Parmenide din Elea (cca. 540 i.Hr.)
Se crede ca Parmenide ar fi fost elevul lui Xenophon. In istoria filozofiei antice grecesti Parmenide se afla intre Heraclit si Empedocle. Pe cel dintii, Parmenide il combate vehement (Fragm. 6). Despre viata lui nu stim multe lucruri. Se stie numai ca a jucat un rol inseninat in viata politica a orasului sau natal si ca dupa legile facute de el erau jurati concetatenii sai in fata arhontilor. Parmenide a facut, impreuna cu elevul sau Zenon, o calatorie la Atena, unde, din cauza uriasei lui personalitati, a produs senzatie. Opera sa a fost o poema cu titlul "Adevar si parere" si o lucrare in proza, aparuta - dupa Diels,- cam pe la 480 i.Hr. Cea dintii avea doua parti: Calea adevarului, asadar calea ratiunii ce duce la adevar si Calea pacii ce duce numai la iluzii. Cu aceasta lucrare Parmenide a contribuit la desavirsirea terminologiei filozofice. De asemenea Parmenide mai are meritul de a fi descoperit metoda dialectica. In opera sa se descopera o gindire disjunctiva ca ori-ori, nici-nici, forma silogistica si a dialogului, ceea ce tradeaza faptul ca el a discutat toate problemele pe care le trateaza cu alti ginditori din scoala eleata.
In timp ce de la filozofii antecedenti lui Parmenide nu ne-au ramas din opera lor decit fragmente, de la Parmenide avem texte din care putem - datorita lui Diels - sa reconstituim conceptia filozofica parmenidiana.
1) Ontologia parmenidiana. In centrul filozofiei lui Parmenide se afla ontologia, asadar conceptia acestuia despre existenta (despre ov = fiinta). Parmenide este influentat in conceptia sa ontologica despre existenta de Xenophon si - in sens negativ - de Heraclit, pe care il combate, declarind, impotriva acestuia, ca un proces in devenire nu poate exista, din pricina ca acesta nu poate fi gindit. Existenta este, non-existenta nu este : Nu exista devenire. Multiplicitatea si schimbarea este o parere si neant.
Parmenide era convins ca lumea nu poate fi asa cum ne-o prezinta sensibilitatea. Aceasta din pricina ca parerile pe care ni le mijlocesc simturile sint asa de deosebite, incit nici unele nu pot avea o valabilitate absoluta. Apoi, zice Parmenide, lumea senzoriala se afla intr-o continua schimbare, insa ratiunea, care singura ne poate mijloci cunostinte general-valabile, ca in matematica, are pretentia sa sesizeze temeiul ultim al lumii ca ceva neschimbator. Din imposibilitatea de a cunoaste esenta lumii cu ajutorul simturilor, Parmenide trage concluzia necesara ca aceasta nu poate fi cunoscuta decit cu gindirea pura. Fiinteaza o "Existenta", trebuie sa fiinteze, caci nu poate fi gindit cazul ca aceasta sa nu fiinteze, sa nu poata fi prezenta. Gindirea si existenta corespund "caci nu fara existenta, in care sa fie exprimata gindirea, vei gasi tu gindi-i ea". Gindirea stiintifica se poate raporta numai la existenta, caci adevarata cunoastere este identica cu realitatea. in afara existentei nu poate sa mai fie nimic, fiindca din neexistent nu poate sa urmeze decit tot neexistent, asadar nimic. De aceea nu poate exista o devenire si nici a trecere de la existent la neexistent, din motivul - zice Parmenide - ca aceasta ar presupune si o trecere de la neexistent la existent, iar disparitia, o trecere de la existent la neexistent. Ideea devenirii nu este posibila decit daca cineva accepta neexistenta. Dar fiindca non-existenta este imposibila, caci ea nu poate fi gindita, devenirea nu poate fi acceptata. Devenirea este, pentru acest eleat, numai o inchipuire a omului. Existenta si non-existenta nu pot fi amestecate. Parmenide este stapinit de ideea ca numai existenta este, ca non-existenta nu poate fi. Simmel este de parere ca Parmenide este hipnotizat de conceptul "existenta", in a carui prapastie se cufunda totul ceea ce lucrurile au in afara de faptul ca ele exista, sint asadar toate calitatile prin care lucrurile devin ceva aparte : aceste calitati nu pot fi nimic altceva decit parere si inselare .
Existenta este nedevenita, caci ea n-a putut sa se nasca nici dintr-o existenta, nici dintr-un neexistent; din existenta nu putea sa se nasca, caci atunci ar fi insemnat ca acesteia i-a premers o alta existenta, dar nici din neexistenta, din simplul motiv ca aceasta nu poate fi prezenta. Fiind nedevenita, ea nu are nici inceput si nici sfirsit : ea este eterna si vesnic identica cu sine (Fragm. 8, 29). In afara de existenta nu mai e nimic, asadar nu este decit o existenta, care umple totul, caci ea este un intreg si o unitate, ce nu poate fi impartita. Iar acest intreg e, in chip necesar, marginit, caci "puternica necesitate tine existenta in lanturile granitelor ce o inchid. De aceea existenta nu poate fi nesfirsita, caci ei nu-i lipseste nimic. Daca i-ar lipsi ceva, i-ar lipsi totul" (Fragm. 8, 32). "Dar fiindca exista o granita ultima, ea este desavirsita in toate partile, asemenea unei sfere desavirsite" (Fragm. 8, 42).
Pentru Parmenide existenta este de natura materiala, caci eleatul zice : "Totul este plin de existenta. De aceea tine totul laolalta. Caci existent se loveste de existent". Platon, care a cunoscut opera parmenidiana, este de aceeasi parere. Este si natural acest lucru, fiindca filozofii din aceasta epoca nu s-au putut ridica la forma relationala abstracta dintre subiect si obiect, ci pentru Parmenide exista reprezentari care redau ceea ce este real. La acest ginditor corporalul este identic cu spiritualul, inca nu era descoperit conceptul metafizic pur, suprasenzorial. De aceea conceptul asa de abstract "existent" are caracteristici corporale. Asa se prezentau lucrurile si la antipodul sau, Heraclit, care-si reprezenta Logosul ca fiind foc. Nici la Parmenide, in ontologia acestuia, nu se face distinctie clara intre supra-senzorial si senzorial.
Interesant este ca Parmenide este de parere ca non-existenta este necorporala, fiindca nu poate fi gindita. Non-existenta este identica cu spatiul gol. Existenta acestui spatiu gol este negata cu hotarire de Parmenide. Gomperz afirma ca ginditorul eleat este determinat in aceasta atitudine, fiindca in vremea aceea unii oameni de stiinta greci - pitagoreii - care se ocupau cu problema spatiului si a marimilor spatiale afirmau existenta spatiului gol. Probabil ca cu acestia polemizeaza Parmenide.
Daca Parmenide identifica spatiul gol cu non-existenta, concluzia justa nu putea fi decit aceea ca existenta este nemiscata si neschimbatoare, caci daca totul este plin de existent, fara sa fie posibila macar o fisura, atunci, credea eleatul, miscarea este o imposibilitate. Aceasta si fiindca existenta n-are parti. Concluziile ontologiei parmenidiene duc la interesante concluzii epistemologice si-i determina atitudinea eleatului in fata lumii senzoriale. Daca nu exista nimic in afara de existenta, daca aceasta este nedevenita, netrecatoare, nemiscata si neschimbatoare, atunci lumea asa cum ne-o prezinta simturile este o iluzie. Duse pina la ultimele consecinte rezultatele ontologiei lui Parmenide, acestea trebuie sa sfirseasca prin a pune la indoiala existenta lumii experientei. Caci iata ce zice Parmenide in fragmentul 8 : "De aceea totul este vuiet gol ceea ce muritorii au prins in cuvintele lor, in nebunia ca acestea sint adevarate : devenirea, trecerea sau disparitia, existenta si non-existenta, schimbarea locului si transformarea culorii stralucitoare".
Cu aceste afirmatii Parmenide pune problema originii cunoasterii adevarate. Ca si la inaintasii sai Alcmaion si Heraclit, de la care Parmenide se vede ca a invatat ceva, si la ginditorul eleat se vede ca el face distinctia esentiala intre o cunoastere rationala si alta ce-si are obirsia in simturi. Cunoasterea ce rezulta din activitatea simturilor ii mijloceste omului reprezentari, ce nu-i redau acestuia ceea ce este, ci numai ce pare si prin aceasta omul se situeaza in afara realului. Esenta adevarata a lucrurilor, ce ramine neschimbata si eterna, nu se descopera decit ratiunii. Criteriul adevarat al cunoasterii il reprezinta numai "Logosul". Gindirea rationala duce la cunoasterea adevarului, impresiile senzoriale la parere. Din cele de mai sus trebuie sa spunem ca Parmenide este important: 1) el a introdus in intelegerea existentei conceptul gindirii rationale, contribuind astfel la o conceptie mai inalta despre realitate ; 2) el a recunoscut in Logos o instanta superioara in teoria cunoasterii.
2) Psihologia. Parmenide afirma ca tot ceea ce exista, dupa esenta este acelasi lucru: simburele simplu ce este departe de orice miscare si neschimbator (Fragm. 8, 29) si neimpartit al tuturor lucrurilor. Si Parmenide distinge, cum era parerea comuna despre lume, doua elemente: lumina si intunericul, caldul si recele, focul si pamintul. El considera si pe om din punctul de vedere al acestei impartiri si astfel determina cele doua parti din care este constituit omul in relatia lor reciproca din acelasi punct de vedere. Asa ajunge el la concluzia ca elementul cald (caldul) este temeiul vietii si al rationalului, iar elementul rece (recele), mijlocitorul perceptiilor senzoriale. Caci fiecare element percepe din lumea externa numai ceea ce este inrudit eu el, caldul relatiile intime dintre lucruri, iar recele fenomenele externe. Perceptiile senzoriale sint expuse la inselari grosolane, asa ca, dupa cum spuneam, numai gindirea poate sa produca reprezentari adevarate. De aceea intelepciunea fiecarui om depinde de relatia dintre aceste doua elemente.
3) Conceptia despre lume. In prima parte a operei sale, pe care am amintit-o mai sus, Parmenide trateaza despre adevar, iar in a doua, despre pareri sau, mai corect, despre parerile ratacite ale oamenilor. Aceste pareri-iluzii se intemeiaza pe eroarea ca lumea ar fi intr-o continua schimbare si devenire, asadar se intemeiaza pe non-existenta. Parmenide trateaza in partea a doua a lucrarii sale, ce incepe cu Fragm. 8, 50, numai despre parerile acelora pe care el le-a dovedit a fi false. Deci, ca si marii lui antemergatori, Parmenide subliniaza si el ideea eternitatii materiei originare si constanta cantitativa (la Parmenide si cea calitativa) a acesteia si ceea ce este interesant este ca, in ce priveste indoiala in capacitatea simturilor de a mijloci cunostinte adevarate, Parmenide este de acord cu Heraclit.
Conceptia ontologica parmenidiana este un monism materialist. Si fiindca acest monism nu era in stare sa lamureasca procesul lumii, atunci se pune problema ca, dupa cum observa si J. Burnet, sa fie parasit ori materialismul, ori monismul. Dar, deoarece in gindirea filozofica antesocratica o alta conceptie despre lume decit cea materialista nu era posibila, nu raminea decit o solutie si anume de a renunta la monism si de a accepta mai multe principii. Consecinta aceasta este trasa de filozofii care vor urma. In acest sens ontologia parmenidiana formeaza un punct sau moment botaritor in istoria filozofiei antesocratice.
N. Balca
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-cosmologica/parmenide-elea-71719.html
Se crede ca Parmenide ar fi fost elevul lui Xenophon. In istoria filozofiei antice grecesti Parmenide se afla intre Heraclit si Empedocle. Pe cel dintii, Parmenide il combate vehement (Fragm. 6). Despre viata lui nu stim multe lucruri. Se stie numai ca a jucat un rol inseninat in viata politica a orasului sau natal si ca dupa legile facute de el erau jurati concetatenii sai in fata arhontilor. Parmenide a facut, impreuna cu elevul sau Zenon, o calatorie la Atena, unde, din cauza uriasei lui personalitati, a produs senzatie. Opera sa a fost o poema cu titlul "Adevar si parere" si o lucrare in proza, aparuta - dupa Diels,- cam pe la 480 i.Hr. Cea dintii avea doua parti: Calea adevarului, asadar calea ratiunii ce duce la adevar si Calea pacii ce duce numai la iluzii. Cu aceasta lucrare Parmenide a contribuit la desavirsirea terminologiei filozofice. De asemenea Parmenide mai are meritul de a fi descoperit metoda dialectica. In opera sa se descopera o gindire disjunctiva ca ori-ori, nici-nici, forma silogistica si a dialogului, ceea ce tradeaza faptul ca el a discutat toate problemele pe care le trateaza cu alti ginditori din scoala eleata.
In timp ce de la filozofii antecedenti lui Parmenide nu ne-au ramas din opera lor decit fragmente, de la Parmenide avem texte din care putem - datorita lui Diels - sa reconstituim conceptia filozofica parmenidiana.
1) Ontologia parmenidiana. In centrul filozofiei lui Parmenide se afla ontologia, asadar conceptia acestuia despre existenta (despre ov = fiinta). Parmenide este influentat in conceptia sa ontologica despre existenta de Xenophon si - in sens negativ - de Heraclit, pe care il combate, declarind, impotriva acestuia, ca un proces in devenire nu poate exista, din pricina ca acesta nu poate fi gindit. Existenta este, non-existenta nu este : Nu exista devenire. Multiplicitatea si schimbarea este o parere si neant.
Parmenide era convins ca lumea nu poate fi asa cum ne-o prezinta sensibilitatea. Aceasta din pricina ca parerile pe care ni le mijlocesc simturile sint asa de deosebite, incit nici unele nu pot avea o valabilitate absoluta. Apoi, zice Parmenide, lumea senzoriala se afla intr-o continua schimbare, insa ratiunea, care singura ne poate mijloci cunostinte general-valabile, ca in matematica, are pretentia sa sesizeze temeiul ultim al lumii ca ceva neschimbator. Din imposibilitatea de a cunoaste esenta lumii cu ajutorul simturilor, Parmenide trage concluzia necesara ca aceasta nu poate fi cunoscuta decit cu gindirea pura. Fiinteaza o "Existenta", trebuie sa fiinteze, caci nu poate fi gindit cazul ca aceasta sa nu fiinteze, sa nu poata fi prezenta. Gindirea si existenta corespund "caci nu fara existenta, in care sa fie exprimata gindirea, vei gasi tu gindi-i ea". Gindirea stiintifica se poate raporta numai la existenta, caci adevarata cunoastere este identica cu realitatea. in afara existentei nu poate sa mai fie nimic, fiindca din neexistent nu poate sa urmeze decit tot neexistent, asadar nimic. De aceea nu poate exista o devenire si nici a trecere de la existent la neexistent, din motivul - zice Parmenide - ca aceasta ar presupune si o trecere de la neexistent la existent, iar disparitia, o trecere de la existent la neexistent. Ideea devenirii nu este posibila decit daca cineva accepta neexistenta. Dar fiindca non-existenta este imposibila, caci ea nu poate fi gindita, devenirea nu poate fi acceptata. Devenirea este, pentru acest eleat, numai o inchipuire a omului. Existenta si non-existenta nu pot fi amestecate. Parmenide este stapinit de ideea ca numai existenta este, ca non-existenta nu poate fi. Simmel este de parere ca Parmenide este hipnotizat de conceptul "existenta", in a carui prapastie se cufunda totul ceea ce lucrurile au in afara de faptul ca ele exista, sint asadar toate calitatile prin care lucrurile devin ceva aparte : aceste calitati nu pot fi nimic altceva decit parere si inselare .
