Rabdarea
de Parintele Ilarion Argatu
(II)
O furtuna se ivi
‘N-al meu suflet intr-o zi,
Ca sa puna prabusire
Intru toata-a mea zidire.
Dar veni atunci rabdarea
Si-mi aduse-mbarbatarea,
Si cu ea am biruit,
Cale buna-am dobandit.
joi, 19 februarie 2015
Rabdarea (II)
Rabdarea
de Parintele Ilarion Argatu
(II)
O furtuna se ivi
‘N-al meu suflet intr-o zi,
Ca sa puna prabusire
Intru toata-a mea zidire.
Dar veni atunci rabdarea
Si-mi aduse-mbarbatarea,
Si cu ea am biruit,
Cale buna-am dobandit.
Rabdarea
Rabdarea
de Parintele Ilarion Argatu
(I)
Nu ravni sa faci vreun rau
Ca te vede Dumnezeu.
Daca rabzi mai bine faci
Ca asa cu El te-mpaci.
Ca si El in suferinta
A rabdat intr-o tacere,
Ca avea mereu credinta
C-asa-I calea de placere.
Ca prin lume nedreptatea
Mereu creste tot cu omul,
Intre frate si chiar frate
Cum tulpina e cu pomul.
Imparatul David
Imparatul David
de Parintele Ilarion Argatu
Viteaz cu putere de sus
Ai fost, imparate Davide,
Bland si drept si omului supus.
Te pizmuiau doar veninoase omide.
Gradinita ta neclintita
Adusu-ti-a tronul pe veci,
Precum lui Samuel soptit-a
Cel ce este-n veci de veci.
Cantarea ta vestita s-a dus
Cu harfa si cu Psaltirea
Pana la margini, vestind pe Iisus,
Prin El vestind Mantuirea.
In veacuri si fara de numar,
Cu psalmi in cantec s-au alinat
Oamenii toti, batran sau tanar.
Ierarhi si dascali i-au cantat.
Lumini si nadejde aprinde
Psaltirea-n orbire si-ntunecare,
E hrana care spre cer intinde
Pe toti laolalta si pe fiecare.
Slavita-i in cer si pe pamant,
Slavita e a ta cantare
Cu ea sa ajungem la Cel sfant,
Ca ea e la cer inaltare.
Cantarea ta este o scara
Asemeni ciocarliei de e omul,
Ea tot va sui fara hotare
De-a faptele omului in rodire ca
pomul.
Noe
Noe
de Parintele Ilarion Argatu
Al doilea tata al omului esti
Ca a ta credinta pe om l-a salvat,
Singurul drept intre cei pamanteni
Pazitor al legii nestramutat.
De aceea Cel ce stie si inima si gandul
Si strabate vazduhul in para de foc,
Te-a ales sa-si destainuiasca gandul
Ce-l are lumea s-o piarda-n potop.
Si ti-a dat porunca o nava sa faci,
In ea sa se salveze doar omul cel bun,
Si nav-ai facut-o si n-ai vrut sa taci,
Dar taina spunand-o, lumea te crede nebun.
Cantece si jocuri, betii si urgie
Pe tot pamantul cuprinse pe om,
De legea divina nu voia sa stie,
Si nici sa-nteleaga ca are un Domn.
Domnu-n manie cerul deschide,
Involbureaza marea si ploua, si ploua.
Ape dupa ape pamantul inghite
Si ploua-ncontinuu si ploua, si ploua.
Se revarsa ape si-n cale distrug
Livezi si vii si drumuri si case,
Fiare si oameni tot fug si tot fug,
Mania Domnului din plin se revarsa.
Se inalta apa si-acopera muntii.
Fiarele pier si piere si omul,
Doar nava lui Noe, doar nava credintei
Pluteste in tihna c-o apara Domnul.
Si asa, parinte Noe, pe Ararat
Scapand cu viata o jertfa-ai adus
Domnului Cel puternic ce viata ti-a dat
Si-o cale spre ceruri, o cale in sus.
miercuri, 18 februarie 2015
Padurea Vidolm (Transilvania)
-Ani%2Bdrumetie.gif)
Padurea Vidolm (Transilvania)CAI DE ACCES
*DN 75 Campeni-Turda,stanga pe DJ 107 M ,sat Coltesti,Rametea
Este cunoscut faptul ca inca mai exista marturii milenare ale unor ere glaciare si printre acestea se numara si un frumos codru secular de larice ,denumit padurea Vidolm ,despre care se crede ca ar data de la ultima era glaciara care a avut loc acum 18 000 mii de ani ,padurea se intinde pe o suprafata de peste 90ha. avand exemplare care te impresioneaza prin ialtimea lor de 40m.Gasind conditii favorabile laricele s-a regenerat bine aici pe cale naturala ;astazi el s-a intins pana la limita superioara a Coltului Rosu si chiar mai sus in Bedeleu .Alaturi de larice ,in rezervatie se mai gasesc si elemente de mare insemnatate floristica si fitogeografica :murul de stanca,sorbul dacic,umbelifera rara,si orhideea .Laricele de la Vidolm reprezinta un adevarat punct de atractie ,atat pentru turistii cat si pentru naturalistii din Romania ,fiind singurul conifer cu frunze cazatoare din Europa
Bibliografie:"Transilvania-Trasee turistice in zonele naturale de recreere
si agrement din Transilvania-Mandri de Romania"
158 Februarie 2015
duminică, 15 februarie 2015
Postul
Postul
de Parintele Ilarion Argatu
Hai crestine tine minte
Sa nu dai uitarii,
C-am sa-ti spun ceva cuvinte
Despre ispita mancarii.
Toate lucrurile-n lume
Pentru om sunt date toate,
Omul dar sa stie anume
Sa le ia fara pacate.
Lege intru toate este.
Chiar venirea ta pe lume,
Lege este, nu-i poveste
Nici in rele nici in bune.
Sa mananci ca sa-ti duci viata
Este-un lucru de valoare,
Sa mananci ca sa-ti pierzi viata
E-o fapta pagubitoare.
Orice hrana o duci la gura
Dulce acra-i randuita,
Sa o iei dar cu masura
Si la vreme potrivita.
Nici o lege nu iti spune
Ca sa rabzi de nemancare,
Numai-ncearca de iti spune
Doar un fel ca gustu-i mare.
Postu-i bun intotdeauna
Ca te-nvata cupanit,
Si iti merge traiul una
Dupa cum ti l-ai dorit.
Cel ce postul tine-n seama
Sanatos e si ferit,
De noi si mai cu seama
Are tot ce si-a dorit.
Cel ce merge pe de-alaturi
Boala, scarba, doctori are,
Si-o sa fie dat in laturi
Si nici loc in ceruri n-are.
de Parintele Ilarion Argatu
Hai crestine tine minte
Sa nu dai uitarii,
C-am sa-ti spun ceva cuvinte
Despre ispita mancarii.
Toate lucrurile-n lume
Pentru om sunt date toate,
Omul dar sa stie anume
Sa le ia fara pacate.
Lege intru toate este.
Chiar venirea ta pe lume,
Lege este, nu-i poveste
Nici in rele nici in bune.
Sa mananci ca sa-ti duci viata
Este-un lucru de valoare,
Sa mananci ca sa-ti pierzi viata
E-o fapta pagubitoare.
Orice hrana o duci la gura
Dulce acra-i randuita,
Sa o iei dar cu masura
Si la vreme potrivita.
Nici o lege nu iti spune
Ca sa rabzi de nemancare,
Numai-ncearca de iti spune
Doar un fel ca gustu-i mare.
Postu-i bun intotdeauna
Ca te-nvata cupanit,
Si iti merge traiul una
Dupa cum ti l-ai dorit.
Cel ce postul tine-n seama
Sanatos e si ferit,
De noi si mai cu seama
Are tot ce si-a dorit.
Cel ce merge pe de-alaturi
Boala, scarba, doctori are,
Si-o sa fie dat in laturi
Si nici loc in ceruri n-are.
Copiii mei
Copiii mei
de Parintele Ilarion Argatu
Copiii mei va vad tot singuri
Inganand si ori la sfaturi,
Iar cu trupul tot in friguri
Si cu sufletu-n oftaturi.
V-amintiti si voi de-o vreme
Cand eram cu totii laolalta,
Amintire ce s-asterne
Din cand in cand mai
Ziceti « tata ».
Copiii mei, de mult va cheama
Glasul meu si zi si noapte,
Vreau sa vin de buna seama
Intre voi, dar nu se poate.
Vreau sa stiu de jocul vostru
Si de haina si de hrana,
Si de stiti voi « Tatal nostru »
Si de ceea ce va e mama.
de Parintele Ilarion Argatu
Copiii mei va vad tot singuri
Inganand si ori la sfaturi,
Iar cu trupul tot in friguri
Si cu sufletu-n oftaturi.
V-amintiti si voi de-o vreme
Cand eram cu totii laolalta,
Amintire ce s-asterne
Din cand in cand mai
Ziceti « tata ».
Copiii mei, de mult va cheama
Glasul meu si zi si noapte,
Vreau sa vin de buna seama
Intre voi, dar nu se poate.
Vreau sa stiu de jocul vostru
Si de haina si de hrana,
Si de stiti voi « Tatal nostru »
Si de ceea ce va e mama.
Care-i temelia pusa
Care-i temelia pusa
de Parintele Ilarion Argatu
Care-i temelia pusa
In credinta lui Iisus,
Oare averea cu sarg stransa
Oare rangul cel de sus?
Prima piatra-i saracia
Intru care a trait
Iar a doua-i fecioria
Pana ce a adormit,
Iar a treia-i predicarea
Si cu ruga la un loc.
Lumii dand tot vindecarea.
Iar la urma a fost zidirea
In suprema suferinta,
Ca s-aduca bucuria
Celor cu dreapta credinta.
Toate aceste pietre scumpe
De le ai la temelie,
Harul Domnului te umple
De comori si bucurie.
de Parintele Ilarion Argatu
Care-i temelia pusa
In credinta lui Iisus,
Oare averea cu sarg stransa
Oare rangul cel de sus?
Prima piatra-i saracia
Intru care a trait
Iar a doua-i fecioria
Pana ce a adormit,
Iar a treia-i predicarea
Si cu ruga la un loc.
Lumii dand tot vindecarea.
Iar la urma a fost zidirea
In suprema suferinta,
Ca s-aduca bucuria
Celor cu dreapta credinta.
Toate aceste pietre scumpe
De le ai la temelie,
Harul Domnului te umple
De comori si bucurie.
Sfintii Acvila si Priscila
Sfintii Acvila si Priscila
Sfinții Acvila și Priscila sunt praznuiti pe 13 februarie. Sfântul Apostol Acvila, unul din cei şaptezeci de Apostoli, a fost ucenicul Sfântului Apostol Pavel şi a fost aşezat episcop de acesta. El era de neam iudeu, din părţile Pontului, locuind în Italia cu femeia sa, Priscila, mai înainte de a crede ei în Hristos.
Când Claudiu Cezarul a poruncit ca toţi iudeii să fugă din Roma, atunci Acvila cu soţia sa au trecut în Corint. Pricina acestei izgoniri a iudeilor din Roma a fost aceasta: începându-se propovăduirea Domnului nostru Iisus Hristos în Roma şi Sfântul Apostol Petru venind şi el acolo, au primit sfânta credinţă în Hristos, dar mai mulţi petreceau întru necredinţă. Dar ei aveau multe certuri între dânşii, căci unii mărturiseau că Hristos este adevăratul Mesia, iar alţii se lepădau de El, hulindu-L.
Necredincioşii iudei, precum cei din Ierusalim şi din celelalte părţi, tot astfel şi din Roma, de multe ori se sculau cu răutate împotriva creştinilor. Ei nu sufereau nici să audă de numele lui Iisus Hristos, dar şi pe păgâni îi îndemnau spre aceasta, gonind pretutindeni pe cei credincioşi. Dar cei care se întorsesera la Hristos, aceia apărau pe iudeii ce crezuseră, de iudeii cei necredincioşi; din această pricină se ridica între dânşii ceartă. De acest lucru s-a dat de ştire lui Claudiu Cezarul. Dar, de vreme ce Hristos se numea de creştini că este Fiul lui Dumnezeu şi împărat al lui Israel, pentru aceea Cezarul s-a temut să nu se ridice vreo tulburare în popor şi să se arate între dânşii un alt împărat, care să-i ia stăpânirea lui. Deci, el a poruncit ca pe toti iudeii cei credincioşi şi necredincioşi, să-i izgonească din Roma şi din toată Italia.
Se mai povestesc încă şi alte pricini ale izgonirii acelora. Iudeii cei necredincioşi amăgiseră la credinţa lor mozaică pe împărăteasa Agripina, femeia lui Claudiu.
Deci iudeii, fiind izgoniţi de acolo, Acvila s-a dus în Corint, hrănindu-se din osteneala mâinilor sale, pentru că era cu meşteşugul făcător de corturi.
Pe vremea aceea, Sfântul Apostol Pavel, propovăduind pe Hristos între neamuri, a mers de la Atena la Corint, cetate de scaun a Ahaiei şi aflând acolo pe Acvila cu soţia sa, Priscila, a găzduit la dânşii şi fiind de acelaşi meşteşug cu ei, lucrau împreună corturi. Deci, învăţându-i pe ei a crede în Hristos, i-a botezat.
Petrecând Pavel în Corint o vreme, se întreba cu iudeii şi cu elinii despre Hristos. Astfel, i-a învăţat pe ei cuvântul lui Dumnezeu un an şi şase luni. Apoi, plecând cu corabia în Siria, a luat cu dânsul pe Acvila şi pe Priscila. Sfântul Apostol Pavel a sosit împreună cu dânşii şi cu ceilalţi următori ai lui la Efes şi voind ca să fie în Ierusalim de praznicul Pastelui, au lăsat în Efes pe Acvila şi pe Priscila, ca să înveţe pe efeseni sfânta credinţă cea în Iisus Hristos. Iar el s-a dus singur la Ierusalim, făgăduindu-le ca iarăşi o să se întoarcă la dânşii în Efes.
După ce Pavel s-a dus în calea cea socotită de dânsul, a venit la Efes iudeul Apolo, de neam alexandrin, bărbat înţelept şi tare în Scripturi. Acesta era învăţat în calea Domnului şi arzând cu duhul, grăia şi învăţa cu dinadinsul cele pentru Domnul. Însă nu ştia încă de botezul cel în Sfânta Treime, ci numai de botezul lui Ioan. Auzind Acvila şi Priscila de această învăţătură a lui Apolo, l-au primit pe el la dânşii şi mai cu încredinţare i-au spus calea Domnului. După aceasta, Sfântul Apostol Pavel s-a întors de la Ierusalim la Efes şi a scris de acolo Întâia Epistolă către Corintenii care crezuseră în Hristos. Iar la sfârşit le grăieşte: „Închina-se vouă întru Domnul Acvila şi Priscila, cu adunarea cea din casa lor, (adica cu slugile lor)”.
După aceasta, murind Claudiu Cezarul, iarăşi s-a dat libertate iudeilor să vieţuiască în Roma. Deci, iudeii se întorceau fiecare la locul lor cel dintâi, la averile lor, adică în Italia. Atunci şi Acvila cu Priscila s-au întors în Roma.
Când Sfântul Apostol Pavel s-a întors iarăşi la Corint şi a scris de acolo epistola către Romani, n-a uitat ca într-însa să trimită sărutarea sa, către aceşti iubiti ucenici ai săi, zicându-le în capitolul cel mai de pe urmă, astfel: „Sărutaţi pe Acvila şi Priscila, ajutătorii mei în Iisus Hristos, care pentru sufletul meu şi-au pus grumajii lor, cărora nu eu singur le mulţumesc, ci toate Bisericile neamurilor.
Sfântul Acvila, zăbovind o vreme în Roma, s-a dus iarăşi în Asia, cu soţia sa. Pentru că a fost rânduit de învăţătorul său, Sfântul Apostol Pavel, la propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Mergând el la Efes, ajuta întru osteneli pe Sfântul Apostol Timotei, ucenicul Sfântului Apostol Pavel, pe care, punându-l episcop, l-a lăsat acolo, precum grăieşte în cea dintâi Epistolă scrisă către dânsul din Laodiceea: „Te-am rugat pe tine să rămâi în Efes, când mergeam în Macedonia...”
După acesta, când Sfântul Apostol Pavel a fost izgonit de evrei din Ierusalim şi a fost dus la Roma în lanţuri, a scris de acolo a II-a Epistolă către Timotei. În aceeaşi epistolă vorbeşte de aceşti iubiţi ucenici ai săi, zicând: „Sărută pe Priscila şi pe Acvila...”.
Sfântul Apostol Acvila, propovăduind pe Hristos în Asia, în Ahaia şi în Eracleea, a adus la mântuire mulţime mare de suflete omeneşti. Pe mulţi i-a întors de la idoleasca nebunie la Dumnezeiasca cunoştinţă, botezându-i.
El a trecut şi prin alte ţări diferite, binevestind pretutindeni Împărăţia lui Dumnezeu şi luminând pe mulţi cu sfânta credinţă. A sfărâmat mulţi idoli şi a ridicat multe biserici, punând preoţi şi suferind multe ispite.
În urmă a fost ucis de cei necredincioşi şi a aflat odihnă la ceruri cu ceilalţi Sfinţi Apostoli, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia I se cuvine slava în veci. Amin.
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfintii-acvila-priscila-147902.html
Sfinții Acvila și Priscila sunt praznuiti pe 13 februarie. Sfântul Apostol Acvila, unul din cei şaptezeci de Apostoli, a fost ucenicul Sfântului Apostol Pavel şi a fost aşezat episcop de acesta. El era de neam iudeu, din părţile Pontului, locuind în Italia cu femeia sa, Priscila, mai înainte de a crede ei în Hristos.
Când Claudiu Cezarul a poruncit ca toţi iudeii să fugă din Roma, atunci Acvila cu soţia sa au trecut în Corint. Pricina acestei izgoniri a iudeilor din Roma a fost aceasta: începându-se propovăduirea Domnului nostru Iisus Hristos în Roma şi Sfântul Apostol Petru venind şi el acolo, au primit sfânta credinţă în Hristos, dar mai mulţi petreceau întru necredinţă. Dar ei aveau multe certuri între dânşii, căci unii mărturiseau că Hristos este adevăratul Mesia, iar alţii se lepădau de El, hulindu-L.
Necredincioşii iudei, precum cei din Ierusalim şi din celelalte părţi, tot astfel şi din Roma, de multe ori se sculau cu răutate împotriva creştinilor. Ei nu sufereau nici să audă de numele lui Iisus Hristos, dar şi pe păgâni îi îndemnau spre aceasta, gonind pretutindeni pe cei credincioşi. Dar cei care se întorsesera la Hristos, aceia apărau pe iudeii ce crezuseră, de iudeii cei necredincioşi; din această pricină se ridica între dânşii ceartă. De acest lucru s-a dat de ştire lui Claudiu Cezarul. Dar, de vreme ce Hristos se numea de creştini că este Fiul lui Dumnezeu şi împărat al lui Israel, pentru aceea Cezarul s-a temut să nu se ridice vreo tulburare în popor şi să se arate între dânşii un alt împărat, care să-i ia stăpânirea lui. Deci, el a poruncit ca pe toti iudeii cei credincioşi şi necredincioşi, să-i izgonească din Roma şi din toată Italia.
Se mai povestesc încă şi alte pricini ale izgonirii acelora. Iudeii cei necredincioşi amăgiseră la credinţa lor mozaică pe împărăteasa Agripina, femeia lui Claudiu.
Deci iudeii, fiind izgoniţi de acolo, Acvila s-a dus în Corint, hrănindu-se din osteneala mâinilor sale, pentru că era cu meşteşugul făcător de corturi.
Pe vremea aceea, Sfântul Apostol Pavel, propovăduind pe Hristos între neamuri, a mers de la Atena la Corint, cetate de scaun a Ahaiei şi aflând acolo pe Acvila cu soţia sa, Priscila, a găzduit la dânşii şi fiind de acelaşi meşteşug cu ei, lucrau împreună corturi. Deci, învăţându-i pe ei a crede în Hristos, i-a botezat.
Petrecând Pavel în Corint o vreme, se întreba cu iudeii şi cu elinii despre Hristos. Astfel, i-a învăţat pe ei cuvântul lui Dumnezeu un an şi şase luni. Apoi, plecând cu corabia în Siria, a luat cu dânsul pe Acvila şi pe Priscila. Sfântul Apostol Pavel a sosit împreună cu dânşii şi cu ceilalţi următori ai lui la Efes şi voind ca să fie în Ierusalim de praznicul Pastelui, au lăsat în Efes pe Acvila şi pe Priscila, ca să înveţe pe efeseni sfânta credinţă cea în Iisus Hristos. Iar el s-a dus singur la Ierusalim, făgăduindu-le ca iarăşi o să se întoarcă la dânşii în Efes.
După ce Pavel s-a dus în calea cea socotită de dânsul, a venit la Efes iudeul Apolo, de neam alexandrin, bărbat înţelept şi tare în Scripturi. Acesta era învăţat în calea Domnului şi arzând cu duhul, grăia şi învăţa cu dinadinsul cele pentru Domnul. Însă nu ştia încă de botezul cel în Sfânta Treime, ci numai de botezul lui Ioan. Auzind Acvila şi Priscila de această învăţătură a lui Apolo, l-au primit pe el la dânşii şi mai cu încredinţare i-au spus calea Domnului. După aceasta, Sfântul Apostol Pavel s-a întors de la Ierusalim la Efes şi a scris de acolo Întâia Epistolă către Corintenii care crezuseră în Hristos. Iar la sfârşit le grăieşte: „Închina-se vouă întru Domnul Acvila şi Priscila, cu adunarea cea din casa lor, (adica cu slugile lor)”.
După aceasta, murind Claudiu Cezarul, iarăşi s-a dat libertate iudeilor să vieţuiască în Roma. Deci, iudeii se întorceau fiecare la locul lor cel dintâi, la averile lor, adică în Italia. Atunci şi Acvila cu Priscila s-au întors în Roma.
Când Sfântul Apostol Pavel s-a întors iarăşi la Corint şi a scris de acolo epistola către Romani, n-a uitat ca într-însa să trimită sărutarea sa, către aceşti iubiti ucenici ai săi, zicându-le în capitolul cel mai de pe urmă, astfel: „Sărutaţi pe Acvila şi Priscila, ajutătorii mei în Iisus Hristos, care pentru sufletul meu şi-au pus grumajii lor, cărora nu eu singur le mulţumesc, ci toate Bisericile neamurilor.
Sfântul Acvila, zăbovind o vreme în Roma, s-a dus iarăşi în Asia, cu soţia sa. Pentru că a fost rânduit de învăţătorul său, Sfântul Apostol Pavel, la propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Mergând el la Efes, ajuta întru osteneli pe Sfântul Apostol Timotei, ucenicul Sfântului Apostol Pavel, pe care, punându-l episcop, l-a lăsat acolo, precum grăieşte în cea dintâi Epistolă scrisă către dânsul din Laodiceea: „Te-am rugat pe tine să rămâi în Efes, când mergeam în Macedonia...”
După acesta, când Sfântul Apostol Pavel a fost izgonit de evrei din Ierusalim şi a fost dus la Roma în lanţuri, a scris de acolo a II-a Epistolă către Timotei. În aceeaşi epistolă vorbeşte de aceşti iubiţi ucenici ai săi, zicând: „Sărută pe Priscila şi pe Acvila...”.
Sfântul Apostol Acvila, propovăduind pe Hristos în Asia, în Ahaia şi în Eracleea, a adus la mântuire mulţime mare de suflete omeneşti. Pe mulţi i-a întors de la idoleasca nebunie la Dumnezeiasca cunoştinţă, botezându-i.
El a trecut şi prin alte ţări diferite, binevestind pretutindeni Împărăţia lui Dumnezeu şi luminând pe mulţi cu sfânta credinţă. A sfărâmat mulţi idoli şi a ridicat multe biserici, punând preoţi şi suferind multe ispite.
În urmă a fost ucis de cei necredincioşi şi a aflat odihnă la ceruri cu ceilalţi Sfinţi Apostoli, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia I se cuvine slava în veci. Amin.
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfintii-acvila-priscila-147902.html
sâmbătă, 7 februarie 2015
Viata monahala
de Parintele Ilarion Argatu
Sfanta manastire cheama
Cu glas duios de mama,
Pe toti din lumea cea desarta
Catre Sfanta, Sfanta Poarta...
Scuturati-va de ganduri
Si veniti in randuri, randuri.
Lumea este amagire
Cu momele inselatoare,
Cu averi si cu mancare
Si cu vana proslavire.
A satanei lanturi multe
Cu nimic sa nu s-asculte,
Hai ! Veniti la mandra floare
Unde-i pace si e soare.
In iubire si-n iunire
Cu toti cei din manastire
Sa veniti pe o carare
Catre Domnul in cantare.
Dati razboi cu tot vrajmasul
Antihrist ce-si tine pasul,
Ca sa faca dezbinare
Intre voi cu lupta mare.
Sa va prinda-n neunire
Sa va duca la pieire.
Manastirea azi va cheama
Cu glasul duios de mama
« Veniti, veniti toti cei iubiti »
Din fiii mei sa va-ncalziti
Si pe satana sa-l zdrobiti.
Te astept:intra
Te aştept: intră
de Vasile Voiculescu
Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,
Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!...
N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;
Am cruţat-o...şi mi-a rămas nepricepută, goală.
Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:
Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.
Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:
Inimă fără de rost, inimă răsfăţată.
Crdeam că aşa trebuie: poeţii
Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!
Dar iată, acum mi-e plină de toane si nazuri,
Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.
Sare, s-aprinde, o apucă atacuri
Ca nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!
...Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept.
Numai singur Tu de-acum poţi...Te aştept.
Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.
(duminica, 4 noiembrie 1956)
de Vasile Voiculescu
Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,
Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!...
N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;
Am cruţat-o...şi mi-a rămas nepricepută, goală.
Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:
Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.
Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:
Inimă fără de rost, inimă răsfăţată.
Crdeam că aşa trebuie: poeţii
Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!
Dar iată, acum mi-e plină de toane si nazuri,
Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.
Sare, s-aprinde, o apucă atacuri
Ca nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!
...Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept.
Numai singur Tu de-acum poţi...Te aştept.
Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.
(duminica, 4 noiembrie 1956)
Anaxagora
Anaxagora (500 - 428 i.Hr.)
Anaxagora din Clazomenai, fiul lui Hegesibulos, dintr-o familie nobila si avuta, s-a nascut in jurul anului 500 i.Hr. Din dragoste pentru stiinta a parasit averea care i se cuvenea de la tatal sau. De aceea Euripide il preamareste in celebrele versuri : "Fericit este barbatul care s-a daruit stiintei". Teofrast ne relateaza ca Anaxagora a apartinut in tinerete scolii milezienilor si ca el a fost puternic influentat de catre Anaximandru si Anaximene. In jurul anului 462 i.Hr. a ajuns in Atena, unde a ramas 30 de ani. Aici el s-a imprietenit cu Euripide si cu Pericle, care au fost entuziasmati de marea lui personalitate si de meteorologia acestuia . Din pricina ideilor lui despre soare, care n-ar fi, dupa acest ginditor, decit o masa de pietre incandescente, Anaxagora este acuzat - de dusmanii lui Pericle - de asevie si silit sa se refugieze la Lamsa-kos, unde ramane pana la moarte.
Cu Anaxagora stiintele naturii fac progrese. Acesta a ajuns la o concluzie justa cu privire la natura soarelui, caci ea a fost verificata de meteorul ce a cazut in centrul peninsulei Galipoli. De asemenea si conceptia lui Anaxagora despre marimea planetelor constituie un progres. El sustine ca soarele este mai mare decit Peloponesul, iar luna ca fiind locuita si avind munti si vai. Un mare merit al lui Anaxagora este acela ca a explicat eclipsele de soare si de luna in chip stiintific. De asemenea el a mai explicat fenomenul grindinei. Anaxagora a fost cel dintii filozof care a recunoscut importanta schimbarilor de temperatura si a diferentelor de temperatura in fenomenele atmosferice. El a fost si un bun matematician.
Si Anaxagora a scris o lucrare cu titlul "Despre natura", care, spre deosebire de operele celorlalti filozofi de pina acum, este scrisa clar si din care ni s-au pastrat citeva fragmente.
1) Teoria anaxagoriana despre materie. Ca si ceilalti filozofi antici greci si Anaxagora reprezinta ideea ca din nimic nu se poate naste nimic si nimic nu poate sa dispara in nimic si ca lucrurile sint produsul amestecului dintre particulele neschimbatoare si elementare. "Elenii, zice el, nu intrebuinteaza cuvintele "produse" si "disparute" corect. Nici un lucru nu se naste si nu dispare, ci din lucrurile prezente are loc un amestec sau o despartire. Si de aceea este corect ca nasterea sa fie inteleasa ca fiind un amestec, iar disparitia ca despartire" (Fragm. 17). Anaxagora accentueaza si el nu numai constanta cantitativa a materiei, ci si pe cea calitativa. El se afla pe pozitiile ontologiei eleate. Dar cu toate acestea, Anaxagora ajunge la o alta concluzie, cu privire la materie. Caci daca elementele materiale sint necreate, neproduse, netrecatoare si calitativ neschimbatoare, atunci, se intreaba Anaxagora, cum se face ca din piinea pe care o mincam se produc oase, carne, vene, par etc. ? Cum se face ca din apa riului ce uda radacinile copacilor, se produc frunze, lemn, coaja sau fructe ? "Cum este posibil, zice Anaxagora, ca din "nepar sa devina par, si carne din ceva care nu este carne ?". Filozofii de pina acum au afirmat ca elementele fundamentale ale lucrurilor sint neschimbatoare ! Numai un raspuns este posibil. Probabil ca ceea ce pare a fi produs din nou, trebuie sa fie cuprins in mancarea pe care o primeste corpul. In piinea pe care o mincam, in apa pe care o bem sint cuprinse toate elementele corpului nostru, inainte de a fi asimilate de corp. Desigur in particule atit de mici, incit noi nu le putem sesiza, ci le deducem cu ajutorul gindirii. Singele, de ex., nu se produce abia in corp, ci el este amestecat in hrana inainte ca aceasta sa fie introdusa in corp. Este vorba despre nenumarate parti mici, asa de mici ca nu le putem sesiza cu simturile noastre decit in cantitati mari. Concluzia este ca Anaxagora este silit sa accepte ideea ca exista o infinitate de elemente si nu numai patru cum credea Empedocle. Dar elementele nu sint deci nemarginite numai dupa numar si modul de a fi, ci ele sint si constituite din particele infinite. Anaxagora ia in serios conceptul de "infinit" in fizica sa. El zice : "Despre ceea ce este mic, nu exista cel mai mic, ci mereu unul inca mai mic. Caci este imposibil ca existenta sa nu fie. Dar si fata de ceea ce este mai mare, exista unul si mai mare si este egal cu cel mai mic in cantitate, ceea ce insemneaza ca mare si mic cuprind parti nemarginit de multe. Luat in sine fiecare lucru este tot atit de mare cit si de mic" (Fragm. 3). Iar in alt fragment : "Si acolo unde sint tot atitea parti si din mare si din mic (ceea ce inseamna nemarginite), sub aceasta presupunere trebuie sa fie toate in totul. Caci este imposibil ca ceva sa fie separat, daca toate participa la toate. Acolo unde nu exista cea mai mica (particica) nu se poate nici separa si a fi pentru sine, ci tocmai ca la inceput, tot asemenea si acum totul sa fie impreuna. In totul insa sint multe (elemente) si intr-adevar egal de multe in lucruri mari cit si in cele mai mici, asadar in lucrurile ce se separa", zice Anaxagora.
Anaxagora nu numai ca-si reprezinta impartirea unui lucru pina in infinit, ci el accepta si amestecul material al unui lucru ca prelungindu-se pina in infinit, ceea ce inseamna ca, chiar daca o bucata de materie este mereu si mereu impartita, fiecare parte, oricit de mica ar fi, cuprinde mereu iarasi parti din intreaga materie (elemente). Nume cit, zice Anaxagora, amestecul este deosebit, asadar in amestecul lucrurilor relatia cantitativa si numerica a elementelor este diferita. Dupa elementele ce sint preponderente numim lucrurile. In felul acesta, zice Cepelle, Anaxagora foloseste o idee ce n-are nici un suport, caci noi ne putem inchipui o impartire a lucrului in particele din ce in ce mai mici dar nu ne putem inchipui niciodata un amestec al elementelor care sa mearga pina la infinit. Aceasta incercare naufragiaza la granitele posibilitatilor noastre de reprezentare. Noi nu ne putem reprezenta o bucata de materie, decit ca fiind constituita dintr-o singura materie. Si este interesant ca si Anaxagora, contrazicindu-se, face acest lucru atunci cind vorbeste despre seminte ale lucrurilor, ce nu sint altceva decit particele infinit de mici ale uneia si aceleiasi materii.
Teoria anaxagoriana despre materie este inrudita cu aceea a atomistilor, cu deosebirea ca particelele lui Anaxagora au calitati senzoriale, in timp ce atomii sint ginditi de Leucip si Democrit ca fiind lipsit: de orice calitate.
Considerata istoric, teoria lui Anaxagora despre materie inseamne un regres. Ea are la temelie acelasi sofism ca si ontologia eleatilor: fiindca din neexistent nu poate deveni niciodata existent, nici dintr-un existent, care este asa si asa, nu poate deveni un existent asa si asa. Dar fiindca Anaxagora recunoaste multiplicitatea si miscarea cit si adeveritatea calitativa a impresiilor senzoriale, dar nu stie nimic despre transformarea chimica a elementelor, el s-a vazut silit sa accepte ideea elementelor infinite si astfel sa constituie un regres chiar si fata de monismul ionienilor mai vechi.
2) Despre principiul miscator. Anaxagora este si el chinuit de problema unui principiu universal, care sa puna in miscare procesul lumii. Empedocle vorbea - dupa cum aratam - intr-un chip aproape mitic despre doua principii: iubirea si ura. Filozofului ionian nu i-au fost suficiente aceste principii si de aceea el cauta sa descopere acest principiu cu ajutorul ratiunii. Anaxagora observase ca lumea inconjuratoare formeaza un "cosmos", ce este guvernat de legi necesare si de o ordine. Conceptul "cosmos" inseamna un intreg ordonat in vederea unui scop, caci pentru grecul antic o ordine lipsita de un scop nici nu poate fi gindita. Lucruri orinduite in vederea unui scop nu poate elabora decit un creator, care actioneaza in vederea unor scopuri. Un asemenea ordonator nu putea fi, pentru Anaxagora, decit spiritul, asa cum se descopera acesta in noi insine. De la spiritul omului, Anaxagora trage concluzia ca exista un asemenea spirit si in univers. Si in univers principiul ordinei este spiritul.
Unii istorici ai filozofiei cred ca Anaxagora a ajuns la aceasta idee cercetand ceea ce grecii antici numeau cerul instelat. Acest lucru se vede si din celebrul fragment 12: "Totul a recunoscut spiritul. Ce fel de specie trebuie sa fie si cum era, ceea ce acum nu mai este si cum este toate acestea le ordoneaza spiritul, chiar si rotatia pe care o fac acum planetele, soarele si luna". Acesta este Nus-ul universa.
Desigur spiritul nu este, dupa conceptia lui Anaxagora, numai facultatea pura de a gindi, caci atunci el n-ar fi suficient sa fie ridicat la rangul de principiu al lumii. El n-ar putea explica miscarea si nici schimbarea conditionata a lucrurilor. Anaxagora identifica doi factori: spiritul ca facultatea de a gindi cu principiul vietii ca vointa capabila sa savirseasca fapte si astfel spiritul, gratie caruia noi gindim, acela e care provoaca toate miscarile. Anaxagora atribuie si spiritului universal aceleasi calitati pe care le are si spiritul omenesc. Caracteristicile "Nus"-ului sint urmatoarele: el este simplu, ceea ce inseamna ca el nu este compus din diferite parti; el este pur, asadar nu este cu nimic amestecat, "singur, sine pentru sine insusi"; el este ceva nemarginit , el se fundamenteaza numai pe sine. Spiritul, zice Anaxagora, nu este la fel cu toate celelalte lucruri, ci el este cel mai usor, cel mai pur si cel mai fin dintre toate lucrurile; spiritul are intelegere in toate si in fiecare lucru si cea mai mare putere. Suveranitatea lui este intinsa peste tot ceea ce este viu, caci totul participa la Nus si este stapinit de acesta, chiar si plantele. Acest Nus este impartit in diferite cantitati in diferitele lucruri. El este insa mereu identic cu sine si are un caracter unitar. Fiind neamestecat, inseamna ca el nu sufera nici o influenta din alta parte, el este absolut neschimbabil.
Din cele de mai sus reiese clar ca pentru Anaxagora spiritul este ceva de neasemuit, desi unele afirmatii suna ca si cind Nus-ul ar fi o substanta speciala. Caci desi activitatea lui mecanica este un act al intelectului si este insotita de o intuitie rationala, totusi Nus-ul lui Anaxagora are unele caractere corporale, de ex. atunci cind acesta zice ca Nus-ul nu este cu nimic amestecat si ca este cel mai fin dintre toate lucrurile. Totusi se pare ca Anaxagora este miscat de tendinta ca sa descrie Nus-ul ca fiind de natura spirituala. Aceasta se vede si din aceea ca el atribuie acestui "voui" aptitudinea de a cunoaste, pe care numai spiritul o are. De aceea Anaxagora zice: "El poseda despre fiecare lucru fiecare cunoastere" (Fragm. 12). "Totul, ceea ce se amesteca, se desparte, se descompune, totul a cunoscut spiritul". Nus-ul este asadar atotstiutor. Pe aceasta stiinta se fundamenteaza si capacitatea acestuia sa ordoneze lucrurile in devenirea lumii. Cu toate ca uneori descrierea acestui "vous" suna materialist, totusi Anaxagora lasa sa se inteleaga ca acesta ar fi un principiu pur spiritual. Anaxagora se gaseste cu acest concept pe drumul la capatul caruia se afla conceptul spiritualitatii pure... Cele mai multe dintre afirmatiile lui Anaxagora lasa sa se inteleaga, ca el lupta, ca sa se debaraseze de modul de a gindi materialist. In tot cazul filozofia lui formeaza o treapta antemergatoare spre idealismul platonic. Teoria anaxagorica despre vous este punctul in care naturalismul filozofiei naturii este depasit.
3) Psihologia. Din cele expuse pina aici se poate spune cu certitudine ca abia cu filozofia lui Anaxagora s-a facut trecerea de la materialismul monist al filozofilor dinaintea acestuia la dualismul filozofic. In timp ce pina la Anaxagora spiritul era considerat numai ca o functie a materiei, daca nu chiar de esenta materiala, la acesta spiritul are o mai mare independenta, caci el devine forta motrice si ordonatoare a lumii si se deosebeste de materie prin trei atribute: simplitate, putere si stiinta. Din fragmentele ramase de la Anaxagora se poate deduce insa ca pentru acesta condeptul de necorporalitate, asadar opozitia dintre spiritual si corporalitate, nu este tocmai clara. Din aceasta pricina el nici nu este constient de greutatea pe care o are si presupune acceptarea unei influente a nous-ului imaterial prin mijloace materiale. Anaxagora nu depaseste o asemenea greutate. El afirma numai ca in fiintele vii - ca si in univers - forta dinamica este spiritul, asadar sufletul. De aceea este just, ceea ce remarca Aristotel, ca la Anaxagora spiritul este identic cu sufletul. Anaxagora nu s-a preocupat mai mult ca sa lamureasca relatia dintre suflet si corp. El afirma insa hotarit, dupa cum am vazut, ca intre cunoasterea senzoriala si gindirea notionala este o mare deosebire. Cunoasterea senzoriala, zice Anaxagora, este insuficienta, caci ea nu ne poate mijloci o sesizare adevarata a lucrurilor. Aceasta n-o poate face decit spiritul, care este eliberat de tot ceea ce este corporal. Dar Anaxagora pune in relatie gindirea cu perceptia, prin aceea ca spiritul este acea forta ce misca perceptiile, o forta ce misca si in slujba careia se afla si simturile. Dar pe de alta parte el accentueaza si valoarea epistemologica si a senzatiilor. Caci, dupa parerea lui Anaxagora, si senzatiile ne mijlocesc, pana la un anumit grad, cunoasterea lucrurilor, prin aceea ca noi putem ca, plecind de la fenomene, sa tragem concluzia cu privire la temeiul lucrurilor. Din acest motiv Anaxagora se ocupa temeinic cu psihologia perceptiilor.
4) Cosmologia. Este interesant de a se arata cum isi inchipuie acest descoperitor al nous -ului formarea lumii din acesta. Socrate, Platon si Aristotel afirma ca Anaxagora "intrebuinteaza spiritul da deus ex machina, pentru a putea lamuri formarea lumii, dar cind el nu stie din ce pricina ceva este, ceea ce este, in chip necesar, el o trage de par, incolo el accepta orice ca fiind cauza a intimplarilor, numai spiritul nu", ceea ce inseamna ca el lamureste fenomenele ca avind cauze pur mecanico-fizice, fara sa ne lamureasca, cum remarca Eudemos, din ce cauza spiritul dintr-o data isi inceteaza activitatea cu totul si nici de ce, dupa ce spiritul a stat linistit un timp nemarginit, deodata s-a miscat si a produs lumea. Anaxagora n-a fost constient de greutatea pe care o prezinta ideea ca spiritul si materia sint eterne si totusi lumea sa aiba un inceput. Sub influenta eleatilor, Anaxagora reprezinta ideea ca materia este nedevenita si nemiscata si de aceea el nu stie sa ne spuna, cum se face ca din haosul originar s-a nascut o ordine: Ordinea lumii. Ca el a acceptat ca principiu al lumii spiritul, am aratat mai sus. Anaxagora a crezut probabil ca, odata principiul lumii descoperit, restul se va lamuri in chip mecanic, desi in stadiul la care se gasea in acel timp fiziologia, problema aceasta era greu de rezolvat. Anaxagora era insa cu totul strain de acest domeniu. De aceea el a neglijat complet lumea organica, fara sa traga concluzii valabile si pentru aceasta din acceptarea spiritului ca principiu al lumii. Anaxagora mai reprezinta ideea ca pamantul se afla in centrul lumii. Planetele sint corpuri, iar luna este locuita ca si pamantul, Anaxagora sustine si el ca soarele este o masa de pietre incandescente: La fel si stelele. Luna isi primeste lumina de la soare. Cerul este plin cu pietre dintre care unele cad pe pamint. Planetele sint insufletite si ele se bucura si se intristeaza, ele au intelect si stiinta. Plantele ca si animalele de altfel s-au nascut din pamantul umed si din semintele cazute din cer.
Anaxagora a fundamentat originea universului pe nous, aceasta este o idee foarte importanta in conceptia lui despre lume, ce va influenta pe multi dintre filozofii care vor urma, dupa acest clazomenian, cit si pe unii dintre Parintii Bisericii
La sfirsitul acestor consideratii trebuie sa spunem ca in filozofia lui Anaxagora sint multe lucruri neclare si multe contraziceri. Dar totusi lui ii revine meritul de a fi fost cel dintii filozof, care a facut deosebirea intre materie si spirit, natura insufletita si cea neinsufletita si care a accentuat independenta spiritului fata de materie. Dar cu toate scaderile acestei filozofii, zice Capelle, conceptia despre spirit ca ceva nedevenit, neinfluentat de nimic in lume, deosebit de toate lucrurile, care poseda o cunoastere despre toate acestea si are toata puterea atit in cer cit si pe pamint numai de la sine, care stapineste peste tot ceea ce este insufletit, atit in mic cit si in mare, si care a ordonat totul asa de frumos in macrocosmos este o conceptie mareata, ce va influenta adinc pe Platon, Aristotel si - dupa cum am spus - pe unii dintre Sfintii Parinti.
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-cosmologica/anaxagora-71724.html
Anaxagora din Clazomenai, fiul lui Hegesibulos, dintr-o familie nobila si avuta, s-a nascut in jurul anului 500 i.Hr. Din dragoste pentru stiinta a parasit averea care i se cuvenea de la tatal sau. De aceea Euripide il preamareste in celebrele versuri : "Fericit este barbatul care s-a daruit stiintei". Teofrast ne relateaza ca Anaxagora a apartinut in tinerete scolii milezienilor si ca el a fost puternic influentat de catre Anaximandru si Anaximene. In jurul anului 462 i.Hr. a ajuns in Atena, unde a ramas 30 de ani. Aici el s-a imprietenit cu Euripide si cu Pericle, care au fost entuziasmati de marea lui personalitate si de meteorologia acestuia . Din pricina ideilor lui despre soare, care n-ar fi, dupa acest ginditor, decit o masa de pietre incandescente, Anaxagora este acuzat - de dusmanii lui Pericle - de asevie si silit sa se refugieze la Lamsa-kos, unde ramane pana la moarte.
Cu Anaxagora stiintele naturii fac progrese. Acesta a ajuns la o concluzie justa cu privire la natura soarelui, caci ea a fost verificata de meteorul ce a cazut in centrul peninsulei Galipoli. De asemenea si conceptia lui Anaxagora despre marimea planetelor constituie un progres. El sustine ca soarele este mai mare decit Peloponesul, iar luna ca fiind locuita si avind munti si vai. Un mare merit al lui Anaxagora este acela ca a explicat eclipsele de soare si de luna in chip stiintific. De asemenea el a mai explicat fenomenul grindinei. Anaxagora a fost cel dintii filozof care a recunoscut importanta schimbarilor de temperatura si a diferentelor de temperatura in fenomenele atmosferice. El a fost si un bun matematician.
Si Anaxagora a scris o lucrare cu titlul "Despre natura", care, spre deosebire de operele celorlalti filozofi de pina acum, este scrisa clar si din care ni s-au pastrat citeva fragmente.
1) Teoria anaxagoriana despre materie. Ca si ceilalti filozofi antici greci si Anaxagora reprezinta ideea ca din nimic nu se poate naste nimic si nimic nu poate sa dispara in nimic si ca lucrurile sint produsul amestecului dintre particulele neschimbatoare si elementare. "Elenii, zice el, nu intrebuinteaza cuvintele "produse" si "disparute" corect. Nici un lucru nu se naste si nu dispare, ci din lucrurile prezente are loc un amestec sau o despartire. Si de aceea este corect ca nasterea sa fie inteleasa ca fiind un amestec, iar disparitia ca despartire" (Fragm. 17). Anaxagora accentueaza si el nu numai constanta cantitativa a materiei, ci si pe cea calitativa. El se afla pe pozitiile ontologiei eleate. Dar cu toate acestea, Anaxagora ajunge la o alta concluzie, cu privire la materie. Caci daca elementele materiale sint necreate, neproduse, netrecatoare si calitativ neschimbatoare, atunci, se intreaba Anaxagora, cum se face ca din piinea pe care o mincam se produc oase, carne, vene, par etc. ? Cum se face ca din apa riului ce uda radacinile copacilor, se produc frunze, lemn, coaja sau fructe ? "Cum este posibil, zice Anaxagora, ca din "nepar sa devina par, si carne din ceva care nu este carne ?". Filozofii de pina acum au afirmat ca elementele fundamentale ale lucrurilor sint neschimbatoare ! Numai un raspuns este posibil. Probabil ca ceea ce pare a fi produs din nou, trebuie sa fie cuprins in mancarea pe care o primeste corpul. In piinea pe care o mincam, in apa pe care o bem sint cuprinse toate elementele corpului nostru, inainte de a fi asimilate de corp. Desigur in particule atit de mici, incit noi nu le putem sesiza, ci le deducem cu ajutorul gindirii. Singele, de ex., nu se produce abia in corp, ci el este amestecat in hrana inainte ca aceasta sa fie introdusa in corp. Este vorba despre nenumarate parti mici, asa de mici ca nu le putem sesiza cu simturile noastre decit in cantitati mari. Concluzia este ca Anaxagora este silit sa accepte ideea ca exista o infinitate de elemente si nu numai patru cum credea Empedocle. Dar elementele nu sint deci nemarginite numai dupa numar si modul de a fi, ci ele sint si constituite din particele infinite. Anaxagora ia in serios conceptul de "infinit" in fizica sa. El zice : "Despre ceea ce este mic, nu exista cel mai mic, ci mereu unul inca mai mic. Caci este imposibil ca existenta sa nu fie. Dar si fata de ceea ce este mai mare, exista unul si mai mare si este egal cu cel mai mic in cantitate, ceea ce insemneaza ca mare si mic cuprind parti nemarginit de multe. Luat in sine fiecare lucru este tot atit de mare cit si de mic" (Fragm. 3). Iar in alt fragment : "Si acolo unde sint tot atitea parti si din mare si din mic (ceea ce inseamna nemarginite), sub aceasta presupunere trebuie sa fie toate in totul. Caci este imposibil ca ceva sa fie separat, daca toate participa la toate. Acolo unde nu exista cea mai mica (particica) nu se poate nici separa si a fi pentru sine, ci tocmai ca la inceput, tot asemenea si acum totul sa fie impreuna. In totul insa sint multe (elemente) si intr-adevar egal de multe in lucruri mari cit si in cele mai mici, asadar in lucrurile ce se separa", zice Anaxagora.
Anaxagora nu numai ca-si reprezinta impartirea unui lucru pina in infinit, ci el accepta si amestecul material al unui lucru ca prelungindu-se pina in infinit, ceea ce inseamna ca, chiar daca o bucata de materie este mereu si mereu impartita, fiecare parte, oricit de mica ar fi, cuprinde mereu iarasi parti din intreaga materie (elemente). Nume cit, zice Anaxagora, amestecul este deosebit, asadar in amestecul lucrurilor relatia cantitativa si numerica a elementelor este diferita. Dupa elementele ce sint preponderente numim lucrurile. In felul acesta, zice Cepelle, Anaxagora foloseste o idee ce n-are nici un suport, caci noi ne putem inchipui o impartire a lucrului in particele din ce in ce mai mici dar nu ne putem inchipui niciodata un amestec al elementelor care sa mearga pina la infinit. Aceasta incercare naufragiaza la granitele posibilitatilor noastre de reprezentare. Noi nu ne putem reprezenta o bucata de materie, decit ca fiind constituita dintr-o singura materie. Si este interesant ca si Anaxagora, contrazicindu-se, face acest lucru atunci cind vorbeste despre seminte ale lucrurilor, ce nu sint altceva decit particele infinit de mici ale uneia si aceleiasi materii.
Teoria anaxagoriana despre materie este inrudita cu aceea a atomistilor, cu deosebirea ca particelele lui Anaxagora au calitati senzoriale, in timp ce atomii sint ginditi de Leucip si Democrit ca fiind lipsit: de orice calitate.
Considerata istoric, teoria lui Anaxagora despre materie inseamne un regres. Ea are la temelie acelasi sofism ca si ontologia eleatilor: fiindca din neexistent nu poate deveni niciodata existent, nici dintr-un existent, care este asa si asa, nu poate deveni un existent asa si asa. Dar fiindca Anaxagora recunoaste multiplicitatea si miscarea cit si adeveritatea calitativa a impresiilor senzoriale, dar nu stie nimic despre transformarea chimica a elementelor, el s-a vazut silit sa accepte ideea elementelor infinite si astfel sa constituie un regres chiar si fata de monismul ionienilor mai vechi.
2) Despre principiul miscator. Anaxagora este si el chinuit de problema unui principiu universal, care sa puna in miscare procesul lumii. Empedocle vorbea - dupa cum aratam - intr-un chip aproape mitic despre doua principii: iubirea si ura. Filozofului ionian nu i-au fost suficiente aceste principii si de aceea el cauta sa descopere acest principiu cu ajutorul ratiunii. Anaxagora observase ca lumea inconjuratoare formeaza un "cosmos", ce este guvernat de legi necesare si de o ordine. Conceptul "cosmos" inseamna un intreg ordonat in vederea unui scop, caci pentru grecul antic o ordine lipsita de un scop nici nu poate fi gindita. Lucruri orinduite in vederea unui scop nu poate elabora decit un creator, care actioneaza in vederea unor scopuri. Un asemenea ordonator nu putea fi, pentru Anaxagora, decit spiritul, asa cum se descopera acesta in noi insine. De la spiritul omului, Anaxagora trage concluzia ca exista un asemenea spirit si in univers. Si in univers principiul ordinei este spiritul.
Unii istorici ai filozofiei cred ca Anaxagora a ajuns la aceasta idee cercetand ceea ce grecii antici numeau cerul instelat. Acest lucru se vede si din celebrul fragment 12: "Totul a recunoscut spiritul. Ce fel de specie trebuie sa fie si cum era, ceea ce acum nu mai este si cum este toate acestea le ordoneaza spiritul, chiar si rotatia pe care o fac acum planetele, soarele si luna". Acesta este Nus-ul universa.
Desigur spiritul nu este, dupa conceptia lui Anaxagora, numai facultatea pura de a gindi, caci atunci el n-ar fi suficient sa fie ridicat la rangul de principiu al lumii. El n-ar putea explica miscarea si nici schimbarea conditionata a lucrurilor. Anaxagora identifica doi factori: spiritul ca facultatea de a gindi cu principiul vietii ca vointa capabila sa savirseasca fapte si astfel spiritul, gratie caruia noi gindim, acela e care provoaca toate miscarile. Anaxagora atribuie si spiritului universal aceleasi calitati pe care le are si spiritul omenesc. Caracteristicile "Nus"-ului sint urmatoarele: el este simplu, ceea ce inseamna ca el nu este compus din diferite parti; el este pur, asadar nu este cu nimic amestecat, "singur, sine pentru sine insusi"; el este ceva nemarginit , el se fundamenteaza numai pe sine. Spiritul, zice Anaxagora, nu este la fel cu toate celelalte lucruri, ci el este cel mai usor, cel mai pur si cel mai fin dintre toate lucrurile; spiritul are intelegere in toate si in fiecare lucru si cea mai mare putere. Suveranitatea lui este intinsa peste tot ceea ce este viu, caci totul participa la Nus si este stapinit de acesta, chiar si plantele. Acest Nus este impartit in diferite cantitati in diferitele lucruri. El este insa mereu identic cu sine si are un caracter unitar. Fiind neamestecat, inseamna ca el nu sufera nici o influenta din alta parte, el este absolut neschimbabil.
Din cele de mai sus reiese clar ca pentru Anaxagora spiritul este ceva de neasemuit, desi unele afirmatii suna ca si cind Nus-ul ar fi o substanta speciala. Caci desi activitatea lui mecanica este un act al intelectului si este insotita de o intuitie rationala, totusi Nus-ul lui Anaxagora are unele caractere corporale, de ex. atunci cind acesta zice ca Nus-ul nu este cu nimic amestecat si ca este cel mai fin dintre toate lucrurile. Totusi se pare ca Anaxagora este miscat de tendinta ca sa descrie Nus-ul ca fiind de natura spirituala. Aceasta se vede si din aceea ca el atribuie acestui "voui" aptitudinea de a cunoaste, pe care numai spiritul o are. De aceea Anaxagora zice: "El poseda despre fiecare lucru fiecare cunoastere" (Fragm. 12). "Totul, ceea ce se amesteca, se desparte, se descompune, totul a cunoscut spiritul". Nus-ul este asadar atotstiutor. Pe aceasta stiinta se fundamenteaza si capacitatea acestuia sa ordoneze lucrurile in devenirea lumii. Cu toate ca uneori descrierea acestui "vous" suna materialist, totusi Anaxagora lasa sa se inteleaga ca acesta ar fi un principiu pur spiritual. Anaxagora se gaseste cu acest concept pe drumul la capatul caruia se afla conceptul spiritualitatii pure... Cele mai multe dintre afirmatiile lui Anaxagora lasa sa se inteleaga, ca el lupta, ca sa se debaraseze de modul de a gindi materialist. In tot cazul filozofia lui formeaza o treapta antemergatoare spre idealismul platonic. Teoria anaxagorica despre vous este punctul in care naturalismul filozofiei naturii este depasit.
3) Psihologia. Din cele expuse pina aici se poate spune cu certitudine ca abia cu filozofia lui Anaxagora s-a facut trecerea de la materialismul monist al filozofilor dinaintea acestuia la dualismul filozofic. In timp ce pina la Anaxagora spiritul era considerat numai ca o functie a materiei, daca nu chiar de esenta materiala, la acesta spiritul are o mai mare independenta, caci el devine forta motrice si ordonatoare a lumii si se deosebeste de materie prin trei atribute: simplitate, putere si stiinta. Din fragmentele ramase de la Anaxagora se poate deduce insa ca pentru acesta condeptul de necorporalitate, asadar opozitia dintre spiritual si corporalitate, nu este tocmai clara. Din aceasta pricina el nici nu este constient de greutatea pe care o are si presupune acceptarea unei influente a nous-ului imaterial prin mijloace materiale. Anaxagora nu depaseste o asemenea greutate. El afirma numai ca in fiintele vii - ca si in univers - forta dinamica este spiritul, asadar sufletul. De aceea este just, ceea ce remarca Aristotel, ca la Anaxagora spiritul este identic cu sufletul. Anaxagora nu s-a preocupat mai mult ca sa lamureasca relatia dintre suflet si corp. El afirma insa hotarit, dupa cum am vazut, ca intre cunoasterea senzoriala si gindirea notionala este o mare deosebire. Cunoasterea senzoriala, zice Anaxagora, este insuficienta, caci ea nu ne poate mijloci o sesizare adevarata a lucrurilor. Aceasta n-o poate face decit spiritul, care este eliberat de tot ceea ce este corporal. Dar Anaxagora pune in relatie gindirea cu perceptia, prin aceea ca spiritul este acea forta ce misca perceptiile, o forta ce misca si in slujba careia se afla si simturile. Dar pe de alta parte el accentueaza si valoarea epistemologica si a senzatiilor. Caci, dupa parerea lui Anaxagora, si senzatiile ne mijlocesc, pana la un anumit grad, cunoasterea lucrurilor, prin aceea ca noi putem ca, plecind de la fenomene, sa tragem concluzia cu privire la temeiul lucrurilor. Din acest motiv Anaxagora se ocupa temeinic cu psihologia perceptiilor.
4) Cosmologia. Este interesant de a se arata cum isi inchipuie acest descoperitor al nous -ului formarea lumii din acesta. Socrate, Platon si Aristotel afirma ca Anaxagora "intrebuinteaza spiritul da deus ex machina, pentru a putea lamuri formarea lumii, dar cind el nu stie din ce pricina ceva este, ceea ce este, in chip necesar, el o trage de par, incolo el accepta orice ca fiind cauza a intimplarilor, numai spiritul nu", ceea ce inseamna ca el lamureste fenomenele ca avind cauze pur mecanico-fizice, fara sa ne lamureasca, cum remarca Eudemos, din ce cauza spiritul dintr-o data isi inceteaza activitatea cu totul si nici de ce, dupa ce spiritul a stat linistit un timp nemarginit, deodata s-a miscat si a produs lumea. Anaxagora n-a fost constient de greutatea pe care o prezinta ideea ca spiritul si materia sint eterne si totusi lumea sa aiba un inceput. Sub influenta eleatilor, Anaxagora reprezinta ideea ca materia este nedevenita si nemiscata si de aceea el nu stie sa ne spuna, cum se face ca din haosul originar s-a nascut o ordine: Ordinea lumii. Ca el a acceptat ca principiu al lumii spiritul, am aratat mai sus. Anaxagora a crezut probabil ca, odata principiul lumii descoperit, restul se va lamuri in chip mecanic, desi in stadiul la care se gasea in acel timp fiziologia, problema aceasta era greu de rezolvat. Anaxagora era insa cu totul strain de acest domeniu. De aceea el a neglijat complet lumea organica, fara sa traga concluzii valabile si pentru aceasta din acceptarea spiritului ca principiu al lumii. Anaxagora mai reprezinta ideea ca pamantul se afla in centrul lumii. Planetele sint corpuri, iar luna este locuita ca si pamantul, Anaxagora sustine si el ca soarele este o masa de pietre incandescente: La fel si stelele. Luna isi primeste lumina de la soare. Cerul este plin cu pietre dintre care unele cad pe pamint. Planetele sint insufletite si ele se bucura si se intristeaza, ele au intelect si stiinta. Plantele ca si animalele de altfel s-au nascut din pamantul umed si din semintele cazute din cer.
Anaxagora a fundamentat originea universului pe nous, aceasta este o idee foarte importanta in conceptia lui despre lume, ce va influenta pe multi dintre filozofii care vor urma, dupa acest clazomenian, cit si pe unii dintre Parintii Bisericii
La sfirsitul acestor consideratii trebuie sa spunem ca in filozofia lui Anaxagora sint multe lucruri neclare si multe contraziceri. Dar totusi lui ii revine meritul de a fi fost cel dintii filozof, care a facut deosebirea intre materie si spirit, natura insufletita si cea neinsufletita si care a accentuat independenta spiritului fata de materie. Dar cu toate scaderile acestei filozofii, zice Capelle, conceptia despre spirit ca ceva nedevenit, neinfluentat de nimic in lume, deosebit de toate lucrurile, care poseda o cunoastere despre toate acestea si are toata puterea atit in cer cit si pe pamint numai de la sine, care stapineste peste tot ceea ce este insufletit, atit in mic cit si in mare, si care a ordonat totul asa de frumos in macrocosmos este o conceptie mareata, ce va influenta adinc pe Platon, Aristotel si - dupa cum am spus - pe unii dintre Sfintii Parinti.
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-cosmologica/anaxagora-71724.html
luni, 2 februarie 2015
Cu domnul la masa
de Vasile Voiculescu
Mâncând, crezui că te supăr cu lăcomia
Şi-mi pedepsii în ajunări păcătosul pântec.
Pe urmă, că nu-ţi place jocul, bucuria:
M-am cernit şi-am sugrumat orice cântec.
Tu însă, neîntreruptă Bucurie şi Festine,
Tu, Domnul marelui praznic al vietii, ne dai povaţă:
Cine nu ospătează singur, ci necontenit împreună cu Tine,
Transfigurează orice îmbucătură în adevărata viaţă!
(vineri 27 mai 1955, Bucuresti, în spital)
Prapastia
de Vasile Voiculescu
Cei ce înca Te caută deznădăjduiti, zic
Că între Tine şi noi netrecute prăpastii străjuiesc.
Mulţi, întorşi din cale, te tăgăduiesc.
Câţi Te-au aflat zâmbesc şi nu spun nimic.
Doamne, unde încep abisurile acele?
Ce drum s-apuc, oricât de lung?
Nu cruţ nimic, numai s-ajung,
La marginea Ta, să m-arunc în ele.
Deodată, o spaimă mă ţine,
O bănuială strivitor de grea:
Prăpastiile Tale încep chiar din mine,
Dintru-nceput deschise în inima mea.
(vineri, 27 mai 1955, Bucuresti, în spital)
Sfantul Marcu al Efesului
Sfântul Ierarh Marcu, Mitropolitul Efesului, este praznuit pe 19 ianuarie.
Parintele nostru între sfinți Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului, s-a născut Manuel, din Gheorghe și Maria, amândoi din neam credincios și viță slăvită în Constantinopol, capitala Imperiului Roman și a Patriarhatului Ecumenic al Bisericii Ortodoxe.
În vremea aceea, partea răsăriteană a Imperiului fusese cucerită de turci, și împaratul Manuel căuta să încheie o înțelegere cu papa Martin V, nădăjduind să adune un sinod ecumenic pentru a pregăti unirea catolicilor cu Biserica Ortodoxa, și prin aceasta să dobândească oștiri din partea monarhiilor din Apus. Dupa neizbutita cucerire asupra Constantinopolului din 1422 de către sultanul Murad II, noul împarat Ioan VIII Paleologul leagă iar înțelegeri cu noul papa, Eugenie IV, punând început pregătirilor pentru un sinod ecumenic. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei și ai Ierusalimului nu primesc participarea la sinod, dar trimit în silă împuterniciții lor.
Patriarhul Alexandriei a ales ca pe unul din trimișii săi pe ieromonahul Marcu, ale cărui scrieri teologice i-au dus vestea în întregul imperiu. Atât împaratul cât și patriarhul Iosif II al Constantinopolului au voit ca Marcu să fie hirotonit episcop, pentru a fi pus în locul cel dintâi al trimișilor ortodocși la acest sinod. La 46 de ani, Marcu a fost ridicat în rangul de Mitropolit al Efesului, rămas liber prin săvârșirea mitropolitului Ioasaf.
Pe 27 noiembrie 1437, șapte sute de episcopi, arhimandriți, monahi, preoți și laici au întins pânzele spre Italia. Din această legație ortodoxă făceau parte împăratul Ioan, patriarhul Iosif și douăzeci și doi de episcopi, printre care se afla Mitropolitul Marcu al Efesului. Prima întrunire a sinodului s-a ținut în Miercurea Mare, 9 aprilie 1438, la catedrala Sfântul Gheorghe din Ferrara, Italia. Dupa cele paisprezece întruniri în Ferrara, la 12 ianuarie 1439 papa Eugenie a mutat sinodul (din pricini bănești și politice) în cetatea Florenței. Aici sinodul are un nou început pe 26 februarie și se încheie pe 5 iulie.
Nu este prima oaraă când se încearcă o astfel de unire. Privind împreuna slujire între paterii catolici si preoții ortodocsi din Roma și Constantinopol, au loc aproape treizeci de întâlniri de la Marea Schismă din 1054. Cea mai de seamă dintre aceste încercări are loc la Conciliul de la Lyon în 1274, având ca pricină, în bună măsură, voința împăratului Mihail VIII pentru a dobândi oștiri din partea papalității. Însă unirea s-a dovedit a fi nu mai mult decât o înțelegere pe hârtie, de vreme ce i-au stat împotrivă cea mai mare parte dintre slujitorii și norodul Bisericii Dreptmăritoare a Bizanțului, cât și alte împărății ortodoxe. Conciliul de la Lyon a fost cel mai limpede arătat de grăirea surorii împaratului: „Mai bine să piară imperiul fratelui meu, decât curăția credinței Ortodoxe”.
La Ferrara-Florența cele mai de seamă erezii aduse spre cercetare au fost: (1) purcederea Duhului Sfânt (adică adăugirea de către latini a clauzei filioque la crezul niceean); (2) primatul papal; (3) purgatoriul; (4) întrebuințarea pâinilor nedospite (azimilor) în Euharistie. O altă pricină însemnată asupra căreia trimișii ar fi vrut să zăbovească era deosebirea în Ortodoxie între „firea” dumnezeiască și „lucrările” sfințitoare, însă împăratul, voind să înlature ivirea vreunor pricini potrivnice unirii, nu a îngăduit teologilor greci a vorbi în această privință.
Încă din primele veacuri ale Bisericii, celor botezați în credința creștină li se cerea să mărturisească cele ale dreptei credințe în chipul unei scurte mărturisiri dogmatice, numită „Crez”. Primul Sinod Ecumenic (Niceea I, 325) și al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol I, 381) au hotarât ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept Crezul Niceeo-Constantinopolitan, sau mai simplu Crezul Niceean. Acest crez a fost întocmit pentru a lămuri învățătura Bisericii privitoare la Dumnezeirea lui Hristos și spre a sta împotriva ereziei ariene, raspândită atunci în Biserică, rătăcire ce hulea zicînd că Hristos a fost o ființă zidită iar nu Dumnezeu veșnic.
Simbolul credintei de la Niceea a fost sobornicește primit, atât în Răsărit cât și în Apus, drept rostirea cea mai de seamă a învățăturii dogmelor ortodoxe. În 589, un sinod local din Toledo, Spania, a adăugat un cuvânt la crez astfel încât sa zica: „Cred… în Duhul Sfânt, Domnul de viață Dătătorul, care din Tatăl și din Fiul purcede” (filioque în latină). Acest adaos a fost închipuit ca o neprielnică apărare împotriva arianismului. Roma nu a primit la început schimbarea crezului strămoșesc. În secolul IX, papa Leon III a pus să fie înscris crezul ortodox fără filioque, pe plăci de argint, în bazilica Sfântului Petru. Curând după anul 1000, însă, Biserica Romei a primit înnoirea. Eresul filioque a cuprins îndeobște cea mai întinsă parte din temele sinodului. Următorul cuvânt din „Viețile Stâlpilor Ortodoxiei” arată mărturisirea Ortodoxă a Sfântului Marcu față de filioque: ”Într-adevăr, aceasta a fost cea mai dureroasă împotrivire între Ortodocși și Latini. Grecii, călăuziti de Sfântul Marcu, au aratat ca orice schimbare în crez – filioque sau nu – este împotriva canoanelor. Unii papi dinaintea lui Eugenie nu au pedepsit aceasta adaugire iar cu alte prilejuri, altii au sprijinit-o. Îndeobste, papii ce au urmat au întarit aceasta învatatura eretica, marturisind ca Duhul Sfânt purcede din ipostasurile Dumnezeului Tata si Dumnezeului Fiu, adica purcederea Sa este din cele doua ipostasuri. Astfel, trufasii teologi catolici au dat nastere la doua purcederi în Dumnezeire. Ortodoxia arata ca Tatal este singurul Pricinuitor al Fiului si al Duhului – Unul nascându-se vesnic din El si Celalalt purcezând vesnic din El. Asadar Dumnezeu este Unul fiindca Tatal este pricina Dumnezeirii, prin aceasta plinindu-se unitatea.
Adaugirea filioque s-a strecurat treptat în fosta Biserica a Apusului, desi Sinoadele Ecumenice I si II au luat hotarârea limpede si de nezdruncinat, precum si celelalte Soboare vor întari, ca în Crez nici un cuvânt sa nu se schimbe, sa nu se adauge sau sa nu se scoata, câtusi de putin. Asupra celor ce ar îndrazni sa faca noi tâlcuiri, Sfintii Parinti au aruncat grele anateme de nedezlegat!
Sfântul Marcu, împotriva netrebnicelor schimbari ale latinilor, a staruit a fi citite înaintea soborului, Canoanele Bisericii privind cele de mai sus. S-a dat citire hotarârilor ultimelor cinci Sinoade Ecumenice, precum si învataturilor unor sfinti, dimpreuna cu cele ale mai multor papi ai acelor vremi, toate întarind Crezul Ortodox si dând anatemei o cât de mica schimbare a lui. Multi din calugarii catolici aflati la sinod, dupa ce au auzit hotarârile si actele Sinoadelor Ecumenice alaturi de cuvintele ierarhului Marcu, au marturisit ca nu mai auzisera asa ceva pâna atunci. Au izbucnit zicând ca grecii învata mai corect decât teologii lor, si s-au minunat de Marcu al Efesului. Totusi, paterii latini s-au împotrivit aducând mai multe pareri în apararea eresului: cum ca filioque nu ar fi fost un adaos adus crezului, ci doar o tâlcuire; ca Papa, ca si întâi-statator al bisericii, ar fi împuternicit sa faca astfel de lamuriri în Crez; si ca hotarârile sinoadelor, chipurile, ar sta împotriva schimbarilor neortodoxe în Crez.
Arhiepiscopul Marcu a deosebit lucrurile, spunând: „Credinta noastra este dreapta marturisire a Parintilor nostri. Cu ea, noi nadajduim sa ne înfatisam înaintea Domnului si sa primim iertarea pacatelor; iar fara de ea, nu stiu ce fel de cuviosie ne-ar putea izbavi de chinul cel vesnic. Toti Dascalii, toate Sinoadele si toate dumnezeiestile Scripturi ne îndeamna sa fugim de cei ce cugeta în chip osebit si sa ne departam de împartasirea cu acestia. Daca primim ca Duhul Sfânt purcede si de la Fiul, înlaturam monarhia din Dumnezeire si aratam a fi doua cauze ale Dumnezeirii”.
Se arata din cuprinsul Noului Testament si altor scrieri crestine din vremurile apostolice, ca episcopul este întâi-statatorul obstii crestine locale. El este pazitorul unitatii Bisericii si este dator cu pastrarea rânduielilor dumnezeiesti în biserica ce îi este încredintata spre pastorire; el trebuie nu în cele din urma sa învete si sa apere credinta adevarata.
În prima parte din cel de-al patrulea veac dupa Hristos, cinci cetati din Imperiul Roman s-au ridicat cu deosebita însemnatate în sprijinul crestinatatii, episcopii lor fiind numiti „patriarhi”, însemnatate legata de asezarea lor în fruntea noroadelor crestine. Treapta de patriarh sau papa însemneaza doar o numire mai osebita, o recunoastere a cinstirii de întâi-statator peste turma ce îi este încredintata spre pastorire, patriarhii sau papii înaintea lui Dumnezeu ramânând tot episcopi. Doar unuia dintre acesti episcopi i-a fost daruita întâietatea juridica, locul cel de frunte primindu-l asadar Papa Romei. Tâlcuirea în felurite chipuri a treptei papalitatii în Apus, cu pretentii de despot cu putere lumeasca peste Biserica, îndeosebi dupa caderea din har dupa Marea Schisma de la 1054 a episcopilor catolici (astazi numiti cardinali), a fost pricina de tulburare între Apusul latin si Biserica Ortodoxa a Rasaritului.
Marturisirea latinilor dinaintea sinodului zice: „Astfel hotarâm ca sfântul Scaun Apostolic si Pontiful Roman tin primatul asupra lumii; si ca Pontiful Roman însusi este urmasul fericitului Petru, capetenia Apostolilor, deci singurul ales de Hristos. Papa este capul întregii Biserici, si parintele si învatatorul tuturor crestinilor si toata puterea i-a fost data prin fericitul Petru de catre Domnul nostru Iisus Hristos pentru a adapa, conduce si guverna Biserica soborniceasca…”
La aceste plasmuiri inchizitoriale, în care harurile Bisericii sunt supuse omului-papa, Sfântul Marcu lamureste crezul ortodox, scriind: „Pentru noi, Papa e ca unul din Patriarhi – si numai daca este ortodox, adica marturiseste crezul si Credinta Ortodoxa si nu se departeaza de la ea. Se învinovateste acela care îl pomeneste ca arhiereu ortodox – pe acest papa si pe cei ce-l vor urma în eres, si latino-cugetatorul trebuie privit ca un tradator al credintei. Prin urmare, fugiti de acesti lupi, fratilor, ca si de împartasirea cu ei, pentru ca unii ca acestia sunt apostoli mincinosi, lucratori vicleni. Nu este altceva de mirare daca si ispititorii lui Satana se preschimba în îngeri ai dreptatii, al caror sfârsit va fi dupa faptele lor.”
Asupra acestor paguboase înnoiri catolice privitoare la cel de-al treilea loc în ceruri (purgatoriul) si slujirea cu pâine nedospita (azime) ca si evreii, Sfântul Marcu a fost categoric zicând: „Sinoadele i-au condamnat pe cei care nu au ascultat de Biserica si s-au încapatânat în vreo oarecare parere potrivnica, pe care au propovaduit-o si pentru care au luptat. De aceea i-au si numit eretici, dar au condamnat mai întâi erezia si abia apoi pe cei ce o urmeaza. Eu însa, nu propovaduiesc o oarecare parere de sine, nici nu am plasmuit vreo schimbare, nici nu ma încapatânez în vreo oarecare dogma straina si mincinoasa, ci ma pazesc pe mine însumi în dreapta si adevarata credinta pe care a primit-o Biserica de la Însusi Mântuitorul nostru Iisus Hristos pâna acum. Aceeasi Sfânta Traditie si neîntrerupta vietuire apostolica, Biserica Romana a împartasit-o înainte de schisma împreuna cu Biserica noastra Rasariteana. Aceleasi dogme, rânduieli si predanii ortodoxe au fost laudate întotdeauna, si înainte si în vremea adunarii acestui sinod; de multe ori le-ati pomenit si nimeni nu a putut cu nimic sa le învinuiasca sau sa le gaseasca vreun pacat. Daca acum apar aceasta credinta si nu vreau sa ma abat de la ea, cum as putea fi socotit în acelasi fel în care ereticii au fost blestemati? Pentru ca ar trebui mai întâi sa judecati credinta în care cred. Iar daca aceasta credinta e marturisita în chip dreptslavitor, cum as putea fi vrednic de condamnare?”
Pe masura ce întrunirile se prelungeau, grija pentru întelegerea teologica au lasat loc viclesugurilor lumesti si de partea papei (pentru a-si supune bisericile ortodoxe puterii sale) si a împaratului (pentru ajutor militar din Apus). Într-un efort de a grabi cuvântarile si de a usura unirea, împaratul Ioan i-a surghiunit pe doi din cei mai puternici aparatori ai Ortodoxiei, Marcu al Efesului si Antonie al Eracleei, închizându-i în chiliile lor si punând strajeri la usa pentru a-i împiedica sa iasa.
În scurt timp s-a ticluit o hotarâre de unire în care ortodocsii au primit învataturile de credinta catolice în schimbul trimiterii de osti împotriva agarenilor. Pâna si patriarhul bizantin Iosif a avut o întâlnire cu Sfântul Marcu pentru a-l îndupleca sa semneze hotarârea. Dar Sfântul a fost neclintit: „Nu voi face aceasta niciodata, orice s-ar întâmpla! Nu voi semna niciodata unirea, chiar daca ar trebui sa-mi primejduiesc însasi viata mea! În materie de credinta, nu e loc pentru îngaduinta nici pogoraminte”.
La opt zile dupa ce i-a silit pe ceilalti trimisi ortodocsi sa semneze, patriarhul Iosif a murit. Lacomul împarat Ioan a luat cu de la sine putere conducerea bisericii, fapt osândit de Sfântul Marcu: „Nimeni sa nu ne stapâneasca în Credinta noastra Ortodoxa: nici un împarat, nici un ierarh, nici un mincinos sinod, nici altcineva, ci numai Unul Dumnezeu, care atât prin El cât si prin ucenicii Sai ne-a fost data noua”.
Dar papa si împaratul au prins a înfricosa pe trimisii ortodocsi spre a semna unirea. Papa a amenintat cu retragerea ostirii daca ortodocsii nu semneaza. S-au fagaduit daruri în schimbul semnaturilor ortodocsilor. Între episcopii rusi chemati la sinod, s-a aflat unul nevoind a semna dintru început blestemata unire, fapt pentru care a fost întemnitat timp de o saptamâna pâna ce în cele din urma a încuviintat ratacirea. Aproape toti episcopii si carturarii Rasaritului temându-se pentru vietile lor, au parasit orasul.
Pâna în sfârsit, Marcu al Efesului a fost singurul episcop ortodox ramas în cetatea Florentei care nu a primit sa semneze hotarârea de unire: „Ortodoxia a fost mai de pret pentru Marcu decât Statul; Ortodoxia este cea fara de sfârsit comoara, Biserica adevarata a celor ce sunt mântuiti. Imperiul bizantin e al pamântului: s-a nascut, a înflorit si va pieri. Dar Ortodoxia este de-a pururea vie si trebuie pastrata ca o lumina pururea fiitoare.” Iar cât despre ceilalti trimisi „ortodocsi”, chiar daca în inimile lor multi nu au voit sa semneze, n-au pregetat a se lepada de Ortodoxie îngroziti fiind de moarte, ori din iubire de arginti, slava desarta, sau pentru a-i fi pe plac împaratului.
Trebuie amintit ca nu toti latinii au încuviintat asemenea fapte: dominicanul Ioan de Montero, a staruit cerând cu multa ardoare întoarcerea sfîntului Marcu al Efesului la cuvântari, însa împaratul nu a îngaduit.
În 5 iulie 1439, Unirea de la Florenta a fost pecetluita. În urma semnarii acestei hotarâri de catre episcopii Rasaritului, timp în care papa Eugenie pecetluia întelegerea, a întrebat daca a semnat si Marcu al Efesului. Spunându-i-se ca Sfântul nu a primit una ca aceasta, papa a strigat: „Atunci nimic nu am dobândit!” Dupa toate acestea, în ziua urmatoare unirea a fost praznuita de o împreuna slujire, savârsita de apostati laolalta cu ereticii catolici, rasaritenii întorcându-se apoi la Constantinopol.
Cu mijlocirea negutatorilor ce s-au aflat în cetatile Ferrarei si Florentei, vrednicia ispravilor Sfântului Marcu s-a vestit înaintea întoarcerii în cetatea Bizantului. Astfel aflând despre dârzenia sa muceniceasca, norodul astepta cu nerabdare venirea Sfântului. Hrisoavele vremii arata astfel acele timpuri: Poporul îl slavea precum cândva israelitenii de demult pe Moise si pe Aaron, laudându-l cu numire de „sfânt”. Chiar si cei ce erau împotriva lui Marcu ziceau: „Daruri nu a luat si nici aur de la papa”.
Însufletiti, credinciosii s-au ferit de episcopii care semnasera, ba chiar i-au ocarât. Preotii si ierarhii ramasi în Constantinopol se aratau potrivnici liturghisirii împreuna cu unionistii. În acest rastimp, patriarhii Bisericii au înstiintat norodul ca nu sunt cu nimic legati de cele semnate de trimisii lor. Vrednicia Sfântului Marcu a fost asemuita cu a Sfântului Atanasie cel Mare si a Sfântului Ioan Teologul. Ierarhii si carturarii Bisericii dimpreuna cu întreg norodul, slaveau pe sfânt ca fiind purtator al harului de mucenic si marturisitor.”
Despre cele petrecute la acel tâlharesc sinod, sfântul graia: „Îi rugam, si ce nu le spuneam care sa poata sa înmoaie chiar si inimile de piatra: sa se întoarca la cea de obste marturisire pe care o aveam mai înainte si între noi si cu Parintii nostri cei Sfinti, când toti spuneam aceleasi si nu se afla în mijlocul nostru schisma… caci altfel parem „a cânta în gol” sau „a coace pietre” sau „a semana pe pamânt pietros” sau „a scrie deasupra apei” sau câte altele spun pildele despre cele nu sunt cu putinta a le savârsi. Caci ei au dat pricina schismei, în mod vadit purtând adaugirea.
Pentru aceasta învataturile dascalilor apuseni nici nu le cunosc, nici nu le primesc, încredintat fiind ca sunt înselatoare. În materie de credinta ortodoxa nu poate fi pogoramânt. Stricarea credintei obstesti este pierzarea de obste a tuturor. Toate cele ale credintei ortodoxe nu îngaduie iconomia. Niciodata nu s-au îndreptat cele bisericesti prin rezolvari de mijloc.
Între lumina si întuneric poate cineva sa spuna ca este înserare sau amurg; dar mijloc între adevar si minciuna nu poate nimeni sa gândeasca, oricât s-ar stradui. Împacare între adevar si minciuna nu este! În cele ale credintei nu încape pogoramântul nici iconomia, deoarece pogoramântul pricinuieste putinatatea credintei. Aceasta este deopotriva cu a spune: “Taie-ti capul si du-te unde vrei.”
Noi de fapt am rupt toate legaturile cu latinii tocmai fiindca sunt eretici. Pacea cu ei poate fi înfaptuita numai atunci când se vor lepada de adaugirea la Crez si vor primi învatatura ortodoxa despre purcederea Duhului Sfânt. Pentru aceasta nu trebuie nicidecum sa ne unim cu ei! Ne-am rupt mai înainte de ei, sau mai degraba i-am taiat si i-am despartit de trupul comun al Bisericii, ca având un cuget nepotrivit si necuvios facând adaugirea în chip nebunesc. Prin urmare, ne-am întors de la ei, de vreme ce erau eretici si din cauza aceasta ne-am despartit de ei.” (Scurta scrisoare, PG 159, 1931C)
Sfântul Marcu, acum patimind trupeste de boala ce se cheama cancer, îsi petrece ultimii patru ani ai vietii predicând si scriind împotriva falsei uniatii. În mai 1440 în ziua de dinaintea întronarii noului patriarh de cele latinesti cugetator Mitrofan II al Cizicului, Sfântul Marcu si Antonie al Eracleei au lasat cetatea Constantinopolului. Sfântul întorcându-se în cetatea Efesului, aflata acum sub stapânire turceasca, poarta de grija norodului si întregii Biserici aflata sub a sa obladuire. Din pricina bolii si a opririi cu silnicie de slujirea celor sfinte, Cuviosul îsi îndrepteaza pasii spre Muntele Athos, cautând însingurarea pustniceasca.
Aflându-se în trecere prin ostrovul Limnos, este întemnitat din porunca împaratului, fiind închis pentru doi ani. În epistola sa „Catre toti crestinii ortodocsi de pe întreg pamântul si din ostroave”, a întarit credinta Ortodoxa împotriva înnoirilor catolicesti, îndeosebi filioque, ipostasul si lucrarile dumnezeiesti, purgatoriul, azimile si papalitatea. Întorcându-se în Constantinopol, a început iarasi lupta pentru Ortodoxie, încurajându-i pe fratii cei ortodocsi si aducându-i la pocainta pe cei târâti departe de dreapta credinta de catre latino-cugetatori.
Slabit de atâtea aspre lupte, s-a îmbolnavit greu, iar dupa paisprezece zile si-a dat viteazul si sfântul sau suflet Puitorului de nevointe, Hristos, în ziua de 23 iunie 1444, în casa parinteasca din Galata Constantinopolului, la vârsta de 52 de ani, lasând aceasta vale a plângerii, pentru a se stramuta la vesnicele locasuri si a primi plata pentru ostenelile sale, „alegând mai bine sa patimeasca cu poporul lui Dumnezeu, decât sa aiba dulceata cea trecatoare a pacatului” (Evrei 11, 25). Înainte de a adormi, i-a legat cu juramânt pe cei ce erau de fata sa pazeasca buna marturisire a Ortodoxiei chiar cu pretul martiriului. Cinstitul sau trup a fost îngropat în manastirea Sfântului Gheorghe din Mangane, unde îmbracase si schima monahala.
Pe mormântul acestui Sfânt, singurul aparator al Credintei Ortodoxe din acea vreme, ar trebui sa se puna dupa vrednicie minunatul cuvânt al Apostolului Pavel: „Lupta cea buna m-am luptat, calatoria am savârsit, credinta am pazit. De acum mi s-a gatit cununa dreptatii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecator” (II Timotei 4,7-8).
Noua ani mai târziu, Constantinopolul apostat a cazut în mâinile agarenilor, iar cea mai marita biserica a crestinatatii a fost prefacuta-n moschee…
Întâia împotrivire ierarhiceasca privind unirea florentina a avut loc în aprilie 1443 când cei trei patriarhi Ioachim al Ierusalimului, Filotei al Alexandriei si Dorotei al Antiohiei s-au întâlnit la Ierusalim si au dând anatemei tâlharescul sinod de la Ferrara-Florenta si pe patriarhul Mitrofan al Constantinopolului ca eretic. Însa împaratul, patriarhul si câtiva clerici au ramas credinciosi unirii mincinoase. Abia în 1472 patriarhul Simeon I al Constantinopolului a lepadat la rândul sau uniatia catolica. În februarie 1734 Sfântul Sinod al Bisericii, sub patriarhul Serafim I al Constantinopolului, a canonizat pe Marcu al Efesului ca sfânt, hotarând ziua de 19 ianuarie ca data a praznuirii sale.
Rugăciune către Maica Domnului a Sfântului Marcu al Efesului
Risipeşte, Curată, norii întristărilor din sufletul meu şi luminează-mă cu razele bucuriei, ceea ce ai născut lumina cea dumnezeiească şi neînserată. Cel ce din ţărână m-ai zidit, Stăpâne, după chipul Tău, şi m-ai învrednicit de înfierea Ta, Iubitorule de oameni, păzeşte-mă ca un îndurat. Aruncat sunt, Curată, în nemăsurate păcate şi în necazurile celor răi, unul după altul, pentru aceea, dăruieşte-mi mie iertare şi izbăveşte-mă din supărări. Izbăveşte-mă pe mine de osânda cea veşnică, Stăpână curată, şi învredniceşte-mă de bucuria cea dumnezeiască şi de desfătarea Raiului cu rugăciunile tale. Pleacă-te la rugăciunile celor ce aleargă acum la tine şi du-le pe acestea la Atotmilostivul Dumnezeu şi plineşte cererile, Marie mult lăudată. Scutură somnul lenevirii mele şi luminează, rogu-mă, Cuvioasă, simţirile mele, dând priveghere şi vrednică pocăinţă.
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-marcu-efesului-147664.html
Abonați-vă la:
Postări (Atom)