Platonismul religios

Platonismul religios

Unificarea spirituala a filozofiei antice greco-romane la inceputul erei crestine, n-a fost posibila si aceasta din pricina ca prea era adanca anarhia spirituala ce domnea catre sfirsitul epocii antice. Se simtea de aceea nevoia unei filozofii mai profunde, care sa-i ajute omului sa se salveze din aceasta anarhie, prin depasirea totala a acesteia.
Stoicii, epicureii si scepticii au sfarsit prin a diviniza lumea. De aceea salvarea din lume devine acum menirea filozofiei si nostalgia tuturor acelora care simteau nefericirea si tragedia timpurilor si decadenta interioara adanca a omului.
Nazuinta aceasta de eliberare de natura proprie, ce se fundamenteaza in egoism, este o necesitate eshatologica si asa se face ca un motiv religios pune acum filozofia in miscare si o indreapta spre problema mantuirii omului. Problema centrala a filozofiei este acum cautarea drumului spre realizarea acestui scop, ea voieste sa reprezinte un mijloc eshatologic si devine o doctrina mantuitoare: in acest spirit si din acest motiv trebuie ea judecata.
Problema acestei filozofii este "mantuirea lumii, cea din urma a antichitatii", zice K. Fischer. Din acest motiv tendinta filozofiei este in aceasta epoca sa se transforme intr-o religie universala printr-o reinviere a paganismului si o sublimare a religiei idolatre a acestuia. "Cu aceasta idee ea pregateste crestinismul, pentru a concura apoi cu acesta si, intr-o dramatica lupta, sa fie apoi rapusa de crestinism". Asa se face ca ideea unei religii mantuitoare universale era prezenta in spiritualitatea greaca a ultimului secol i.Hr., ceea ce a facut ca la ivirea crestinismului acesta sa gaseasca un pamant fertil.
De aceea putem spune ca nazuinta oare misca ultimele conceptii filozofice ale antichitatii eline este caracterizata prin tendinta filozofilor de a transfigura si de a se uni cu o fiinta transcendenta: Dumnezeu. Acesta este departe de lumea senzoriala si liber de tot ceea ce doreste si omul sa se elibereze si de aceea, zice acelasi K. Fischer, el este scopul nostalgiei religioase, asa ca omul ar putea sa zica: "Doamne, daca as fi la Tine, as fi fericit, caci la Tine nu este nimic din ceea ce ma chinuie pe mine, ma apasa si ma infricoseaza".
Este vorba aici, asadar, despre o conceptie dualista motivata religios, in care Dumnezeu nu mai este un principiu al unei materii haotice, ca la Anaxagora, de exemplu, si nici scopul care misca devenirea lumii, ci El este locul fericirii, ce se opune locului unde se afla raul. Dumnezeu nu mai este un principiu cu ajutorul caruia se lamureste lumea, ci El este scopul catre care nazuieste sufletul omului chinuit de nostalgia mantuirii.
Nostalgia religioasa pune intre Dumnezeu si lume o deosebire cat o prapastie si apoi cauta sa umple aceasta prapastie, pentru a uni pe om si lumea cu Dumnezeu. Cum este posibil acest lucru? Pe carari naturale ea nu este posibila, ci numai pe cale supranaturala: prin revelarea minunata din ipartea lui Dumnezeu si printr-o intuitie simpatetica tot asa de minunata, cat si printr-o iluminare si mai minunata si misterioasa.
Din acest motiv acum starea cea mai inalta si fericita pe care trebuie s-o realizeze omul, nu mai este autarchia cea mai completa, ci entuziasmul pentru unirea cat mai temeinica cu temeiul ultim al tuturor lucrurilor. Este aceasta o stare ce nu mai poate fi realizata cu ajutorul ratiunii naturale, ci numai intr-un chip misterios, pe care-l pune la indemana mistica.
Este vorba aici despre o stare ce este caracteristica printr-o inaltare si transfigurare misterioasa a spiritului uman sau a celui care filozofeaza, pe care acesta n-o poate produce, ci numai pregati si trai, printr-o continua lupta impotriva a tot ceea ce este trecator in el. De aceea, filozofia inclina in acest veac sa ia o forma ascetica si ezoterica. Gratie ascezei, filozoful reuseste, desi numai pentru clipite rare, acea stare extatica in care el se uneste cu Dumnezeu.
Privita din acest punct de vedere, filozofia nu mai reprezinta in acest timp o forma sistematica-stiintifica, ci ea se transforma in teosofie sau intr-o mistica religioasa. "Niciodata, scrie Fr. A. Lange, n-au misunat religiile iatr-un amestec mai haotic, de la formele cele mai pure si pana la cele mai inferioare, ca in cele dintai secole dupa nasterea lui Hristos. De aceea nu este nici o minune ca si filozofii acestui timp apar in chip de preoti si profeti".
Kuno Fischer, celebrul istoric al filozofiei, este de parere ca directia filozofica ce stapaneste acest timp poate fi numita "platonism religios", care se incepe, dupa cum am vazut, cu neopitagoreismul, si se desavarseste in conceptia neoplatonismului reprezentat de Ammonius Sakkas, Plotin, Porfirius, Jamblichois si Produs.
"Locul unde se naste o asemenea filozofie este Alexandria, un oras ce se gasea la granitele dintre trei continente. Aici s-a realizat una dintre ideile genialului intemeietor al acestui oras: Alexandru Macedon, caci in acest timp toate religiile lumii antice si toate conceptiile filozofice s-au intalnit in acest oras, au fost cultivate aici si s-au amestecat intre ele in formele cele mai diverse". Aici filozofau reprezentantii Academiei platonice, peripateticienii, stoicii, scepticii si epicureii.
"Aici inflorea conceptia neopitagorienilor cu a lor simbolica a cifrelor si a numerelor si cu ideea vesnicei intoarceri. Chiar si Heraclit, intunecatul din Efes, care milita pentru ideea eternei deveniri ca esenta a tuturor lucrurilor, era aici in mare cinste. Aici putea fi gasita acea forma de scepticism extrem ce era caracteristica timpului imperiului roman; acel scepticism ce incerca sa nege orice principiu al certitudinii, care tragea la indoiala pana si perceptia si gandirea si care, de aceea, a progresat pana la nebunia logica a judecatii, ce interzicea afirmarea oricarei judecati, din pricina ca orice judecata includea in sine recunoasterea ascunsa a adevarului.
Tot aici, in Alexandria, "conceptia neopita-goreica a unit filozofia greaca cu religia dionisiaca elina, iar in filozofia religioasa a lui Filon substanta religioasa a iudaismului a fost intrepatrunsa de spiritul speculativ al elenismului, iar in neoplatonism se naste, din logodirea spiritului antic grec cu spiritul orientului, floarea frumoasa a misticii grecesti".
Unii istorici ai filozofiei vad originea neoplatonismului in naruirea sistemelor filozofice grecesti, ceea ce a dus la discreditarea ratiunii si la credinta in puterea intuitiei. Stiinta pe care o adunasera cu atata truda ganditorii celor sase secole dinaintea erei noastre nu mai avea un temei solid, ceea ce a facut ca sa se caute adevarul intr-o revelatie mai inalta, nazuinta care a influentat asupra intregii viziuni despre lume si viata. Din aceasta nazuinta, dupa cum vom vedea, s-a nascut neoplatonismul.
Desigur, nu trebuie sa uitam nici insemnatatea epocala pe care a avut-o pentru filozofie ivirea crestinismului in aceasta lume alexandrina, impotriva crestinismului, care se raspandea extrem de repede, filozofia pagana incepe o lupta deznadajduita. Sprijiniradu-se pe trecutul ei milenar, filozofia a incercat sa raspandeasca falsa versiune ca ceea ce crestinismul aducea nou in problema mantuirii sufletului nu-i apartine, ci a fost imprumutat de la filozofii antici greci, de la Socrate, Platon, Heraclit si Aristotel.
De aceea, elenismul muribund mai face inca o data incercarea mare, dupa cum vom vedea, in mistica neoplatonismului, sa faca dovada superioritatii spiritului antic grec fata de religia crestina, pentru ca apoi sa apuna definitiv. Vorbind despre aceasta apunere, G. Mehlis scrie: "Gura cantaretului a amutit: cantecul lui nu mai rasuna, marele epos eroic a fost povestit pana la sfarsit". Ambitia mare a lui Plotin a fost ca sa faureasca o religie filozofica, care sa fie superioara crestinismului si in acest scop el cauta sa uneasca filozofia cu. religia, "intr-o sfanta alianta" anticrestina. Dar "truda lui a fost zadarnica. El a venit prea tarziu. Plotin n-a mai putut salva si mantui sufletul antic grec. Cu dreptate a spus cineva despre el, ca filozofia lui a fost cea din urma opintire a unui luptator, care simtea in propriul sau piept moartea. Acest erou muribund este elenismul, iar conceptia filozofica a iui Plotin, cea mai pura expresie a acestui suflet care moare eroic".

Diac. Prof. Dr. Nicolae Balca
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-etica-religioasa/platonismul-religios-71750.html