Existenta este nedevenita, caci ea n-a putut sa se nasca nici dintr-o existenta, nici dintr-un neexistent; din existenta nu putea sa se nasca, caci atunci ar fi insemnat ca acesteia i-a premers o alta existenta, dar nici din neexistenta, din simplul motiv ca aceasta nu poate fi prezenta. Fiind nedevenita, ea nu are nici inceput si nici sfirsit : ea este eterna si vesnic identica cu sine (Fragm. 8, 29). In afara de existenta nu mai e nimic, asadar nu este decit o existenta, care umple totul, caci ea este un intreg si o unitate, ce nu poate fi impartita. Iar acest intreg e, in chip necesar, marginit, caci "puternica necesitate tine existenta in lanturile granitelor ce o inchid. De aceea existenta nu poate fi nesfirsita, caci ei nu-i lipseste nimic. Daca i-ar lipsi ceva, i-ar lipsi totul" (Fragm. 8, 32). "Dar fiindca exista o granita ultima, ea este desavirsita in toate partile, asemenea unei sfere desavirsite" (Fragm. 8, 42).
Pentru Parmenide existenta este de natura materiala, caci eleatul zice : "Totul este plin de existenta. De aceea tine totul laolalta. Caci existent se loveste de existent". Platon, care a cunoscut opera parmenidiana, este de aceeasi parere. Este si natural acest lucru, fiindca filozofii din aceasta epoca nu s-au putut ridica la forma relationala abstracta dintre subiect si obiect, ci pentru Parmenide exista reprezentari care redau ceea ce este real. La acest ginditor corporalul este identic cu spiritualul, inca nu era descoperit conceptul metafizic pur, suprasenzorial. De aceea conceptul asa de abstract "existent" are caracteristici corporale. Asa se prezentau lucrurile si la antipodul sau, Heraclit, care-si reprezenta Logosul ca fiind foc. Nici la Parmenide, in ontologia acestuia, nu se face distinctie clara intre supra-senzorial si senzorial.
Interesant este ca Parmenide este de parere ca non-existenta este necorporala, fiindca nu poate fi gindita. Non-existenta este identica cu spatiul gol. Existenta acestui spatiu gol este negata cu hotarire de Parmenide. Gomperz afirma ca ginditorul eleat este determinat in aceasta atitudine, fiindca in vremea aceea unii oameni de stiinta greci - pitagoreii - care se ocupau cu problema spatiului si a marimilor spatiale afirmau existenta spatiului gol. Probabil ca cu acestia polemizeaza Parmenide.
Daca Parmenide identifica spatiul gol cu non-existenta, concluzia justa nu putea fi decit aceea ca existenta este nemiscata si neschimbatoare, caci daca totul este plin de existent, fara sa fie posibila macar o fisura, atunci, credea eleatul, miscarea este o imposibilitate. Aceasta si fiindca existenta n-are parti. Concluziile ontologiei parmenidiene duc la interesante concluzii epistemologice si-i determina atitudinea eleatului in fata lumii senzoriale. Daca nu exista nimic in afara de existenta, daca aceasta este nedevenita, netrecatoare, nemiscata si neschimbatoare, atunci lumea asa cum ne-o prezinta simturile este o iluzie. Duse pina la ultimele consecinte rezultatele ontologiei lui Parmenide, acestea trebuie sa sfirseasca prin a pune la indoiala existenta lumii experientei. Caci iata ce zice Parmenide in fragmentul 8 : "De aceea totul este vuiet gol ceea ce muritorii au prins in cuvintele lor, in nebunia ca acestea sint adevarate : devenirea, trecerea sau disparitia, existenta si non-existenta, schimbarea locului si transformarea culorii stralucitoare".
Cu aceste afirmatii Parmenide pune problema originii cunoasterii adevarate. Ca si la inaintasii sai Alcmaion si Heraclit, de la care Parmenide se vede ca a invatat ceva, si la ginditorul eleat se vede ca el face distinctia esentiala intre o cunoastere rationala si alta ce-si are obirsia in simturi. Cunoasterea ce rezulta din activitatea simturilor ii mijloceste omului reprezentari, ce nu-i redau acestuia ceea ce este, ci numai ce pare si prin aceasta omul se situeaza in afara realului. Esenta adevarata a lucrurilor, ce ramine neschimbata si eterna, nu se descopera decit ratiunii. Criteriul adevarat al cunoasterii il reprezinta numai "Logosul". Gindirea rationala duce la cunoasterea adevarului, impresiile senzoriale la parere. Din cele de mai sus trebuie sa spunem ca Parmenide este important: 1) el a introdus in intelegerea existentei conceptul gindirii rationale, contribuind astfel la o conceptie mai inalta despre realitate ; 2) el a recunoscut in Logos o instanta superioara in teoria cunoasterii.
2) Psihologia. Parmenide afirma ca tot ceea ce exista, dupa esenta este acelasi lucru: simburele simplu ce este departe de orice miscare si neschimbator (Fragm. 8, 29) si neimpartit al tuturor lucrurilor. Si Parmenide distinge, cum era parerea comuna despre lume, doua elemente: lumina si intunericul, caldul si recele, focul si pamintul. El considera si pe om din punctul de vedere al acestei impartiri si astfel determina cele doua parti din care este constituit omul in relatia lor reciproca din acelasi punct de vedere. Asa ajunge el la concluzia ca elementul cald (caldul) este temeiul vietii si al rationalului, iar elementul rece (recele), mijlocitorul perceptiilor senzoriale. Caci fiecare element percepe din lumea externa numai ceea ce este inrudit eu el, caldul relatiile intime dintre lucruri, iar recele fenomenele externe. Perceptiile senzoriale sint expuse la inselari grosolane, asa ca, dupa cum spuneam, numai gindirea poate sa produca reprezentari adevarate. De aceea intelepciunea fiecarui om depinde de relatia dintre aceste doua elemente.
3) Conceptia despre lume. In prima parte a operei sale, pe care am amintit-o mai sus, Parmenide trateaza despre adevar, iar in a doua, despre pareri sau, mai corect, despre parerile ratacite ale oamenilor. Aceste pareri-iluzii se intemeiaza pe eroarea ca lumea ar fi intr-o continua schimbare si devenire, asadar se intemeiaza pe non-existenta. Parmenide trateaza in partea a doua a lucrarii sale, ce incepe cu Fragm. 8, 50, numai despre parerile acelora pe care el le-a dovedit a fi false. Deci, ca si marii lui antemergatori, Parmenide subliniaza si el ideea eternitatii materiei originare si constanta cantitativa (la Parmenide si cea calitativa) a acesteia si ceea ce este interesant este ca, in ce priveste indoiala in capacitatea simturilor de a mijloci cunostinte adevarate, Parmenide este de acord cu Heraclit.
Conceptia ontologica parmenidiana este un monism materialist. Si fiindca acest monism nu era in stare sa lamureasca procesul lumii, atunci se pune problema ca, dupa cum observa si J. Burnet, sa fie parasit ori materialismul, ori monismul. Dar, deoarece in gindirea filozofica antesocratica o alta conceptie despre lume decit cea materialista nu era posibila, nu raminea decit o solutie si anume de a renunta la monism si de a accepta mai multe principii. Consecinta aceasta este trasa de filozofii care vor urma. In acest sens ontologia parmenidiana formeaza un punct sau moment botaritor in istoria filozofiei antesocratice.
N. Balca
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-cosmologica/parmenide-elea-71719.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu