Baiatul care a alungat albinele

Baiatul care a alungat albinele

Un baiat cam de opt ani il vazu intr-o zi pe un vecin cum alunga niste viespi dintr-o scorbura cu ajutorul unei faclii. Crezand ca vecinul lui face un lucru bun si pentru ca de obicei copiii imita comportamentul celor mari, micutul se duse, gasi un bat mai gros, infasura la un capat o carpa pe care o inmuie apoi in gaz, ii dadu foc carpei si merse apoi spre stupul din fundul gradinii casei unde locuia el cu parintii sai. Se duse chitit sa alunge albinele si fu cat pe aici sa se intample un dezastru, adica el sa strice acel cuib, numai ca tatal sau il vazu la timp si-l opri:
- Hei ce faci tu aici? intreba tatal baiatului stingand repede faclia si indepartand cum putea fumul...
- Pai fac ce am vazut ca face vecinul, alung albinele!...
- Hei mai Stefanel, tu esti de acum mare! Tu nu stii care e diferenta dintre o albina si o viespe?
-....
- Acel vecin alunga niste viespi, nu albine, continua tatal. Oare nu-ti place mierea cand o mananci dimineata pe felia de paine cu unt?...
- Ei cum nu!? spuse copilul.
- Pai daca iti place, sa intelegi ca albinele acestea sunt ca si parte din familia noastra si trebuie sa avem grija de ele si sa le pretuim, fiindca si ele au grija de noi si ne dau mierea de care avem nevoie...
- Eu am zis ca nu fac prea mare rau. Ce musca nu o omoram? Mi-am zis ca si albina este o musca, dar un pic mai mare si mai galbena...
- Eiiiiiiii, ia stai tu aici un pic sa-ti spun niste lucruri despre insecte ca vad ca inca nu le stii pe toate...
-...
- Si viespea si musca si albina, toate au rolul lor, fiindca Dumnezeu le-a lasat pe pamant cu un rost si cu o misiune...
- Ce stie ca faca albina, zise micutul un pic obraznic, bzz bzz si un pic de miere, atata tot!......
- Eeeeeeee nu e chiar asa, albina este regina insectelor, fiindca are daruri de la Dumnezeu care le arata ca sunt mai puternice si decat oamenii..
- Cum poate fi o albina atatica, mai puternica decat mine? intreba micutul aratand cu doua degete cat de mica este albina...
- Pai da! Stai sa vezi! In primul rand trebuie sa stii ca albina traieste intr-o comunitate alaturi de alte 20.000 sau chiar 40.000 de albine...Iar daca o albina din alt stup vine spre un stup strain aceasta este detectata, fiindca cele 20 000 actioneaza ca una si sunt asa de bine organizate incat ne fac de ras pe noi oamenii care de abia stim dupa nume cativa vecini. Sunt unele albine care au rolul de pazitor al stupului, si cum simt o albina straina, cum o alunga...Si inca ceva, aceste albine sunt albine-ostasi; daca cineva vrea sa strice stupul, asa cum ai incercat tu azi, ele ies primele la razboi, fiind gata sa-si dea viata pentru ca albina regina sa traiasca si sa duca specia mai departe...
-...
- Mai mult de atat, Stefanel draga, afla ca albinele stiu cat este ceasul....
- Eeeee, stiu! se mira copilul. Doar nu au ceas la mana!...
- Un om de stiinta punea in fiecare zi un borcan cu apa si zahar pe o masa langa un stup. Albinele isi faceau de lucru in jurul acelui borcan la ora douasprezece fix, nici mai devreme, nici mai tarziu...Fiindca dupa o ora aveau alt program, dupa alta ora faceau altceva... Albinele fac totul dupa un orar numai de ele stiut, dar foarte bine pus la punct...
- Asta chiar nu o stiam taticule!...
- Ei si nu ne oprim aici! Tu cate kilograme poti sa ridici asa cu bratele tale de copil?
- Pai o data am ridicat galeata de cinci litri plina cu apa, cand eram la mamaie...
- Ei bravo, dar sa stii ca albina este mai puternica si decat omul! Chiar si decat calul! Calul nu poate trage dupa el o greutate mai mare cu mult peste greutatea sa, pe cand albina poate tracta, adica poate duce dupa ea, o greutate de 20 de ori mai mare...
- Si toti oamenii stiu lucrurile astea pe care mi le-ai spus tu, taticule?
- Nu copilul meu, multi fac asa cum ai vrut tu sa faci, omoara musca, alunga viespile si fug de albine de frica intepaturilor, considerandu-le pe toate ganganii fara folos...
- Pai daca nu sunt ganganii, atunci ce sunt!
- O sa-ti raspund printr-o mica istorioara...Un imparat a dat ordin odata ca toate vrabiile din regat sa fie alungate sau impuscate, fiindca mancau din rodul pomilor, apoi vazand ca fructele sunt pline de viermi si de omizi a trimis slujitorii dupa vrabii taman peste ocean ca nu mai stiau ce sunt acelea fructe.
Si incheie tatal sau:
- Asadar sa pricepi fiu al meu ca si vrabia, musca, viespea, dar si albina au rolul lor in natura pregatit de la inceputul vremurilor de Tatal tuturor, de Creatorul a toate, adica de Dumnezeu. Sa intelegi ca albina nu e doar o ganganie, ci creatura a lui Dumnezeu...
Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/baiatul-care-alungat-albinele-123275.html

Ramas bun

Rămas bun

Sângernând de răni adânci,
De zile fără soare,
De răni ascunse şi puroi,
Cu oasele slabe şi moi,
Stau ghemuit în pat şi mâ gândesc
Că în curând am să vă părăsesc,
Prieteni dragi.

Nu plângeţi că mă duc de lângă voi
Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi
Cu hoţii în acelaşi cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viată grea şi-o moarte de martir.

Luându-L pe Iisus de Împărat,
Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă
Luându-mă cu diavolul la trântă
Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat
Să devin altul,
Un erou,
Om nou.
Şi-am vrut
Neamul să-l mut
De-aici, de jos,
La Domnul Iisus Hristos.
Nu vă-nfricaţi de cei ce-n temniţi vă închid
Şi nici de cei ce trupul v-il ucid.
De Cel ce viaţa-ţi scoate din robie
Şi fericirea-ţi dă în veşnicie,
De El să-ţi fie frică, turmă mică.
Acum, când văd cât sunt de păcătos,
De mic şi de neputincios,
Că am nevoie multă de-ndurare,
De dragoste, de milă, de iertare,
Că numai Dumnezeu le poate toate
Şi lumea din robie El o scoate,
Devin copil supus,
Sunt umilit
Şi-s fericit.
Din cerul tău înalt şi prea ales,
Părinte, când mă vei lua la Tine,
Prietenilor mei de pe pământ
Redă-le, Tu, în alb veşmânt
Un suflet care i-a iubit şi i-a-nţeles.

Valeriu Gafencu
"Sfântul închisorilor"

Hippias din Elis

Hippias din Elis (sec. V i.Hr.)

Hippias este contemporanul mai tanar al lui Prodicos si este vestit din pricina cunostintelor sale enciclopedice, caci acest sofist po­seda cunostinte din cele mai diverse domenii ale stiintei: din geometrie, astronomie, teoria muzicii si din ritmica, din istorie si estetica. Ca istoric el si-a creat un renume prin intocmirea listelor invingatorilor in jocurile olimpice, pe care el le-a intocmit cu multa grija si cu care el a facut un imens serviciu istoriografiei vechi grecesti. Hippias era un vorbitor de mare talent si impresiona auditoriul mai ales prin memoria lui fenomenala. Acest sofist face, pentru prima data in etica, distinctia intre ceea ce sta in natura omului si ceea ce este conventie pur ome­neasca. Din acest punct de vedere Hippias critica morala traditionala a timpuluisau, care transformase simple conventiuni sociale in norme eterne si nu tinea seama de natura omului. Din pricina cunostintelor sale enciclopedice Hippias este numit de Jaeger "omul universal desavirsit".

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-cosmologica/hippias-elis-71732.html

Sfantul Dumitru

Săvârşim astăzi, după străvechea rânduială a Bisericii noastre, prăznuirea Sfântului şi Marelui Mucenic Dumitru, izvorâtorul de mir.

Inimile noastre se umplu de bucurie duhovnicească ori de câte ori săvârşim prăznuirea sfinţilor, deoarece prin rugăciunile lor sfinţii sunt ajutătorii, solii şi mijlocitorii noştri către Dumnezeu. Datorită vieţuirii lor curate, sfinte şi bine plăcute lui Dumnezeu, sfinţii se bucură de o cinstire deosebită din partea credincioşilor.
Astăzi, prin cântările, imnurile şi rugăciunile ei, Sfânta noastră Biserică a împletit în cinstea Sfântului Dumitru cununi de laudă şi de mulţumire.
În această atmosferă de rugăciune şi de mireasmă duhovnicească, se cuvine să cunoaştem mai de aproape vieţuirea, faptele şi pătimirea sa pentru Hristos, pentru ca momentele sărbătoreşti de astăzi să fie pentru noi toţi un prilej de zidire sufletească şi de întărire în credinţă şi dragoste către Dumnezeu.
După cum ne spun Sinaxarul Sfântului Dumitru şi istorisirea vieţii sale, alcătuită de bărbaţi cuvioşi, Sfântul Dumitru a trăit în cetatea Tesalonicului din Grecia, în veacul al IV-lea, în timpul împăraţilor romani Diocleţian şi Galeriu, numit şi Maximian.
Se trăgea dintr-o familie de neam bun şi, datorită aleselor sale calităţi, a reuşit să ajungă până la vrednicia de consul în împărăţia romană.
După 300 de ani de la întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, lumina credinţei creştine reuşise să pătrundă până la marginile îndepărtate ale Imperiului Roman. Ea a ajuns şi în provinciile Peninsulei Balcanice şi îndeosebi în provincia Macedonia, a cărei capitală era oraşul Tesalonic, unde în anii 51 şi 57 predicase Sfântul Apostol Pavel. Marea răspândire a creştinismului n-a bucurat însă pe împăraţii romani din vremea aceea, Diocleţian, originar din Iliria, şi Galeriu, zis şi Maximian, originar din Sardica, azi Sofia. Se cunoaşte că mama lui Galeriu era o daco-romană din cetatea Romula, azi localitatea R_eşca din Oltenia, care s-a mutat după anul 248, din cauza năvălirii carpilor, în sudul Dunării, unde un oraş a primit, în cinstea ei, numele de Romulianum.
Atât Diocleţian, cât şi ginerele său Galeriu, zis şi Maximian, erau admiratori zeloşi ai culturii, religiei şi tradiţiilor păgâne ale romanilor. Pentru a opri răspândirea creştinismului, ei au dat, la începutul secolului al IV-lea, mai multe edicte de persecuţie, prin care au pornit mare prigonire împotriva acelora care se lepădau de cultul idolilor păgâni şi treceau la credinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
În locul închinării la zei şi la idoli şi în locul superstiţiilor păgâneşti, creştinii învăţau pe oameni să se închine singurului, adevăratului Dumnezeu spiritual şi nevăzut, căci, după cum ne-a descoperit Domnul Hristos, „duh este Dumnezeu, iar cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan IV, 24).
Împăratul Diocleţian şi cezarul său, Galeriu, au luat mai întâi aspre măsuri contra creştinilor din provinciile sud-dunărene. Aproape toate cetăţile situate de-a lungul Dunării au dat numeroşi martiri în acest timp. Apoi, Galeriu, numit şi Maximian, a venit în cetatea Tesalonicului, să aplice edictele de persecuţie contra creştinilor. Ajungând aici, a poruncit să fie prinşi creştinii care propovăduiesc un Dumnezeu spiritual şi nevăzut şi nu se închină la statuile zeilor care se văd. Căci unii dintre păgâni, naivi, credeau că zeii chiar locuiesc în acele statui cioplite de oameni.
Creştinii ştiau că statuile zeilor sunt chipuri cioplite, făcute de mâini omeneşti, iar Dumnezeul cel adevărat, spiritual, negrăit şi nevăzut, nu poate locui în ele. Cu toate că Dumnezeu nu poate fi văzut cu ochii trupeşti de către oameni, după cuvântul dumnezeiescului Apostol Pavel, El nu este departe de fiecare dintre noi, „căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Fapte XVII, 28).
Sfântul Dumitru, care era vestitorul credinţei celei adevărate a Domnului Hristos, a fost prins de ostaşii lui Maximian şi adus înaintea acestuia, care s-a mâniat foarte tare şi a poruncit să fie aruncat îndată în temniţă.
Maximian era mare iubitor de petreceri şi distracţii. Îi plăceau îndeosebi jocurile, întrecerile şi luptele dintre gladiatorii de la circ. El se lăuda mai ales cu un gladiator puternic, numit Lie, mult apreciat şi de păgâni pentru mărimea şi puterea lui. Nimeni nu putea să-l biruiască şi nici nu cuteza să se măsoare cu el, încât acesta ucisese mulţi bărbaţi, printre care unii erau creştini.
Având încredere în puterea nebiruită a lui Lie, împăratul Maximian îi îndemna pe cetăţeni să se întreacă în luptă cu favoritul său. Atunci, un oarecare tânăr creştin, numit Nestor, văzând pierderea atâtor vieţi care se făcea de păgânul Lie, ştiind că înaintea lui Dumnezeu nici un dar nu este mai preţios decât viaţa pe care le-a dăruit-o El, a mers la Sfântul Dumitru în temniţă şi i-a spus: „Bărbat al lui Dumnezeu, vreau să mă lupt cu Lie, ci te roagă pentru mine.”
Iar Sfântul Dumitru, însemnându-l cu semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci pe frunte, îi zise: „Şi pe Lie vei birui, pentru Hristos vei mărturisi.”
După întâlnirea cu Sfântul Dumitru, Nestor, având credinţă în ajutorul şi în puterea cea nebiruită a lui Dumnezeu, porni cu îndrăzneală să se lupte cu Lie cel puternic şi birui semeţia acestuia şi-l răpuse.
S-a mâniat tare împăratul Maximian văzând înfrângerea şi răpunerea lui Lie şi s-a ruşinat pentru lauda deşartă. Aflând că Sfântul Dumitru a încurajat şi a întărit pe Nestor, prin rugăciunile sale către Dumnezeul cel adevărat, împăratul a trimis ostaşi să-l străpungă cu suliţele, pentru că s-a făcut pricina înfrângerii lui Lie.
După aceasta, creştinii cucernici au înmormântat trupul Sfântului Dumitru pe locul pătimirii lui. Dar preacuratul şi cinstitul lui trup n-a fost supus, după legile firii, stricăciunii şi putrezirii, ci, prin puterea lui Dumnezeu, a rămas nevătămat şi a săvârşit în urmă multe fapte minunate şi tămăduiri de boale, cum aflăm din viaţa Sfântului.
Credincioşii oraşului Tesalonic din Grecia, unde se află până astăzi cinstitele sale moaşte, s-au bucurat în chip deosebit de binefacerile şi ocrotirea Sfântului Dumitru, îl cinstesc cu mare credinţă şi-l socotesc patronul şi ocrotitorul oraşului lor. Se crede că, după originea şi neamul părinţilor săi, Sfântul Dumitru era din cetatea Sirmium, aşezată pe râul Sava, un afluent al Dunării.
În amintirea pătimirii pentru Hristos a Sfântului Dumitru, acest oraş a primit numele de Mitroviţa, oraş care există până astăzi cu acest nume în Serbia.
Sfântul Dumitru se bucură de mare cinstire din partea credincioşilor români de pretutindeni. În unele părţi de la munte ale ţării noastre, credincioşii ţin în seara ajunului sărbătorii Sfântului Dumitru o veche şi frumoasă datină, păstrată din generaţie în generaţie. Copiii satelor aprind în această seară focuri pe la răspântii, numite „focul lui Sâmedru”. Iar bunii credincioşi, bărbaţi şi femei, vin din toate părţile şi le împart tuturor daruri. Se creează astfel, prin păstrarea acestei datini străvechi, o comuniune de iubire şi de bucurie duhovnicească între toţi credincioşii care iau parte la ea. Această străveche datină şi însuşi cuvântul „Sâmedru” arată că sărbătoarea Sfântului Dumitru e foarte veche la noi, românii.
Harul lui Dumnezeu prin care se dăruieşte mântuire tuturor oamenilor s-a arătat îndeosebi prin Sfinţii Săi. Sfinţii şi drepţii bine plăcuţi lui Dumnezeu au împlinit în această viaţă ceea ce ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Purtăm întotdeauna în trup moartea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupurile noastre” (II Cor. IV, 10).
Moaştele sfinţilor s-au învrednicit să dăruiască, prin harul cel nevăzut al lui Dumnezeu, vindecări minunate şi au adus alinare şi uşurare în multe suflete. Rugăciunile către sfinţi ne sunt tuturor folositoare în multe din nevoile noastre trupeşti şi în necazurile sufleteşti.
Sfinţii se roagă neîncetat lui Dumnezeu şi mijlocesc pentru noi toţi să dobândim iertarea păcatelor, să petrecem viaţă curată, paşnică, sfântă, nebântuită de viforul ispitirilor şi păcatelor, ca să ne învrednicim împreună cu ei de bunătăţile cele netrecătoare şi cereşti.
Cunoscând credinţa şi dragostea pentru Hristos a Sfântului Dumitru, se cuvine să luăm pildă de la viaţa lui curată şi sfântă ca să ne învrednicim să petrecem zilele vieţuirii noastre pământeşti în sfinţenie şi să ne întrecem unii pe alţii în dragoste şi în facerea de bine.
În străduinţele noastre zilnice de a ne apropia de Dumnezeu, trebuie să luăm pildă de la sfinţi, căci ei sunt cei mai aleşi prieteni şi slujitori ai lui Dumnezeu. „Minunat este Dumnezeu între Sfinţii Săi” (Ps. 67, 36).
Idealul vieţii creştine constă în viaţa curată şi în sfinţenie. Domnul Hristos s-a rugat Tatălui ceresc în grădina Ghetsimani, înainte de cutremurătoarele Sale patimi, spre a întări pe Sfinţii Săi Apostoli în sfinţenie: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău”. „Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan XVI, 17). „După cum Cel ce v-a chemat, spune Sfântul Apostol Petru, este Sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată chemarea voastră, căci este scris: Fiţi Sfinţi, căci Eu sunt Sfânt” (I Petru I, 15-16).
Lucrarea sfinţitoare şi înnoitoare a sufletelor noastre se săvârşeşte prin puterea dumnezeiască a harului Duhului Sfânt, care coboară asupra fiecărui credincios prin Sfintele Taine. Pentru ca harul Sfântului Duh să fie însă cu adevărat lucrător în inimile noastre, Dumnezeu cere de la noi conlucrarea noastră, care se arată prin credinţa statornică şi prin faptele bune săvârşite în viaţă. Această conlucrare o arată Mântuitorul prin cuvintele: „Eu sunt viţa, voi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi Eu în voi, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic ” (Ioan XV, 4-5).
Viaţa curată şi bine plăcută lui Dumnezeu o poate petrece fiecare din noi prin muncă cinstită, prin iubire de Dumnezeu şi de oameni, prin curăţie sufletească şi trupească.
Să fim buni şi cu îngăduinţă unii faţă de alţii, alungând din inimile noastre răutatea, viclenia, invidia, ura, grăirea de rău şi alte păcate şi vicii. În locul lor să sădim bunătatea, sinceritatea, iubirea de aproapele nostru şi bucuria faptei bune. „Omul cel bun, ne spune Domnul Hristos, scoate cele bune din comoara cea bună a inimii lui, pe când omul cel rău, din comoara cea rea scoate afară cele rele” (Matei XII, 35).
În slujba Sfântului Dumitru de astăzi ni se spune că el se roagă neîncetat lui Dumnezeu, „ca să ne dăruiască tuturor pace şi mare milă".
Să ne rugăm şi noi lui Dumnezeu pentru pacea a toată lumea şi să trăim în bună înţelegere şi pace cu toţi semenii noştri. Sfântul Apostol Pavel, urmând învăţătura Domnului Hristos, ne arată lămurit cum să petrecem zilele vieţii noastre, zicând: „Umblaţi cu vrednicie, după chemarea în care aţi fost chemaţi, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduiţi-vă unii pe alţii în iubire, silindu-vă să păziţi unitatea duhului în legătura păcii" (Efes. IV, 1-3).
O rază din lumina cea neînserată a lui Dumnezeu, în care trăiesc şi se veselesc Sfinţii Săi, o parte din bucuria, din desfătarea, pacea şi fericirea de care s-au învrednicit sfinţii, drepţii şi toţi cei bine plăcuţi Părintelui ceresc, să coboare şi la noi, cei din viaţa pământească.
Rugăciunile Sfântului Dumitru, pe care îl sărbătorim astăzi, să ne fie tuturor de folos, ca să dobândim în viaţa aceasta de la Bunul şi Milostivul Dumnezeu harul şi ajutorul Său ceresc, iar în viaţa de dincolo să ne bucurăm împreună cu Sfinţii Săi de fericirea şi bunătăţile Sale cele netrecătoare în lumina cea neînserată a feţei Sale. Amin!

