Capitolul 12
Concluzie: Ospatul Imparatiei
In primul capitol am staruit asupra legaturii strinse, indisolubile dintre teologie si mistica, dintre traditia doctrinara si spiritualitate. Nu putem explica spiritualitatea altfel decit sub o forma dogmatica, dogmele fiind expresia ei din afara, singura marturie nepartinitoare a unei trairi afirmate de catre Biserica. Experientele personale si experienta comuna a Bisericii sint identice, in virtutea sobornicitatii traditiei crestine. Or, traditia nu este doar totalitatea dogmelor, a institutiilor sfinte si a riturilor pastrate de Biserica, ci, inainte de toate, ea este ceea ce se exprima in aceste determinari exterioare, o traditie vie, revelarea neintrerupta a Sfintului Duh in Biserica, viata la care fiecare dintre membrii sai poate participa potrivit propriei sale masuri. A fi in traditie inseamna a avea propria parte din experienta tainelor descoperite Bisericii. Traditia doctrinara - semne asezate de Biserica pe calea cunoasterii lui Dumnezeu - si traditia mistica - experienta mistica dobindita din tainele credintei - nu pot fi despartite sau opuse: dogmele nu pot fi intelese in afara experientei (in afara trairii) si nu avem deplinatatea experientei in afara adevaratei invataturi. De aceea, in aceste pagini, am vrut sa prezentam traditia Bisericii de Rasarit ca pe o teologie mistica - invatatura si experienta care se conditioneaza una pe cealalta.
Am analizat pe rind elementele fundamentale ale teologiei ortodoxe, fara a pierde vreodata din vedere scopul final, care este unirea cu Dumnezeu. Orientata spre acest scop, totdeauna soteriologic in intentia sa, aceasta traditie doctrinara ne-a aparut ca foarte omogena, in ciuda bogatiei experientelor sale, in ciuda diversitatii culturilor si epocilor pe care le imbratiseaza. Este o singura familie duhovniceasca in care se recunoaste cu usurinta inrudirea, desi membrii sai sint despartiti unul de altul in timp si in spatiu. Pentru a marturisi aceeasi spiritualitate, ne-am referit in cursul acestor studii la un Dionisie Pseudo-Areopagitul si la un Grigorie Palama, la un Macarie Egipteanul si la un Serafim din Sarov, la Grigorie de Nyssa si la Filaret al Moscovei, la Maxim Marturisitorul si la teologii rusi moderni, fara a fi avut impresia ca schimbam climatul duhovnicesc trecind de la o epoca la alta. Acest lucru a fost posibil pentru ca Biserica in care persoanele omenesti isi realizeaza chemarea, in care se implineste unirea lor cu Dumnezeu, este mereu aceeasi, desi "iconomia" sa fata de lumea din afara trebuie sa se schimbe dupa vremurile si mediile deosebite in care Biserica isi implineste menirea. Parintii si Dascalii Bisericii care au trebuit sa apere si sa formuleze diferite dogme de-a lungul istoriei, nu numai ca apartin unei singure traditii, dar ei sint marturisitorii aceleiasi experiente. Aceasta traditie ramine comuna Rasaritului si Apusului atita vreme cit Biserica da stralucita ei marturie despre adevarurile referitoare la Intruparea Logosului. Dar dogmele mai launtrice, ca sa zicem asa, mai tainice, cele care se refera la Cincizecime, invataturile despre Sfintul Duh, despre har, despre Biserica nu mai sint comune Bisericii Romei si Bisericilor din Rasarit. Doua traditii separate se opun una celeilalte. Chiar ceea ce le-a fost comun pina la o anumita vreme, privit retrospectiv, primeste un accent deosebit, apare azi sub o alta lumina, ca niste realitati duhovnicesti tinind de doua experiente deosebite. De acum inainte, un Sfintul Vasile sau un Sfintul Augustin vor fi interpretati in mod diferit, dupa cum sint primiti de traditia romano-catolica sau ortodoxa. Aceasta atitudine este de neinlaturat, pentru ca nu se poate admite autoritatea unui autor bisericesc decit in duhul traditiei de care apartii. In expunerea noastra, am incercat sa scoatem in evidenta caracterele proprii traditiei Bisericii Ortodoxe, intemeindu-ne numai pe marturiile Parintilor rasariteni, pentru a inlatura orice confuzie sau neintelegere posibila.
A trebuit sa constatam de mai multe ori in cursul studiilor noastre privind teologia mistica a Bisericii rasaritene atitudinea apofatica proprie acestei gindiri religioase. Dupa cum am vazut, negatiile care semnaleaza imposibilitatea cunoasterii lui Dumnezeu nu sint piedici pe calea cunoasterii; departe de a fi o limitare, apofatismul ne face sa depasim toate conceptele, orice domeniu al speculatiei filosofice. Apofatismul este o tendinta spre deplinatatea tot mai desavirsita, schimbind cunoasterea in necunoastere, teologia conceptelor in contemplare, dogmele in traire a tainelor inefabile. Apofatismul este, de asemenea, o teologie existentiala care angajeaza intreaga fiinta, punind-o pe calea unirii, silind-o sa-si schimbe, sa-si transforme firea pentru a ajunge la adevarata "gnoza", care este contemplarea Sfintei Treimi. Or, "schimbarea mintii", met¤noia, inseamna pocainta. Calea apofatica a teologiei rasaritene este pocainta persoanei umane in fata Dumnezeului Celui viu. Este necurmata schimbare a fiintei tinzind spre plinatatea sa, spre unirea cu Dumnezeu, care se infaptuieste prin harul dumnezeiesc si libertatea umana. Dar plinatatea dumnezeirii, implinirea ultima spre care tind persoanele create se deschide in Sfintul Duh. El este Mistagogul caii apofatice ale carei negatii semnaleaza prezenta Celui fara numar, Celui Nemarginit, a desavirsitei Plinatati. Este traditia tainica in traditia aratata tuturor, propovaduita de pe acoperisuri. Este taina care ramine ascunsa in invataturile Bisericii, dindu-le totodata acestora caracterul de certitudine, evidenta launtrica, viata, caldura, lumina proprie adevarului crestin. Fara El dogmele ar fi adevaruri abstracte, autoritati exterioare impuse din afara unei credinte oarbe, ratiuni potrivnice ratiunii, primite din ascultare si adaptate apoi felului nostru de intelegere, in loc sa fie taine descoperite, principii ale unei cunoasteri noi deschizindu-se in noi si adaptind apoi firea noastra contemplarii realitatilor care depasesc orice intelegere omeneasca. Atitudinea apofatica in care se poate vedea caracterul original al intregii gindiri teologice a traditiei rasaritene este o neincetata marturie data Sfintului Duh care implineste toate neajunsurile, care face sa se depaseasca toate marginirile, care da cunoasterii Celui Necunoscut plinatatea experientei, care transforma intunericul dumnezeiesc in lumina, in care ne impartasim cu Dumnezeu.
