Sfantul Cuvios Alexie

Sfântul Cuvios Alexie este praznuit pe 17 martie. Pe vremea dreptcredincioşilor împăraţi Arcadie (395-408) şi Onorie (395-423) a fost în Roma cea veche un bărbat dreptcredincios, anume Eufimian, mai mare între boieri şi foarte bogat. El avea trei mii de slugi, care purtau haine de mătase şi brâie de aur. Dar nu avea fii, fiindcă femeia lui era neroditoare. Şi era bun acel om, păzind poruncile lui Dumnezeu cu dinadinsul, postea în toate zilele până la al nouălea ceas şi punea trei mese în casa sa sărmanilor, văduvelor, săracilor, străinilor şi bolnavilor; iar el, într-al nouălea ceas, se ospăta împreună cu monahii cei străini. Iar dacă se întâmpla în vreo zi să aibă puţini săraci la mesele puse înaintea lor şi de i se întâmpla că prea puţină milostenie să dea săracilor din obişnuitele sale îndurări, atunci, căzând la pământ înaintea lui Dumnezeu, zicea: "Nu sunt vrednic să umblu pe pământul Dumnezeului meu!"
 Soţia lui se numea Aglaida, femeie binecredincioasă şi temătoare de Dumnezeu, milostivă şi îndurătoare către săraci; însă fiind stearpă, se ruga lui Dumnezeu, zicând: "Doamne, pomeneşte-mă pe mine, nevrednica roaba Ta, şi dezleagă-mi nerodirea, ca să mă învrednicesc a mă numi şi mamă de fii; dă-ne fii, ca să putem avea mângâiere în viaţa noastră, împreună cu bărbatul meu, şi sprijinitor la bătrâneţile noastre". Aducându-şi aminte Dumnezeu de dânsa, după mila Sa, a dăruit rod pântecelui ei, că a născut fiu; şi s-a veselit bărbatul ei şi au botezat pe prunc, numindu-l Alexie. Iar când a fost pruncul de şase ani, l-au dat să înveţe carte şi în grabă a învăţat gramatica, retorica şi cărţile bisericeşti. Apoi şi Scriptura dumnezeiască învăţând-o bine, s-a făcut înţelept tânărul. Deci, socotind deşertăciunea lumii, şi-a pus în gând să se lepede de bunătăţile cele vremelnice ale acestei vieţi, ca să moştenească pe cele veşnice. Şi a început a-şi osteni trupul, purtând în taină o haină aspră pe trupul său.
 După ce Alexie a ajuns la vârsta cea desăvârşită şi la anii cei cuviincioşi de căsătorie, a zis Eufimian către femeia sa: "Să facem nuntă fiului nostru". Şi s-a veselit Aglaida de cuvintele bărbatului său; apoi, căzând la picioarele lui, a zis: "Să întărească şi să săvârşească Dumnezeu cuvântul tău, ca să văd însoţirea lui, să-i privesc fiii şi se va veseli sufletul meu; după aceea voi putea mai mult să ajut săracilor şi scăpătaţilor". Deci, au logodit pe Alexie, iubitul lor fiu, cu o fecioară de neam împărătesc şi l-au cununat în biserica Sfântului Bonifaciu, cu cinstiţi arhierei şi toată ziua până seara au petrecut în veselii şi în dănţuiri.
 După aceea, Eufimian a zis către mire: "Intră, fiule, la mireasă ta, ca să-ţi vezi soţia". Iar el, intrând în cămară, a găsit-o stând pe un scaun de aur. Şi, scoţându-şi inelul de aur şi brâul cel scump, le-a învelit cu o basma de porfiră şi le-a dat ei, zicându-i: "Păzeşte-le acestea şi Dumnezeu să fie cu noi, până ce darul Lui va face ceva nou". După aceea, s-a dus de la dânsa. Şi, intrând în casa sa cea deosebită, s-a dezbrăcat de hainele cele ţesute cu aur şi s-a îmbrăcat cu altele, mai proaste. Apoi, luând ceva din bogăţia sa, aur şi pietre scumpe, şi ieşind noaptea în taină din palat şi din cetate, a mers la mare şi, aflând o corabie ce mergea spre Laodiceea, a intrat într-însa. Apoi, dând plata corăbierului, a pornit, rugându-se lui Dumnezeu şi zicând: "Dumnezeule, Cel ce m-ai adus din pântecele maicii mele, izbăveşte-mă şi acum de această deşartă viaţă lumească şi mă învredniceşte la judecată să stau de-a dreapta Ta, împreună cu toţi cei ce Ţi-au plăcut Ţie!"
 Sosind corabia în Laodiceea, a ieşit Sfântul Alexie la uscat. Apoi, aflând călători mergând spre Mesopotamia, s-a dus cu dânşii la Edesa, cetatea Mesopotamiei, unde se află chipul cel nefăcut de mână al Domnului nostru Iisus Hristos, pe care Însuşi Domnul mai înainte de patima Sa cea de bunăvoie l-a trimis lui Avgar, domnul Edesei. Văzând fericitul Alexie chipul lui Hristos, s-a bucurat şi, vânzându-şi acolo toate lucrurile cele de mare preţ pe care le-a luat de acasă, a împărţit la săraci aurul, s-a îmbrăcat singur într-o haină veche a unui sărac şi s-a făcut ca unul din cei care cer milostenie în pridvorul bisericii Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, postind totdeauna, gustând doar puţină pâine şi apă; şi în toate Duminicile se împărtăşea cu dumnezeieştile şi preacuratele lui Hristos Taine. Iar dacă lua vreo milostenie de la iubitorii de Hristos, o împărţea şi pe aceea la săracii mai bătrâni, spre hrană lor. Privirea sa era plecată spre pământ, iar mintea îi era sus, înţelepţindu-se cu dumnezeiască gândire. Şi atât de mult i se uscase trupul de multă înfrânare, încât i se vestejise frumuseţea feţei lui, vederea i se întunecase, ochii i se adânciseră şi numai pielea şi oasele i se vedeau.
 După plecarea Sfântului Alexie din casa sa, părinţii lui, când s-a luminat de ziuă, au intrat în cămara lui şi, negăsind pe fiul lor, ci numai pe mireasă şezând posomorâta şi întristată, erau în nepricepere. Deci, căutându-l în toate părţile şi neaflându-l, au început a plânge cu amar, iar veselia li s-a întors în tânguire. Maică, intrând în cămara sa, a închis ferestrele şi a aşternut un sac de nisip şi, presărându-l cu cenuşă, s-a aruncat cu faţa în jos, plângând şi tânguindu-se. Apoi se ruga şi zicea: "Nu mă voi scula de pe pământul acesta, nici nu voi ieşi din închisoarea aceasta, până ce nu voi şti ce s-a făcut cu singurul meu fiu, unde s-a ascuns şi ce i s-a întâmplat". Iar mireasa, stând lângă dânsa, cu lacrimi grăia: "Nici eu de la tine nu mă voi duce, ci mă voi asemăna turturelei celei iubitoare de pustie şi de bărbat, care, după ce se văduveşte de soţul său, îl caută prin munţi şi prin văi, cu umilită cântare, întristându-se. În acest chip şi eu voi aştepta cu îndelungă răbdare, până ce voi auzi ceva despre bărbatul meu, unde este şi ce fel de viaţă şi-a ales".
 Iar tatăl lui, fiind foarte mâhnit, pe toate slugile le-a trimis să caute pe fiul său în toate părţile. Unii dintre dânşii, ducându-se în Edesa şi dând de cel căutat, dar necunoscându-l, i-au dat milostenie ca unui sărac. Iar Sfântul Alexie i-a cunoscut pe dânşii şi a mulţumit lui Dumnezeu că l-a învrednicit să primească milostenie de la slugile sale de casă. Apoi slugile, întorcându-se, au spus stăpânului lor că l-au căutat peste tot locul şi nu l-au aflat.
 Sfântul Alexie a stat în Edesa, lângă biserica Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, şaptesprezece ani şi s-a făcut iubit lui Dumnezeu. După aceasta, s-a făcut pentru dânsul descoperire eclesiarhului, căci acesta a văzut în vedenie icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, grăind către dânsul: "Adă în biserica mea pe omul lui Dumnezeu, fiindcă este vrednic de cereasca împărăţie; căci rugăciunea lui se suie ca nişte tămâie cu bun miros înaintea lui Dumnezeu şi precum stă coroana pe capul împărătesc, aşa Duhul Sfânt se odihneşte peste dânsul". Iar eclesiarhul, după vedenia aceea, căutând pe un om ca acela şi neaflându-l, s-a întors spre icoana Născătoarei de Dumnezeu, rugând-o să-i arate pe omul lui Dumnezeu. Şi a auzit iarăşi în vedenie cuvânt de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, că săracul cel ce şade în pridvor la uşa bisericii, acela este omul bisericii, acela este "Omul lui Dumnezeu".
 Deci, aflându-l eclesiarhul, l-a dus în biserică, pentru ca să rămână într-însa. Atunci s-a ştiut de mulţi viaţa lui cea sfântă şi au început a-l cinsti. Iar Sfântul Alexie, fugind de slavă şi cinstea omenească, s-a dus din cetatea Edesa, neştiind nimeni. Mergând la limanul mării, a aflat o corabie mergând spre Cilicia; deci s-a suit într-însa, zicând către sine: "În cetatea Ciliciei mă voi duce, unde nimeni nu mă ştie, şi voi rămâne acolo în biserica Sfântului Apostol Pavel".
 Plutind corabia, fără de veste, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a făcut furtună pe mare şi, purtându-se corabia de valuri mai multe zile, a înotat spre Roma. Apoi ieşind sfântul din corabie, a zis către sine: "Viu este Domnul Dumnezeul meu, nu voi îngreuna pe nimeni, ci mă voi duce în casa tatălui meu caun necunoscut". Dar când se apropia de casă, a întâmpinat pe tatăl său, la vremea prânzului, întorcându-se de la palatele împărăteşti spre casă cu mulţime de slugi care mergeau înainte şi după dânsul.
 Deci, închinându-se lui până la pământ, a strigat: "Robule al Domnului, miluieşte-mă pe mine, săracul şi scăpătatul, şi porunceşte-mi ca să fiu într-un colţ al curţii tale, ca să mă pot hrăni din sfărâmiturile ce cad de la masa ta; iar Domnul va binecuvânta anii tăi şi-ţi va da cereasca împărăţie şi dacă ai pe cineva dintre ai tăi înstrăinat, sănătos să ţi-l întoarcă".
 Eufimian, auzind pe sărac grăind de străinătate, şi-a adus aminte îndată de iubitul său fiu, Alexie, şi a lăcrimat. Apoi, îndată a arătat milă către sărac, poruncind să stea în curtea sa. Iar către slugile sale de casă a zis: "Cine din voi va voi să slujească săracului acestuia şi, de-i va plăcea, viu este Domnul Dumnezeul meu, că va fi liber în toate zilele vieţii sale, şi moştenire va lua din casa mea. Deci, înaintea uşilor palatului meu să-i faceţi o căscioară ca, intrând şi ieşind eu, să privesc spre dânsul; apoi, din masa mea să i se dea hrană şi să nu-l supere nimeni".
 Începând Sfântul Alexie a petrece înaintea palatelor împărăteşti, în căsuţa cea mică, Eufimian îi trimitea bucate în toate zilele din masa sa, dar pe acelea le împărţea la alţi săraci, iar el oprea numai pâine şi apă; şi aceea, numai cu măsură o gustă ca să nu moară de foame şi de sete. În toate nopţile petrecea fără somn, în rugăciune, iar Duminicile se ducea la biserică şi se împărtăşea cu dumnezeieştile Taine. Şi minunată îi era răbdarea omului acestuia al lui Dumnezeu, căci multe supărări şi necazuri îi făceau slugile totdeauna, mai ales seara târziu. Pentru că unii îl loveau peste obraz, alţii îl trăgeau de păr, alţii îl loveau peste grumaz, alţii vărsau lături peste capul lui, iar alţii într-alt chip îşi băteau joc de dânsul.
 Dar nebiruitul pătimitor pe toate acelea le răbda tăcând; căci ştia că, fiind îndemnaţi de diavol, îi făceau nişte lucruri de batjocură ca acelea; şi spre acela se înarma cu rugăciunea, iar prin răbdare biruia meşteşugul aceluia. Apoi şi alta era pricina răbdării lui minunate: În dreptul lui era fereastra palatului aceluia în care locuia mireasa lui, care, ca o altă Rut, n-a mai voit să se întoarcă în casa tatălui său, ci, împreună cu soacra sa şedea plângând. Şi de multe ori auzea Sfântul Alexie când se tânguiau mireasa şi maicasa, pentru dânsul şi grăiau cuvinte de jale şi de plângere; mireasa pentru văduvia ei, iar mama se tânguia pentru lipsa fiului. Iar inima lui se sfărâma cu jale de tânguirea lor. Însă cu dragostea pe care o avea sfântul către Dumnezeu, biruia dragostea trupească către mireasă şi către părinţi şi jalea cea nesuferită o răbda cu mulţumire, pentru Dumnezeu.
 Aşa nevoindu-se el în casa părintească şaptesprezece ani, de nimeni n-a fost cunoscut cine este. Ci ca un sărac şi străin se socotea de toţi, el care era fiu, moştenitor şi stăpân al casei, batjocorindu-se de robii cei de casă ca un străin şi nemernic. Iar când a voit Dumnezeu să-l ia din viaţa cea atât de aspră, fiind în sărăcie şi răbdare, şi să-l ducă la viaţa şi odihna cea veşnică, i-a descoperit ziua şi ceasul morţii. Deci Sfântul Alexie, cerând de la sluga sa hârtie, cerneală şi condei, şi-a scris toată viaţa sa; şi oarecare taine, ce se ştiau numai de părinţii săi, după care putea să fie cunoscut de dânşii: adică cele ce le-a grăit către mireasa sa în odaie, şi cum i-a dat ei inelul şi brâul într-o basma de porfiră.
 La sfârşit a adăugat şi aceasta: "Rogu-vă pe voi, părinţii mei iubiţi şi preacinstita mea mireasă, să nu vă mâhniţi pe mine, că v-am făcut atâta mâhnire, lăsându-vă singuri; şi pe mine mă durea inima pentru durerea voastră, de multe ori am făcut rugăciune pentru voi către Dumnezeu, ca să vă dea răbdare şi să vă învrednicească Împărăţiei Sale, iar eu nădăjduiesc spre milostivirea Lui că va împlini cererea mea, deoarece eu atât de nemilostiv am fost către a voastră tânguire. Dar mai bine se cade fiecăruia să asculte pe Făcătorul şi Mântuitorul său, decât pe născătorii săi; şi cred că, pe cât v-am mâhnit, pe atât de mare bucurie veţi avea prin răsplătirea cea cerească!" Acestea scriindu-le, a petrecut rugându-se lui Dumnezeu până la ceasul mutării sale la cele veşnice.
 Într-o zi, preasfinţitul papă Inocenţiu (402-417), slujind în soborniceasca biserică a Sfinţilor Apostoli şi împăratul Onorie stând de faţă, la sfârşitul dumnezeieştii Liturghii s-a făcut un glas minunat din Sfântul Altar, în auzul tuturor, zicând: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Acestea auzind cei ce stăteau de faţă, s-au înspăimântat şi s-au cutremurat. Apoi, căzând cu feţele la pământ, strigau: "Doamne miluieşte!" Şi iarăşi s-a auzit un glas, zicând: "Căutaţi pe omul lui Dumnezeu, care o să iasă din trup, să se roage pentru cetate şi toate ale voastre se vor rândui bine!"
 După glasul acela, poporul a căutat prin toată Roma pe un om ca acela şi neaflându-l, nu se pricepea. Apoi, de cu seară, joi spre vineri, adunându-se în soborniceasca biserică a Sfinţilor Apostoli împreună cu împăratul şi cu papa, au făcut priveghere de toată noaptea, rugându-se lui Hristos Dumnezeu că singur să le arate pe plăcutul Său. Iar a doua zi, fiind vineri, omul lui Dumnezeu, Sfântul Alexie, s-a despărţit de trupul său şi s-a dus către Domnul. Şi s-a făcut glas din Altar în biserică ca şi mai înainte, zicând: "În casa lui Eufimian căutaţi pe omul lui Dumnezeu!"
 Iar împăratul, întorcându-se către Eufimian, a zis: "Având un dar ca acela în casa ta, pentru ce nu ne-ai arătat?" Iar Eufimian a zis: "Viu este Domnul Dumnezeu, că nimic nu ştiu de aceasta!" Şi chemând pe o slugă mai veche, i-a zis: "Ştii pe cineva din cunoscuţii tăi, care să aibă vreo faptă bună şi să fie plăcut lui Dumnezeu?" Răspuns-a sluga aceluia: "Viu este Domnul Dumnezeu, că nu ştiu, căci toţi sunt străini de fapte bune şi petrec cu neplăcere de Dumnezeu".
 Apoi împăratul şi papa au voit ca însăşi ei să meargă la casa lui Eufimian. Acesta, alergând înainte, a pregătit în palatul său scaune împăratului, papei şi altor boieri. Şi când s-au apropiat, i-a întâmpinat cu lumânări şi cu tămâie. Iar soţia lui Eufimian, tânguindu-se în cămara sa, a auzit zgomot în curte şi în palat şi a întrebat ce este. Dar, înştiinţându-se despre venirea împăratului şi a papei şi pentru ce au venit, s-a minunat. Asemenea, văzând pe mireasă sa stând în foişor, iar pe împărat şi pe papă cu o mulţime de popor văzându-i venind, se minuna, gândindu-se ce să fie aceasta.
 După ce a şezut împăratul împreună cu papa şi cu boierii, şi făcându-se tăcere, sluga care slujea Sfântului Alexie a zis către Eufimian: "Stăpâne al meu, oare nu este acela omul lui Dumnezeu, adică săracul ce mi l-ai încredinţat mie? Pentru că văd mari şi minunate lucruri la el: În toate zilele posteşte, gustând târziu numai puţină pâine şi apă, în toate Duminicile se împărtăşeşte cu dumnezeieştile Taine şi în toate nopţile petrece fără somn la rugăciune. Apoi şi oarecare copii de ai noştri multe supărări îi făceau lui, lovindu-l peste obraz, trăgându-l de păr şi cu lături udându-l, iar el pe toate acelea cu bucurie şi blândeţe le răbda".
 Eufimian, auzind acestea, îndată a alergat la căscioara săracului şi, strigându-l prin fereastră de trei ori, n-a auzit răspuns. A intrat înăuntru şi a aflat pe omul lui Dumnezeu cu bunăcuviinţă zăcând mort, având faţa acoperită şi o hârtie strânsă ţinând în mâna dreaptă. Iar când i-a descoperit faţa, a văzut-o strălucită cu darul, ca o faţă de înger. Şi a vrut să ia hârtia aceea din mâna lui şi să vadă ce este scris într-însa, dar n-a putut s-o scoată, de vreme ce mâna o ţinea tare. Deci, degrabă întorcându-se la împărat şi la papă, a zis către dânşii: "Am aflat pe cel pe care îl căutăm! Însă a murit şi ţine o hârtie în mâini, pe care nu ne-o dă".
 Atunci împăratul şi papa au poruncit să gătească un pat de mult preţ şi aşternut frumos; apoi, scoţând din căsuţă sfântul trup al omului lui Dumnezeu, l-au pus pe patul acela cu cinste. După aceea, împăratul cu papa plecându-şi genunchii şi sfintele moaşte sărutându-le, au grăit cu lacrimi către dânsul ca şi către un viu: "Rugămu-ne ţie, robule al lui Hristos, dă-ne hârtia aceasta ca să ştim ce este scris într-însa şi să te cunoaştem pe tine cine eşti". Şi s-a dat din mânăhârtia împăratului şi papei, pe care luând-o, au dat-o lui Aetie, arhivarul bisericii celei mari.
 Făcându-se tăcere mare, a început arhivarul a citi cu mare glas hârtia aceea. Iar când a ajuns până la acel loc unde era scris despre părinţi şi despre mireasă şi pentru inelul şi brâul cel dat de dânsul miresei în cămară, a cunoscut Eufimian pe Alexie, fiul său, şi a căzut pe pieptul lui, cuprinzându-l şi sărutându-l cu dragoste şi cu tânguire strigând: "O, vai mie, fiul meu preaiubit, pentru ce ne-ai făcut nouă astfel? Pentru ce atât de mare mâhnire ne-ai adus nouă? Vai mie, fiul meu, câţi ani în casa aceasta petrecând şi tânguirea părintească văzând-o, nu te-ai arătat pe sineţi, nici ai mângâiat bătrâneţile noastre, fiind în acea amară mâhnire pentru tine! O, vai mie, fiul meu preadorit, dragostea mea, mângâierea sufletului meu, ce voi face acum? Oare pentru moartea ta voi plânge sau pentru aflarea ta voi prăznui?" Şi se tânguia Eufimian nemângâiat, smulgându-şi cărunteţile sale.
 Iar Aglaida, soţia, auzind tânguirile bărbatului şi înştiinţându-se cum că săracul acela care a murit este fiul ei, a deschis uşile cămării sale şi a alergat acolo, smulgându-şi părul despletit şi hainele sale rupându-şi şi spre cer cu umilinţă privind; iar către poporul cel mult strâns, cu rugăminte striga: "Daţi-mi loc, o, popoarelor, daţi-mi loc ca să-mi văd a mea nădejde. Daţi-mi cale ca să-mi văd şi să cuprind pe singurul şi iubitul meu fiu".
 Apoi sosind, s-a aruncat peste cinstitul trup al fiului său, cuprinzându-l cu dragoste sărutându-l şi zicând: "Vai mie, stăpânul meu! Vai, dulcele meu fiu, pentru ce ai făcut aceasta? Pentru ce acest fel de mâhnire ai pus în sufletele noastre? Vai mie, lumina ochilor mei, cum nu te-ai cunoscut de noi atâţia ani, vieţuind împreună cu noi? Cum nu te-ai umilit, auzind totdeauna tânguirile noastre cele amare pentru tine şi nu te-ai arătat nouă?" Asemenea şi mireasa, care petrecea de treizeci şi patru de ani fără de mirele său, purtând haine negre, căzând la sfintele moaşte, izvoare de lacrimi scotea, udând cu dânsele cinstitul trup al iubitului său. Apoi, cu nesăţioasă dragoste sărutându-l, se tânguia cu amar, fiind nemângâiată: "Vai mie! Amar mie!" şi alte multe cuvinte de jale cu umilinţă zicea, încât toţi, pentru tânguirea ei, se porneau spre plângere; şi plângeau toţi împreună, lăcrimând cu părinţii şi cu mireasa.
 După aceea, împăratul şi papa au poruncit ca să ducă patul cu cinstitul trup al omului lui Dumnezeu şi să-l pună în mijlocul cetăţii, ca toţi să-l vadă şi să se atingă de el. Apoi au grăit către popor: "Iată am aflat pe acela ce-l căuta credinţa voastră!" Deci, s-a adunat toată Roma şi se atingeau de sfântul, sărutând sfintele lui moaşte. Şi câţi erau neputincioşi, toţi se tămăduiau. Orbii vedeau, leproşii se curăţau, diavolii din oameni se izgoneau şi orice fel de boli şi neputinţe omeneşti se vindecau desăvârşit prin atingerea de tămăduitoarele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu, Alexie.
 Nişte minuni ca acelea văzând împăratul şi papa, singuri au luat patul acela să-l ducă în biserică, ca să se sfinţească prin atingerea trupului Sfântului Alexie. Iar părinţii şi mireasa, mergând în urmă, plângeau. Şi era atât de multă adunare de oameni care se sârguiau să se atingă de cinstitul trup al sfântului, încât nu era cu putinţă să se ducă patul de strâmtorarea şi înghesuiala poporului. Deci, a poruncit împăratul să se arunce aur şi argint la popor, ca să se dea în lături oamenii de la pat şi astfel să dea cale spre biserică. Însă nimeni nu căuta la aur şi argint, ci fiecare avea dorire să vadă pe omul lui Dumnezeu, să se atingă de el şi să-l sărute. Deci papa sfătuia pe popor să se dea în lături, făgăduindu-le că nu va îngropa îndată sfintele moaşte, ci va aştepta până ce toţi le vor săruta şi se vor sfinţi cu atingerea. Şi abia înduplecîndu-se, s-au retras puţin şi ducând sfintele moaşte în biserica cea mare, le-au lăsat o săptămână ca oricine să se atingă şi să se închine lor.
 Toată săptămâna aceea părinţii şi mireasa sa au şezut în biserică, plângând lângă cinstitele moaşte. Dar împăratul a poruncit să se pregătească o raclă de marmură şi de smaragd şi să o împodobească cu aur, apoi au pus într-însa pe Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu. Şi îndată a izvorât din sfintele moaşte mir cu bună mireasmă şi a umplut racla, încât se ungeau cu acel mir toţi pentru vindecarea tuturor neputinţelor. Şi au făcut îngropare cinstită Sfântului Alexie, omul lui Dumnezeu, slăvind pe Dumnezeu, Cel preamărit şi închinat în Treime.
Sfântul Alexie s-a mutat la cele veşnice în a şaisprezecea calendă a lui aprilie, adică la 17 martie, în anul de la facerea lumii 5919, iar de la întruparea Cuvântului lui Dumnezeu 411, împărăţind în Roma Onorie, pe vremea papei Inocenţiu, iar în Constantinopol ţinând împărăţia Teodosie cel Mic (408-450). Dar peste toţi stăpânind Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Căruia se cuvine slava, în veci. Amin.

Troparul Sfântului Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu
Glasul 8
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Alexie, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu
Glasul 4
Arătatu-Te-ai astăzi...
Preacinstita prăznuire a Preafericitului Alexie săvârşind astăzi, cu dreapta credinţă să-l lăudăm, zicând: bucură-te, podoaba cea desfătată a cuvioşilor!

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-cuvios-alexie-148219.html