Pr. prof. loan Rămureanu
Sursa: Glasul Bisericii, nr. 9-12,1976

Sfantul Dumitru Izvoratorul de Mir - Predica AUDIO
Acatistul Sfantului DUMITRU Izvoratorul de Mir (Grupul Teofilos) - AUDIO
Troparul Sfantului Dimitrie Izvoratorul de Mir AUDIO

Preluat de pe :http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-dumitru-146970.html

Imnul biruintei

Imnul biruinţei

Chinuiţi şi-nfometaţi
Înfruntăm urgii,
Stăm crucificaţi,
Transformaţi în torţe vii.

Se smulge neamul din suferinţă,
Nădejdea şi-o ridică la Cruce,
Mihai Arhanghelul azi îl duce
Năvalnic spre marea biruinţă.


Din zbuciumul şi suferinţa noastră
Se-nalţă-n zarea albastră
Ca o catapeteasmă-n sărbătoare
Imnul biruinţei legionare.

Valeriu Gafencu
"Sfântul închisorilor"

Locul special si rugaciunea speciala

Locul special si rugaciunea speciala

Oamenii dintr-un sat nu se imbolnaveau si nu mureau, astfel ca se dusese vestea pana departe ca locuitorii de aici sunt cei mai fericiti din lume. Preotul din sat stia in padure un loc special si acolo mergand spunea rugaciunea speciala. Apoi acel preot a fost trimis in misiune si alt preot i-a luat locul. Acest preot stia doar locul special din padure, dar nu stia si rugaciunea speciala, dar la fel, nimeni nu se imbolnavea si nimeni nu murea. Apoi si acest preot a trebuit sa plece, fiind mutat de ierarhul locului si i-a luat locul un altul, care nu stia unde este locul special, dar stia rugaciunea speciala, astfel ca nimeni din sat nu se imbolnavea si nimeni nu murea.
Dupa acesta a venit un alt preot care nu stia nici unde e locul special, nu stia nici rugaciunea speciala, dar se ruga fierbinte pentru oamenii din sat si nimeni nu se imbolnavea si nimeni nu murea. Dupa acesta a venit alt preot care abia de se mai ruga pentru sateni zicand: "Cum Doamne, oamenii acestia nu sunt fapturile Tale!? Nu am sa spun rugaciuni speciale, caci la urma urmei poti sa faci ce vrei cu acesti oameni. Cu totii suntem in mana Ta, atotputernica!”.
Si Dumnezeu a auzit si aceasta rugaciune si a continuat sa-i ajute pe sateni, in ciuda faptului ca unii cautand locul special si rugaciunea speciala au uitat ca Dumnezeu aude si gandurile noastre si ca Acesta se afla in tot locul.
Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/locul-special-rugaciunea-speciala-123276.html

Un gand smerit

Un gând smerit*

Un gând smerit şi simplu, o lumină,
Spre Tine se înalţă lin din mină
Şi sufletul înlăcrimat se roagă:
„O, vino, de păcate ne dezleagă".

Refren: Iisuse, Doamne, vino-n zori!
Te cheamă cei din închisori.
O, vino, mina luminează,
Pe noi ne binecuvântează!

Pe fruntea mea senină mâna-Ţi pune
Şi cheamă-mă încetişor pe nume
Cum Ţi-ai chemat prietenul din groapă...
Te rog, Iisuse, dă-mi un pic de apă.

Pe umeri mă apasă greu o cruce
Şi sânger... Dă-mi putere s-o pot duce,
Dă-mi Pâine, Apă vie dă-mi din Viţă,
Să simt pulsând viaţa în mlădiţă.

* Poem dedicat lui Marin Naidim

Ardere-de-tot

Ardere-de-tot*

...Aici răsare-n mine o chilie
În care s-a sfinţit un pustnic blând...
Zidea virtuţi cereşti în trup plăpând
Şi-n ochi purta smerită bucurie...

De priveghere lungă - albă floare -
Se rezema cu fruntea de pervaz
Şi luna-i săruta sfinţit obraz
Când i-asculta cuvântul ca o boare:

„O, vino, rob rău, somnule, şi-mi poartă
Cu tine visul, peste unda moartă...,
Un ceas de vreme urcă-mă şuviţă
În Crama-Împărătească, rod-de-viţă!..."
De funia nădejdii viu s-agaţă
Şi-n rugăciune treaptă-naltă suie...,
Amiezile simţirilor descuie
Şi Îngerilor, iată-l, faţă-n faţă.

L-au îmbrăcat cu-a cerului armură...,
Cu neaua-înţelepciunii-apoi l-au nins
Purificându-i duhul, înadins,
Să fie-asemeni lor, chip şi măsură!...
Un înger a făcut un semn în cer!...
El vede Faţa lumii Nevăzute...,
Cuvintele aude..., nenăscute,
Cu inima topeşte vămi de ger!...

De câte ori pământul, fără splină,
Se duce, taur negru, rostogol,
De câte ori îl săgetează-n gol
Harapi cornuţi, mereu în nehodină?...

Un sul de carte-i cerul strâns cu nod
Şi ultim semn pământu-n alfabet...
Altarul Viu al Marelui Profet
Primeşte jertfa, Ardere-de-tot!...
În Rugăciunea-focului, adoarme...
Târziu, lumina candelei se stinge...
Un înger furişându-se-n chilie
Deasupra frunţii nimb subţire-i ninge!...
Vrăjmaşii gem la pragul lui pe coarne!...

Movilă-i stă nisipul lângă uşă...
A tot crescut rugina pe zăvor,
Uleiul a-nflorit într-un ulcior,
Dar trupu-i stă-n genunchi, deşi-i cenuşă...
Pe-o laviţă, alături, rânduite
Mai multe cărţi. Pe-o foaie, în Ceaslov,
Scrisese el sfinţitul lui hrisov
În patru rânduri, vorbe aurite:

„Să mă iertaţi, părinţilor, vă rog,
C-având puţină treabă azi cu Domnul
M-a biruit în rugăciune somnul
Şi v-am lăsat cenuşa mea, zălog..."
Dar, necrezând că-i mort cu-adevărat,
Cu mâna l-am atins peste veşminte...
Se risipi cenuşa lui fierbinte
Şi, sărutând-o..., am plâns îngândurat!?

* Poem închinat lui Valeriu Gafencu de camaradul său Virgil Maxim.

Pesteri din comuna Arieseni (Transilvania)

Pesteri din comuna Arieseni (Transilvania)

CAI DE ACCES
*DN 75 Campeni-Albac-Lunca

Pestera Coliba Mare 
Situata in satul Casa de Piatra ,vizitarea pesterii este ingreunata de prezenta a doua lacuri adanci alaturi de o cascada de 3m inaltime ,fiind nevoie de echipamente speciale de speologie pe langa cizmele lungi de cauciuc si mijloacele de iluminare.

Pestera Huda Orbului
Situata la o altitudine de 1250m ,spatiul subteran labirintic plin de provocari se compune dintr-o galerie larga,cu traseu sinusoidal ,cu o intrare mare care apoi se ingusteaza intr-un con inalt de daramaturi .Paraul din interior formeaza o cascada de 8m inaltime.Galeria se ingusteaza pana la 2-3m si devine din ce in ce mai joasa .In pestera pot fi admirate insectele cavernicole cu patru aripi si formatiunile stalagmitice foarte bogate .Vizitarea integrala a pesterii necesita echipament speologic coplet si o scara speologica ;nu se recomanda turistilor decat pena la cascada .

Ghetarul de la Vartop 
Situat pe teritoriul comunei Arieseni,este o alta minune a naturii care aminteste de erele glaciare,fiecare centimetru fiind acoperit cu concretiuni incredibile si frumos colorate ca intr-o lume de basm.

Pestera Hodobana
Este inca invaluita de mister pentru speologia romaneasca .Caracteru sau labirintic ,morfologia galeriilor si tot ansamblul acestui mare complex subteran,fac din Hodobana una dintre cele mai "infernale" cavitati din Romania,in care putini speologi s-au incumetat sa intre de mai multe ori .Cu totul deosebit in aceasta pestera este mai ales cascada inalta de 20m care se afla in Sala Finala.

Bibliografie:"Transilvania-Trasee turistice in zonele naturale de recreere
              si agrement din Transilvania-Mandri de Romania"
 
17 octombrie 2014
Ada-Giulia Marginean

Antifon

Antifon (sec. V i.Hr.)

Sofistul Antifon a fost contemporan cu Socrate. El s-a facut cunos­cut prin lucrarea sa in care el a expus con­ceptia sa filozofica. Din fragmentele ce ne-au ramas de la el putem deduce urmatoarele idei filozofice:
Antifon afirma ca "pentru toti oamenii spiritul este conducatorul corpului, hotarator pentru sanatatea si boala acestuia" (Fragm. 2). Omul, zice Antifon, poate sa sustina ca "dintre toate fapturile el este cel mai asemenea cu Divinitatea" (Fragm. 9). "Intreaga viata este uimitor de plina de deficiente... aceasta n-are nimic imbelsugat sau mare si inalta­tor, ci dimpotriva, totul este mic, slab si de durata scurta si legata de mari dureri" (Fragm. 51). Exista oameni - zice Antifon - care nu traiesc aici viata, ci se inarmeaza cu zor, ca si cind vor trai o a doua viata, si prin aceasta ei rateaza timpul, pe care il mai au de trait (Fragm. 53), "Nu exista nimic in lume mai rau pentru oameni decit anarhia. Acest lucru a fost cunoscut si de cei vechi si de aceea acestia au obisnuit de la inceput tineretul sa asculte si ceea ce au primit ca porunca sa si inde­plineasca, pentru ca acestia, ajungind maturi, sa nu se infricoseze cind ajung in alta situatie" (Fragm. 61).
Important este mai ales fragmentul B: "...Fiii familiilor bune sint respectati, dimpotriva aceia care nu sint dintr-o asemenea familie nu sint respectati. In aceasta privinta noi sintem barbari. Caci de la natura toti sint in toate privintele egali, ori barbari ori greci.Acest lucru se poate deduce din ceea ce de la natura este necesar pentru toti oamenii... caci noi respiram toti prin nas si gura acelasi aer si toti mincam cu miinile".

N.B.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-cosmologica/antifon-71733.html

Mi-s ochii tristi

Mi-s ochii trişti

Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită
De-atâta priveghere şi-aşteptare,
Mi-e inima bolnavă, istovită,
De grea şi îndelungă alergare
Şi plânge ca o pasăre rănită.

Când ochii mi-i închid şi cat în mine
Puteri să sui Golgota până sus,
O voce, un ecou din adâncime
Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,
Mărgăritarul preţios e-n tine.

Privesc la dimineaţa minunată
A Învierii Tale din mormânt,
Ca Magdalena, ca şi altădată,
Îngenunchez 'naintea Ta plângând
Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.

Valeriu Gafencu
"Sfântul închisorilor"

Imnul invierii

Imnul învierii

Vă cheamă Domnul slavei la lumină,
Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,
Fortificaţi Biserica Creştină
Cu pietre vii zidite-n temelii.


Refren: Veniţi, creştini, luaţi Lumină,
Cu sufletul senin, purificat!
Veniţi, flămânzi, gustaţi din Cină,
E Nunta Fiului de Împărat!


Să crească-n inimile noastre-nfrânte
Un om născut din nou, armonios,
Pe chipurile voastre să Se-mplânte
Pecetea Domnului Iisus Hristos.
Un clopot tainic miezul nopţii bate,
Iisus coboară pe pământ;
Din piepturile voastre-nsângerate
Răsună Imnul Învierii Sfânt.


Smulgeţi-vă din ceata celor răi,
Intraţi în cinul oastei creştineşti,
Priviţi spre Porţile Împărăteşti,
Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi.


Valeriu Gafencu

Al patrulea Mag

Al patrulea Mag

Trei magi urmarind steaua minunata au ajuns la pestera din Bethleem, la timp cat sa dea in dar noului nascut - Care va aduce bucurie intregii lui, Imparatului a toata faptura, Sfantului lui Dumnezeu, Mantuitorului - aur, smirna si tamaie. Prin aceste daruri au salutat nasterea lui Iisus din Fecioara, aducand cu ei de departe, tocmai de la capatul pamantului consideratia si dragostea tuturor neamurilor pentru Fiul lui Dumnezeu, Cel care va deveni Izbavitorul. Se spune insa ca a existat si un al patrulea mag, in afara de Baltazar, Gaspar si Melchior. Iar acesta a plecat mai tarziu si neputandu-se orienta dupa steaua minunata a ratacit calea, astfel ca a ajuns prin alte locuri, cu mult departe de tinta sa. Abia dupa treizeci de ani ajunse si el la Ierusalim, unde ar fi auzit ca propovaduieste Mantuitorul.
Pe drum, acest al patrulea mag a cheltuit cele trei pietre pretioase pe care le pregatise pentru Iisus. Una dintre perle a daruit-o unui batran zdrenturos si flamand care traia in apropierea unui han, cu a doua perla a rascumparat o fecioara care urma sa fie batjocorita de niste soldati, iar cu cea de-a treia i-a platit pe oamenii lui Irod, ca sa nu-i ia viata unui copilas de doi ani al unei evreice, in vremea cand tiranul a dat ordin ca toti pruncii sa fie omorati.
Obosit, murdar si zdrenturos, asa a ajuns in fata Mantuitorului, Care tocmai fusese pus pe Cruce pentru a fi rastignit. El a privit cu durere la Cel pentru care batuse atata drum in atata amar de ani, nevenindu-i sa creada ca Acesta este condamnat la moarte.
Indrazni sa se apropie de Cruce si spuse cu rusine:
"Sa ma ierti Doamne ca am venit cu asa mare intarziere, iar nu atunci cand te-ai nascut in pestera Bethleemului. Si sa ma ierti ca am venit fara sa am si darurile la mine!”
"Adevar graiesc, spuse Mantuitorul, ca omul trebuie sa-si ceara iertare pentru faptele rele, dar tu numai fapte bune ai facut! Si sa mai stii ca cele trei perle pe care mi le-ai adus, mai mult valoreaza decat darurile pe care mi le-au adus cei trei magi”
Auzind aceasta se mira ca Mantuitorul stia de cele trei perle pe care el "le cheltuise” pe drum si obosit fiind de atata peregrinare si zbucium, puse capul pe o piatra si adormi acolo intru Domnul, chiar sub Crucea lui Iisus, dandu-si sufletul.Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/al-patrulea-mag-123277.html

Sfantul Apostol Anania

Sfântul Apostol Anania este praznuit pe 1 octombrie. Sfantul Anania este unul dintre cei şaptezeci de apostoli, a fost episcop în cetatea Damascului. Sfântul Apostol Anania l-a botezat pe Sfântul Apostol Pavel, pentru că Domnul i s-a arătat în vedenie, poruncindu-i să meargă pe uliţa care se cheamă Dreaptă şi acolo să caute în casa lui Iuda pe un oarecare Saul, supranumit şi Tarsianul, care se ruga. Însă Apostolul Anania s-a lepădat de aceasta, ştiind câte răutăţi făcuse Saul sfinţilor în Ierusalim şi cu ce gând anume mersese în Damasc, ca să-i lege pe toţi cei ce cheamă numele Domnului. Iar Domnul îl îndemna pe el, zicând: "Mergi, că vas ales îmi este Mie acesta". Şi îndată Anania, sculându-se după porunca Domnului, a mers la Saul şi, punându-şi mâinile pe el, i-a zis: "Saule, frate, Domnul Cel ce ţi s-a arătat ţie pe cale m-a trimis ca să vezi şi să te umpli de Duhul Sfânt". Şi îndată Saul a văzut iar Apostolul Anania l-a botezat. După câteva zile, când iudeii se sfătuiseră să-l ucidă pe Pavel pentru o schimbare ca aceea a lui - că din gonaci s-a făcut propovăduitor al numelui lui Iisus - atunci Anania, împreună cu ceilalţi ucenici, luându-l pe Pavel, l-au scos peste zid într-o coşniţă. Şi, intrând singur în adunarea iudeilor, propovăduia cu îndrăzneală numele Domnului. Nu numai evreilor ci şi celor de alte limbi, a binevestit Evanghelia Împărăţiei. S-a dus din Damasc în Elevteropol şi acolo, arătând noroadelor calea mântuirii şi tămăduind pe cei bolnavi şi neputincioşi, pe mulţi i-a adus la credinţa în Hristos.
În zilele acelea era în Elevteropol ighemonul Lucian, care se închina la idoli şi nu la Dumnezeu. Pe Lucian l-a ridicat diavolul împotriva creştinilor şi l-a îndemnat să trimită această scrisoare în toată stăpânirea sa: "De s-ar afla cineva numind pe Hristos şi închinându-se Celui răstignit, acela poruncim ca să fie dat la cumplite chinuri; iar care va jertfi zeilor celor fără de moarte, lepădându-se de Hristos, acela se va învrednici de daruri şi cinste de la noi". Scrisoarea aceasta, ieşind cu rău vicleşug, l-a aflat pe Sfântul Anania în acea ţară pe care străbătând-o, cu propovăduirea Evangheliei o lumină şi tămăduia toate bolile popoarelor, pentru că Domnul era cu dânsul, făcând prin mâinile lui multe minuni.
Nelegiuiţii închinători la idoli l-au prins pe Sfântul Anania şi l-au dus înaintea ighemonului Lucian, care îl silea pe sfânt în multe feluri să jertfească idolilor. Sfântul Anania însă nu s-a supus şi le-a răspuns, zicând: "Nu mă voi închina mincinoşilor idoli, ci Unuia, adevăratului Domnului Dumnezeului meu Iisus Hristos mă închin, pe care ochii mei L-au văzut şi gură către gură am vorbit cu Dânsul, nu numai când era pe pământ ca un om, ci şi după înălţarea Lui la Ceruri; căci, fiind eu în Damasc, mi S-a arătat mie însumi şi m-a trimis să-l tămăduiesc pe Saul, pe care, prin minunata sa înţelepciune şi putere, l-a întors la cunoştinţa cea adevărată şi pe noi toţi ne-a izbăvit din diavoleştile mâini şi ne-a adus la Părintele Său. Deci, Acestuia mă închin şi nu diavolilor celor ce voiesc să piardă tot neamul omenesc". Lucian a început a-l îngrozi pe el cu chinuri de nu-i va îndeplini porunca, dar el stătea ca un stâlp, nemişcat întru mărturisirea lui Hristos. Apoi, ridicându-şi spre cer mâinile, a zis: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ascultă rugăciunile mele şi mă fă vrednic părţii fericiţilor apostoli în veacul ce va să fie. Precum ai mântuit pe Saul prin adevărata lumină, mântuieşte-mă din mâinile acestui necurat ce se împotriveşte adevărului, ca să nu se facă voia lui asupra mea şi să nu mă vâneze în cursele înşelăciunii sale. Şi să nu mă lipseşti pe mine de împărăţia cea cerească, care este gătită tuturor celor ce iubesc calea adevărului Tău şi păzesc poruncile Tale".
Lucian, nesuferind să audă aceste cuvinte ale lui, a poruncit să fie întins la pământ şi să fie bătut. În timp ce slujitorii îl băteau, unul strigă: "Ascultă-l pe judecător şi nu fi potrivnic poruncii lui: jertfeşte zeilor cărora li se închină toată lumea". Iar după ce au încetat bătaia, i-a zis Lucian sfântului: "Măcar acum cruţă-ţi sufletul, ascultă-mă pe mine şi leapădă-te de Cel răstignit, ca să nu aduc mai cumplite chinuri asupra ta". Atunci Anania a răspuns: "Ceea ce ţi-am spus ţie la început, aceea şi acum îţi grăiesc şi nu încetez a-ţi grăi: că de Dumnezeul meu nu mă voi lepăda şi nu mă voi apropia de cele fără de suflet, pietre şi lemne, la care voi vă închinaţi şi ca pe nişte dumnezei le cinstiţi".
Judecătorul, văzându-l pe el neînduplecat, a poruncit să-i fie strujite coastele cu cârlige fier şi cu lumânări aprinse să-i fie arse rănile. Şi sfântul, răbdând, îşi ridică ochii spre cer şi se rugă cu stăruinţă. După acele chinuri judecătorul a zis: "Până când vei petrece în nesupunere? Până când nu te miluieşti singur pe tine şi nu te închini zeilor? Oare mai plăcut îţi este să pătimeşti toate acestea în zadar pentru un Hristos pe care L-au răstignit evreii, decât să fii întreg şi sănătos? Mă jur că nu te voi slobozi viu dacă vei fi nesupus aşa mult timp". A răspuns sfântul: "Fă ce vrei, vrăjmaşule al lui Dumnezeu, prieten al diavolului, că ai auzit de la mine de multe ori că nu mă voi închina zeilor tăi, afară de Unuia Dumnezeu care este Tată al Unuia Născut Fiul Lui şi începător al Sfântului Duh, Care a făcut cerul şi pământul şi toate cele ce sunt într-însele, în care am crezut. Acela mi-a dat mie putere ca toată ziua să stau tare înaintea ta şi cu bărbăţie să sufăr aceste chinuri. Pentru ce îţi faci mai multe osteneli, căci iată de la mine ai auzit că voii tale nu mă voi supune. Deci, fă neîntârziat ce ai de gând să faci".
Judecătorul, umplându-se de mânie, a poruncit poporului să-l ia pe Sfântul Anania şi, scoţându-l din cetate, să-l ucidă cu pietre. Şi luându-l acel norod fărădelege, l-a dus la locul uciderii şi l-a ucis cu pietre cape Sfântul Ştefan, iar el, cu mare glas, zicea: "Doamne, Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau duhul meu". Şi aşa s-a sfârşit, împlinindu-şi mucenicia, şi s-a dus la cereştile lăcaşuri. Iar poporul, văzând că murise, l-a lăsat neîngropat şi s-a dus. Şi s-a întâmplat atunci că pe acolo treceau nişte oameni credincioşi din Damasc. Şi aceştia au luat sfântul trup al Apostolului lui Hristos şi cu cinste l-au dus în Damasc şi l-au îngropat la moşia lui.

Troparul Sfântului Apostol Anania
Apostole Sfinte Anania, roagă pe Milostivul Dumnezeu, ca să dăruiască iertare de greşeli sufletelor noastre.

Condacul Sfântului Apostol Anania
Cel ce întru rugăciuni eşti cald folositor şi celor ce cer, eşti grabnic ascultător, primeşte rugăciunea noastră, Sfinte Apostole Anania şi te roagă lui Hristos să ne miluiască pe noi, Cel Ce Unul este întru Sfinţi Preamărit.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-apostol-anania-146732.html

Critias

Critias (403 i.Hr.)

Critias a fost un var al mamei lui Platon si unul dintre cei treizeci de "tirani" care au guvernat in Atena. Acesta nu este cunoscut ca fiind vorbitor ambulant, ci el a elaborat in spirit sofist nenumarate elegii, drame si lucrari despre constitutia statelor. Critias are o conceptie pesimista des­pre lume si viata.
Ceea ce caracterizeaza sofistica este luminis­mul, asadar faptul ca sofistii supun unei critici taioase toate credintele traditionale despre stat, morala, limba si religie. Caracteristice sint mai ales speculatiile sofistilor asupra originii religiei si moralei. Prodi­cos din Chios de ex. face o teorie rationalista pentru a explica originea religiei. Oamenii, zice acesta, au divinizat fortele binecuvintate ale na­turii, transformind astfel soarele, riurile si izvoarele in zei. Iar Critias crede ca religia a fost inventata de niste oameni inteligenti cu scopul ca sa sperie pe criminali prin teama fata de un zeu atotputernic (Sextus Empiricus, Adv. Mathem. IX, 54).
Dar si mai rea este influenta pe care sofistii o exercita asupra eticii. Caci expresia acestei influente este dupa spusa lui Makareos, eroul ope­rei "Aiolos" (Euripide), care si-a sedus sora si care zice : "Ce este raul, daca faptuitorului nu i se pare ca este rau ?" Ca Protagoras ar fi spus si el la fel, nu este sigur. Sigur este insa ca o asemenea conceptie despre rau isi are originea in etica sofista, ce nega existenta unor norme etice general-valabile.
Totusi sofistii au reprezentat si idei sanatoase. Alaturi de Antifon, Alcidamas sofistul trage si el aceeasi concluzie si afirma clar si revo­lutionar in acelasi timp, ca toti oamenii sint liberi de la natura. Fata de asemenea idei indraznete, ce insemnau ceva nemaiauzit pentru timpurile acelea, nu este nici o mirare daca chiar in secolul lui Pericle apar filo­zofi ca Hippodamos din Milet (contemp. cu Socrate) sau Phaleas din Chalchedon, care reprezinta teorii revolutionare cu privire la organiza­rea statului.
Un alt fapt, ce a avut o covirsitoare importanta in evolutia filozo­fiei antice grecesti, a fost subiectivismul etic al sofistilor si individua­lismul anarhec al acestora, care l-au silit pe Socrate sa-i combata cu hotarire pe sofisti. Caci nu este vorba numai de afirmatia sofistilor, ca toata morala si dreptul se fundamenteaza numai pe conventiuni. Este drept ca unii dintre sofisti vorbesc, in opozitie cu etica conventionala, despre un drept natural, ce se fundamenteaza pe natura omului. Dar Antifon de ex. afirma ca pietatea fata de parinti nu este fundamentata pe natura. Iar Critias sustine ca dreptul conventional este inventat nu­mai ca sa fie un scut al celor slabi fata de cei tari. Adeva­ratul drept e folosul celor tari.

N.B.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-cosmologica/critias-71734.html

Minunea bucatii de lemn din Sfanta Cruce

Minunea bucatii de lemn din Sfanta Cruce

Un prieten al unui paralitic trebuia sa faca un drum la Ierusalim. Afland aceasta, paraliticul l-a rugat asa:
- Daca mergi acolo, negresit sa-mi iei o bucata din Sfanta Cruce, ca am auzit ca prin acesta s-au facut mii si mii de minunate vindecari...
- Sigur prietene, voi cauta sa-ti aduc, i-a spus tanarul, dupa care a plecat la drum.
Numai ca fiind prins cu negustoria si cu alte probleme a uitat cu totul de prietenul sau paralizat. Avand drum lung pana acasa si avand timp sa se gandeasca la una si la alta tanarul isi aduse aminte si de paralitic. Dar ce sa mai faca? Ierusalimul era hat, departe, astfel ca se opri undeva pe drum, rupse o bucata de lemn dintr-un gard si pe aceea mai tarziu i-a dat-o prietenului sau.
Paraliticul vazand bucata de lemn a strans-o la piept si era nedespartit de ea. Si rugandu-se fierbinte si cu lacrimi a inceput incet-incet sa-si revina din boala sa, iar peste o vreme s-a ridicat din patul sau spre slava lui Dumnezeu, sanatos facandu-se.
Iar prietenul sau nici pana in ziua de azi nu i-a spus ca aceea nu era bucata din Sfanta Cruce, bucurandu-se in taina de cat de mare este puterea credintei in Bunul Dumnezeu.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/minunea-bucatii-lemn-sfanta-cruce-123278.html

Sfinţii Serghie şi Vah - Sfetnici ai împăratului Maximian şi martiri ai lui Hristos

Sfinţii Serghie şi Vah - Sfetnici ai împăratului Maximian şi martiri ai lui Hristos

În vremea marilor persecuţii ale împăraţilor romani au existat foarte mulţi oameni care au ajuns martiri, pentru că, deşi erau respectaţi de oameni şi iubiţi de conducători, nu au vrut să renunţe la credinţa creştină şi la închinarea lui Hristos, în dauna zeilor timpului. Între aceşti martiri se numără şi tinerii Serghie şi Vah, care, din prieteni şi sfetnici ai împăratului Maximian, au devenit martiri pentru Hristos. Pe aceştia îi prăznuieşte astăzi Biserica noastră Ortodoxă.

În vremea împăratului Maximian, doi tineri destoinici, cetăţeni romani,Serghie şi Vah, unul primicer, iar cel de al doilea secundicer, din şcoala centiliilor, s-au străduit din răsputeri să slujească cu mult devotament şi dăruire stăpânului lor.

Devotaţi îndatoririlor ce îi lega de societate, cei doi au câştigat dragostea lui Maximian, încât acesta devenise aproape nedespărţit de ei, împrietenindu-se cu ei şi luându-şi-i sfetnici pentru fiecare moment sau decizie dificilă.

Iubitori, în ascuns, de Hristos
În tot acest timp, tinerii Serghie şi Vah erau iubitori ai credinţei creştine şi cinstitori ai lui Hristos, dar toate se întâmplau în ascuns, pentru a nu supăra pe împărat, care era aprig persecutor al creştinilor.

Deşi ei şi-au dorit ca văpaia credinţei lor să rămână în ascuns, cei de pe lângă palatul lui Maximian, care îi individiau pentru întâietatea pe care le-o acorda împăratul, au adus la cunoştinţă lui Maximian faptul că iubiţii săi slujitori nu se închină idolilor, ci se închină lui Hristos, „fiul teslarului, tâlharul răstignit între tâlhari“.

La început, împăratul nu a vrut să creadă aceste zvonuri şi, pentru a se convinge, a pregătit un mare praznic în cinstea lui Zeus, ocrotitorul Romei, la care trebuia să participe şi să aducă jertfe toţi înalţii prelaţi ai imperiului. Împăratul era interesat în mod special de reacţia celor doi sfetnici ai săi.

Îmbrăcaţi în haine femeieşti şi batjocoriţi pentru nesupunere
La momentul jertfelor, Serghie şi Vah au rămas afară, refuzând cultul lui Zeus. Ei au fost foarte hotărâţi şi au respins orice posibilitate de a aduce jertfă idolilor, chiar dacă au gândit că acest gest îi va costa prietenia cu împăratul. Nici la sfatul celor prezenţi nu au cedat şi nu au făcut aceasta, argumentând cu o determinare care a uimit pe toţi cei prezenţi. „Avem un Dumnezeu în cer, nemincinos, adevărat şi viu. El nu este nesimţitor ca idolii voştri. Noi Aceluia ne închinăm“, au zis ei împăratului. Pentru că nu au voit să aducă jertfe, li s-au luat toate rangurile, apoi au fost îmbrăcaţi în haine femeieşti şi purtaţi prin toată cetatea, şi batjocoriţi.

Cu toate acestea, pentru că îi aprecia şi le cunoştea isteţimea şi fidelitatea lor, împăratul a căutat să-i câştige din nou, cu vorbe frumoase şi cu promisiuni mari. Nici de această dată Sfinţii nu au cedat, pentru că nu voiau ca pentru dragostea împăratului să cadă din dragostea cea veşnică şi pentru cinstea pământească să se lepede de cinstea cea cerească. Astfel, tinerii credincioşi au devenit şi mai aprigi mărturisitori ai creştinismului şi au grăit şi mai hotărât împotriva credinţei celei idoleşti.

I s-au bătut scânduri pline de cuie în picioare, fiind forţat să meargă pe ele
Atunci tinerii mărturisitori au fost duşi de ostaşii lui Maximian în cetatea Varvalisa, aflată pe marginea Eufratului, locul în care guverna împăratul Antioh, groaznic chinuitor al creştinilor. Acesta îi cunoştea pe tineri, pentru că fusese rânduit în această demnitate datorită mijlocirii celor doi.

În drumul spre cetatea lui Antioh, unde aveau să pătimească, tinerilor Serghie şi Vah li s-a arătat îngerul, care le-a vestit că Domnul le este aproape. „Pentru nevoinţa voastră veţi lua cununile biruinţei de la Domnul Iisus Hristos, Care va fi alături de voi în suferinţa voastră, dându-vă ajutorul Său până ce îl veţi călca pe vrăjmaşul diavol sub picioarele voastre“, le-a spus îngerul.

Cei care i-au purtat pe Serghie şi Vah până în cetatea vecină Eufratului au predat lui Antioh şi o scrisoare trimisă de Maximian prin care cerea acestuia, pentru cei doi, milă, dacă se pocăiesc, şi moarte, dacă refuză să-L părăsească pe Domnul lor.

Nici de această dată Serghie şi Vah nu s-au lepădat de Hristos şi au preferat moartea în locul unei vieţi pământeşti în care să aducă jertfe idoleşti.

Cei doi au rezistat mult timp chinurilor la care au fost supuşi, dar, în final, Sfântul Vah şi-a dat duhul în urma cruntelor bătăi pe care le-a primit, iar Sfântului Serghie i s-au bătut scânduri pline de cuie în picioare, fiind forţat să meargă pe ele. Văzând cei necredincioşi că încă rezistă, în final, l-au decapitat.

„Am aşteptat pe Domnul, Care, căutând spre mine, a auzit rugăciunea mea şi m-a scos din groapa necazului şi din tina ticăloşiei şi a pus pe piatră picioarele mele şi a îndreptat paşii mei“ - acestea au fost ultimile cuvinte ale Sfântului Serghie, în timp ce suferea chinurile morţii.

Îngropaţi în cetatea Rosafa
Trupurile celor doi mucenici au fost luate şi îngropate cu grijă de către creştini. Trupul şi capul Sfântului Serghie au fost îngropate pe locul unde şi-a dat sufletul, în cetatea Rosafa, iar tradiţiile locale ne informează că, la început, în fiecare an, în ziua prăznuirii Sfântului Serghie, fiarele sălbatice părăseau adâncurile pădurilor, veneau la mormântul sfântului, şi schimbând cruzimea în blândeţe de miel, nevătămând pe nimeni, cu sfială înconjurau acel loc şi apoi plecau iar în pustia lor.

După repetate vedenii ale creştinilor din acele zone, trupurile sfinţilor au fost descoperite şi puse la loc de cinste în biserica ce a fost zidită acolo, în cinstea celor doi sfinţi.
Biserica „Sfântul Serghie“ este o biserică bizantină datând din secolul al V-lea, care se află în ruină. Acest lăcaş a fost unul dintre marile centre de pelerinaj ale vremii. Cu timpul, însă, a devenit ţinta disputelor repetate dintre creştini şi musulmani. Astăzi, oraşul Rosafa, situat în inima Siriei, este, împreună cu Biserica Sfântului, un deosebit punct de atracţie turistică, ruinele păstrând încă vii amintirile de altădată.

▲ Ocrotitorii Olteniei
Capetele celor doi sfinţi au fost aduse în ţara noastră de către domnitorul Neagoe Basarab şi depuse la Mănăstirea Curtea de Argeş. Raclele sfintelor moaşte au fost făcute din porunca arhierească a episcopului Iosif de Argeş, cu sprijinul creştinilor binevoitori din oraşul Piteşti, în anul 1867, ca semn de recunoştinţă pentru binefacerile primite prin ale lor sfinte rugăciuni. În anul 1949, la 25 octombrie, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, sfintele moaşte au fost aduse la Craiova şi depuse în Catedrala mitropolitană „Sfântul Dumitru“ din Craiova, în timpul Înalt Preasfinţitului Firmilian, mitropolitul Olteniei.

▲ Mănăstirea Sfinţilor din Maaloula - Mănăstirea Mar Sarkis
O altă oază duhovnicească închinată Sfinţilor Mucenici este Mănăstirea „Sfinţii Serghie şi Vah“, numită de localnici Mar Sarkis. Lăcaşul se află în localitatea siriană Maaloula, fiind unul dintre punctele turistice ale Siriei. Numele localităţii provine dintr-un cuvânt aramaic ce înseamnă intrare, pentru că este situată la intrarea într-un defileu strâmt.

Mănăstirea a fost construită în secolul al IV-lea, pe ruinele unui vechi templu păgân, având o formă simplă, asemănătoare celor ridicate în cinstea martirilor vremii. Numele şi l-a luat de la Sfântul Serghie - Sarkis în limba siriană. Mănastirea există şi astăzi, ducând cu ea povara anilor de istorie şi prezenţa continuă în comuniunea de rugăciune cu Sfinţii Mucenici.

▲ Cinstiţi de timpuriu în Răsărit
Sfinţii au ajuns, în scurt timp, să fie cinstiţi într-un mod cu totul aparte de către creştinii din Răsărit. În anul 431, episcopul Alexandru de Hierapolis a ridicat o mare biserică creştină în cinstea Sfântului Serghie, chiar deasupra mormântului său. La scurt timp după aceasta, oraşul Rosafa a devenit oraş episcopal. Marele împărat creştin Iustinian a schimbat numele oraşului, numindu-l Sergiopolis, în cinstea lui Serghie. Tot acum, oraşul a fost ridicat la rangul de arhidiecez, purtând hramul „Sfinţii Serghie şi Vah“.

La biserica Sfinţilor din Rosafa (acum Sergiopolis), se adunau fregvent mulţi pelerini dornici să se închine celor doi tineri sfinţi. Cei doi martiri au devenit protectorii armatei bizantine, precum şi ocrotitori ai numeroaselor biserici din Răsărit.

În Apus, cinstirea lor a început într-un mod special în timpul papei Gelasius I, cel care i-a introdus în cult. Sfântul Serghie este încă cinstit de nomazii creştini din deşertul sirian, care îl au ca ocrotitor întru necazuri şi ispite.

diac. Ioniţă Apostolache
Sursa: ziarullumina.ro

SURSA:Preluat de pe http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfintii-serghie-vah-146782.html

Filosofia naturii sau fizica stoica

Filosofia naturii sau fizica stoica

Cosmologia

In criteriul pe care stoicii il indica ca fiind caracteristica reprezentarii adevarate - palpabilitatea obiectului - este exprimat materialismul naiv al stoicilor. In cosmologie stoicii pleaca de la convingerea, ca de la o axioma, ca tot ceea ce exista este material, plin de materie. Pentru stoici spatiul gol nu exista. Prin acest materialism stoicii cauta sa inlature dualismul cosmologic aristotelic. Este adevarat ca si stoicii vorbesc despre doua principii originare, unul activ si altul pasiv - energie si materie ; dar pentru stoici energia nu este ceva imaterial, ci dimpotriva, ea este cea mai fina materie. Energie si materie, forma si materie, corpul si sufletul sunt pentru stoici unul si acelasi lucru ; intreaga lume consta dintr-o substanta unitara, corporala si deci materiala.
Tot ceea ce exista trebuie sa activeze sau sa sufere ; numai in aceasta isi are o ratiune existenta. Aceasta afirmatie Zenon a preluat-o de la Platon, numai ca stoicul a simplificat-o afirmand ca totul este material. El se intoarce la teoria populara a celor patru elemente ale lui Empedocle. Problema unui al cincilea element, vestitul quinta essentia, eterul, pe care Platon l-a preluat de la pitagorei, iar Aristotel il credea intins in intreaga lume, Zenon o solutioneaza simplu prin negarea acestuia, din pricina ca acesta nu poate fi perceput cu simturile. Pentru stoici cele patru elemente nu erau ceva in sensul atomisticii si nici in sensul modern al cuvantului.
Zenon reprezinta ideea ca trei elemente sunt pasive, in timp ce al patrulea, focul, este activ. Deci, materia este constituita din doua principii : unul pasiv ce sufera actiuni, materia moarta, obisnuita, vizibila si unul activ : materia fina, vie, invizibila, creatoare, asemenea focului dotat cu ratiune, ca la Heraclit, de la care se inspira stoicii. Este focul creator elementul originar, in care-si au originea cele lalte trei si deci, indirect, toate lucrurile, si in care se vor intoarce iarasi toate lucrurile. Stoicii reprezinta si ei conceptia ca universul va fi distrus de un foc dupa care se va repeta totul. Se va intoarce si Socrate, Platon si Anytos si Meletos, care-1 vor acuza iarasi pe Socrate, intr-un cuvant totul se va intoarce asa cum a fost. Ca si Cleante, Zenon reprezenta ideea eternei reintoarceri. El a reinnoit conceptia heracliteana, dupa care lumea se afla intr-o eterna schimbare, caci ea face un drum in sus si altul in jos, intrucat intoarcerea la focul pur si etern este drumul mai nobil, drumul in sus, iar evolutia lucrurilor din aceasta este drumul ce merge in jos.
Zenon era de parere ca din foc s-a nascut aerul, din aer apa si din apa pamantul. Acesta este drumul devenirii lumii. Stoicii sunt cei mai consecventi monisti materialisti ai lumii antice. Totul isi are obarsia intr-un foc originar. La inceput in intreaga lume era foc si - dupa cum vom vedea mai departe - acest foc originar este identic cu sufletul lumii, cu divinitatea, cu principiul conducator. Din acest foc se produc toate celelalte elemente materiale si lucrurile. Doar o parte din focul originar divin ramane identic cu sine ca o putere imanenta a lumii, este Logosul. Simbolul tehnic pentru unitatea lumii este Logosul care interpatrunde totul. Dealtfel, stoicii vorbesc cand despre spirit, cand despre natura ca origine a lumii, dar mai ales despre Logos. Logosul reprezinta guvernarea universala a lumii. El este prezent ca natura si ca viata oamenilor pe care ii determina.
In fata ochilor stoicilor nu figureaza cosmosul cat mai ales o cosmogonie. Lumea este pentru ei frumoasa. Peste tot in lume Logosul creeaza ordine si armonie : nimic nu este mai frumos decat lumea. Lumea si logosul sunt una. Prin el, in el si spre el sunt toate lucrurile. Toata natura este produsa din divinitate si totul este interpatruns de aceasta, asa ca putem spune ca, din acest punct de vedere, filozofii stoici sunt cei mai consecventi panteisti ai antichitatii.
Cine cunoaste speculatiile fizicii si ale stiintelor naturii nu poate trece cu vederea asemanarea acestor speculatii cu acelea ale stoicilor. Pentru stoici, intregul proces al lumii se intampla dupa o necesitate absoluta si inerenta de la cea dintai producere a lucrurilor si pana la apu-nerea acestora in focul originar. In lume stapaneste "Heimarmene", destinul, ursita, legea universala, inlantuirea cea mai severa a cauzei cu efectul. Este legea cauzalitatii care guverneaza in chip absolut, este Divinitatea sau providenta.

N.B.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-etica-religioasa/filosofia-naturii-fizica-stoica-71735.html

Tanarul necuviincios

Tanarul necuviincios

Un tanar credincios se mutase de putina vreme intr-o comuna mare cu multe sate, astfel ca in imprejurimi avea sapte biserici. El voia sa mearga la Sfanta Liturghie acolo unde oamenii participau trup si suflet si unde credinta lor era mai puternica. Si nu stiu cum sa faca altfel, decat sa se imbrace in haine zdrentuite, murdarindu-se pe fata cu carbune, cat sa arate ca un cersetor si merse din biserica in biserica, chiar in timpul Sfintei Liturghii, ca sa vada unde este bine primit.
In prima biserica numai intrand, lumanareasa l-a scos afara dandu-i citate din Sfanta Scriptura despre tinuta in Biserica, spunand ca ea citeste Epistolele Sfantului Apostol Pavel.
In a doua biserica intrand, toti cei din jurul lui incepura sa nu mai fie atenti la slujba si incepura a discuta cum de el cu hainele acestea a indraznit sa intre in biserica. Pleca el de acolo de bunavoie si intra in a treia.
Aici daca vazu ca nimeni nu se uita la hainele lui, incepu sa ingane asa ceva, prefacandu-se ca e bolnav. Un barbat nu a mai rabdat si l-a luat pe sus izgonindu-l din biserica.
In a patra biserica, oamenii rabdara sa-l vada murdar, sa ingane si vazand asta, tanarul incepu a zice din cand in cand: "Mi-e foame!”. Si aici il repezi careva, spunandu-i ca in biserica nu se mananca si sa caute de mancare pe afara cat o vrea.
In a cincea, oamenii ii rabdara inganarea, vaitatul de foame, caci cineva ii intinse un covrig, dar dupa aceea spuse ca ii este sete, oamenii nu-l mai rabdara si il scoasera si de aici.
Intr-a sasea biserica intrand, credinciosii daca au vazut ca nu sta locului, au inceputa sa se agite, care incotro, unul sa-i dea paine, altul sa-i dea apa, dar de aici a plecat el singur.
Intr-a saptea biserica intrand, a inceput la fel sa ingane, sa ceara mancare si apa, dar nimeni din cei prezenti la slujba nu se clinti de la locul lui, cum dealtfel nimeni din jur nu se uita urat la el. Slujba se incheie, se inchinara toti la icoane si se miruira, apoi copilul fu dus de cativa credinciosi la o casa in apropiere, fu imbaiat, ospatat si i se dadura haine noi.
Tanarul gandi ca aceasta ar trebui sa fie biserica in care va sa vina la slujba de acum inainte, nu pentru faptul ca se alesese cu haine noi, fiindca avea haine destule acasa. Dorea acest lucru din doua motive; o data pentru ca nimeni nu si-a intrerupt rugaciunea si lucrarile credintei in timpul Sfintei Liturghii ca sa–i dea lui atentie, si a doua; fiindca oamenii aceia nu tineau doar de forma cuvantul Scripturii, ci chiar au inteles ca trebuie sa si lucreze dupa acel cuvant. Astfel au lucrat cu totii, imbracandu-l si ospatandu-l, ca sa se implineasca prin aceasta cuvintele lui Hristos: "Strain am fost si M-ati primit; Gol am fost si M-ati imbracat; Flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; Insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; Bolnav am fost si M-ati cercetat" (Matei 25, 35-36)                                                                                                                                             

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/tanarul-necuviincios-123279.html

Viata Sfantului Neagoe Basarab

Viata Sfantului Neagoe Basarab


Fericitul Voievod Neagoe Basarab a fost vlăstar domnesc, născut într-o familie evlavioasă de prinţi creştini. Tatăl său era din neamul Basarabilor, iar mama sa, temătoare de Dumnezeu, făcea parte din familia boierilor Craioveşti. Neagoe, darul lui Dumnezeu, a devenit, prin adopţie, unul dintre cei patru copii ai familiei dreptmăritoare creştine, înrâurit de credinţa părinţilor săi, acest minunat copil a deprins din fragedă vârstă învăţăturile mântuitoare şi virtuţile credinţei ortodoxe. Pentru că a cunoscut viaţa îmbunătăţită a părinţilor de la mănăstirea Bistriţa vâlceană, ctitorie a părinţilor săi, tânărul Neagoe s-a străduit să adune ca o albină din nectarul şi dulceaţa Sfintelor Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi care-l vor ajuta mai târziu la alcătuirea scrierilor sale şi la conducerea poporului dreptcredincios spre multe împliniri duhovniceşti şi artistice.
Aşadar, Mănăstirea Bistriţa a devenit şcoală duhovnicească pentru evlaviosul voievod. Providenţa a făcut ca, în acele vremuri, să vină în Ţara Românească marele între patriarhi, Nifon al Constantinopolului, chemat la noi de voievodul Radu cel Mare, pe la anul 1502, pentru a reorganiza şi întări viaţa bisericească. De la Sfântul Ierarh Nifon, mărinimosul şi binecredinciosul Voievod Neagoe a deprins taina rugăciunii isihaste, evlavia şi trezvia sufletului, învăţătura şi înţelepciunea lui Hristos, dobândind înalt spor sufletesc şi desluşind comorile duhovniceşti, atât de viu prezente în rânduiala fraţilor din Mănăstirea Bistriţa, înzestrat cu daruri intelectuale deosebite, prealuminatul Neagoe şi-a agonisit mult din cultura teologică şi din ştiinţa timpului său. De aceea, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iubitorul de Hristos, Neagoe, în anul 1512, a fost chemat la demnitatea de Voievod al Ţării Româneşti, deşi el a refuzat această cinste cu smerite cuvinte: „Puneţi altul pe carele veţi vrea dimpreună şi cu sfatul nostru, iar pe mine mă iertaţi, că nu voi fi”. Poporul însă, cunoscând vrednicia lui, l-a rugat să accepte înalta dregătorie în stat şi numai după multe stăruinţe fericitul „Neagoe se plecă glasului năroadelor şi luă coroana şi schiptrul a toată Ţara Românească. Şi îndată făcu judecată şi dreptate între oameni”. Sfântul Voievod s-a arătat chibzuit şi bun organizator al ţării, drept aceea toţi mulţumeau lui Dumnezeu pentru domnia lui, căci s-au învrednicit a vedea şi a avea domn ca acesta.
Astfel, domnia Sfântului a fost un răstimp de linişte şi prosperitate, într-o vreme când greutăţile apăsau asupra ţării, ca şi asupra Bisericii Ortodoxe din Balcani. Pentru ca toate să fie lucrate după voia Domnului, Sfântul Neagoe a iubit pacea, cum spuneau cei din timpul său, „cu toţi vecinii a fost împăcat”.
Sfântul Voievod Neagoe Basarab, în credinţă şi iubire de Dumnezeu, în dreptate şi smerenie, cinstind amintirea învăţătorului său, Sfântul Ierarh Nifon, a adus în Ţara Românească Sfintele sale moaşte de la Mănăstirea Dionisiu din Muntele Athos, împăcându-l în chip minunat cu prigonitorul său, Radu cel Mare.
Sfântul Neagoe a rămas în memoria poporului român şi a tradiţiei ortodoxe prin opera sa intitulată Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Este prima creaţie de valoare universală a literaturii române, un adevărat testament duhovnicesc, pedagogic, filozofic şi enciclopedic, în acelaşi timp, Învăţăturile sale sunt o adevărată lecţie de pedagogie morală şi spirituală, un adevărat cod de comportament fiinţial şi demnitate umană pentru toate timpurile.
Dar nu numai aceste învăţături ni le-a lăsat moştenire măritul voievod, ci şi multe mănăstiri, biserici şi aşezăminte în ţara peste care a domnit timp de nouă ani şi opt luni, între care cea mai strălucită este Mănăstirea Argeşului, pe care Gavriil, Protul Sfântului Munte din acea vreme, a numit-o pentru măreţia ei Sionul Românesc.
În scurta sa viaţă pământească, Voievodul Neagoe Basarab a fost socotit de toată lumea moştenitorul de drept al tradiţiilor imperiale bizantine, iar în această calitate a ajutat toate popoarele creştine ortodoxe aflate sub stăpânirea Semilunei, plătindu-le datoriile, reparând multe mănăstiri şi biserici şi înzestrându-le cu cele necesare.
În ziua de 15 ale lunii septembrie, anul mântuirii 1521, Sfântul Voievod Neagoe Basarab, la doar 39 de ani, s-a mutat întru veşnicele locaşuri ale lui Dumnezeu, unde a primit cununa cea neveştejită a slavei Sale.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi! Amin.SINAXAR 26 septembrie, pomenirea Sfântului Neagoe Basarab, Voievodul Ţării Româneşti
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/viata-sfantului-neagoe-basarab-146675.html