Daca Dumnezeul incognoscibil se descopera ca Treime Sfinta, daca neputinta de a-L cunoaste ne apare ca taina celor trei persoane si a firii una, acest lucru este posibil tocmai pentru ca Sfintul Duh descopera contemplarii noastre plinatatea Fiintei dumnezeiesti. Pentru aceasta, in traditia rasariteana, ziua Cincizecimii este numita ziua Treimii. Ea este statornicia absoluta, limita oricarei contemplari, a intregii inaltari si, in acelasi timp, principiul oricarei teologii, adevar primordial, datul initial de la care pornind isi ia inceputul orice gind, orice fiinta. Sfintul Grigorie de Nazianz, Evagrie Ponticul, Sfintul Maxim Marturisitorul si alti Parinti identificau cunoasterea desavirsita a Treimii cu Imparatia lui Dumnezeu, desavirsirea ultima la care sint chemate fiintele create. Teologia mistica a Bisericii de Rasarit se va afirma totdeauna ca triadocentrica. Cunoasterea lui Dumnezeu va fi pentru ea o cunoastere a Treimii, unirea mistica, o unitate de viata cu Cele trei persoane dumnezeiesti. Antinomia dogmei trinitare, identitatea tainica a Monadei-Triada va fi cu zel pazita in duhul apofatismului rasaritean, care se va opune formulei apusene a purcederii ab utroque, pentru a nu pune accentul pe unitatea de natura in dauna plinatatii personale a "celor trei Sfintenii care se unesc intr-o singura Stapinire si Dumnezeire". Monarhia Tatalui va fi totdeauna afirmata, izvor unic al persoanelor, in care exista bogatia nesfirsita a firii una.
Tinind sa conceapa o deplinatate mai insemnata, sa depaseasca toate marginirile conceptuale care ar detemina in mod rational fiinta dumnezeiesca, teologia rasariteana nu ingaduie sa se atribuie firii dumnezeiesti caracterul unei fiinte inchise in sine. Dumnezeu, fiinta una in trei persoane, este mai mult decit o fiinta: El debordeaza fiinta Sa, Se arata in afara ei, se impartaseste fiind neimpartasibil prin fire. Aceste purcederi ale dumnezeirii in afara fiintei, aceste covirsiri ale plinatatii dumnezeiesti sint energiile, fel de a fi propriu lui Dumnezeu, intrucit revarsa plinatatea dumnezeirii Sale prin Duhul Sfint asupra tuturor celor ce sint vrednici sa o primeasca. Pentru aceasta cintarea Cincizecimii numeste Sfintul Duh "riul dumnezeirii curgind de la Tatal prin Fiul".
Aceeasi aspiratie spre deplinatate se arata in invataturile care se refera la facerea lumii. Daca existenta lumii create nu are caracter de necesitate, daca facerea lumii este contingenta, tocmai in aceasta libertate deplina a vointei dumnezeiesti isi afla desavirsirea lumea creata. Caci Dumnezeu a facut din neant un subiect cu totul nou, un cosmos care nu este copie nedesavirsita a lui Dumnezeu, ci o lucrare voita, "cugetata" de "dumnezeiescul sfat". Intr-adevar, in teologia rasariteana, ideile dumnezeiesti, dupa cum am vazut, se prezinta sub infatisarea dinamica de puteri, de vointe, de cuvinte creatoare. Ele definesc fiintele create drept cauze exterioare lor, dar, in acelasi timp, ele le cheama la desavirsire, la eU e‡nai, adica sa fie "fiinta desavirsita", in unire cu Dumnezeu. Astfel, lumea creata apare ca o realitate dinamica, tinzind catre o deplinatate viitoare, mereu prezenta pentru Dumnezeu. Temelia de nezdruncinat a lumii create din neant consta in implinirea sa, care este limita devenirii sale. Or, Cel care implineste, care da deplinatatea oricarei fiinte este Sfintul Duh. Privita in sine, fiinta creata va fi totdeauna o nedeplinatate; privita in Sfintul Duh, ea va aparea ca o deplinatate a fapturii indumnezeite. De-a lungul istoriei sale, lumea creata va fi pusa intre aceste doua hotare fara sa se poata concepe vreodata "firea curata" si harul ca doua realitati juxtapuse care s-ar adauga una celeilalte. Traditia Bisericii de Rasarit recunoaste faptura care tinde la indumnezeire, depasindu-se in mod continuu in har; ea recunoaste, de asemenea, faptura cazuta, care se desparte de Dumnezeu pentru a intra intr-un nou plan existential, cel al pacatului si al mortii; dar ea se va feri sa atribuie o desavirsire statica firii create, privite in ea insasi. Intr-adevar, aceasta ar insemna sa atribuie o deplinatate marginita, o suficienta naturala fiintelor care au fost facute ca sa-si gaseasca deplinatatea in unirea cu Dumnezeu.
In antropologia si ascetica ce decurg din aceasta traditie, limita care trebuie depasita este cea a individului, fiinta particulara, rezultat al unui amestec intre persoana si fire. Deplinatatea firii cere unitatea desavirsita a omenirii, un trup unic care se realizeaza in Biserica; deplinatatea virtuala a persoanelor se exprima in libertatea lor fata de orice calificare naturala, fata de orice caracter individual, libertate care face din fiecare dintre ele o fiinta unica si fara de egal, o multime de ipostasuri omenesti avind o singura fire. In unitatea firii comune, persoanele nu sint parti, ci fiecare este un tot care gaseste implinirea desavirsirii sale in unirea cu Dumnezeu. Persoana, chip indestructibil al lui Dumnezeu, tinde mereu spre aceasta deplinatate, desi cauta uneori si in afara de Dumnezeu, caci ea cunoaste, doreste si lucreaza prin firea pe care a intunecat-o pacatul, fire care nu mai detine asemanarea cu Dumnezeu. Asadar, misterul fiintei divine, care este distinctia intre firea una si persoana, este inscrisa in firea umana chemata sa participe la viata Sfintei Treimi. Cei doi poli ai fiintei omenesti, firea si persoana, isi gasesc deplinatatea una in unitatea, cealalta in diversitatea absoluta, caci fiecare persoana se uneste cu Dumnezeu in modul care ii este potrivit numai ei. Unitatea firii purificate va fi necreata si "recapitulata" de Hristos; multimea persoanelor va fi intarita de Duhul Sfint care se va comunica fiecarui madular al trupului lui Hristos. Noua deplinatate, noul plan existential introdus in lume dupa Golgota, dupa Inviere si dupa Cincizecime, se va numi Biserica.
Numai in Biserica, prin ochii Bisericii, va vedea spiritualitatea rasariteana pe Hristos. Altfel spus, ea Il va cunoaste in Sfintul Duh. Hristos i se va arata totdeauna in plinatatea dumnezeirii Sale, in slava si biruitor, chiar in patima Sa, chiar in mormint. Kenoza va fi implinita de stralucirea dumnezeirii. Mort si odihnindu-Se in mormint, El coboara in iad ca un biruitor si farima pentru totdeauna puterea vrajmasului. Inviat si inaltat la ceruri, El nu poate fi cunoscut de Biserica sub alta infatisare decit aceea a unei persoane din Sfinta Treime, sezind de-a dreapta Tatalui dupa ce a zdrobit moartea. Hristosul "istoric", "Iisus din Nazaret", asa cum aparea in ochii martorilor straini, Hristosul din afara Bisericii este depasit in deplinatatea descoperirii date adevaratilor martori, fiilor Bisericii luminati de Sfintul Duh. Cultul firii umane a lui Hristos este strain traditiei rasaritene sau, mai degraba, aceasta fire umana indumnezeita imbraca aici aceeasi forma slavita pe care ucenicii au vazut-o pe Muntele Taborului, firea omeneasca a Fiului care face sa se vada dumnezeirea comuna cu Tatal si cu Duhul Sfint. Calea imitarii lui Hristos nu a fost niciodata aplicata in viata duhovniceasca a Bisericii de Rasarit. S-ar parea ca aceasta are aici un anumit caracter de nedeplinatate, ca este o atitudine exterioara fata de Hristos. Pentru spiritualitatea rasariteana, singura cale care ne face asemenea lui Hristos este cea a dobindirii harului dat prin Sfintul Duh. Sfintii Bisericii de Rasarit nu au avut niciodata stigmate, amprente exterioare care i-au facut pe citiva mari sfinti si mistici ai Apusului asemanatori lui Hristos Cel suferind. Spre deosebire de acestia, de multe ori sfintii rasariteni au fost transfigurati de lumina launtrica a harului necreat si au devenit stralucitori ca Hristos in timpul Schimbarii Sale la Fata.
Izvorul acestei deplinatati care face sa se depaseasca orice limitare intepenita in doctrina, experienta si viata Bisericii, izvorul acestei bogatii si al acestei libertati este Sfintul Duh. Pe deplin persoana, El nu este niciodata socotit in fiinta Sa ipostatica drept "legatura de iubire" intre Tatal si Fiul, ca o functie de unitate in Treime, unde nu este loc pentru determinari functionale. Marturisind purcederea Sfintului Duh din Tatal, independenta Sa ipostatica fata de Fiul, traditia Bisericii de Rasarit afirma deplinatatea personala a lucrarii Paracletului venit in lume. Duhul Sfint nu este o putere unificatoare, prin care Fiul s-ar impune madularelor trupului Sau tainic, Biserica. Daca da marturie despre Fiul, face aceasta in calitatea Sa de persoana dumnezeiasca independenta de Fiul, persoana dumnezeiasca ce impartaseste fiecarui ipostas omenesc, fiecarui madular al Bisericii, o noua deplinatate, in care persoanele create cresc si marturisesc in mod liber, de la sine, dumnezeirea lui Hristos facuta evidenta in Duhul. "Unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este libertatea", adevarata libertate a persoanelor care nu sint madulare oarbe in unitatea trupului lui Hristos, care nu se anuleaza in unire, ci dobindesc deplinatatea lor personala; fiecare se face un tot in Biserica, deoarece Sfintul Duh se pogoara aparte peste fiecare ipostas omenesc. Daca Fiul atribuie ipostasul Sau firii umane innoite, daca El Se face Cap unui trup nou, Duhul Sfint venit in numele Fiului da dumnezeire fiecarui madular al acestui trup, fiecarei persoane umane. In kenoza Fiului coborit pe pamint, persoana se arata limpede, dar firea raminea ascunsa sub "chipul de rob". In venirea Sfintului Duh, dumnezeirea se descopera ca un Dar, in timp ce persoana Datatorului ramine nearatata. Nimicindu-Se, ca sa zicem astfel, ascunzindu-Se ca persoana, Sfintul Duh impropriaza persoanelor umane harul necreat. Omul se uneste cu Dumnezeu, adaptindu-se deplinatatii fiintei care se deschide chiar in strafundurile persoanei sale. In eforturile neincetate pe calea inaltarii, a conlucrarii cu vointa dumnezeiasca, firea creata va fi transformata din ce in ce mai mult prin har, pina la indumnezeirea finala care se va descoperi pe deplin in Imparatia lui Dumnezeu.
Aceeasi plinatate a Sfintului Duh, acelasi avint catre implinirea finala care, depasind tot ceea ce stagneaza si se margineste, se recunoaste in ecleziologia rasariteana. Biserica istorica, concreta, bine delimitata in timp si spatiu, uneste in ea cerul si pamintul, oamenii si ingerii, pe cei vii si pe cei morti, pe pacatosi si pe sfinti, creatul si necreatul. Cum sa recunosti sub defectele si infirmitatile exterioare ale existentei sale istorice pe slavita Mireasa a lui Hristos, "care nu are intinaciune sau zbircitura sau altceva de acest fel" (Efes. 5, 27)? Cum am putea scapa de ispita, de indoiala, daca Sfintul Duh nu ar implini necontenit slabiciunile omenesti, daca limitarile istorice nu ar fi totdeauna depasite, nedeplinatatea totdeauna prefacuta in deplinatate, asa cum apa a fost prefacuta in vin la nunta din Cana Galileii? Cite persoane nu trec pe linga Biserica fara sa recunoasca razele slavei celei vesnice sub infatisarea de smerenie si supunere? Dar citi L-au recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu in "omul durerilor"? Trebuie sa ai ochi pentru a vedea si simtul deschis in Sfintul Duh pentru a recunoaste deplinatatea acolo unde ochiul cel din afara nu vede decit limitari si lipsuri. Nu avem nevoie de "mari epoci" pentru a putea afirma aceasta deplinatate a vietii dumnezeiesti prezenta mereu in Biserica. In vremea Apostolilor, in vremea persecutiilor, in veacurile marilor sinoade au existat "minti mirenesti" care au ramas oarbe inaintea evidentei manifestarilor Duhului lui Dumnezeu in Biserica. Putem oferi un exemplu mai recent. Biserica rusa a produs - in urma cu nici 20 de ani - milioane de martiri si marturisitori care nu sint cu nimic mai prejos de cei din primele secole. Revarsarile din abundenta ale harului, minunile cele mai impresionante au avut loc oriunde credinta a fost pusa la incercare; icoanele se reinnoiau in fata ochilor spectatorilor uimiti, cupolele bisericilor straluceau de o lumina care nu era din aceasta lume. Si, minunea cea mai mare dintre toate, Biserica a stiut sa triumfe peste toate dificultatile, sa iasa din aceasta incercare refacuta si intarita. Totusi, aceste aspecte abia daca au fost remarcate. Latura glorioasa a ceea ce s-a petrecut in Rusia va ramine aproape lipsita de importanta pentru cei mai multi: s-a protestat adesea impotriva persecutiilor, unii si-au exprimat regretul ca Biserica rusa n-a stiut sa se comporte ca o putere temporala si politica; i s-a iertat aceasta "omeneasca slabiciune". Hristos Cel rastignit si ingropat nu poate fi judecat altminteri de catre cei ce se arata orbi fata de lumina lui Dumnezeu. Pentru a sti sa recunosti biruinta sub infatisarea infringerii, puterea lui Dumnezeu care se implineste in slabiciune, adevarata Biserica in realitatea sa istorica, trebuie sa primesti, dupa cuvintul Sfintului Pavel "nu duhul acestei lumi, ci Duhul Cel din Dumnezeu", ca sa stim cele ce sint daruite de la Dumnezeu prin harul Sau (I Cor. 2, 12). fatismul caracteristic teologiei mistice a Bisericii de Rasarit ne apare in final ca o marturie adusa plinatatii Sfintului Duh, persoana care ramine necunoscuta, desi Ea umple toate, facindu-le sa tinda spre implinirea lor ultima. Totul devine plinatate in Sfintul Duh: lumea care a fost creata pentru a fi indumnezeita, persoanele omenesti chemate la unirea cu Dumnezeu, Biserica in care se savirseste aceasta unire; in fine, Dumnezeu Se face cunoscut prin Sfintul Duh in deplinatatea fiintei Sale, care este Sfinta Treime. Credinta, care este un sens apofatic al acestei deplinatati, nu poate ramine oarba in persoanele care vin la unirea cu Dumnezeu. Duhul Sfint Se face in ele principiul insusi al constiintei lor care se deschide din ce in ce mai mult realitatilor dumnezeiesti. Viata duhovniceasca, dupa autorii ascetici rasariteni, nu este niciodata inconstienta, cum am vazut in ultimele doua capitole. Aceasta constiinta a harului lui Dumnezeu prezent in noi se numeste de obicei "gnoza" sau cunoastere duhovniceasca, pe care Sfintul Isaac Sirul o defineste drept "simtul vietii vesnice" sau "simtul realitatilor tainice". Gnoza inlatura orice marginire a constiintei, orice Agnoia (ignoranta), a carei ultima expresie este iadul cel intunecat. Implinirea gnozei este contemplarea luminii dumnezeiesti a Sfintei Treimi, cunoasterea deplina care este parusia, judecata si intrarea in viata cea vesnica implinindu-se, dupa Sfintul Simeon Noul Teolog, inca de aici, inainte de moarte si de inviere, in sfintii care traiesc intr-o necontenita participare la Dumnezeu.
Constiinta plinatatii Sfintului Duh data fiecarui membru al Bisericii, dupa masura inaltarii personale a fiecaruia, face sa se risipeasca intunericul mortii, teama de judecata, adincul iadului, indreptind privirile numai catre Domnul care vine in slava Sa. Aceasta bucurie a invierii si a vietii vesnice face din noaptea de Pasti un "ospat al credintei", unde fiecare participa, fie chiar intr-o masura foarte redusa si pentru citeva clipe, la plinatatea "zilei a opta", care nu va avea sfirsit. O omilie atribuita Sfintului Ioan Gura de Aur, citita in fiecare an in timpul utreniei de Pasti, reda in mod desavirsit sensul acestei deplinatati eshatologice la care nazuieste crestinatatea rasariteana. Nu am putea afla alte cuvinte mai graitoare pentru a sfirsi studiile noastre asupra teologiei mistice a Bisericii de Rasarit:
"De este cineva crestin bun si iubitor de Dumnezeu, sa se indulceasca de acest praznic bun si luminat.
De este cineva sluga inteleapta, sa intre intru bucuria Domnului sau.
De s-a ostenit cineva postind, sa-si ia acum dinarul.
Daca a lucrat cineva din ceasul dintii, sa-si ia acum plata dreapta; de a venit cineva dupa ceasul al treilea, multumind sa praznuiasca; de a ajuns cineva numai dupa ceasul al saselea, de nimic sa nu se indoiasca, pentru ca de nimic nu se va pagubi; de a lipsit cineva pina la ceasul al noualea, sa se apropie, de nimic indoindu-se; de a ajuns cineva numai in ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama ca a zabovit.
Ca milostiv fiind Stapinul, primeste pe cel din urma ca pe cel dintii; odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul intii; pe cel de pe urma il miluieste si pe cel dintii il mingiie; aceluia plateste si acestuia daruieste; faptele le primeste, vointa o cuprinde; El cinsteste osteneala, lauda buna odihna.
Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului vostru: si cei dintii, ca si cei din urma luati plata; bogatii si saracii impreuna dantuiti; cei ce v-ati infrinat si cei lenesi cinstiti ziua; cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-va astazi...
Masa este plina, ospatati-va toti! Vitelul este mare, nimeni sa nu iasa flamind.
Toti sa va indulciti de ospatul credintei; toti sa luati bogatia bunatatii!
Nimeni sa nu plinga pentru saracie, ca s-a aratat Imparatia tuturor.
Nimeni sa nu se tinguiasca pentru pacate, ca iertarea a stralucit din mormint.
Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a slobozit pe noi moartea Mintuitorului.
Stinsu-o-a pe ea Cel ce a fost tintuit de ea.
Pradat-a iadul Cel ce S-a pogorit la iad.
Amaritu-l-a pe el Cel care l-a facut sa guste din Trupul Sau.
Si aceasta mai inainte cunoscind, Isaia a strigat: "Iadul s-a tinguit, intimpinindu-Te pe Tine jos. Iadul s-a tinguit pentru ca a fost batjocorit; batjocoritu-s-a ca s-a surpat; batjocoritu-s-a ca a fost inlantuit.
Luat-a un trup si s-a vazut in fata lui Dumnezeu; luat-a pamint si s-a intilnit cu cerul; luat-a ceea ce este vazut si a cazut in ceea ce este nevazut.
Unde-ti este, moarte, boldul? Unde-ti este, iadule, biruinta? Sculatu-S-a Hristos si tu ai fost biruit.
Sculatu-S-a Hristos si au cazut dracii.
Inviat-a Hristos si se bucura ingerii.
Inviat-a Hristos si viata salta de bucurie.
Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in groapa.
Ca Hristos inviind din morti S-a facut inceputul Invierii celor adormiti. Aceluia este slava si cinstea in vecii vecilor. Amin".
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/teologia-mistica/ospatul-imparatiei-82726.html
Concluzie: Ospatul Imparatiei
In primul capitol am staruit asupra legaturii strinse, indisolubile dintre teologie si mistica, dintre traditia doctrinara si spiritualitate. Nu putem explica spiritualitatea altfel decit sub o forma dogmatica, dogmele fiind expresia ei din afara, singura marturie nepartinitoare a unei trairi afirmate de catre Biserica. Experientele personale si experienta comuna a Bisericii sint identice, in virtutea sobornicitatii traditiei crestine. Or, traditia nu este doar totalitatea dogmelor, a institutiilor sfinte si a riturilor pastrate de Biserica, ci, inainte de toate, ea este ceea ce se exprima in aceste determinari exterioare, o traditie vie, revelarea neintrerupta a Sfintului Duh in Biserica, viata la care fiecare dintre membrii sai poate participa potrivit propriei sale masuri. A fi in traditie inseamna a avea propria parte din experienta tainelor descoperite Bisericii. Traditia doctrinara - semne asezate de Biserica pe calea cunoasterii lui Dumnezeu - si traditia mistica - experienta mistica dobindita din tainele credintei - nu pot fi despartite sau opuse: dogmele nu pot fi intelese in afara experientei (in afara trairii) si nu avem deplinatatea experientei in afara adevaratei invataturi. De aceea, in aceste pagini, am vrut sa prezentam traditia Bisericii de Rasarit ca pe o teologie mistica - invatatura si experienta care se conditioneaza una pe cealalta.
Am analizat pe rind elementele fundamentale ale teologiei ortodoxe, fara a pierde vreodata din vedere scopul final, care este unirea cu Dumnezeu. Orientata spre acest scop, totdeauna soteriologic in intentia sa, aceasta traditie doctrinara ne-a aparut ca foarte omogena, in ciuda bogatiei experientelor sale, in ciuda diversitatii culturilor si epocilor pe care le imbratiseaza. Este o singura familie duhovniceasca in care se recunoaste cu usurinta inrudirea, desi membrii sai sint despartiti unul de altul in timp si in spatiu. Pentru a marturisi aceeasi spiritualitate, ne-am referit in cursul acestor studii la un Dionisie Pseudo-Areopagitul si la un Grigorie Palama, la un Macarie Egipteanul si la un Serafim din Sarov, la Grigorie de Nyssa si la Filaret al Moscovei, la Maxim Marturisitorul si la teologii rusi moderni, fara a fi avut impresia ca schimbam climatul duhovnicesc trecind de la o epoca la alta. Acest lucru a fost posibil pentru ca Biserica in care persoanele omenesti isi realizeaza chemarea, in care se implineste unirea lor cu Dumnezeu, este mereu aceeasi, desi "iconomia" sa fata de lumea din afara trebuie sa se schimbe dupa vremurile si mediile deosebite in care Biserica isi implineste menirea. Parintii si Dascalii Bisericii care au trebuit sa apere si sa formuleze diferite dogme de-a lungul istoriei, nu numai ca apartin unei singure traditii, dar ei sint marturisitorii aceleiasi experiente. Aceasta traditie ramine comuna Rasaritului si Apusului atita vreme cit Biserica da stralucita ei marturie despre adevarurile referitoare la Intruparea Logosului. Dar dogmele mai launtrice, ca sa zicem asa, mai tainice, cele care se refera la Cincizecime, invataturile despre Sfintul Duh, despre har, despre Biserica nu mai sint comune Bisericii Romei si Bisericilor din Rasarit. Doua traditii separate se opun una celeilalte. Chiar ceea ce le-a fost comun pina la o anumita vreme, privit retrospectiv, primeste un accent deosebit, apare azi sub o alta lumina, ca niste realitati duhovnicesti tinind de doua experiente deosebite. De acum inainte, un Sfintul Vasile sau un Sfintul Augustin vor fi interpretati in mod diferit, dupa cum sint primiti de traditia romano-catolica sau ortodoxa. Aceasta atitudine este de neinlaturat, pentru ca nu se poate admite autoritatea unui autor bisericesc decit in duhul traditiei de care apartii. In expunerea noastra, am incercat sa scoatem in evidenta caracterele proprii traditiei Bisericii Ortodoxe, intemeindu-ne numai pe marturiile Parintilor rasariteni, pentru a inlatura orice confuzie sau neintelegere posibila.
A trebuit sa constatam de mai multe ori in cursul studiilor noastre privind teologia mistica a Bisericii rasaritene atitudinea apofatica proprie acestei gindiri religioase. Dupa cum am vazut, negatiile care semnaleaza imposibilitatea cunoasterii lui Dumnezeu nu sint piedici pe calea cunoasterii; departe de a fi o limitare, apofatismul ne face sa depasim toate conceptele, orice domeniu al speculatiei filosofice. Apofatismul este o tendinta spre deplinatatea tot mai desavirsita, schimbind cunoasterea in necunoastere, teologia conceptelor in contemplare, dogmele in traire a tainelor inefabile. Apofatismul este, de asemenea, o teologie existentiala care angajeaza intreaga fiinta, punind-o pe calea unirii, silind-o sa-si schimbe, sa-si transforme firea pentru a ajunge la adevarata "gnoza", care este contemplarea Sfintei Treimi. Or, "schimbarea mintii", met¤noia, inseamna pocainta. Calea apofatica a teologiei rasaritene este pocainta persoanei umane in fata Dumnezeului Celui viu. Este necurmata schimbare a fiintei tinzind spre plinatatea sa, spre unirea cu Dumnezeu, care se infaptuieste prin harul dumnezeiesc si libertatea umana. Dar plinatatea dumnezeirii, implinirea ultima spre care tind persoanele create se deschide in Sfintul Duh. El este Mistagogul caii apofatice ale carei negatii semnaleaza prezenta Celui fara numar, Celui Nemarginit, a desavirsitei Plinatati. Este traditia tainica in traditia aratata tuturor, propovaduita de pe acoperisuri. Este taina care ramine ascunsa in invataturile Bisericii, dindu-le totodata acestora caracterul de certitudine, evidenta launtrica, viata, caldura, lumina proprie adevarului crestin. Fara El dogmele ar fi adevaruri abstracte, autoritati exterioare impuse din afara unei credinte oarbe, ratiuni potrivnice ratiunii, primite din ascultare si adaptate apoi felului nostru de intelegere, in loc sa fie taine descoperite, principii ale unei cunoasteri noi deschizindu-se in noi si adaptind apoi firea noastra contemplarii realitatilor care depasesc orice intelegere omeneasca. Atitudinea apofatica in care se poate vedea caracterul original al intregii gindiri teologice a traditiei rasaritene este o neincetata marturie data Sfintului Duh care implineste toate neajunsurile, care face sa se depaseasca toate marginirile, care da cunoasterii Celui Necunoscut plinatatea experientei, care transforma intunericul dumnezeiesc in lumina, in care ne impartasim cu Dumnezeu.
Daca Dumnezeul incognoscibil se descopera ca Treime Sfinta, daca neputinta de a-L cunoaste ne apare ca taina celor trei persoane si a firii una, acest lucru este posibil tocmai pentru ca Sfintul Duh descopera contemplarii noastre plinatatea Fiintei dumnezeiesti. Pentru aceasta, in traditia rasariteana, ziua Cincizecimii este numita ziua Treimii. Ea este statornicia absoluta, limita oricarei contemplari, a intregii inaltari si, in acelasi timp, principiul oricarei teologii, adevar primordial, datul initial de la care pornind isi ia inceputul orice gind, orice fiinta. Sfintul Grigorie de Nazianz, Evagrie Ponticul, Sfintul Maxim Marturisitorul si alti Parinti identificau cunoasterea desavirsita a Treimii cu Imparatia lui Dumnezeu, desavirsirea ultima la care sint chemate fiintele create. Teologia mistica a Bisericii de Rasarit se va afirma totdeauna ca triadocentrica. Cunoasterea lui Dumnezeu va fi pentru ea o cunoastere a Treimii, unirea mistica, o unitate de viata cu Cele trei persoane dumnezeiesti. Antinomia dogmei trinitare, identitatea tainica a Monadei-Triada va fi cu zel pazita in duhul apofatismului rasaritean, care se va opune formulei apusene a purcederii ab utroque, pentru a nu pune accentul pe unitatea de natura in dauna plinatatii personale a "celor trei Sfintenii care se unesc intr-o singura Stapinire si Dumnezeire". Monarhia Tatalui va fi totdeauna afirmata, izvor unic al persoanelor, in care exista bogatia nesfirsita a firii una.
Tinind sa conceapa o deplinatate mai insemnata, sa depaseasca toate marginirile conceptuale care ar detemina in mod rational fiinta dumnezeiesca, teologia rasariteana nu ingaduie sa se atribuie firii dumnezeiesti caracterul unei fiinte inchise in sine. Dumnezeu, fiinta una in trei persoane, este mai mult decit o fiinta: El debordeaza fiinta Sa, Se arata in afara ei, se impartaseste fiind neimpartasibil prin fire. Aceste purcederi ale dumnezeirii in afara fiintei, aceste covirsiri ale plinatatii dumnezeiesti sint energiile, fel de a fi propriu lui Dumnezeu, intrucit revarsa plinatatea dumnezeirii Sale prin Duhul Sfint asupra tuturor celor ce sint vrednici sa o primeasca. Pentru aceasta cintarea Cincizecimii numeste Sfintul Duh "riul dumnezeirii curgind de la Tatal prin Fiul".
Aceeasi aspiratie spre deplinatate se arata in invataturile care se refera la facerea lumii. Daca existenta lumii create nu are caracter de necesitate, daca facerea lumii este contingenta, tocmai in aceasta libertate deplina a vointei dumnezeiesti isi afla desavirsirea lumea creata. Caci Dumnezeu a facut din neant un subiect cu totul nou, un cosmos care nu este copie nedesavirsita a lui Dumnezeu, ci o lucrare voita, "cugetata" de "dumnezeiescul sfat". Intr-adevar, in teologia rasariteana, ideile dumnezeiesti, dupa cum am vazut, se prezinta sub infatisarea dinamica de puteri, de vointe, de cuvinte creatoare. Ele definesc fiintele create drept cauze exterioare lor, dar, in acelasi timp, ele le cheama la desavirsire, la eU e‡nai, adica sa fie "fiinta desavirsita", in unire cu Dumnezeu. Astfel, lumea creata apare ca o realitate dinamica, tinzind catre o deplinatate viitoare, mereu prezenta pentru Dumnezeu. Temelia de nezdruncinat a lumii create din neant consta in implinirea sa, care este limita devenirii sale. Or, Cel care implineste, care da deplinatatea oricarei fiinte este Sfintul Duh. Privita in sine, fiinta creata va fi totdeauna o nedeplinatate; privita in Sfintul Duh, ea va aparea ca o deplinatate a fapturii indumnezeite. De-a lungul istoriei sale, lumea creata va fi pusa intre aceste doua hotare fara sa se poata concepe vreodata "firea curata" si harul ca doua realitati juxtapuse care s-ar adauga una celeilalte. Traditia Bisericii de Rasarit recunoaste faptura care tinde la indumnezeire, depasindu-se in mod continuu in har; ea recunoaste, de asemenea, faptura cazuta, care se desparte de Dumnezeu pentru a intra intr-un nou plan existential, cel al pacatului si al mortii; dar ea se va feri sa atribuie o desavirsire statica firii create, privite in ea insasi. Intr-adevar, aceasta ar insemna sa atribuie o deplinatate marginita, o suficienta naturala fiintelor care au fost facute ca sa-si gaseasca deplinatatea in unirea cu Dumnezeu.
In antropologia si ascetica ce decurg din aceasta traditie, limita care trebuie depasita este cea a individului, fiinta particulara, rezultat al unui amestec intre persoana si fire. Deplinatatea firii cere unitatea desavirsita a omenirii, un trup unic care se realizeaza in Biserica; deplinatatea virtuala a persoanelor se exprima in libertatea lor fata de orice calificare naturala, fata de orice caracter individual, libertate care face din fiecare dintre ele o fiinta unica si fara de egal, o multime de ipostasuri omenesti avind o singura fire. In unitatea firii comune, persoanele nu sint parti, ci fiecare este un tot care gaseste implinirea desavirsirii sale in unirea cu Dumnezeu. Persoana, chip indestructibil al lui Dumnezeu, tinde mereu spre aceasta deplinatate, desi cauta uneori si in afara de Dumnezeu, caci ea cunoaste, doreste si lucreaza prin firea pe care a intunecat-o pacatul, fire care nu mai detine asemanarea cu Dumnezeu. Asadar, misterul fiintei divine, care este distinctia intre firea una si persoana, este inscrisa in firea umana chemata sa participe la viata Sfintei Treimi. Cei doi poli ai fiintei omenesti, firea si persoana, isi gasesc deplinatatea una in unitatea, cealalta in diversitatea absoluta, caci fiecare persoana se uneste cu Dumnezeu in modul care ii este potrivit numai ei. Unitatea firii purificate va fi necreata si "recapitulata" de Hristos; multimea persoanelor va fi intarita de Duhul Sfint care se va comunica fiecarui madular al trupului lui Hristos. Noua deplinatate, noul plan existential introdus in lume dupa Golgota, dupa Inviere si dupa Cincizecime, se va numi Biserica.
Numai in Biserica, prin ochii Bisericii, va vedea spiritualitatea rasariteana pe Hristos. Altfel spus, ea Il va cunoaste in Sfintul Duh. Hristos i se va arata totdeauna in plinatatea dumnezeirii Sale, in slava si biruitor, chiar in patima Sa, chiar in mormint. Kenoza va fi implinita de stralucirea dumnezeirii. Mort si odihnindu-Se in mormint, El coboara in iad ca un biruitor si farima pentru totdeauna puterea vrajmasului. Inviat si inaltat la ceruri, El nu poate fi cunoscut de Biserica sub alta infatisare decit aceea a unei persoane din Sfinta Treime, sezind de-a dreapta Tatalui dupa ce a zdrobit moartea. Hristosul "istoric", "Iisus din Nazaret", asa cum aparea in ochii martorilor straini, Hristosul din afara Bisericii este depasit in deplinatatea descoperirii date adevaratilor martori, fiilor Bisericii luminati de Sfintul Duh. Cultul firii umane a lui Hristos este strain traditiei rasaritene sau, mai degraba, aceasta fire umana indumnezeita imbraca aici aceeasi forma slavita pe care ucenicii au vazut-o pe Muntele Taborului, firea omeneasca a Fiului care face sa se vada dumnezeirea comuna cu Tatal si cu Duhul Sfint. Calea imitarii lui Hristos nu a fost niciodata aplicata in viata duhovniceasca a Bisericii de Rasarit. S-ar parea ca aceasta are aici un anumit caracter de nedeplinatate, ca este o atitudine exterioara fata de Hristos. Pentru spiritualitatea rasariteana, singura cale care ne face asemenea lui Hristos este cea a dobindirii harului dat prin Sfintul Duh. Sfintii Bisericii de Rasarit nu au avut niciodata stigmate, amprente exterioare care i-au facut pe citiva mari sfinti si mistici ai Apusului asemanatori lui Hristos Cel suferind. Spre deosebire de acestia, de multe ori sfintii rasariteni au fost transfigurati de lumina launtrica a harului necreat si au devenit stralucitori ca Hristos in timpul Schimbarii Sale la Fata.
Izvorul acestei deplinatati care face sa se depaseasca orice limitare intepenita in doctrina, experienta si viata Bisericii, izvorul acestei bogatii si al acestei libertati este Sfintul Duh. Pe deplin persoana, El nu este niciodata socotit in fiinta Sa ipostatica drept "legatura de iubire" intre Tatal si Fiul, ca o functie de unitate in Treime, unde nu este loc pentru determinari functionale. Marturisind purcederea Sfintului Duh din Tatal, independenta Sa ipostatica fata de Fiul, traditia Bisericii de Rasarit afirma deplinatatea personala a lucrarii Paracletului venit in lume. Duhul Sfint nu este o putere unificatoare, prin care Fiul s-ar impune madularelor trupului Sau tainic, Biserica. Daca da marturie despre Fiul, face aceasta in calitatea Sa de persoana dumnezeiasca independenta de Fiul, persoana dumnezeiasca ce impartaseste fiecarui ipostas omenesc, fiecarui madular al Bisericii, o noua deplinatate, in care persoanele create cresc si marturisesc in mod liber, de la sine, dumnezeirea lui Hristos facuta evidenta in Duhul. "Unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este libertatea", adevarata libertate a persoanelor care nu sint madulare oarbe in unitatea trupului lui Hristos, care nu se anuleaza in unire, ci dobindesc deplinatatea lor personala; fiecare se face un tot in Biserica, deoarece Sfintul Duh se pogoara aparte peste fiecare ipostas omenesc. Daca Fiul atribuie ipostasul Sau firii umane innoite, daca El Se face Cap unui trup nou, Duhul Sfint venit in numele Fiului da dumnezeire fiecarui madular al acestui trup, fiecarei persoane umane. In kenoza Fiului coborit pe pamint, persoana se arata limpede, dar firea raminea ascunsa sub "chipul de rob". In venirea Sfintului Duh, dumnezeirea se descopera ca un Dar, in timp ce persoana Datatorului ramine nearatata. Nimicindu-Se, ca sa zicem astfel, ascunzindu-Se ca persoana, Sfintul Duh impropriaza persoanelor umane harul necreat. Omul se uneste cu Dumnezeu, adaptindu-se deplinatatii fiintei care se deschide chiar in strafundurile persoanei sale. In eforturile neincetate pe calea inaltarii, a conlucrarii cu vointa dumnezeiasca, firea creata va fi transformata din ce in ce mai mult prin har, pina la indumnezeirea finala care se va descoperi pe deplin in Imparatia lui Dumnezeu.
Aceeasi plinatate a Sfintului Duh, acelasi avint catre implinirea finala care, depasind tot ceea ce stagneaza si se margineste, se recunoaste in ecleziologia rasariteana. Biserica istorica, concreta, bine delimitata in timp si spatiu, uneste in ea cerul si pamintul, oamenii si ingerii, pe cei vii si pe cei morti, pe pacatosi si pe sfinti, creatul si necreatul. Cum sa recunosti sub defectele si infirmitatile exterioare ale existentei sale istorice pe slavita Mireasa a lui Hristos, "care nu are intinaciune sau zbircitura sau altceva de acest fel" (Efes. 5, 27)? Cum am putea scapa de ispita, de indoiala, daca Sfintul Duh nu ar implini necontenit slabiciunile omenesti, daca limitarile istorice nu ar fi totdeauna depasite, nedeplinatatea totdeauna prefacuta in deplinatate, asa cum apa a fost prefacuta in vin la nunta din Cana Galileii? Cite persoane nu trec pe linga Biserica fara sa recunoasca razele slavei celei vesnice sub infatisarea de smerenie si supunere? Dar citi L-au recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu in "omul durerilor"? Trebuie sa ai ochi pentru a vedea si simtul deschis in Sfintul Duh pentru a recunoaste deplinatatea acolo unde ochiul cel din afara nu vede decit limitari si lipsuri. Nu avem nevoie de "mari epoci" pentru a putea afirma aceasta deplinatate a vietii dumnezeiesti prezenta mereu in Biserica. In vremea Apostolilor, in vremea persecutiilor, in veacurile marilor sinoade au existat "minti mirenesti" care au ramas oarbe inaintea evidentei manifestarilor Duhului lui Dumnezeu in Biserica. Putem oferi un exemplu mai recent. Biserica rusa a produs - in urma cu nici 20 de ani - milioane de martiri si marturisitori care nu sint cu nimic mai prejos de cei din primele secole. Revarsarile din abundenta ale harului, minunile cele mai impresionante au avut loc oriunde credinta a fost pusa la incercare; icoanele se reinnoiau in fata ochilor spectatorilor uimiti, cupolele bisericilor straluceau de o lumina care nu era din aceasta lume. Si, minunea cea mai mare dintre toate, Biserica a stiut sa triumfe peste toate dificultatile, sa iasa din aceasta incercare refacuta si intarita. Totusi, aceste aspecte abia daca au fost remarcate. Latura glorioasa a ceea ce s-a petrecut in Rusia va ramine aproape lipsita de importanta pentru cei mai multi: s-a protestat adesea impotriva persecutiilor, unii si-au exprimat regretul ca Biserica rusa n-a stiut sa se comporte ca o putere temporala si politica; i s-a iertat aceasta "omeneasca slabiciune". Hristos Cel rastignit si ingropat nu poate fi judecat altminteri de catre cei ce se arata orbi fata de lumina lui Dumnezeu. Pentru a sti sa recunosti biruinta sub infatisarea infringerii, puterea lui Dumnezeu care se implineste in slabiciune, adevarata Biserica in realitatea sa istorica, trebuie sa primesti, dupa cuvintul Sfintului Pavel "nu duhul acestei lumi, ci Duhul Cel din Dumnezeu", ca sa stim cele ce sint daruite de la Dumnezeu prin harul Sau (I Cor. 2, 12). fatismul caracteristic teologiei mistice a Bisericii de Rasarit ne apare in final ca o marturie adusa plinatatii Sfintului Duh, persoana care ramine necunoscuta, desi Ea umple toate, facindu-le sa tinda spre implinirea lor ultima. Totul devine plinatate in Sfintul Duh: lumea care a fost creata pentru a fi indumnezeita, persoanele omenesti chemate la unirea cu Dumnezeu, Biserica in care se savirseste aceasta unire; in fine, Dumnezeu Se face cunoscut prin Sfintul Duh in deplinatatea fiintei Sale, care este Sfinta Treime. Credinta, care este un sens apofatic al acestei deplinatati, nu poate ramine oarba in persoanele care vin la unirea cu Dumnezeu. Duhul Sfint Se face in ele principiul insusi al constiintei lor care se deschide din ce in ce mai mult realitatilor dumnezeiesti. Viata duhovniceasca, dupa autorii ascetici rasariteni, nu este niciodata inconstienta, cum am vazut in ultimele doua capitole. Aceasta constiinta a harului lui Dumnezeu prezent in noi se numeste de obicei "gnoza" sau cunoastere duhovniceasca, pe care Sfintul Isaac Sirul o defineste drept "simtul vietii vesnice" sau "simtul realitatilor tainice". Gnoza inlatura orice marginire a constiintei, orice Agnoia (ignoranta), a carei ultima expresie este iadul cel intunecat. Implinirea gnozei este contemplarea luminii dumnezeiesti a Sfintei Treimi, cunoasterea deplina care este parusia, judecata si intrarea in viata cea vesnica implinindu-se, dupa Sfintul Simeon Noul Teolog, inca de aici, inainte de moarte si de inviere, in sfintii care traiesc intr-o necontenita participare la Dumnezeu.
Constiinta plinatatii Sfintului Duh data fiecarui membru al Bisericii, dupa masura inaltarii personale a fiecaruia, face sa se risipeasca intunericul mortii, teama de judecata, adincul iadului, indreptind privirile numai catre Domnul care vine in slava Sa. Aceasta bucurie a invierii si a vietii vesnice face din noaptea de Pasti un "ospat al credintei", unde fiecare participa, fie chiar intr-o masura foarte redusa si pentru citeva clipe, la plinatatea "zilei a opta", care nu va avea sfirsit. O omilie atribuita Sfintului Ioan Gura de Aur, citita in fiecare an in timpul utreniei de Pasti, reda in mod desavirsit sensul acestei deplinatati eshatologice la care nazuieste crestinatatea rasariteana. Nu am putea afla alte cuvinte mai graitoare pentru a sfirsi studiile noastre asupra teologiei mistice a Bisericii de Rasarit:
"De este cineva crestin bun si iubitor de Dumnezeu, sa se indulceasca de acest praznic bun si luminat.
De este cineva sluga inteleapta, sa intre intru bucuria Domnului sau.
De s-a ostenit cineva postind, sa-si ia acum dinarul.
Daca a lucrat cineva din ceasul dintii, sa-si ia acum plata dreapta; de a venit cineva dupa ceasul al treilea, multumind sa praznuiasca; de a ajuns cineva numai dupa ceasul al saselea, de nimic sa nu se indoiasca, pentru ca de nimic nu se va pagubi; de a lipsit cineva pina la ceasul al noualea, sa se apropie, de nimic indoindu-se; de a ajuns cineva numai in ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama ca a zabovit.
Ca milostiv fiind Stapinul, primeste pe cel din urma ca pe cel dintii; odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul intii; pe cel de pe urma il miluieste si pe cel dintii il mingiie; aceluia plateste si acestuia daruieste; faptele le primeste, vointa o cuprinde; El cinsteste osteneala, lauda buna odihna.
Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului vostru: si cei dintii, ca si cei din urma luati plata; bogatii si saracii impreuna dantuiti; cei ce v-ati infrinat si cei lenesi cinstiti ziua; cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-va astazi...
Masa este plina, ospatati-va toti! Vitelul este mare, nimeni sa nu iasa flamind.
Toti sa va indulciti de ospatul credintei; toti sa luati bogatia bunatatii!
Nimeni sa nu plinga pentru saracie, ca s-a aratat Imparatia tuturor.
Nimeni sa nu se tinguiasca pentru pacate, ca iertarea a stralucit din mormint.
Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a slobozit pe noi moartea Mintuitorului.
Stinsu-o-a pe ea Cel ce a fost tintuit de ea.
Pradat-a iadul Cel ce S-a pogorit la iad.
Amaritu-l-a pe el Cel care l-a facut sa guste din Trupul Sau.
Si aceasta mai inainte cunoscind, Isaia a strigat: "Iadul s-a tinguit, intimpinindu-Te pe Tine jos. Iadul s-a tinguit pentru ca a fost batjocorit; batjocoritu-s-a ca s-a surpat; batjocoritu-s-a ca a fost inlantuit.
Luat-a un trup si s-a vazut in fata lui Dumnezeu; luat-a pamint si s-a intilnit cu cerul; luat-a ceea ce este vazut si a cazut in ceea ce este nevazut.
Unde-ti este, moarte, boldul? Unde-ti este, iadule, biruinta? Sculatu-S-a Hristos si tu ai fost biruit.
Sculatu-S-a Hristos si au cazut dracii.
Inviat-a Hristos si se bucura ingerii.
Inviat-a Hristos si viata salta de bucurie.
Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in groapa.
Ca Hristos inviind din morti S-a facut inceputul Invierii celor adormiti. Aceluia este slava si cinstea in vecii vecilor. Amin".
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/teologia-mistica/ospatul-imparatiei-82726.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu