La usa milostivirii

La usa milostivirii

(rugaciune catre Maica Domnului)

de Sfantul Ioan Iacob-Hozevitul

  Preasfanta Maica si Fecioara,
  Nadejdea sufletului meu,
  Tu esti a mea mijlocitoare
La Milostivul Dumnezeu.

  De n-ar avea in ceruri lumea
  Rudenie de pe pamant,
  Atunci ar fi pustie viata,
Asemenea unui mormant!

  De nu erai Tu primavara
  A veacului intelenit,
  Ar fi ramas de-a pururi iarna
Si soarele n-ar fi zambit.

  De n-ai fi revarsat Tu zorii
  Peste pamantul adormit,
  Atuncea umbra cea de moarte
Ar fi ramas fara sfarsit.

  Iar astazi, Preacurata Maica,
  Cand toti ne-am abatut la rau,
  De nu Te vei ruga fierbinte
Ne paraseste Fiul Tau!

  Trimite semn de pocainta
  Poporului nedumerit
  Si ada iarasi la credinta
Pe sufletul cel ratacit!

  Dezleaga, Preacurata Maica,
  Catusele celor robiti
  Si daruieste-le rabdare
Crestinilor napastuiti!

Inima se poate schimba

  Inima se poate schimba
de Sf Ioan de Kronstadt

  Inima se poate schimba
de mai multe ori intr-o clipa,

  Inima se poate schimba
de mai multe ori intr-o clipă

  - în bine sau în rău,
  - în credinţă sau necredinţă,
  - în simplitate sau viclenie,
  - în iubire sau ură,
  - îin binefacere sau invidie
- în generozitate sau înavuţire,

  O, ce inconstanţă !
  O, cât de multe ispite!
O, cât de sobri şi atenţi trebuie să fim !

Parmenide din Elea

Parmenide din Elea (cca. 540 i.Hr.)

Se crede ca Parmenide ar fi fost elevul lui Xenophon. In istoria filozofiei antice grecesti Parmenide se afla intre Heraclit si Empedocle. Pe cel dintii, Parmenide il combate vehement (Fragm. 6). Despre viata lui nu stim multe lucruri. Se stie numai ca a jucat un rol inseninat in viata politica a orasului sau natal si ca dupa legile facute de el erau jurati concetatenii sai in fata arhontilor. Parmenide a facut, impreuna cu elevul sau Zenon, o calatorie la Atena, unde, din cauza uriasei lui personalitati, a produs senzatie. Opera sa a fost o poema cu titlul "Adevar si parere" si o lucrare in proza, aparuta - dupa Diels,- cam pe la 480 i.Hr. Cea dintii avea doua parti: Calea adevarului, asadar calea ratiunii ce duce la adevar si Calea pacii ce duce numai la iluzii. Cu aceasta lucrare Parmenide a contribuit la desavirsirea terminologiei filozofice. De asemenea Parmenide mai are meritul de a fi descoperit metoda dialectica. In opera sa se descopera o gindire disjunctiva ca ori-ori, nici-nici, forma silogistica si a dialogului, ceea ce tradeaza faptul ca el a discutat toate problemele pe care le trateaza cu alti ginditori din scoala eleata.
In timp ce de la filozofii antecedenti lui Parmenide nu ne-au ramas din opera lor decit fragmente, de la Parmenide avem texte din care putem - datorita lui Diels - sa reconstituim conceptia filozofica parmenidiana.
1) Ontologia parmenidiana. In centrul filozofiei lui Parmenide se afla ontologia, asadar conceptia acestuia despre existenta (despre ov = fiinta). Parmenide este influentat in conceptia sa ontologica despre existenta de Xenophon si - in sens negativ - de Heraclit, pe care il combate, declarind, impotriva acestuia, ca un proces in devenire nu poate exista, din pricina ca acesta nu poate fi gindit. Existenta este, non-existenta nu este : Nu exista devenire. Multiplicitatea si schimbarea este o parere si neant.
Parmenide era convins ca lumea nu poate fi asa cum ne-o prezinta sensibilitatea. Aceasta din pricina ca parerile pe care ni le mijlocesc simturile sint asa de deosebite, incit nici unele nu pot avea o valabilitate absoluta. Apoi, zice Parmenide, lumea senzoriala se afla intr-o continua schimbare, insa ratiunea, care singura ne poate mijloci cunostinte general-valabile, ca in matematica, are pretentia sa sesizeze temeiul ultim al lumii ca ceva neschimbator. Din imposibilitatea de a cunoaste esenta lumii cu ajutorul simturilor, Parmenide trage concluzia necesara ca aceasta nu poate fi cunoscuta decit cu gindirea pura. Fiinteaza o "Existenta", trebuie sa fiinteze, caci nu poate fi gindit cazul ca aceasta sa nu fiinteze, sa nu poata fi prezenta. Gindirea si existenta corespund "caci nu fara existenta, in care sa fie exprimata gindirea, vei gasi tu gindi-i ea". Gindirea stiintifica se poate raporta numai la existenta, caci adevarata cunoastere este identica cu realitatea. in afara existentei nu poate sa mai fie nimic, fiindca din neexistent nu poate sa urmeze decit tot neexistent, asadar nimic. De aceea nu poate exista o devenire si nici a trecere de la existent la neexistent, din motivul - zice Parmenide - ca aceasta ar presupune si o trecere de la neexistent la existent, iar disparitia, o trecere de la existent la neexistent. Ideea devenirii nu este posibila decit daca cineva accepta neexistenta. Dar fiindca non-existenta este imposibila, caci ea nu poate fi gindita, devenirea nu poate fi acceptata. Devenirea este, pentru acest eleat, numai o inchipuire a omului. Existenta si non-existenta nu pot fi amestecate. Parmenide este stapinit de ideea ca numai existenta este, ca non-existenta nu poate fi. Simmel este de parere ca Parmenide este hipnotizat de conceptul "existenta", in a carui prapastie se cufunda totul ceea ce lucrurile au in afara de faptul ca ele exista, sint asadar toate calitatile prin care lucrurile devin ceva aparte : aceste calitati nu pot fi nimic altceva decit parere si inselare .
Existenta este nedevenita, caci ea n-a putut sa se nasca nici dintr-o existenta, nici dintr-un neexistent; din existenta nu putea sa se nasca, caci atunci ar fi insemnat ca acesteia i-a premers o alta existenta, dar nici din neexistenta, din simplul motiv ca aceasta nu poate fi prezenta. Fiind nedevenita, ea nu are nici inceput si nici sfirsit : ea este eterna si vesnic identica cu sine (Fragm. 8, 29). In afara de existenta nu mai e nimic, asadar nu este decit o existenta, care umple totul, caci ea este un intreg si o unitate, ce nu poate fi impartita. Iar acest intreg e, in chip necesar, marginit, caci "puternica necesitate tine existenta in lanturile granitelor ce o inchid. De aceea existenta nu poate fi nesfirsita, caci ei nu-i lipseste nimic. Daca i-ar lipsi ceva, i-ar lipsi totul" (Fragm. 8, 32). "Dar fiindca exista o granita ultima, ea este desavirsita in toate partile, asemenea unei sfere desavirsite" (Fragm. 8, 42).
Pentru Parmenide existenta este de natura materiala, caci eleatul zice : "Totul este plin de existenta. De aceea tine totul laolalta. Caci existent se loveste de existent". Platon, care a cunoscut opera parmenidiana, este de aceeasi parere. Este si natural acest lucru, fiindca filozofii din aceasta epoca nu s-au putut ridica la forma relationala abstracta dintre subiect si obiect, ci pentru Parmenide exista reprezentari care redau ceea ce este real. La acest ginditor corporalul este identic cu spiritualul, inca nu era descoperit conceptul metafizic pur, suprasenzorial. De aceea conceptul asa de abstract "existent" are caracteristici corporale. Asa se prezentau lucrurile si la antipodul sau, Heraclit, care-si reprezenta Logosul ca fiind foc. Nici la Parmenide, in ontologia acestuia, nu se face distinctie clara intre supra-senzorial si senzorial.
Interesant este ca Parmenide este de parere ca non-existenta este necorporala, fiindca nu poate fi gindita. Non-existenta este identica cu spatiul gol. Existenta acestui spatiu gol este negata cu hotarire de Parmenide. Gomperz afirma ca ginditorul eleat este determinat in aceasta atitudine, fiindca in vremea aceea unii oameni de stiinta greci - pitagoreii - care se ocupau cu problema spatiului si a marimilor spatiale afirmau existenta spatiului gol. Probabil ca cu acestia polemizeaza Parmenide.
Daca Parmenide identifica spatiul gol cu non-existenta, concluzia justa nu putea fi decit aceea ca existenta este nemiscata si neschimbatoare, caci daca totul este plin de existent, fara sa fie posibila macar o fisura, atunci, credea eleatul, miscarea este o imposibilitate. Aceasta si fiindca existenta n-are parti. Concluziile ontologiei parmenidiene duc la interesante concluzii epistemologice si-i determina atitudinea eleatului in fata lumii senzoriale. Daca nu exista nimic in afara de existenta, daca aceasta este nedevenita, netrecatoare, nemiscata si neschimbatoare, atunci lumea asa cum ne-o prezinta simturile este o iluzie. Duse pina la ultimele consecinte rezultatele ontologiei lui Parmenide, acestea trebuie sa sfirseasca prin a pune la indoiala existenta lumii experientei. Caci iata ce zice Parmenide in fragmentul 8 : "De aceea totul este vuiet gol ceea ce muritorii au prins in cuvintele lor, in nebunia ca acestea sint adevarate : devenirea, trecerea sau disparitia, existenta si non-existenta, schimbarea locului si transformarea culorii stralucitoare".
Cu aceste afirmatii Parmenide pune problema originii cunoasterii adevarate. Ca si la inaintasii sai Alcmaion si Heraclit, de la care Parmenide se vede ca a invatat ceva, si la ginditorul eleat se vede ca el face distinctia esentiala intre o cunoastere rationala si alta ce-si are obirsia in simturi. Cunoasterea ce rezulta din activitatea simturilor ii mijloceste omului reprezentari, ce nu-i redau acestuia ceea ce este, ci numai ce pare si prin aceasta omul se situeaza in afara realului. Esenta adevarata a lucrurilor, ce ramine neschimbata si eterna, nu se descopera decit ratiunii. Criteriul adevarat al cunoasterii il reprezinta numai "Logosul". Gindirea rationala duce la cunoasterea adevarului, impresiile senzoriale la parere. Din cele de mai sus trebuie sa spunem ca Parmenide este important: 1) el a introdus in intelegerea existentei conceptul gindirii rationale, contribuind astfel la o conceptie mai inalta despre realitate ; 2) el a recunoscut in Logos o instanta superioara in teoria cunoasterii.
2) Psihologia. Parmenide afirma ca tot ceea ce exista, dupa esenta este acelasi lucru: simburele simplu ce este departe de orice miscare si neschimbator (Fragm. 8, 29) si neimpartit al tuturor lucrurilor. Si Parmenide distinge, cum era parerea comuna despre lume, doua elemente: lumina si intunericul, caldul si recele, focul si pamintul. El considera si pe om din punctul de vedere al acestei impartiri si astfel determina cele doua parti din care este constituit omul in relatia lor reciproca din acelasi punct de vedere. Asa ajunge el la concluzia ca elementul cald (caldul) este temeiul vietii si al rationalului, iar elementul rece (recele), mijlocitorul perceptiilor senzoriale. Caci fiecare element percepe din lumea externa numai ceea ce este inrudit eu el, caldul relatiile intime dintre lucruri, iar recele fenomenele externe. Perceptiile senzoriale sint expuse la inselari grosolane, asa ca, dupa cum spuneam, numai gindirea poate sa produca reprezentari adevarate. De aceea intelepciunea fiecarui om depinde de relatia dintre aceste doua elemente.
3) Conceptia despre lume. In prima parte a operei sale, pe care am amintit-o mai sus, Parmenide trateaza despre adevar, iar in a doua, despre pareri sau, mai corect, despre parerile ratacite ale oamenilor. Aceste pareri-iluzii se intemeiaza pe eroarea ca lumea ar fi intr-o continua schimbare si devenire, asadar se intemeiaza pe non-existenta. Parmenide trateaza in partea a doua a lucrarii sale, ce incepe cu Fragm. 8, 50, numai despre parerile acelora pe care el le-a dovedit a fi false. Deci, ca si marii lui antemergatori, Parmenide subliniaza si el ideea eternitatii materiei originare si constanta cantitativa (la Parmenide si cea calitativa) a acesteia si ceea ce este interesant este ca, in ce priveste indoiala in capacitatea simturilor de a mijloci cunostinte adevarate, Parmenide este de acord cu Heraclit.
Conceptia ontologica parmenidiana este un monism materialist. Si fiindca acest monism nu era in stare sa lamureasca procesul lumii, atunci se pune problema ca, dupa cum observa si J. Burnet, sa fie parasit ori materialismul, ori monismul. Dar, deoarece in gindirea filozofica antesocratica o alta conceptie despre lume decit cea materialista nu era posibila, nu raminea decit o solutie si anume de a renunta la monism si de a accepta mai multe principii. Consecinta aceasta este trasa de filozofii care vor urma. In acest sens ontologia parmenidiana formeaza un punct sau moment botaritor in istoria filozofiei antesocratice.

N. Balca

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-cosmologica/parmenide-elea-71719.html

Imnele

  Imnele 
de Sfantul Simeon Noul Teolog


“ Adanc sunt ranit
de dumnezeiasca dragoste,
suspin, ard neostoit
in cuget si-n inima.

Calatoresc si ard,
Il caut ici si colo,
insa nicaieri nu-L aflu
pe Iubitul sufletului meu.

Privesc peste tot
sa-L aflu pe cel dorit,
insa El, nevazut,
tainic mi Se-ascunde.

si cand, deznadajduit,
ma chinui si jelesc,
deodata’ nainte-mi Se-arata
si pe neasteptate Il zaresc.

Uluit, cu mirare-I privesc
frumusetea, armonia,
necuprinsa Lui slava,
dumnezeiasca si placuta.

Straluceste in adancurile
inimii mele smerite
si lumineaza-mbelsugat
toata chilia.

M-au imbratisat, m-au umplut
negraitul Sau Har,
dragostea si dulceata,
frumusetea si desfatarea Sa.

Din lumina ma-mpartasesc,
partas sunt stralucirii
si chipu-mi e straluminat 
ca al Celui pe care-l doresc.

Si ma fac mai presus
de toate cele zidite,
in slava si-n frumusete, 
in bogatie si-n cinste. “

Cei doi vecini

Un taran cam rau la suflet a gasit intr-o zi pe pasunea sa vaca vecinului. Manios, omul a luat animalul la bataie, dupa care l-a legat si l-a dus inapoi, spunandu-i vecinului sau: 
- Daca mai gasesc o singura data vaca ta la mine-n gradina, sa stii ca o bat si mai rau, ai auzit ? 
A doua zi, insa, vecinul cel dintai gasi si el, in batatura sa, doua oi ale celuilalt, ce se strecurasera printr-o spartura a gardului. S-a apucat omul si a reparat gardul, dupa care a luat frumos oile si le-a dus stapanului lor, celui crud, spunandu-i: 
- Am gasit la mine-n curte doua dintre oile dumitale. Le-am adapat si ti le-am adus acasa. Daca am sa le mai gasesc si alta data in curtea mea, sa stii ca am sa fac la fel: am sa le port de grija si am sa ti le aduc nevatamate. 
- Iti multumesc - i-a raspuns taranul - puteai sa faci la fel ca mine, dar acum imi dau seama ca eu am gresit. Vei vedea ca a doua oara nu se va mai intampla! 
Si, intr-adevar, taranul s-a tinut de cuvant. 
Cand vrei sa-i arati cuiva ca a gresit, nu trebuie sa o faci cu rautate, ci cu blandete si rabdare si, atunci, cu siguranta, vei reusi. 
"Invatatura din constrangere nu e facuta sa ramana, dar cea care patrunde in suflet prin dragoste si bunavointa, aceea ramane acolo pentru totdeauna."


Sursa:http://www.crestinortodox.ro/povestiri-talc/cei-vecini-71541.html

Taina Sfintei Spovedanii

Taina Sfintei Spovedanii
de Parintele Ilie Cleopa

 Taina Sfintei Spovedanii
 O cunoastem din predanii,
 Cat de mare rol anume
Are, pentru-ntreaga lume

 Pentru ea, Mantuitorul
 A vorbit la-ntreg poporul,
 Ca nu este mantuire
Fara de marturisire.

 Pentru ca Hristos ne-nvata,
 Sfintii Apostoli dau povata
 Sa ne spovedim mereu
Slugilor lui Dumnezeu.

 Pentru taina pocaintei
 Au grait, de-asemeni sfintii
 Ei canoane au fixat
Sa ne spovedim curat.

 Si Biserica ne cheama,
 Si ne-nvata ca o mama,
 Si cu multa umilinta
Sa venim la pocainta.

 Pocainta-i taina mare
 Data pentru fiecare
 Pentru drept si pacatos
Care crede in Hristos.

 Pentru tanar si batran
 Pentru sluga si stapan
 Pentru cel de la amvon
Pentru cel ce sta pe tron.

 Pentru turma si pastori,
 Pentru cei din inchisori,
 Pentru cel ce zace-n pat,
Pentru tot cel botezat.

 Si precum ne-nvata Crezul
 Spovedania-i botezul
 Care spala, care curma
Tot pacatul, fara urma.

 De voiti mai mult sa stiti
 In Scriptura sa cititi;
 Veti gasi exemple multe
De-ar fi cine sa le-asculte.

 Oare frate, n-ai vazut
 Pe David cand a cazut,
 Cum s-a spovedit curat
Lui Nathan ce l-a mustrat?

 Chiar si Petru, ravnitorul,
 Si-a tradat Mantuitorul,
 Ba si-n public s-a jurat:
"Nu-l cunosc, cu-adevarat!"

 Iar cand Domnul l-a privit
 Petru, jalnic s-a cait
 Si a plans in toata viata
Umezindu-si zilnic fata.

 Apoi, Pavel, tot la fel
 Nu a plans destul si el?
 Cand pe multi crestini lega
si la Templu-i aducea?

 Si cati sfinti si cuviosi
 N-au iesti din pacatosi?
 Care-au plans si-au suspinat
 Pentru orisice pacat.
 
Tot mereu parintii nostri
 Si parintii dragi ai vostri,
 Post de post se spovedeau
Si mereu se-mpartaseau.

 Ei nu amanau cu anii
 Taina Sfintei Spovedanii,
 Ci faceau cu pregatire
Sfanta lor marturisire.

 Si n-aveau atunci ca noi
 Viata buna, ci nevoi,
 N-aveau carti de rugaciune,
Nici biserici mari si bune.

 N-aveau preoti multi in sate,
 Dar vezi, nici asa pacate,
 Nu cantau ca noi frumos,
Ci traiau dupa Hristos.

 Nu spuneau din gura multe
 Ci doreau mai mult s-asculte,
 Orice vorba, orice sfat
Le primeau cu-adevarat.

Sfantul Ierarh Chiril ,Arhiepiscopul Ierusalimului

Sfântul Ierarh Chiril, Arhiepiscopul Ierusalimului

Sfântul Chiril, născându-se din părinţi dreptcredincioşi şi crescând întru dreapta credinţă, s-a făcut monah pe vremea marelui Constantin (306-337). După aceea, în vremea împărăţiei fiului său Constanţiu (337-361), fericitul Maxim, arhiepiscopul Ierusalimului (333-350), ducându-se din viaţa aceasta la viaţa cea fără de moarte, Sfântul Chiril s-a ridicat în locul lui la scaun şi s-a arătat iscusit apărător al apostoleştilor dogme, cu râvnă biruind eresurile lui Arie, ale lui Macedonie şi ale lui Manent. Pentru această era urât de arhiereii eretici, precum şi de Acachie, arhiepiscopul Cezareei Palestinei, de la care mai pe urmă a suferit şi izgonire.
 În zilele acestui preasfinţit arhiepiscop Chiril s-a făcut în Ierusalim un semn minunat pe cer, în ceasul al treilea din ziua a cincizecea, adică arătarea cinstitei Cruci care, strălucind deasupra Golgotei mai mult decât soarele, s-a întins foarte mult şi a ajuns până la muntele Eleonului. Pentru acea minune Sfântul Chiril a înştiinţat prin scris pe împăratul Constanţiu, sfătuindu-l spre dreapta credinţă. Căci acel împărat, abătându-se din calea dreptei credinţe, a căzut în credinţa cea rea a lui Arie şi ajuta ereticilor, iar celor dreptcredincioşi le făcea rău. Cel mai sus pomenit Acachie, având în ajutor pe împăratul, s-a sculat pentru două pricini împotriva Sfântului Chiril. Întâi, pentru că eresul era mustrat de sfântul, iar al doilea, fiindcă nu voia Chiril să se supună lui. Căci, într-acele vremi, Ierusalimul fiind pustiit şi micşorat de necredincioşii împăraţi şi scaunul arhiepiscopiei Ierusalimului era foarte înjosit sub stăpânirea mitropolitului Cezareei Palestinei.
 Deci preasfinţitul Chiril, văzând că Acachie, mitropolitul Cezareei, este socotit eretic şi de sinodul local al Sfinţilor Părinţi din Sardica, mai înainte biruit, şi nu după canoanele bisericeşti, ci după împărăteasca stăpânire ţinea rânduiala Mitropoliei, nu voia să se supună aceluia, ci încă şi mustra răutatea lui, de vreme ce mai mult ca muncitorii, decât că păstorii, îşi ţinea scaunul.
 Despărţindu-se Sfântul Chiril de Mitropolia Cezareei, voia că scaunul Ierusalimului să fie înaintea celui al Cezareei, ca cel dintâi, de vreme ce Biserica Ierusalimului era maică a tuturor Bisericilor. Şi, pe lângă aceasta, soborul din Sardica care a biruit pe Acachie, a dat începătoria în mâna fericitului Maxim, arhiepiscopul Ierusalimului, care a fost mai înainte de Sfântul Chiril. Deci Acachie, umplându-se de mânia răutăţii, a găsit asupra lui o pricină că aceasta: S-a întâmplat în Ierusalim un an de mare foamete, încât alerga tot poporul la preasfinţitul Chiril, fericitul arhiepiscop, cerând de la dânsul hrană, în nevoia cea de foamete ce venise asupra lor. Iar el, fiind milostiv, şi-a cheltuit toate ale sale, spre hrănirea lor. Dar, de vreme ce s-a lungit acea foamete şi nu era cu ce să hrănească pe oamenii care se topeau de foame, a început sfântul a vinde lucrurile bisericeşti, aurul, argintul şi cele mai scumpe perdele. Cu acel preţ cumpărând grâu, îl împărţea la popor. Şi s-a auzit atunci vestea că o femeie s-ar fi văzut umblând prin cetate, într-o sfinţită îmbrăcăminte bisericească, şi jucând, după obiceiul petrecerilor sale. Întrebând-o de unde a luat acea sfinţită îmbrăcăminte, ea a zis: "Am cumpărat-o din târg, de la cutare neguţător", spunând numele. Iar întrebând pe neguţător, acesta a spus: "Arhiepiscopul mi-a dat-o s-o vând".
 Acele lucruri, dacă au fost adevărate ori nu, nu se pot dovedi însă acea veste a ajuns la mitropolitul Acachie. Deci acela, aflând-o ca o pricină binecuvântată, a adunat sinodul său şi pe fericitul Chiril, ca pe cel ce vinde cele sfinte spre necinstire şi batjocură, l-au judecat a fi vrednic de izgonire. Deci, câştigând putere de la cei de acelaşi eres, a scos ereticul pe cel dreptcredincios, cel fără de canoane, pe Sfântul Chiril, arhiereul cel cu canoane, de pe scaunul lui şi cu sila l-a izgonit din hotarele Ierusalimului.
 Sfântul Chiril s-a dus în Antiohia, după aceea în Tars, la fericitul Silvan, episcopul, şi petrecea la dânsul. Pe acesta, văzându-l greşind puţin în unele dogme ale credinţei, l-a îndreptat şi desăvârşit l-a povăţuit la dreapta credinţă. De acest lucru auzind Acachie, a scris lui Silvan, înştiinţându-l despre lepădarea lui Chiril, ca să-l izgonească de la sine sau să nu-l lase a lucra cele sfinţite. Dar Silvan nu ascultă pe Acachie, pentru că îl ştia pe Sfântul Chiril bărbat dreptcredincios, sfânt şi învăţător, izgonit fără de vină, din răutate şi zavistie, şi de ale cărui învăţături toată mulţimea dreptcredincioşilor se ţinea foarte bine.
 După aceea, făcându-se sinod local în Seleucia, unde se adunaseră o sută cincizeci de episcopi, Acachie susţinea să nu se înceapă sinodul, până ce mai întâi nu va fi izgonit Chiril din sinod, ca un lepădat. La aceasta neînvoindu-se mulţi episcopi, Acachie s-a despărţit de ei şi s-a dus la Constantinopol, la Eudoxie, patriarhul arian, şi la împăratul Constanţiu şi clevetea asupra episcopilor care se adunaseră în Seleucia, numind acel sinod local adunare de oameni pierzători, care nu spre folos, ci spre vătămarea bisericească s-ar fi adunat. Şi mai vârtos a pornit pe împăratul spre minie împotriva Sfântului Chiril, zicând că un veşmânt mai scump, ţesut cu aur - pe care fericitul întru pomenire, marele Constantin, îl dăduse lui Macarie, arhiepiscopul Ierusalimului (314-333) ca să se îmbrace cu el când săvârşeşte taina Botezului -, Chiril l-a vândut în târg şi a ajuns la un om care face jocuri în privelişte. Deci împăratul, mâniindu-se, a condamnat pe Sfântul Chiril la surghiunie.
 După câtăva vreme, murind împăratul Constanţiu, a luat împărăţia Iulian Paravatul (361-363), care la început s-a prefăcut dreptcredincios şi bun. Căci toate judecăţile lui Constanţiu stricându-le, eliberă de la surghiun pe toţi episcopii cei dreptcredincioşi care se izgoniseră de Constanţiu. Atunci şi Sfântul Chiril, fiind întors de la pedeapsă, iarăşi şi-a luat scaunul său. Iar după ce Iulian s-a întărit la împărăţie, s-a lepădat de Hristos şi a dăruit iudeilor mare libertate, poruncindu-le acelora ca în Ierusalim, în locul bisericii lui Solomon, să-şi zidească biserică nouă, ajutându-le cu dăjdiile poporului care se dau împăratului.
 Începându-se lucrul acela de Dumnezeu urât, Sfântul Chiril ca un prooroc grăia către ai săi, că se vor împlini cu adevărat cuvintele lui Hristos, căci nu va rămâne piatră pe piatră. Ba încă se ruga Stăpânului Hristos ca să nu lase pe vrăjmaşii Săi să ducă la săvârşire lucrul început şi degrabă să le curme izvodirea lor şi să le strice sfatul. Şi a auzit Domnul rugăciunea robului Său, iar prooroceştile lui cuvinte cele grăite le-a adus la împlinire fără de zăbavă. Pentru că într-o noapte s-a făcut mare cutremur de pământ şi a surpat temelia, dar nu numai acele pietre pe care atunci iudeii le puseseră, ci şi cele mai de demult, pe care cândva Solomon le întemeiase, împreună cu cealaltă nouă zidire; şi ca pe nişte praf le-a vânturat de la locul acela, cu dumnezeiasca putere cea nevăzută.
 După ce s-a făcut ziuă, mulţi s-au adunat acolo, mirându-se de minunea ce se făcuse. Apoi, gândind iudeii să se apuce de lucrul acela, deodată a căzut foc din cer şi a ars toate uneltele cele de lucru şi frică mare a cuprins pe toţi iudeii. Iar în noaptea următoare semnul Sfintei Cruci s-a arătat pe hainele iudeilor, care nicidecum nu puteau să se şteargă sau să se spele. După acea minune, Sfântul Chiril, a cărui proorocie s-a împlinit, a fost izgonit iarăşi din scaun. După dânsul, precum se pare, Chiriac a ocupat scaunul sfântului, care mai înainte, în iudaism, se numea Iuda şi care a arătat cinstita Cruce Sfintei împărătese Elena; iar din Sfântul Botez s-a numit Chiriac.
 Deci, după izgonirea Sfântului Chiril, puţină vreme ocupând scaunul Ierusalimului, a pătimit pentru Hristos de la Iulian călcătorul de lege, precum se scrie despre dânsul în 28 de zile ale lui octombrie. Iar după ce a pierit cel fărădelege, Sfântul Chiril iarăşi şi-a primit scaunul său. Apoi, după câtăva vreme, arienii iarăşi întărindu-se pe vremea împărăţiei lui Valens (364-378), Sfântul Chiril a fost izgonit a treia oară pentru dreapta credinţă, pentru că foarte mult se împotrivea ereticilor, biruindu-i prin dreapta credinţă. Iar după ce a pierit rău Valens împăratul cel răucredincios, iar Teodosie cel Mare a primit după dânsul împărăţia (379-395), Sfântul Chiril s-a întors la scaunul său cu cinste şi a stat pe dânsul opt ani netulburat şi, bine păstorind Biserica lui Hristos şi lăsând scrieri folositoare Bisericii, s-a odihnit întru Domnul.
Troparul Sfantului Chiril al Ierusalimului, glasul 8
 Ai fost văzut în Sion înveșmântat în straie cuvioase, precum un strălucit stâlp al credinței apostolești, te-ai făcut moștenitor al harului lor, ai adus lumii la cunoștință învățăturile lor cucernice și ai răspândit înțelepciunea lor. O, Sfinte Chiril, Părinte și Ierarhe, roagă-te pentru noi.
Troparul Sfantului Chiril al Ierusalimului, glasul 4
 Îndreptător credinței și chip blândeților, învățator înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sarăcia cele bogate. Părinte ierarhe Chiril, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Sedealnă, glasul 8, Pe înțelepciunea și Cuvântul…
Cu înțelepciunea Cuvântului îmbogățindu-te, ai dat afară râurile învățăturilor vieții și ai adăpat tot cugetul celor binecredincioși; și, cu toaig dumnezeiesc păstoridu-ți turma, ai hrănit-o în dumnezeiasca livadă a cunoștinței. Pentru aceasta, te lăudăm ca pe un păstor și mare învățător și apărător al credinței, ierarhe Chirile, strigând: Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greșeli celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta.


Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-chiril-arhiepiscopul-ierusalimului-148253.html

Despre avorturi

Despre avorturi
de arhimandrit Cleopa Ilie

Oare mamă să mai fie
Aceea ce-şi omoară fiii?
Care fiară vreodată
Şi-a omorât a sa fată?

Nici o fiară, tu să ştii,
Nu-şi omoară ai săi fii,
Numai mama cea creştină
S-a făcut ca o haină.

Este mai rea ca o fiară,
E de plâns şi de ocară
Că ea îşi omoară fiii
Şi este vas al urgiei.

A lui Dumnezeu urgie
O va munci pe vecie
Că pe pruncii ei cei vii
Ea i-a dat la căsăpii.

Pe la doctori i-a ucis,
Cu gheena ea s-a aprins
Că nevinovaţii prunci
I-a supus la grele munci

Spre a fi tăiaţi bucăţi
Şi aruncaţi prin găleţi.
Vai şi-amar de-acele mame
Ce şi-au mâncat a lor carne.

Nu carne de dobitoc
Care se frige la foc,
Ci carne de oameni vii,
De nevinovaţi copii.

Să ştiţi voi, mame nebune,
Că altfel nu vă pot spune,
Care-avorturi aţi comis,
De două ori aţi ucis.

Nevinovaţilor prunci
Le-aţi dat îndoite munci;
Trupul lor nevinovat
În cuţit l-aţi aruncat.

Sufletul lor chinuit
De lumină l-aţi lipsit,
Că botez n-au apucat
Şi-n lumină n-au intrat.

Iar în ziua de apoi
Ei vă vor pârâ pe voi,
Că de viaţă i-aţi lipsit
Şi raiul n-au moştenit.

Iar când voi o să muriţi
Iadul o să-l moşteniţi.
Plângeţi acum cu amar
Ca să scăpaţi de tartar.

Cat mai este vreme-acum
Mergeţi la duhovnic bun,
Cu lacrimi să vă căiţi
Şi să vă mărturisiţi,

C-aţi ucis pe-ai voştri fii
Şi i-aţi omorât de vii,
Cu moartea cea mai amară
Voi i-aţi scos din viaţă afară.

Pruncii cei nevinovaţi
Stau în beznă aruncaţi,
Căci mămica lor haină
N-a vrut să le dea lumină.

Dumnezeu la început,
Pe Eva când a făcut,
Cu un nume tăinuit
"Viaţă" pe ea a numit.

Şi i-a spus copii să nască,
Cu-al ei lapte să-i hrănească,
În dureri să nască fii,
Spre-a fi mamă celor vii.

Iar voi, mamelor nebune,
Moarte semănaţi în lume,
Din a dracilor povaţă
Omorâţi şi nu daţi viaţă.

Diavolul uşor vă-nşeală
Şi vă prinde cu momeală,
Căci acela la-nceput
Omorâtor s-a făcut.

Iară voi lui aţi urmat,
Săvârşind mare păcat,
Omorând pruncii de vii,
Ducându-i la căsăpii.

N-aţi fost voi izvor de viaţă,
Ci spre moarte-aţi fost povaţă.
N-aţi voit să naşteţi prunci
Şi veţi primi grele munci.

De aceea voi să ştiţi:
Nu puteţi femei să fiţi,
Nu sunteţi femei de seamă,
De nu vreţi să fiţi şi mamă.

Ori păziţi voi fecioria
Şi lăsaţi căsătoria,
Spre a fi femei alese
Şi a Domnului mirese.

De nu-ţi place fecioria,
Să iubeşti căsătoria,
Să duci sarcina de mamă,
Să fii femeie de seamă.

Să nu te faci roaba plăcerii
Şi unealta desfrânării,
Ci a naşterii durere
Să o primeşti cu plăcere.

Că pedeapsă vei avea
Şi de iad nu vei scăpa
Porunca de n-o păzeşti
Şi de naşteri te fereşti.

A te mântui doreşti,
Durerea să o primeşti.
Durerea-ţi aduce ţie
Cereasca împărăţie.

De-ai ucis băiat sau fată
Ce ar fi trăit odată
Poate ar fi fost un om vestit
Ce pe mulţi ar fi izbăvit.

Poate-un împărat sau domn
Sau vreun sfânt sau mare om,
Care, de s-ar fi rugat,
Suflete ar fi salvat,

Pe mulţi ar fi mântuit,
Chiar din focul cel cumplit,
Pe mulţi ar fi ajutat
Să aibă sufletul curat,

Iar de-ar fi fost el un sfânt
Şi om tare la cuvânt,
Prin ale sale cuvinte
Pe mulţi lumina la minte,

Spre-a întoarce la lumină
Şi la veşnica odihnă,
Şi a le fi spre lămurire
Spre veşnica fericire.

Mamă, mamă blestemată,
Ai gândit tu vreodată,
Când îţi ucideai copiii,
Că aceştia au să-nvie

În ziua cea de apoi,
Când vom învia şi noi,
Şi-au să-ţi ceară socoteală
Pentru moartea lor amară?

Pentru că tu i-ai ucis
Şi-n întuneric i-ai trimis.
Atunci ei te vor mustra
Şi-aşa te vor întreba:

"Cum ai îndrăznit tu, mamă,
Mamă cu inimă de-aramă,
Ca să ne ucizi pe noi
Şi să ne dai la gunoi?

N-ai gândit tu oare-atunci
Că în iad sunt grele munci
Pentru cei rău ucigaşi
Care ucid copilaşi?

N-ai crezut că vede Domnul
Tot ceea ce face omul?"
Vei da seamă ce-ai făcut
Şi câţi copii ai crescut.

Ai ales numai plăcerea
Şi ai ocolit durerea,
Dar la judecată atunci
O să ai amare munci.

Şi pentru a ta plăcere
Tu vei merge în durere
Şi-a lui Dumnezeu mânie
Te va duce la pieire,

În iad te vei osândi,
Munca o vei dobândi,
De nu te vei pocăi
Şi nu te vei spovedi.

Xenophon din Kolophon

SCOALA ELEATA (cca. 570 - 480 i.Hr.)
Xenophon din Kolophon

Inainte de Pitagora un alt ganditor grec a dus spiritul ionic de la rasarit la apus. Si acesta a fost o mare personalitate filozofica-morala, influentat puternic de conceptia unui Anaximandru si de catre valul puternic de misticism, ce invadase in sec. VI i.Hr. Elada si a entuziasmat spiritele. Totusi deosebirea dintre aceste doua personalitati este atat de mare, incat aproape nu ne vine sa credem ca ei au trait in acelasi veac. Este vorba despre Pitagora si Xenophon. Chiar si evolutia vietii acestuia din urma este cu totul deosebita de a lui Pitagora. In jurul anului 540 i.Hr., sau cativa ani mai devreme, Xenophon paraseste orasul sau natal, pentru a se salva de sub stapanirea persanului Harpagon, care pusese stapanire pe acest oras, si pentru a-si cauta o alta patrie in apus. El trece prin Sicilia, Messina de astazi, si se indeletniceste cu meseria de rapsod, pana cand intemeierea coloniei Elea il atrage aici. Xenophon este astfel o figura de rapsod, care colinda Grecia, recitindu-si poeziile sale cu caracter religios-moral si expunandu-si filozofia sa pe la curtile printilor si prin pietele oraselor. El a scris, pe langa multe elegii, o lucrare cu caracter filozofic "Despre natura".
Calatoriile si spiritul critic cu care era inarmat Xenophon au facut ca acesta sa-si adune imense cunostinte si sa priveasca cu ochii unui ascutit simt critic problemele pe care le punea veacul in care traia. De aceea, chiar de la inceput, trebuie sa spunem ca acest filozof-rapsod este important din doua puncte de vedere in istoria filozofiei grecesti. Mai intai este important fiindca este cel dintai ginditor grec care se revolta impotriva "cultului muschilor", ce era asa de apreciat la grecii antici si afirma cu hotarire ca nu muschii si oasele invingatorilor olimpici, care minuneaza poporul, ci numai intelepciunea si dreptatea asigura bunastarea orasului (Fragm. 2). De asemenea, el se revolta si impotriva conceptiei religioase a poetilor dinaintea lui. De aceea el zice : "Homer si Hesiod au poetizat la zei totul ceea ce la oameni este considerat a fi rusine si nedemn : hotia, adulterul si inselatoria" (Fragm. 11). Din aceasta pricina el combate cu multa ironie antropomorfismul religios naiv al acestora, care nu se rusineaza a intuneca mintea oamenilor cu fabule si mituri. Impotriva oricarei incercari de a antropomorfiza ideea de Dumnezeu, Xenophon zice : "Zeii vostri nu exista - le zice el concetatenilor sai - caci zeii nu pot avea slabiciunile omenesti". "Omul isi inchipuie Divinitatea dupa chipul si asemanarea sa, iar daca boii, caii, leii ar avea miini si ar putea picta, atunci caii ar picta zei care ar fi asemenea cailor, iar boii ar picta zei asemenea boilor" (Fragm. 167). "Etiopienii isi inchipuie pe zeii lor negri, pe cand tracii ii inchipuie cu ochii albastri si cu parul rosu" (Fragm. 16). Concluzia lui Xenophon este ca zeii sunt simple creatii ale omului.
Pe acest eleat il preocupa problema temeiului ultim al lucrurilor. Si el ajunge la concluzia ca acest temei ultim trebuie sa fie neschimbator. Din aceasta pricina, Xenophon nu impartaseste parerea inaintasilor sai ca acesta ar fi material. Influentat de conceptia lui Anaximandru, Xenophon ajunge la concluzia ca natura este o unitate absoluta. "Ori in ce parte s-a intors spiritul meu, el s-a contopit in aceeasi natura universala", caci "universul in a sa vesnica existenta, suspendat de toate partile, s-a impreunat cu mine ca o singura fiinta ce are aceeasi esenta", zice Xenophon. Din acest motiv, Aristotel il lauda, ca fiind cel dintai monist intre filozofii eleati.
Aruncandu-si ochii in spatiile cosmice, Xenophon numeste acest "Unul" cu numele de Dumnezeu, cum ne relateaza acelasi Aristotel. Acest Dumnezeu se retrage din cercul frivol al politeismului vulgar intr-un transcendent al unei fiinte de necuprins si de neasemuit. Unul este Dumnezeu, striga profetul filozof : Unul care nu se aseamana nici cu muritorii si nici cu gindirea. Spiritualitatea sa nu este de nimic tarmurita. El este numai vaz, numai gandire, numai auz si cu spiritualitatea ratiunii sale conduce el totul intr-o vesnica usurinta.
Acest Unul, despre care vorbeste Xenophon, este vesnic nedevenit si de aceea el este netrecator, caci tot ceea ce este trecator e sortit apunerii. El este Divinitatea, care, dainuind intr-o liniste majestuoasa, conduce si stapineste "prin puterea de gandire a spiritului" lumea in toate partile ei. Universul si Divinitatea sunt la Xenophon identice, de aceea Divinitatea este puterea care guverneaza lumea. Cum spuneam mai sus, Xenophon afirma cu hotarare ca puterea acestei divinitati nu este de nimic tarcuita, ceea ce inseamna ca nu poate fi decat o singura Divinitate si nu mai multe. Aceasta este peste tot la fel, asadar ea este in partile ei la fel organizata. "Ea vede totul, gindeste totul si aude totul", zice Xenophon. Divinitatea ramane vesnic neschimbata in linistea ei majestuoasa.
"El ramane mereu in acelasi loc si nemiscat 
Nimic nu-l poate determina ca sa se miste aici sau acolo ;
Caci fara de nici o oboseala conduce el universul numai prin
puterea gandirii spiritului sau", zice Xenophon.
In istoria filozofiei s-a nascut o controversa in jurul problemei daca Xenophon este panteist ori monoteist. Aceasta controversa n-are nici un obiect, caci Xenophon accentueaza unicitatea Divinitatii, numai in opozitie cu politeismul popular al timpului sau. El este panteist, desi unele afirmatii lasa sa se intrevada ca Divinitatea ar putea fi si o persoana. La Xenophon este vorba despre un panteism metafizic.
Xenophon este cel dintai ganditor grec antic care, prin distrugatoarea sa critica la adresa politeismului si prin geniala sa conceptie despre Unul-Divinitate, a deschis calea spre intelegerea existentei metafizice a lui Dumnezeu. Ideile acestui vechi filozof al religiei vor influenta si pe unii Parinti ai Bisericii.
La Xenophon avem de-a face cu o conceptie inalta despre Divinitate. Dar cu toate acestea nu trebuie sa pierdem din vedere ca intre metafizica si fizica lui nu este nici o legatura organica. Divinitatea este la acest colophonian identica cu arhe; aceasta Divinitate este nu numai nedevenita, ci si nemiscata si neschimbatoare. Dar atunci se pune intrebarea: cum a putut sa produca lumea si procesul acesteia, fiindca lui Xenophon nu-i trece prin gand sa nege procesul lumii externe ? Cum se intampla aceasta daca Divinitatea ramane intr-o eterna liniste si nemiscare ? Colofonianul este drept ca, cu teoria lui, a accentuat o latura in esenta temeiului originar al lumii si prin aceasta el a devenit pregatitorul drumului pe care vor merge filozofii eleati.


Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-cosmologica/xenophon-kolophon-71720.html

Cel ce inseala

Cu mult timp in urma, a trait un boier tare bun. Intr-o zi, l-a chemat la el pe un taran si i-a spus: 
- Uite, omule, fiindca stiu ca familia ta o duce destul de greu, vreau sa te ajut. Iti dau de munca si te platesc foarte bine. Vrei sa lucrezi pentru mine? 
- Sigur, boierule - a raspuns omul bucuros - ce trebuie sa fac ? 
- Sa-mi construiesti o casa, la marginea padurii. 
Taranul a plecat bucuros si, chiar din acea zi, s-a apucat de treaba. Boierul ii dadea bani pentru tot ce trebuia sa cumpere. Insa omul ce si-a spus ? "E, si asa nu ma vede, ce-ar fi sa-l insel ?!"
Si, in loc sa faca totul asa cum ar fi trebuit, a inceput sa cumpere lucruri ieftine si proaste si sa cheltuiasca banii ce ii ramaneau. Cand a terminat, casa arata tare frumos pe dinafara, dar taranul stia ca n-o facuse bine si ca, destul de repede, ea se va strica. 
Cand i-a aratat casa boierului, acesta i-a spus: 
- Fiindca stiu ca tu si familia ta locuiti intr-o cocioaba mica, iti fac cadou aceasta casa. De-aia te-am lasat pe tine sa o construiesti si ti-am spus acum, la sfarsit, tocmai pentru ca bucuria voastra sa fie mai mare. 
Acum si-a dat seama omul de greseala sa. A vrut sa-l insele pe altul si, de fapt, singur s-a inselat. Daca ar fi fost cinstit si si-ar fi vazut de treaba, si-ar fi facut un bine lui si familiei sale. Acum, insa, parerile de rau nu mai puteau indrepta nimic. 
In sinea lui, omul s-a jurat sa nu mai insele niciodata pe nimeni. 
"Dupa cum ne purtam noi cu aproapele, asa se va purta Dumnezeu cu noi."


Sursa:http://www.crestinortodox.ro/povestiri-talc/cel-insala-71542.html

Apostolii

 Apostolii
de Parintele Ilarion Argatu

Andrei, Petru fura frati,
Ioan, Iacob, tot la fel.
Ei de-un gand au fost purtati,
De-o credinta si de-un tel.

Filip, Toma si Matei,
Iacob, Simon si Tadeu,
Cum si un Vartolomeu
Si cu Iuda omul rau.

Pe acestia i-a ales
Ca sa-I fie lui urmasi.
Si tot roade au cules,
Far’de Iuda cel vrajmas.

Acel Iuda, cel vandut,
Moartea-n salcii si-a gasit,
Dupa fapta ce-o facu
Pe Iisus de-a rastignit.

Iar in locu-i a ales
Pe Matei, l-a tras la sorti,
Precum duhul l-a ales
Ca sa bata pe la porti.

Si cu toii au plecat
Prin cea lume de-au vestit
Pe Iisus cel inviat
Care-n ceruri s-a suit.                                                                                                                                

Si sfarsitul de martir
L-au luat cu totii-n sir.

Minciuna

 Minciuna
de Parintele Ilarion Argatu

Nu, minciuna niciodata
Sa n-o spui, copil iubit,
Ca satana vine-ndata
Si-al tau suflet l-a rapit.

Ca minciuna ca atare
Este-a lui precum s-a spus,
Adevarul e mai tare
Si cu el este Iisus.

De Iisus de ai iubire
Adevarul vei vorbi,
La Iisus o rasplatire
Multa tu vei dobandi.

C-adevarul da lumina
Nu roseste niciodata,
Doar minciuna te intina
Si ti-e fata tot patata.

Si minciuna de-o iubesti,
Il iubesti tu pe satan,
Si in iad te pomenesti
Unde-i chinul cel amar.

Sfantul Duh(II)

  Sfantul Duh
  (II)
de Parintele Ilarion Argatu

O putere minunata
Sfantul Duh in lume este.
Ca-ntru El in lumea toata
Viata se salasluieste.

Da suflarea-n mic si mare,
O mentine cat voieste,
Da si zel si-mbarbatare
Pana floarea se-nfloreste.

Intru El frumosu-n lume
Se-mplineste inspre slava,
Lui Hristos si al lui nume
Cel ce-I vesnic, o podoaba.

Intru el credinta creste
Si Biserica se-nalta
Omul bun se mantuieste,
Cerul nou ii da povata.

De aceea cu slavire
Azi se canta pogorarea,
Cand cu limbi de foc inseamna
Pe apostolii de seama.

Padurea Mociar *Transilvania

Padurea Mociar (Transilvania)

CAI DE ACCES
*Pe DJ 153 C,in estul orasului Bistrita ,pe teritoriul comunei Solovastru si respectiv Gurghiu

Padurea reprezinta un interes stiintific deosebit datorita varstei sterjarilor care au intre 400 si 500 de ani cu diametre medii cuprinse intre 1,5-2m si ialtimi de 23m .Vitalitatea arborilor este redusa ,are fructificatie la intervale de 10-15 ani ,avand semintele sterile ,majoritatea arborilor fiind uscati .Fauna este caracteristica padurilor de stejar din zonele colinare.

Bibliografie:"Transilvania-Trasee turistice in zonele naturale de recreere
si agrement din Transilvania-Mandri de Romania"

18 Februarie 2015

Foto:Wikimedia Commons