebunii divine, cu o putere demonica, ca sa realizam in aceasta lume o copie a acestui prototip. Este vorba aici despre acel mult slavit "Eros", care la Platon este dorul sufletului nostru dupa ceea ce este vesnic, dupa Bine, Frumos si Adevar si ca nazuinta ce misca sufletul filozofului, ca sa ajunga la cunoasterea adevarata a esentelor lucrurilor, la esentele pe care acesta le-a intuit candva "dincolo". In culori aprinse a descris poetul-filozof, al carui suflet era plin de nostalgia dupa Vesnic, in Symposion si in "Phaidon" aceasta "erotica" a sufletului filozofului...
Desigur nu Platon este acela care a pus in circulatie teoria despre Eros, dar filozoful antic are meritul de a-i fi dat acestui concept o importanta centrala in viziunea sa despre lume si viata. Mitul erosului este de aceea considerat a fi in centrul acestei viziuni, ce da posibilitatea ca sa intelegem temeiurile metafizicii Ideilor. Teoria despre Eros si teoria despre idei se afla in filozofia platonica intr-o perfecta sinteza. Teoria despre Idei duce cu necesitate la teoria despre Eros.
Caracteristica filozofiei platonice este dualismul dintre lumea Ideilor si lumea senzoriala. Aceste doua lumi se afla una in fata alteia, dar nu ca avand amandoua aceeasi valoare. Este menirea omului, care se afla intre aceste doua lumi, sa le lege, cu scopul suprem, desigur, de a se elibera de lumea senzoriala si a se salva in lumea suprasenzoriala. In felul acesta, daca omul se intoarce de la lumea senzoriala si se ridica in lumea suprasenzoriala, lumea suprasenzoriala, lumea Ideilor, cucereste, ca sa ne exprimam asa, lunea senzoriala. Acest lucru insa nu e posibil decat gratie Erosului, care incalzeste si determina pe om la suisul inspre lumea Ideilor. Spre deosebire de crestinism care vorbeste si despre "catavasis" Platon nu cunoaste decat o "anavasis", o urcare a omului spre divin, impins de nazuinta pe care o naste nostalgia dupa ceea ce este divin. Caci ideile, ca forte impersonale, nu sunt capabile sa faca cuceriri. Raportul dintre cele doua lumi este unilateral: nu exista decat o miscare de la ceea ce este jos in sus. Dinspre idei nu pleaca nici o actiune salvatoare pentru om. Lucrurile participa la lumea Ideilor, dar acestea din urma nu participa la lumea lucrurilor. In clipa in care omul este trezit la privirea lucrurilor senzoriale si presimte ca acestea ii indica Ideile, el este curprins de impulsul Erosului, asadar de nostalgia dupa lumea pura a Ideilor. De aceea Erosul il determina pe om la intoarcerea despre care vorbeam mai sus. El este o putere reala ce impinge sufletul spre lumea Ideilor. Daca n-ar fi acest Eros, intre cele doua lumi n-ar fi nici o miscare. Ele ar sta una langa alta, fara sa se atinga. Erosul este marea sansa a lumii Ideilor, fata de lumea senzoriala, caci desi Ideile nu sunt in stare sa contribuie la mantuirea sufletului omenesc din inchisoarea corporalului, totusi omul are, dupa Platon, menirea ca, gratie nostalgiei "erotice", ce se aprinde in sufletul sau, sa ajute Ideilor ca sa se impuna ca puteri in lumea senzoriala, prin aceea ca Ideile devin motive determinante ale vointei omului (thymos, thymoeides).
Sufletul omului este - dupa Platon - de origine divina. De aceea asa cum piatra este atrasa in jos, tot asa si sufletul - gratie Erosului - este atras in sus. Totul in lume are nazuinta fireasca sa-si ia locul natural, ce ii revine in conformitate cu natura sa. De aceea sufletul tinde si el catre lumea divinului. Si el este impins spre aceasta lume de puterea Erosului, din pricina ca intuitia Ideilor, a Divinului, este hrana dreapta a sufletului. Erosul este legea gravitatiei in imparatia sufletului, legea care impiedica sufletul sa fie multumit in lumea temporalului, prin aceea ca ii aminteste acestuia mereu, ca el nu este in aceasta lume, decat un musafir si un strain, ca el nu are aici "casa statatoare", ci ca patria lui se afla in transcendent. Idee ce l-a influentat pe Nemesios de Emessa in al sau tratat Despre natura omului si pe alti Parinti ai Bisericii.
Deoarece "iubirea platonica" este fals inteleasa in vorbirea de toate zilele, este necesar sa staruim aici mai mult asupra acestui concept. Pentru aceasta este necesar sa ne referim la ceea ce se spune despre aceasta iubire, in dialogul "Symposion". Tragedianul Agathon a invitat cativa prieteni la sine, pentru a sarbatori cu acestia cea dintai victorie, pe care el a obtinut-o cu o piesa a sa la Olimpiada. Lasam la o parte amanuntele, care au dus la hotararea ca, cu aceasta ocazie, sa fie petrecuta seara cu cuvantari de lauda la adresa Erosului. Dupa ce au vorbit mai multi comeseni ii veni randul si lui Socrate si in cuvantarea pe care el a tinut-o se afla cea mai inalta intelepciune, la care s-a putut ridica Platon. Socrate este de parere ca antevorbitorii sai n-au inteles ce este Erosul : acestia au proslavit Erosul ca fiind un Dumnezeu desavarsit de fericit si de frumos ; dar Socrate neaga ca Eros ar fi un Dumnezeu. Pentru acesta, Erosul inseamna nazuinta si nostalgia dupa Frumos si Bine. Cine este insa in posesia adevarului desavarsit, al Frumosului si al Binelui desavarsit, cum este cazul cu zeii, acela nu cunoaste aceasta nostalgie si nazuinta, caci se nazuieste numai spre ceea ce cineva nu are. Desi Erosul nu este nici bun si nici frumos, acest lucru nu inseamna ca el este urat si rau. El nu este nici Dumnezeu si nici om, ci intre acestia. Erosul este un demon mare. Nostalgia este demonul Eros, el este ceva intre muritor si nemuritor, intre intelepciune si lipsa de ratiune ; el mijloceste intre zei si oameni si de aceea el este mereu animat de o anumita tendinta. Erosul este iubirea paradigmelor eterne - a Binelui, a Frumosului, a Adevarului. Deci, nu este vorba despre posesiunea acestor paradigme spre care nazuieste sufletul. Nu, posedarea trebuie sa fie eterna asa cum Adevarul, Binele si Frumosul dureaza din eternitate in eternitate. Platon descrie Erosul ca fiind un copil al saraciei si al bogatiei. In ziua de nastere a Afroditei au procreat Poros (Belsugul) cu Penia (Saracia) Erosul si acesta poarta prin lume calitatile parintilor sai. Iata de ce Erosul platonic este nostalgie, dorinta, din pricina ca sentimentul deficientei este un element constitutiv al acestuia. Un Eros care ar poseda totul, dupa ceea ce el nazuieste, este o contradictie in adjecto. Iubirea este motivata la Platon prin valoarea obiectului ei. De aceea nu este suficienta determinarea Erosului ca iubire ce nazuieste spre ceva, fiindca exista si o iubire ce atrage sufletul in jos, spre lumea senzoriala : este iubirea senzuala. Spre deosebire de aceasta, Erosul este nazuinta sufletului dupa lumea cereasca, dupa lumea Ideilor, si, ca atare, el este drumul omului divin. Iubirea platonica este nazuinta spre nemurire, caci omul trebuie sa devina asemenea cu Dumnezeu. Ea este acea putere ce face ca fiinta trecatoare din noi sa doreasca arzator sa se faca eterna stapana a Binelui, a Frumosului si a Adevarului. Iar mijlocul, stiinta cu ajutorul careia se poate realiza acest ideal, este filozofia. "Ea se afla intre posesia sau stiinta absoluta a zeilor si nebunia insensibila a fiintelor inferioare ; ea se afla la mijloc, ca nazuinta si iubirea dupa stiinta. Zeii sunt atoatestiutori, marea masa a oamenilor este nestiutoare, filozofii sunt aceia care vor sa stie".
Ideile, ca prototipuri eterne, nu pot fi sesizate decat de gandirea pura miscata de Eros, deci, de gandirea ce s-a eliberat de orice este senzorial, din pricina ca Ideile n-au nimic senzorial, ele fiind entitati si forme imateriale, principii ale formarii si, de aceea, ele formeaza, dupa cum am mai remarcat, alaturi de lumea materiala, o lume proprie, o lume mai inalta. In acest chip Ideile devin la Platon forme si esente imateriale.
Dar gandirea nu poate prinde si sesiza aceste esente decat daca aceasta este calita in exercitiul dialecticii; daca este calita in nobilul exercitiu a carei menire este sa precizeze si sa deosebeasca clar conceptele fixind raporturile dintre acestea. Filozofia este de aceea regina tuturor stiintelor, fiindca, in timp ce toate celelalte stiinte, chiar si matematica, pleaca de la presupuneri nedovedite, dialectica se ridica pana la temeiul originar al tuturor lucrurilor si in lumina acestuia lamureste esenta conceptelor.
Sintetizand, am putea spune ca, in concordanta cu distinctia pe care Platon o face intre perceptie si stiinta, el mai deosebeste, dupa cum am vazut, doua feluri de cunoasteri : cunoasterea rationala si parere; acestea sunt doua facultati deosebite. Prima are ca
obiect lumea necorporala si suprasenzoriala a Ideilor, in timp ce alte doua moduri de cunoastere inferioare (credinta si presupunerea) au ca obiect corpurile si copiile sau aparentele acestora. Acestor doua feluri de cunoastere le corespund la Platon diferite grade ale realitatii. Realitate pura nu au decat prototipurile lucrurilor, Ideile, si de aceea numai despre acestea exista o cunoastere si o stiinta adevarata.
N.B.
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-sistematica/teoria-cunoasterii-metafizica-ideilor-71763.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu