Oseminte pierdute
de Tudor Arghezi
Iubirea noastră a murit aici.
Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.
Atât amar de ani e de atunci!
Glicină tu, florile-ti arunci.
A mai venit de-atuncea să vă asculte,
Voi plopi adânci, cu voci si soapte multe?
Voi ati rămas întorsi tot spre apus,
Voi cresteti oti de-a pururea în sus.
N-o mai zăriti, din vârfuri, nicăieri?
Stiti voi ce vorbă este vorba "ieri"?
La poartă, umbr-aceluiasi stejar,
Mă rog, intrând de domnul grădinar.
Fântâna curge, ca si-atunci, mereu,
Tu curgi, fântână, pe trecutul meu.
Si toate sunt precum le-am cunoscut,
Rămase-asa, ca dintr-un început.
I-am spus că vreau să caut un mormânt,
Pe care l-am săpat, de mult, cântând.
Si mi-a răspuns că nu e în grădina lui.
E-adevărat. Nu este mormântul nimănui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu