Gnosticismul, ca deruta
Intr-un timp "de ruptura", cultural, cel putin, se traieste baroc, deci amalgamat, paradoxal, adesea fantast. In paralel, ca tendinta, in interferenta, contextual, formele traditionale supravietuitoare si cele moderne (in stricta etimologie), dominante, sunt insotite, uneori cu aparenta de "comentariu" liber, alteori ca proiecte deturnante, nu intotdeauna si lipsite de valoare fie si pentru intelegerea unui mental derutant prin eclectism, daca nu prin confuzie, de initiative doctrinare, ivite si situate, parca, oricat ar parea de ciudat, de imposibil, chiar, dintr-un si pe un pamant al nimanui.
Prelungindu-si existenta in modalitati mai curand teurgice decat filosofice (pythagorismul) sau astenice (aristotelismul), numai in neoplatonism si dintre cele, probabil, sase scoli sau directii, doar in acela plotinian, pana in plin secol III, si, in cel proclean, peste o buna bucata de vreme (cam peste 200 de ani). Toate acestea in cultura de limba greaca, dar cu iradieri si in cea romana, in sine, ca realitate distincta nu lipsita de desfasurari in matrice proprie si, orice s-ar spune, individualizate, chiar daca in sugestie traditionala, exemplara fiind miscarea stoica, de la Seneca la Marcus Aurelius.
Concomitent, crestinismul isi va fi impus tot mai mult paradigma, organizandu-se tot mai coerent si mai spornic, sub ea, avand puterea innoirii. Parintii Apostolici (in genere Sfintii Parinti), primii scriitori bisericesti, didascalii, totodata cu opera de aparare pentru recunoastere, construiesc o teologie, o metafizica, o antropologie, o morala, pe scurt, o spiritualitate, numai din interiorul epocii concurenta celei a vremii, in durata lunga, insa, invingatoare prin modernitate.
Daca se poate spune asa, apele incepusera sa se desparta de uscat, dar intr-un proces trudnic, convulsionat, cu drame si tragedii, cu intamplari si trairi, adesea, peste puterile de intelegere ale unei (unor) constiinte din veacurile ceva mai tarzii, prin irationalul lor. Indiferenta si intoleranta, evaziune si angajament tenace, teurgie si credinta pura, devotiune si demonism, toate sunt "tesute" intr-un "covor" al unei secvente, teribile si fascinante.
Lumea se nastea din nou; si, parca, orice repetare dintr-un alt haos, de acum, insa, catre o finalitate precisa, "cosmotizarea" fiind tot una cu christianizarea. "Pan-christicul" theilhardian se verifica, mai inainte de toate, in fenomenologia umanului.
In acest "covor" baroc, si configuratia (mai curand, constelatia) gnostica. Mai curand "constelatia", pentru ca, eclectic, gnosticismul nu avea cum a fi intr-un singur concept, nici intr-o istorie-fluviu. Cu centre de difuziune orientale: Siria, Palestina, incepand cam cu a doua jumatate a primului secol crestin, gnosticismul prolifereaza intens si in varii forme timp de aproape 400 de ani. Ulterior, va renaste, chiar daca in modalitati distincte, in dualismele medievale (bogomilismul, catharismul) organizate in jurul a cel putin doua motive: cel al existentei a doua principii si cel al iluminatiei, la inceputurile epocii moderne in teosofia lui Paracelsus si Van Helmont, iar in veacul nostru in "neo-gnoze" ("gnoza de la Princeton", "noua gnoza franceza"), acestea insa, mai curand in genul aparentei decat in acela al esentei, in masura in care se nasteau dintr-o criza a cunoasterii in limitele ideii de rationalitate integrala (vd. Ruyer, Gnose de Princeton; Abellio, Approches de la nouvelle gnose; Manifeste de la nouvelle gnose).
Aparute, ca atare, in medii crestine sau in preajma lor, de aceea mai direct sau mai indirect in legatura cu ele, dar, poate, cu originile intr-un Orient, temporal, "anterior crestinismului", in urmarea acestui fapt ca si (in ipoteza lui Harnack) datorita tendintei, fie si mai particulare, de "elenizare radicala" a noii religii, extrem de compozite, sub sincretismul care, totusi, le defineste si dincolo de ceea ce le desparte intr-un context sau altul, nelipsite insa de o elementara unitate de principiu. "Generic, gnoza poate fi admisa ca o pietate dualista orientata catre mantuire", cultural, de practici similare, ca si de mito-teologii, de mito-filosofii cam din acelasi camp al imaginarului, variantele primare se despart ca heterodoxii atat in raport cu spiritualitatea crestina, cat si fata de traditia greaca, mai veche sau mai noua. Din toate acestea, apropierile accidentale sau interferentele contextuale, pe de o parte, si blocarile de comunicatie, ori cel mai adesea, respingerile reciproce, pe de alta, delimitarile necesare pana si in intransigenta, daca nu in intoleranta lor (Bultmann, Le Christianisme primitif, p. 179, 180).
Cu oarecari tropisme catre filosofiile neoplatonice din epoca poate, datorita unor predilectii initiatice, teurgice, chiar unei imagerii cosmo-antropologice in acelasi stil, cu predominanta in straniu, gnosticismul este insa destituit ca filosofie de catre Plotin. Din textul tratatului de respingere: Contra acelora care zic ca Demiurgul este rau si lumea este rea (Enneade, II, 9), Plotin nu lasa sa se inteleaga impotriva caror gnostici scria. Tot ce este posibil, alegand motivul cel mai raspandit, el avea in vedere gnosticismul ca atare si, de ce nu, gnosticismul, dincolo de o varianta istorica sau alta, ca filosofie veleitara. Apoi, daca pe cat trecea timpul, devenind, "din ce in ce mai eclectice", scolile gnostice "tindeau sa se uniformizeze" (de Faye, Gnostiques et Gnosticismes, p. 467; cf. si Brehier, Notice, in Plotin, II, p. 103). Indiferent, prin ignorare, fata de crestinism, in deosebire de Porfir, discipolul sau, Plotin participa la noua istorie spirituala. Din acest punct de vedere, desi un "antic", trecea de partea "modernilor" Origen, Clement, Eusebiu.
Primii scriitori crestini, mai aplicati istoric, gnosticismele fiindu-le mai in preajma doctrinara si, totodata, concurente, cu perceptia insa si a ceea ce le uneste, aveau sa se raporteze cel mai adesea la forme si comunitati distincte, fapt de tot explicabil dinspre si pentru ei. Analitici, istoric, cu perceptia nuantelor, ei disting spre a dezvalui criza in proliferarea aberanta. Clement Alexandrinul, insa, avea sa "experimenteze" o alta modalitate, poate, cea mai percutanta, chiar decat aceea in ordinea criticii sistematic-doctrinare. Anume, resemnifica gnoza (de la gnosis, cunoastere, ca iluminatie), recuperand-o pentru crestinism. "Gnoza celor care se socotesc intelepti - fie ca acestia sunt eretici barbari, fie ca sunt intelepti greci - ingamfa, dupa cum spune apostolul. Gnoza noastra, insa, este plina de credinta, pentru ca este o dovedire a invataturilor transmise potrivit adevaratei filosofii. Am putea spune ca gnoza noastra este ratiunea care din adevarurile marturisite aduce credinta in adevarurile indoielnice". De aceea, gnosticul este "omul care imita pe Dumnezeu", "este singurul cu adevarata cinstitor de Dumnezeu", cel ce a cunoscut "temeinic adevarul" (Stromate, II, 11,48.1; 19,97.1; VI, 1,1.1; VII, 16,95.9).
Non-restrictiv, pre-crestin (iudaic, prin Philon din Alexandria, iudaico-crestin, in medii eseniene), gnosticismul, de dupa marea "taietura", va fi reinceput cu Simon Magul, poate cel despre care, in Faptele Apostolilor, 8,9,10,11, se spune: "era mai inainte in cetate un barbat, anume Simon, vrajind si uimind neamul Samariei, zicand ca el este cineva mare, la care luau aminte toti", fiindca, "cu vrajile lui, ii uimise".
Convers, din "prefacatorie", el va fi pornit o "blestemata erezie", care, cu pasta groasa pe care o pune Eusebiu, "se furiseaza pe toate caile in Biserica intocmai ca o ciuma, si ca o raie, provocand cele mai mari pagube..." (Ist. bis., II, 1, 11, 12). Cu o imaginatie luxurianta, particulara misticilor si vizionarilor de criza, Simon inchipuia o lume bizara, incomoda prin incoerenta, desi, in felul ei, ispititoare, parca, prin suprarealism, fiindca, orice s-ar spune, gnosticii, in genere, ne aduc a-i socoti ca pe suprarealistii vremii lor, cutare ca pe un Leautreamont, cutare ca pe un Dali... O "lectura" de acest fel, mai libera (eliberata) de incriminarile din epoca, poate sa aiba mai multe sanse de adevar. Caci pentru adevar sunt si erorile, pentru indreptare, ratacirile; pentru a izbandi, trebuie sa traim (sa ne provocam) si esecul.
Daca va fi scris Marea Revelatie, care i se atribuie, Simon Magul presupunea, ca identitate a Puterii infinite, Focul, acesta, ca intr-un platonism eclectic si bizar, cu doua naturi, una ascunsa, inteligibila si inzestrata cu inteligenta si alta-vizibila, in sens oarecum fizic. Din firea originara a Focului ar proveni sase puteri: Spiritul, Gandirea, Vocea, Numele, Ratiunea si Reflexia, numeric mai multe ca specificatii fiind ale aceluiasi intreg, Puterea infinita, ca "energie" a Focului daca nu, fie si vag, personalizata, oricum, cosmotizata si cosmotizanta, stand ca model si putere de infaptuire. Asemenea, ca structura, este si omul, numai ca, simpla copie, el poate sa se inalte, spre a se salva, prin identificare cu Puterea infinita ori sa cada, aneantizandu-se (cf. Daniel, Scripta aramaica, I, p. 284,285).
Dupa informatia Sf. Justin Martirul si Filosoful, lui Simon i-ar fi urmat un oarecare Menandru, samarinean si el, "si care i s-a facut ucenic", "ajuns sub influenta demonilor"; "unealta... in lucrarea cea diavoleasca", practicand magia, zice Eusebiu (Apologia I, I, 26; Ist. bis., III, 26, 1). Dandu-se drept Mantuitorul coborat din cer, tinea sa incredinteze ca este salvatorul celor ce-i acceptau botezul. Astfel urmau sa devina ingeri (Irineu, Adv. haeres., 1,23,8).
"Din preajma lui Menandru..., a pornit la lucru asemeni unui balaur cu doua limbi si doua capete o putere care a dat nastere la doi conducatori de erezie: Saturnin si Vasilide Alexandrinul", unul in Siria, celalalt in Egipt (Eusebiu, Ist. bis., IV, 4,3).
Saturnin sau Satornil (activ la inceputul secolului al II-lea) ar fi presupus existenta unui Tata necunoscut (agnostos) creator al unei ierarhii divine, alcatuita din Arhangheli, ingeri, Puteri si Stapanii. Ingerii, la randul lor, vor fi facut lumea si pe oameni, acestia insa adusi la viata de scanteia de viata, coborata din inalturi. Apare deja motivul creatiei prin coparticiparea a doua puteri. Cum Stapaniile (ceata de ingeri, ca, de altminteri, si la Apostolul Pavel, Efes., 3, 10; Col., 1, 16, desi semnificatii departate) se vor fi pornit sa-l coboare pe Dumnezeul iudeilor, un inger din ordinul ingerilor, in ajutor de va fi venit Hristos, acesta urmand sa aleaga intre oamenii cei buni si oamenii cei rai (Irineu, Adv. haeres., XXIV, 1,2). "Teologia" lui Satornil, cu adaugarea acestui element, pare "dominata de dualism", probabil, el fiind primul care a distins intre buni (puri), sortiti mantuirii, si rai (impuri), meniti pamantului si pacatului (Eliade, Istoria..., II, p. 365). '
Celalalt ereziarh, Vasilide (Basilide), probabil in cele "24 de carti in legatura cu Evangheliile", daca nu chiar o "Evanghelie" ("Ba si Vasilide a indraznit sa scrie o Evanghelie si sa-i dea ca titlu numele sau" - Origen, Omilia I la Luca, 2) va fi intocmit prima sinteza a doctrinei-doctrinelor gnostice, adaugand insa si de la el multe: 365 de ceruri cu ingerii corespunzatori, prooroci cu "nume barbare", Barkada si Barkof, si altele asemenea "ca sa impresioneze" (Eusebiu, Ist. bis., IV, 7, 7; cf. Irineu, Adv. haeres., I, 24, 4). Impotriva lui, "un scriitor foarte apreciat", Agrippa Castor (despre care insa nici pana azi nu se stie mai mult decat spune Eusebiu) ar fi scris o lucrare in care arata "cat de periculoasa era maiestria acestei magii eretice" (Ist. bis., IV, 7,6).
Cam in acelasi timp (catre 120) ar fi lucrat un alt ereziarh, Carpocrate (Irineu, 1,25,1; 6; 3; 4), care, in deosebire de Simon, practica magia "pe fata", nu "in chip secret" (Eusebiu, IV, 7,9).
Fiul acestuia, Epifanie, mort la numai 17 ani, ar fi apucat sa scrie o carte Despre dreptate "mult trambitata", in epoca, din care Clement a conservat cateva fragmente (Stromate, III, 2,5-10). In spiritul egalitarismului primar, precocele doctrinar al Carpocratienilor, indemna la recunoasterea unuia de catre celalalt, a tuturor, unii fata de altii, in aceeasi conditie; pentru ca "dreptatea lui Dumnezeu... are la baza dreptatea" si "cerul se intinde in toate partile in mod egal..." si "noaptea arata in chip egal stelele", "Dumnezeu nu face deosebire intre bogat si sarac, intre omul de rand si conducator, intre ignoranti si destepti, intre femei si barbati, intre liberi si robi", nici chiar "intre cele necuvantatoare nu face deosebire, ci tuturor vietatilor le da in chip egal... si cele bune si cele rele".
Indarjirea pe care Clement o pune in respingere n-ar avea nici o indreptatire, pledoaria egalitarista a lui Epifanie, desi abstracta, este, totusi, de bun-simt si in principiile ei perfect rationala, daca, probabil, nu s-ar fi ajuns la comportamente aberante si, aceasta, poate, ceva mai tarziu: "adeptii lui Carpocrate si Epifanie cer ca femeile sa fie comune" (cei doi intemeietori stiind "filosofia lui Platon"); "prin invartirea faclelor fac sa se stinga lumina si se impreuneaza cum vor si cu cine vor" (Stromate, III, 5.1; 10.1). Nu este exclus, apoi, ca din egalitarismul de conditie teo-cosmica, sa fi rezultat si credinta ca, nemuritoare, in migratia lor, sufletele ar trece dintr-un corp in altul, fie el omenesc, fie de animal, chiar in plante.
Deja insusit, desi inca marginal, de saturnieni, in oarecare masura si de ofiti (in masura in care sarpele, simbol al diavolului si raului in Facerea biblica, era resemnificat ca Logos), motivul care organizeaza tot mai mult sistemele gnostice si le aduna, acela al dualismului, dupa gestul ceva mai hotarat al lui Marcion, este impus abia de catre Valentin si valentinieni si la acestia intr-o forma automata, inca departe de modalitatea ceva mai tarzie teo-cosmologica. Stravechi, putand fi identificat inca in antropogonia sumero-babiloniana din Enuma elis, prin punerea in opozitie a lui Marduk, divinitate solara, cu Kingu, simbol al fortei elementare, anarhice si distructive, in mito-filosofia Cartii schimbarilor (Yi Jing) a vechilor chinezi, aceasta cu Yang si Yin, puteri opuse, dar complementare, in teo-filosofia scolii indiene Samkhya, centrata in perechea: purusa (spiritul) si prakrti (natura nemanifestata), in mitologia prezoroastrica (Atar, focul si Azhi Dahaka, dragonul), iar in Zoroastrism: Ahura Mazdah si Angra Manyus, intrucatva si in cultura greaca (la Pherecyde, la Empedocle) si, intr-o geografie aproape universala, in timpuri diferite, la popoarele arhaice si traditionale (aborigenii australieni, ameriindienii, populatiile africane), in cultura gramaticalizata si nongramaticalizata europeana medievala, dualismul pare o constanta mentala, cel putin intr-o lunga secventa a istoriei umane.
Gnosticii, marcioniti sau valentinieni, fac tentativa de a-l introduce in crestinism, intentie si lucrare cu atat mai periculoase cu cat finalitatea era inlocuirea monismului. De aici si solidaritatea, nepremeditata, in respingere dintre Plotin, pe de o parte, si Origen sau Clement, pe de alta, dualismul aparand ca un atentat la logica monista, deopotriva, teologica si metafizica.
Marcion din Sinope (n. in jurul anului 85), intr-o scriere cu titlu programatic, Antiteze, va fi promovat un dualism mai aparte, daca e sa-l raportam la cel valentinian, reprezentativ in acest sens. Cu stiluri diferite, distincte si doctrinar, Vechiul Testament si Noul Testament ar presupune doi Dumnezei, respectiv, unul, simbolizand legea si dreptatea, pe cand celalalt, dragostea si bunatatea. De aceea, Dumnezeul vetero-testamentar este doar drept (theos dikaios), in timp ce, Dumnezeul neo-testamentar, bun (theos agathos). Daca nu opusi, oricum, diferiti, se vor prinde intr-o suigeneris teomahie, Dumnezeul cel bun, urmarind eliberarea oamenilor de sub tirania Legii. Pentru aceea, in al XV-lea an al domniei lui Tiberiu, ar fi trimis oamenilor pe Iisus Hristos, in forma omeneasca, dar fara trup material. In replica, Dumnezeul Legii, razbunator, i-ar fi determinat patimirile. Teomahia ar continua pana la sfarsitul vremii, cand Dumnezeul cel bun va izbandi definitiv, ramanand singurul stapan al lumii (cf. Eliade, op. cit., p. 364- 365).
Lasand de o parte scenariul, mai mult sau mai putin gnostic, fapt care explica intrucatva indoielile privitoare la trecerea lui Marcion alaturi de Saturnil ori de Valentin (dar exista o "naratiune-standard"?), tinand seama si de deosebirile de interpretare, ereziarhul nu iesea insa din campul, atat de accidentat si fara de margini precise, al gnosticismului. Ce-i drept, "dualismul lui este biblic, scos din pretinsa opozitie dintre Vechiul si Noul Testament" (Sesan, in Istoria bisericeasca universala, I, p. 138). Totusi, in contra aparentelor care, in acest caz, doar diferentiaza, sub "dualismul biblic" sta unul "metafizic", desi, inca o data, de un fel mai aparte, la rigoare, nu avem de-a face cu opozitia, ci doar cu deosebirea dintre un Dumnezeu si alt Dumnezeu. Numai ca, purtatori de mesaje-valori distincte, prin acestea, sfarsesc intr-o opunere. Cu deosebiri nu numai de grad ci si esentiale fata de dualismul valentinian, in context marcionismul adauga o nuanta de tot necesara pentru completitudine.
De altminteri, Valentin (n. pe la 160) insusi promova un dualism particular, asa zicand, necanonic, prin aceea ca nu explica raul si caderea sufletului presupunand un principiu distinct, ci in urmarea unei drame "survenita in interiorul divinitatii" (Eliade, op. cit., p. 366).
Unindu-se cu Ennoia (gandirea), Tatal, Principiul, ar fi generat, astfel, seria eonilor in 15 perechi, (de la Aion-aionos, Fiul lui Cronos-Timpul, prin extindere, timp durata a vietii, la Homer, eternitate, varsta la Eschil, entitate divina, la Euripide, ceea ce este etern, la Platon) care formeaza Pleroma (plinatatea), ca prima lume, spirituala, ca infiintare originara opusa ne-fiintei (vidului, Kenoma). Dorind ca intelepciune sa-l cunoasca pe Tatal, stapanul Tezaurului Luminii, Sophia, ultimul eon generat, determina, dimpotriva, o cadere, ca instituire a lumii fenomenale, sub semnul negativitatii si raului, fiind ceea ce nu este Principiul, mai degraba nefiinta, si se pune prin trecere in regim secund, ca o intelepciune inferioara, mai proprie realitatii determinate de miscarea sa. in Pleroma, insa, prin participarea celorlalti eoni, ia fiinta Iisus, Mantuitorul (Soter), care, coborand in lumea fenomenala, kenomica, mai curand nefiinta, produce "materia invizibila", din elemente hylice, iar din altele, psihice, pleromice, demiurgul, creatorul acestei lumi, cu lucruri si oameni, in mod corespunzator modelului cosmologic, hylici si psihici, in totala ignorare a Principiului si Pleromei. Totusi, pentru ca Sophia superioara, direct ca si indirect, este prezenta in lumea care vine din gestul primar, de inaltare, ca iesire din conditie, prin ea, demiurgul mai genereaza o categorie de oameni, pneumaticii sau spiritualii. Cu Valentin, antropologia "trihotomica" specifica gnosticismului, prin presupunerea corpului, sufletului si eului, deci a oamenilor stapaniti de una, de alta, de cealalta componenta, este sistematizata (Bultmann, op. cit., p. 183, 184). Si, totodata, soteriologia particulara, caci Hristos era menit sa mantuiasca, prin gnoza, pe pneumatici, singurii in masura sa se desprinda de corporalitate, deopotriva, in sens hyletic si psihic (ca insufletire).
In valentinism, dualismul se construieste in doua mari etape: cu "razvratirea" Sophiei, deci cu instituirea nefiintei, si, apoi cu aparitia Demiurgului care creeaza lumea materiala, nu insa si materia. Aceasta, de origine spirituala, nu este principial, negativul si raul, ci numai potential, in functie de instrumentare (cf. Eliade, op. cit., p. 366-367). Si inca, mai important, materia nu sta, metafizic, ca al doilea principiu, neavand demnitate egala inceputului in ordine absoluta. Dar gnosticismul inainta catre o asemenea paradigma, instituita, probabil, incepand cu secolul al II-lea, daca Justin, poate, deopotriva, in replica la greci, totusi, nu numai, desi atragea luarea aminte asupra preexistentei materiei in raport cu lumea, apasa asupra non-originaritatii ci in absolut (Apologia 1,67,7).
In veacul urmator, Origen polemizeaza hotarat cu dualistii, chiar daca, indirect, dar cu atat mai convingator, construind: "nu pricep cum atatia... au fost in stare sa creada ca materia ar fi necreata", ca "ar fi deopotriva vesnica cu Dumnezeu cel necreat" (Despre principii, II, 1,4). Dezlegarea de Dumnezeu ca principiu unic era primul pas catre opunere, in egala masura, ontologica si axiologica, pentru ca, in termen de celalalt, materia urma a fi asimilata cu Raul insusi. Valentinianul, ca personaj generic din dialogul lui Metodiu de Olimp Despre X liberul arbitru este si pus s-o afirme: Dumnezeu "este bun si autor al Binelui; in El nu este nimic rau". De unde insa raul? "Iata de ce zic ca odata cu Dumnezeu a existat un lucru al carui nume este "materie";... din ea cred ca ne vin relele" (III). Soteriologia gnostica se si construia, de altfel, cu mijloacele dualitatii Bine-Rau si in universul de semnificare al acesteia.
De aici la gnosticismele ceva mai tarzii, reconfortate prin asimilarea maniheismului, sau la dualismele medievale: bogomilic si, indeosebi, cathar, calea era dreapta. inceputul primei carti din Cartea celor doua principii, cathara, o marturiseste, "in cinstirea Tatalui prea sfant, am socotit ca este bine sa incep expunerea mea privitoare la cele doua principii, respingand din capul locului teoria principiului unic, careia i se impotrivesc aproape toate spiritele religioase. Pun problema in felul urmator: ori exista numai un principiu principal (principium principale), ori mai multe decat unul. Daca este doar unul si nu mai multe, cum sustin nestiutorii, cu necesitate el trebuie sa fie bun sau numai cele ce apartin raului si de loc cele bune, precum zice Hristos, in Evanghelia dupa Matei (7,17-l8): "pomul rau face roade rele. Nu poate un pom bun sa faca roade rele, nici pom rau sa faca roade bune"" (Liber de duobus principiis, I).
Gheorghe Vladutescu
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-etica-religioasa/gnosticismul-deruta-71754.html
Intr-un timp "de ruptura", cultural, cel putin, se traieste baroc, deci amalgamat, paradoxal, adesea fantast. In paralel, ca tendinta, in interferenta, contextual, formele traditionale supravietuitoare si cele moderne (in stricta etimologie), dominante, sunt insotite, uneori cu aparenta de "comentariu" liber, alteori ca proiecte deturnante, nu intotdeauna si lipsite de valoare fie si pentru intelegerea unui mental derutant prin eclectism, daca nu prin confuzie, de initiative doctrinare, ivite si situate, parca, oricat ar parea de ciudat, de imposibil, chiar, dintr-un si pe un pamant al nimanui.
Prelungindu-si existenta in modalitati mai curand teurgice decat filosofice (pythagorismul) sau astenice (aristotelismul), numai in neoplatonism si dintre cele, probabil, sase scoli sau directii, doar in acela plotinian, pana in plin secol III, si, in cel proclean, peste o buna bucata de vreme (cam peste 200 de ani). Toate acestea in cultura de limba greaca, dar cu iradieri si in cea romana, in sine, ca realitate distincta nu lipsita de desfasurari in matrice proprie si, orice s-ar spune, individualizate, chiar daca in sugestie traditionala, exemplara fiind miscarea stoica, de la Seneca la Marcus Aurelius.
Concomitent, crestinismul isi va fi impus tot mai mult paradigma, organizandu-se tot mai coerent si mai spornic, sub ea, avand puterea innoirii. Parintii Apostolici (in genere Sfintii Parinti), primii scriitori bisericesti, didascalii, totodata cu opera de aparare pentru recunoastere, construiesc o teologie, o metafizica, o antropologie, o morala, pe scurt, o spiritualitate, numai din interiorul epocii concurenta celei a vremii, in durata lunga, insa, invingatoare prin modernitate.
Daca se poate spune asa, apele incepusera sa se desparta de uscat, dar intr-un proces trudnic, convulsionat, cu drame si tragedii, cu intamplari si trairi, adesea, peste puterile de intelegere ale unei (unor) constiinte din veacurile ceva mai tarzii, prin irationalul lor. Indiferenta si intoleranta, evaziune si angajament tenace, teurgie si credinta pura, devotiune si demonism, toate sunt "tesute" intr-un "covor" al unei secvente, teribile si fascinante.
Lumea se nastea din nou; si, parca, orice repetare dintr-un alt haos, de acum, insa, catre o finalitate precisa, "cosmotizarea" fiind tot una cu christianizarea. "Pan-christicul" theilhardian se verifica, mai inainte de toate, in fenomenologia umanului.
In acest "covor" baroc, si configuratia (mai curand, constelatia) gnostica. Mai curand "constelatia", pentru ca, eclectic, gnosticismul nu avea cum a fi intr-un singur concept, nici intr-o istorie-fluviu. Cu centre de difuziune orientale: Siria, Palestina, incepand cam cu a doua jumatate a primului secol crestin, gnosticismul prolifereaza intens si in varii forme timp de aproape 400 de ani. Ulterior, va renaste, chiar daca in modalitati distincte, in dualismele medievale (bogomilismul, catharismul) organizate in jurul a cel putin doua motive: cel al existentei a doua principii si cel al iluminatiei, la inceputurile epocii moderne in teosofia lui Paracelsus si Van Helmont, iar in veacul nostru in "neo-gnoze" ("gnoza de la Princeton", "noua gnoza franceza"), acestea insa, mai curand in genul aparentei decat in acela al esentei, in masura in care se nasteau dintr-o criza a cunoasterii in limitele ideii de rationalitate integrala (vd. Ruyer, Gnose de Princeton; Abellio, Approches de la nouvelle gnose; Manifeste de la nouvelle gnose).
Aparute, ca atare, in medii crestine sau in preajma lor, de aceea mai direct sau mai indirect in legatura cu ele, dar, poate, cu originile intr-un Orient, temporal, "anterior crestinismului", in urmarea acestui fapt ca si (in ipoteza lui Harnack) datorita tendintei, fie si mai particulare, de "elenizare radicala" a noii religii, extrem de compozite, sub sincretismul care, totusi, le defineste si dincolo de ceea ce le desparte intr-un context sau altul, nelipsite insa de o elementara unitate de principiu. "Generic, gnoza poate fi admisa ca o pietate dualista orientata catre mantuire", cultural, de practici similare, ca si de mito-teologii, de mito-filosofii cam din acelasi camp al imaginarului, variantele primare se despart ca heterodoxii atat in raport cu spiritualitatea crestina, cat si fata de traditia greaca, mai veche sau mai noua. Din toate acestea, apropierile accidentale sau interferentele contextuale, pe de o parte, si blocarile de comunicatie, ori cel mai adesea, respingerile reciproce, pe de alta, delimitarile necesare pana si in intransigenta, daca nu in intoleranta lor (Bultmann, Le Christianisme primitif, p. 179, 180).
Cu oarecari tropisme catre filosofiile neoplatonice din epoca poate, datorita unor predilectii initiatice, teurgice, chiar unei imagerii cosmo-antropologice in acelasi stil, cu predominanta in straniu, gnosticismul este insa destituit ca filosofie de catre Plotin. Din textul tratatului de respingere: Contra acelora care zic ca Demiurgul este rau si lumea este rea (Enneade, II, 9), Plotin nu lasa sa se inteleaga impotriva caror gnostici scria. Tot ce este posibil, alegand motivul cel mai raspandit, el avea in vedere gnosticismul ca atare si, de ce nu, gnosticismul, dincolo de o varianta istorica sau alta, ca filosofie veleitara. Apoi, daca pe cat trecea timpul, devenind, "din ce in ce mai eclectice", scolile gnostice "tindeau sa se uniformizeze" (de Faye, Gnostiques et Gnosticismes, p. 467; cf. si Brehier, Notice, in Plotin, II, p. 103). Indiferent, prin ignorare, fata de crestinism, in deosebire de Porfir, discipolul sau, Plotin participa la noua istorie spirituala. Din acest punct de vedere, desi un "antic", trecea de partea "modernilor" Origen, Clement, Eusebiu.
Primii scriitori crestini, mai aplicati istoric, gnosticismele fiindu-le mai in preajma doctrinara si, totodata, concurente, cu perceptia insa si a ceea ce le uneste, aveau sa se raporteze cel mai adesea la forme si comunitati distincte, fapt de tot explicabil dinspre si pentru ei. Analitici, istoric, cu perceptia nuantelor, ei disting spre a dezvalui criza in proliferarea aberanta. Clement Alexandrinul, insa, avea sa "experimenteze" o alta modalitate, poate, cea mai percutanta, chiar decat aceea in ordinea criticii sistematic-doctrinare. Anume, resemnifica gnoza (de la gnosis, cunoastere, ca iluminatie), recuperand-o pentru crestinism. "Gnoza celor care se socotesc intelepti - fie ca acestia sunt eretici barbari, fie ca sunt intelepti greci - ingamfa, dupa cum spune apostolul. Gnoza noastra, insa, este plina de credinta, pentru ca este o dovedire a invataturilor transmise potrivit adevaratei filosofii. Am putea spune ca gnoza noastra este ratiunea care din adevarurile marturisite aduce credinta in adevarurile indoielnice". De aceea, gnosticul este "omul care imita pe Dumnezeu", "este singurul cu adevarata cinstitor de Dumnezeu", cel ce a cunoscut "temeinic adevarul" (Stromate, II, 11,48.1; 19,97.1; VI, 1,1.1; VII, 16,95.9).
Non-restrictiv, pre-crestin (iudaic, prin Philon din Alexandria, iudaico-crestin, in medii eseniene), gnosticismul, de dupa marea "taietura", va fi reinceput cu Simon Magul, poate cel despre care, in Faptele Apostolilor, 8,9,10,11, se spune: "era mai inainte in cetate un barbat, anume Simon, vrajind si uimind neamul Samariei, zicand ca el este cineva mare, la care luau aminte toti", fiindca, "cu vrajile lui, ii uimise".
Convers, din "prefacatorie", el va fi pornit o "blestemata erezie", care, cu pasta groasa pe care o pune Eusebiu, "se furiseaza pe toate caile in Biserica intocmai ca o ciuma, si ca o raie, provocand cele mai mari pagube..." (Ist. bis., II, 1, 11, 12). Cu o imaginatie luxurianta, particulara misticilor si vizionarilor de criza, Simon inchipuia o lume bizara, incomoda prin incoerenta, desi, in felul ei, ispititoare, parca, prin suprarealism, fiindca, orice s-ar spune, gnosticii, in genere, ne aduc a-i socoti ca pe suprarealistii vremii lor, cutare ca pe un Leautreamont, cutare ca pe un Dali... O "lectura" de acest fel, mai libera (eliberata) de incriminarile din epoca, poate sa aiba mai multe sanse de adevar. Caci pentru adevar sunt si erorile, pentru indreptare, ratacirile; pentru a izbandi, trebuie sa traim (sa ne provocam) si esecul.
Daca va fi scris Marea Revelatie, care i se atribuie, Simon Magul presupunea, ca identitate a Puterii infinite, Focul, acesta, ca intr-un platonism eclectic si bizar, cu doua naturi, una ascunsa, inteligibila si inzestrata cu inteligenta si alta-vizibila, in sens oarecum fizic. Din firea originara a Focului ar proveni sase puteri: Spiritul, Gandirea, Vocea, Numele, Ratiunea si Reflexia, numeric mai multe ca specificatii fiind ale aceluiasi intreg, Puterea infinita, ca "energie" a Focului daca nu, fie si vag, personalizata, oricum, cosmotizata si cosmotizanta, stand ca model si putere de infaptuire. Asemenea, ca structura, este si omul, numai ca, simpla copie, el poate sa se inalte, spre a se salva, prin identificare cu Puterea infinita ori sa cada, aneantizandu-se (cf. Daniel, Scripta aramaica, I, p. 284,285).
Dupa informatia Sf. Justin Martirul si Filosoful, lui Simon i-ar fi urmat un oarecare Menandru, samarinean si el, "si care i s-a facut ucenic", "ajuns sub influenta demonilor"; "unealta... in lucrarea cea diavoleasca", practicand magia, zice Eusebiu (Apologia I, I, 26; Ist. bis., III, 26, 1). Dandu-se drept Mantuitorul coborat din cer, tinea sa incredinteze ca este salvatorul celor ce-i acceptau botezul. Astfel urmau sa devina ingeri (Irineu, Adv. haeres., 1,23,8).
"Din preajma lui Menandru..., a pornit la lucru asemeni unui balaur cu doua limbi si doua capete o putere care a dat nastere la doi conducatori de erezie: Saturnin si Vasilide Alexandrinul", unul in Siria, celalalt in Egipt (Eusebiu, Ist. bis., IV, 4,3).
Saturnin sau Satornil (activ la inceputul secolului al II-lea) ar fi presupus existenta unui Tata necunoscut (agnostos) creator al unei ierarhii divine, alcatuita din Arhangheli, ingeri, Puteri si Stapanii. Ingerii, la randul lor, vor fi facut lumea si pe oameni, acestia insa adusi la viata de scanteia de viata, coborata din inalturi. Apare deja motivul creatiei prin coparticiparea a doua puteri. Cum Stapaniile (ceata de ingeri, ca, de altminteri, si la Apostolul Pavel, Efes., 3, 10; Col., 1, 16, desi semnificatii departate) se vor fi pornit sa-l coboare pe Dumnezeul iudeilor, un inger din ordinul ingerilor, in ajutor de va fi venit Hristos, acesta urmand sa aleaga intre oamenii cei buni si oamenii cei rai (Irineu, Adv. haeres., XXIV, 1,2). "Teologia" lui Satornil, cu adaugarea acestui element, pare "dominata de dualism", probabil, el fiind primul care a distins intre buni (puri), sortiti mantuirii, si rai (impuri), meniti pamantului si pacatului (Eliade, Istoria..., II, p. 365). '
Celalalt ereziarh, Vasilide (Basilide), probabil in cele "24 de carti in legatura cu Evangheliile", daca nu chiar o "Evanghelie" ("Ba si Vasilide a indraznit sa scrie o Evanghelie si sa-i dea ca titlu numele sau" - Origen, Omilia I la Luca, 2) va fi intocmit prima sinteza a doctrinei-doctrinelor gnostice, adaugand insa si de la el multe: 365 de ceruri cu ingerii corespunzatori, prooroci cu "nume barbare", Barkada si Barkof, si altele asemenea "ca sa impresioneze" (Eusebiu, Ist. bis., IV, 7, 7; cf. Irineu, Adv. haeres., I, 24, 4). Impotriva lui, "un scriitor foarte apreciat", Agrippa Castor (despre care insa nici pana azi nu se stie mai mult decat spune Eusebiu) ar fi scris o lucrare in care arata "cat de periculoasa era maiestria acestei magii eretice" (Ist. bis., IV, 7,6).
Cam in acelasi timp (catre 120) ar fi lucrat un alt ereziarh, Carpocrate (Irineu, 1,25,1; 6; 3; 4), care, in deosebire de Simon, practica magia "pe fata", nu "in chip secret" (Eusebiu, IV, 7,9).
Fiul acestuia, Epifanie, mort la numai 17 ani, ar fi apucat sa scrie o carte Despre dreptate "mult trambitata", in epoca, din care Clement a conservat cateva fragmente (Stromate, III, 2,5-10). In spiritul egalitarismului primar, precocele doctrinar al Carpocratienilor, indemna la recunoasterea unuia de catre celalalt, a tuturor, unii fata de altii, in aceeasi conditie; pentru ca "dreptatea lui Dumnezeu... are la baza dreptatea" si "cerul se intinde in toate partile in mod egal..." si "noaptea arata in chip egal stelele", "Dumnezeu nu face deosebire intre bogat si sarac, intre omul de rand si conducator, intre ignoranti si destepti, intre femei si barbati, intre liberi si robi", nici chiar "intre cele necuvantatoare nu face deosebire, ci tuturor vietatilor le da in chip egal... si cele bune si cele rele".
Indarjirea pe care Clement o pune in respingere n-ar avea nici o indreptatire, pledoaria egalitarista a lui Epifanie, desi abstracta, este, totusi, de bun-simt si in principiile ei perfect rationala, daca, probabil, nu s-ar fi ajuns la comportamente aberante si, aceasta, poate, ceva mai tarziu: "adeptii lui Carpocrate si Epifanie cer ca femeile sa fie comune" (cei doi intemeietori stiind "filosofia lui Platon"); "prin invartirea faclelor fac sa se stinga lumina si se impreuneaza cum vor si cu cine vor" (Stromate, III, 5.1; 10.1). Nu este exclus, apoi, ca din egalitarismul de conditie teo-cosmica, sa fi rezultat si credinta ca, nemuritoare, in migratia lor, sufletele ar trece dintr-un corp in altul, fie el omenesc, fie de animal, chiar in plante.
Deja insusit, desi inca marginal, de saturnieni, in oarecare masura si de ofiti (in masura in care sarpele, simbol al diavolului si raului in Facerea biblica, era resemnificat ca Logos), motivul care organizeaza tot mai mult sistemele gnostice si le aduna, acela al dualismului, dupa gestul ceva mai hotarat al lui Marcion, este impus abia de catre Valentin si valentinieni si la acestia intr-o forma automata, inca departe de modalitatea ceva mai tarzie teo-cosmologica. Stravechi, putand fi identificat inca in antropogonia sumero-babiloniana din Enuma elis, prin punerea in opozitie a lui Marduk, divinitate solara, cu Kingu, simbol al fortei elementare, anarhice si distructive, in mito-filosofia Cartii schimbarilor (Yi Jing) a vechilor chinezi, aceasta cu Yang si Yin, puteri opuse, dar complementare, in teo-filosofia scolii indiene Samkhya, centrata in perechea: purusa (spiritul) si prakrti (natura nemanifestata), in mitologia prezoroastrica (Atar, focul si Azhi Dahaka, dragonul), iar in Zoroastrism: Ahura Mazdah si Angra Manyus, intrucatva si in cultura greaca (la Pherecyde, la Empedocle) si, intr-o geografie aproape universala, in timpuri diferite, la popoarele arhaice si traditionale (aborigenii australieni, ameriindienii, populatiile africane), in cultura gramaticalizata si nongramaticalizata europeana medievala, dualismul pare o constanta mentala, cel putin intr-o lunga secventa a istoriei umane.
Gnosticii, marcioniti sau valentinieni, fac tentativa de a-l introduce in crestinism, intentie si lucrare cu atat mai periculoase cu cat finalitatea era inlocuirea monismului. De aici si solidaritatea, nepremeditata, in respingere dintre Plotin, pe de o parte, si Origen sau Clement, pe de alta, dualismul aparand ca un atentat la logica monista, deopotriva, teologica si metafizica.
Marcion din Sinope (n. in jurul anului 85), intr-o scriere cu titlu programatic, Antiteze, va fi promovat un dualism mai aparte, daca e sa-l raportam la cel valentinian, reprezentativ in acest sens. Cu stiluri diferite, distincte si doctrinar, Vechiul Testament si Noul Testament ar presupune doi Dumnezei, respectiv, unul, simbolizand legea si dreptatea, pe cand celalalt, dragostea si bunatatea. De aceea, Dumnezeul vetero-testamentar este doar drept (theos dikaios), in timp ce, Dumnezeul neo-testamentar, bun (theos agathos). Daca nu opusi, oricum, diferiti, se vor prinde intr-o suigeneris teomahie, Dumnezeul cel bun, urmarind eliberarea oamenilor de sub tirania Legii. Pentru aceea, in al XV-lea an al domniei lui Tiberiu, ar fi trimis oamenilor pe Iisus Hristos, in forma omeneasca, dar fara trup material. In replica, Dumnezeul Legii, razbunator, i-ar fi determinat patimirile. Teomahia ar continua pana la sfarsitul vremii, cand Dumnezeul cel bun va izbandi definitiv, ramanand singurul stapan al lumii (cf. Eliade, op. cit., p. 364- 365).
Lasand de o parte scenariul, mai mult sau mai putin gnostic, fapt care explica intrucatva indoielile privitoare la trecerea lui Marcion alaturi de Saturnil ori de Valentin (dar exista o "naratiune-standard"?), tinand seama si de deosebirile de interpretare, ereziarhul nu iesea insa din campul, atat de accidentat si fara de margini precise, al gnosticismului. Ce-i drept, "dualismul lui este biblic, scos din pretinsa opozitie dintre Vechiul si Noul Testament" (Sesan, in Istoria bisericeasca universala, I, p. 138). Totusi, in contra aparentelor care, in acest caz, doar diferentiaza, sub "dualismul biblic" sta unul "metafizic", desi, inca o data, de un fel mai aparte, la rigoare, nu avem de-a face cu opozitia, ci doar cu deosebirea dintre un Dumnezeu si alt Dumnezeu. Numai ca, purtatori de mesaje-valori distincte, prin acestea, sfarsesc intr-o opunere. Cu deosebiri nu numai de grad ci si esentiale fata de dualismul valentinian, in context marcionismul adauga o nuanta de tot necesara pentru completitudine.
De altminteri, Valentin (n. pe la 160) insusi promova un dualism particular, asa zicand, necanonic, prin aceea ca nu explica raul si caderea sufletului presupunand un principiu distinct, ci in urmarea unei drame "survenita in interiorul divinitatii" (Eliade, op. cit., p. 366).
Unindu-se cu Ennoia (gandirea), Tatal, Principiul, ar fi generat, astfel, seria eonilor in 15 perechi, (de la Aion-aionos, Fiul lui Cronos-Timpul, prin extindere, timp durata a vietii, la Homer, eternitate, varsta la Eschil, entitate divina, la Euripide, ceea ce este etern, la Platon) care formeaza Pleroma (plinatatea), ca prima lume, spirituala, ca infiintare originara opusa ne-fiintei (vidului, Kenoma). Dorind ca intelepciune sa-l cunoasca pe Tatal, stapanul Tezaurului Luminii, Sophia, ultimul eon generat, determina, dimpotriva, o cadere, ca instituire a lumii fenomenale, sub semnul negativitatii si raului, fiind ceea ce nu este Principiul, mai degraba nefiinta, si se pune prin trecere in regim secund, ca o intelepciune inferioara, mai proprie realitatii determinate de miscarea sa. in Pleroma, insa, prin participarea celorlalti eoni, ia fiinta Iisus, Mantuitorul (Soter), care, coborand in lumea fenomenala, kenomica, mai curand nefiinta, produce "materia invizibila", din elemente hylice, iar din altele, psihice, pleromice, demiurgul, creatorul acestei lumi, cu lucruri si oameni, in mod corespunzator modelului cosmologic, hylici si psihici, in totala ignorare a Principiului si Pleromei. Totusi, pentru ca Sophia superioara, direct ca si indirect, este prezenta in lumea care vine din gestul primar, de inaltare, ca iesire din conditie, prin ea, demiurgul mai genereaza o categorie de oameni, pneumaticii sau spiritualii. Cu Valentin, antropologia "trihotomica" specifica gnosticismului, prin presupunerea corpului, sufletului si eului, deci a oamenilor stapaniti de una, de alta, de cealalta componenta, este sistematizata (Bultmann, op. cit., p. 183, 184). Si, totodata, soteriologia particulara, caci Hristos era menit sa mantuiasca, prin gnoza, pe pneumatici, singurii in masura sa se desprinda de corporalitate, deopotriva, in sens hyletic si psihic (ca insufletire).
In valentinism, dualismul se construieste in doua mari etape: cu "razvratirea" Sophiei, deci cu instituirea nefiintei, si, apoi cu aparitia Demiurgului care creeaza lumea materiala, nu insa si materia. Aceasta, de origine spirituala, nu este principial, negativul si raul, ci numai potential, in functie de instrumentare (cf. Eliade, op. cit., p. 366-367). Si inca, mai important, materia nu sta, metafizic, ca al doilea principiu, neavand demnitate egala inceputului in ordine absoluta. Dar gnosticismul inainta catre o asemenea paradigma, instituita, probabil, incepand cu secolul al II-lea, daca Justin, poate, deopotriva, in replica la greci, totusi, nu numai, desi atragea luarea aminte asupra preexistentei materiei in raport cu lumea, apasa asupra non-originaritatii ci in absolut (Apologia 1,67,7).
In veacul urmator, Origen polemizeaza hotarat cu dualistii, chiar daca, indirect, dar cu atat mai convingator, construind: "nu pricep cum atatia... au fost in stare sa creada ca materia ar fi necreata", ca "ar fi deopotriva vesnica cu Dumnezeu cel necreat" (Despre principii, II, 1,4). Dezlegarea de Dumnezeu ca principiu unic era primul pas catre opunere, in egala masura, ontologica si axiologica, pentru ca, in termen de celalalt, materia urma a fi asimilata cu Raul insusi. Valentinianul, ca personaj generic din dialogul lui Metodiu de Olimp Despre X liberul arbitru este si pus s-o afirme: Dumnezeu "este bun si autor al Binelui; in El nu este nimic rau". De unde insa raul? "Iata de ce zic ca odata cu Dumnezeu a existat un lucru al carui nume este "materie";... din ea cred ca ne vin relele" (III). Soteriologia gnostica se si construia, de altfel, cu mijloacele dualitatii Bine-Rau si in universul de semnificare al acesteia.
De aici la gnosticismele ceva mai tarzii, reconfortate prin asimilarea maniheismului, sau la dualismele medievale: bogomilic si, indeosebi, cathar, calea era dreapta. inceputul primei carti din Cartea celor doua principii, cathara, o marturiseste, "in cinstirea Tatalui prea sfant, am socotit ca este bine sa incep expunerea mea privitoare la cele doua principii, respingand din capul locului teoria principiului unic, careia i se impotrivesc aproape toate spiritele religioase. Pun problema in felul urmator: ori exista numai un principiu principal (principium principale), ori mai multe decat unul. Daca este doar unul si nu mai multe, cum sustin nestiutorii, cu necesitate el trebuie sa fie bun sau numai cele ce apartin raului si de loc cele bune, precum zice Hristos, in Evanghelia dupa Matei (7,17-l8): "pomul rau face roade rele. Nu poate un pom bun sa faca roade rele, nici pom rau sa faca roade bune"" (Liber de duobus principiis, I).
Gheorghe Vladutescu
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-etica-religioasa/gnosticismul-deruta-71754.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu