Viata Fericitului Ioan Maximovici

Viaţa Fericitului Ioan Maximovici 1896-1966

De numai şase luni a răposat în Domnul un ierarh al Bisericii lui Hristos a cărui viaţă a strălucit atât de nemaivăzut cu virtuţi creştineşti şi cu harul Sfântului Duh, încât a devenit un stâlp al Ortodoxiei adevărate şi o pildă de viaţă creştinească de însemnătate universală. In Arhiepiscopul Ioan se uneau trei feluri de virtuţi creştineşti din cele mai înalte, pe care rareori le poţi întâlni laolaltă: cea a unui îndrăzneţ şi preţuit conducător al Bisericii; un ascet din tradiţia sfinţilor-stâlpnici, luând asupra sa cea mai aspră jertfă de sine; şi un nebun pentru Hristos, învăţând oamenii printr-o „nebunie” care se înălţa deasupra înţelepciunii acestei lumi.
Ceea ce urmează nu se poate numi o viaţă completă a Arhiepiscopului Ioan; este numai o selecţie a materialelor deja disponibile, prezentate în forma unei schiţe preliminare a vieţii acestui om sfânt. Ea a fost alcătuită de Frăţia Sfântul Gherman, întemeiată cu binecuvântarea Arhiepiscopului Ioan (care dorea să-l vadă canonizat pe părintele Gherman, după părintele Ioan din Kronstadt) pentru misiunea cuvântului tipărit. Acum, pentru a îndeplini această misiune, este datoria noastră să spunem adevărul despre acel om care a fost, în vremurile noastre întunecate, în care adevăratul creştinism aproape a dispărut, o întruchipare a vieţii în Hristos.
Lucrarea se sprijină în general pe experienţe personale şi pe mărturii ale unor oameni pe care cei care au alcătuit-o i-au cunoscut. In cuprinsul ei, referirile la Arhiepiscopul Ioan se fac cu termenul pe care îl folosesc ruşii când vorbesc despre episcopi şi când li se adresează: Vlădica. In engleză, acesta s-ar traduce prin „Master”, dar cuvântul rusesc, folosit de sine-stătător, implică o familiaritate şi o dragoste care lipsesc din cel mai apropiat echivalent englezesc. Pentru cei care l-au cunoscut, Arhiepiscopul Ioan va fi pururea pur şi simplu Vlădica.

I
Arhiepiscopul Ioan s-a născut la 4 iunie 1896, în satul Adamovka din gubernia Harkov, în sudul Rusiei. A fost membru al familiei de nobili ucraineni Maximovici, din care a făcut parte şi Sfântul Ioan din Tobolsk. Tatăl său, Boris, era căpetenia nobilimii dintr-o parte a guberniei Harkov, iar unchiul său era rector al Universităţii din Kiev. A primit la botez numele Mihail, ocrotitorul său ceresc fiind Arhanghelul Mihail. A fost un copil bolnăvicios şi mânca puţin.
Gimnaziul l-a făcut la Şcoala Militară Poltava, pe care a frecventat-o din 1907 până în 1914. Iubea acea şcoală, de care mai târziu îşi amintea cu drag. La terminarea ei a intrat la Universitatea Imperială Harkov, la Facultatea de Drept, pe care a absolvit-o în 1918, înainte ca Sovietele să o ia în stăpânire. A fost repartizat la Curtea districtuală din Harkov, unde a lucrat în vremea când Ucraina era condusă de Hatmanul Skoropadski şi pe când acolo era Armata Voluntarilor.
Harkov, locul unde Vlădica şi-a petrecut anii de formare, era un adevărat oraş al Sfintei Rusii, iar tânărul Mihail, sensibil la revelaţiile sfinţeniei, a dobândit acolo modelul vieţii sale viitoare. Existau două icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, Oxerianskaia şi Eletskaia, care erau purtate de două ori pe an, într-o procesiune religioasă, de la mănăstirile unde erau păstrate cu sfinţenie la Catedrala Adormirii Maicii Domnului. La Mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului, într-o grotă cu fresce de sub altar, se află moaştele Sfântului Arhiepiscop Meletie Leontovici, care, după moartea sa din 1841, i-a ajutat în chip minunat pe cei care i-au slujit la racla sa un parastas. Incă din timpul vieţii Arhiepiscopul era cinstit pentru asceza sa aspră, îndeosebi pentru fapta ascetică a lipsirii de somn. Se ştia că petrecea nopţi întregi nemişcat, cu braţele ridicate, adâncit în rugăciune. A cunoscut mai dinainte ziua şi ora când avea să moară. Tânărul Mihail îl venera pe acest sfânt ierarh.
Astăzi se poate observa că Arhiepiscopul Ioan îi seamănă cel puţin în trei privinţe sfântului din Harkov: nu a dormit în pat vreme de 40 de ani; şi-a cunoscut dinainte timpul morţii; iar acum se odihneşte sub o catedrală, într-o capelă specială, unde aproape zilnic cei care îi cer ajutorul fac parastase şi citesc Psaltirea la racla sa. Este un caz unic de strămutare, cum s-ar spune, a unei părţi din Sfânta Rusie în America contemporană.
La Universitatea din Kiev, Vlădica îşi petrecea mai mult timp citind Vieţile Sfinţilor decât mergând la cursuri; cu toate acestea era un student foarte bun. Este limpede că se vedea încă de la acea vârstă faptul că îi imita pe Sfinţi, de vreme ce Arhiepiscopul Antonie de Harkov, una dintre marile personalităţi ale Bisericii din acele vremuri (mai târziu Mitropolit, cel dintâi candidat la Scaunul Patriarhal al Moscovei şi primul Ierarh al Bisericii ruse din afara Rusiei) a făcut eforturi deosebite ca să îl cunoască şi apooi l-a ţinut pe tânăr aproape de el şi i-a îndrumat formarea duhovnicească.
În 1921, în timpul Războiului Civil Rus, Vlădica, împreună cu părinţii, fraţii şi sora sa, a fost evacuat în Belgrad, unde şi el, şi fraţii săi s-au înscris la Universitatea din oraş. Unul dintre fraţi a absolvit Facultatea Tehnică şi a devenit inginer, celălalt a terminat Dreptul şi lucra în poliţia iugoslavă. Vlădica a terminat în 1925 Facultatea de Teologie. În aniii studenţiei şi-a câştigat pâinea vânzând ziare.
În 1924 Vlădica a fost hirotesit citeţ în biserica rusă din Belgrad de către Mitropolitul Antonie, care a continuat să aibă o influenţă foarte însemnată asupra lui; iar Vlădica, la rândul său, avea cel mai profund respect şi devotament pentru – mai-marele său. În 1926 Mitropolitul Antonie l-a tuns: în monahism şi l-a hirotonit ierodiacon în Mănăstirea Milkov, dându-i numele Ioan, după ruda îndepărtată a lui Vlădica, Sfântul Ioan Maximovici din Tobolsk. In aceelaşi an, pe 21 noiembrie, Vlădica a fost hirotonit ieromonah de către Episcopul Gavriil de Celeabinsk.
Din 1925 până în 1927 Vlădica a predat religia la Şcoala Sârbă de Stat, iar din 1929 până în 1934 a fost profesor şi îndrumător la Seminarul Sârb Sfântul Ioan Teologul din Bitolia. Aici slujea Sfânta Liturghie în limba greacă pentru comunitatea greacă şi cea macedoneană, care îl preţuiauu foarte mult.
Oraşul Bitolia se afla în eparhia Ochrida, al cărei episcop din acele vremuri era Nicolae Velimirovici – un “Gură de Aur al sârbilor”, cunoscut predicator, poet, scriitor, organizator şi întemeietor al mişcării religioase populare. Acesta, la fel ca şi Mitropolitul Antonie, l-a preţuit şi l-a iubit pe tânărul ieromonah Ioan şi a avut o înrâurire bună asupra lui. Nu o dată a fost auzit spunând:
– Dacă vreţi să vedeţi un sfânt în viaţă, mergeţi la Bitolia la părintele Ioan.
Căci, într-adevăr, începuse să devină limpede că acesta era un om cu totul extraordinar. Studenţii lui au fost primii care au descoperit ceea ce a fost poate cea mai mare faptă de asceză a lui Vlădica. Mai întâi au observat că rămânea treaz mult timp după ce toţi ceilalţi se culcau; mergea noaptea prin dormitoare, ridica păturile care alunecaseră şi îi acoperea pe cei ce dormeau şi nu bănuiau nimic, făcând Semnul Crucii deasupra lor. În cele din urmă s-a descoperit că nu dormea aproape deloc, niciodată în pat, îngăduindu-şi în fiecare noapte nu-mai o oră sau două de odihnă incomodă, stând jos sau încovoiat pe podea, rugându-se în faţa icoanelor. După mulţi ani chiar el a recunoscut că nu mai dormise în pat de când intrase în monahism. O astfel de practică ascetică este foarte rară, însă nu neîntâlnită în tradiţia ortodoxă.
Marele întemeietor al monahismului cenobit din secolul al IV-lea, Sfântul Pahomie cel Mare, când a primit Regula vieţii monahale de obşte de la un înger, a auzit cu privire la somn cele ce urmează: „Iar ei (călugării) nu vor dormi culcaţi, ci le vei face scaune aşa încât atunci când stau jos să îşi poată sprijini capul.” (Regula 4)
Arhiepiscopul Averchie de la Mănăstirea Sfânta Treime din Jordanville, pe atunci tânăr ieromonah, a fost martor al impresiei puternice pe care o făcuse Ieromonahul Ioan asupra studenţilor seminarişti. Când se întorceau acasă în vacanţă, aceştia vorbeau de îndrumătorul lor extraordinar care se ruga neîncetat, slujea Sfânta Liturghie sau cel puţin primea Sfânta Împărtăşanie zilnic, ţinea posturi aspre, nu dormea niciodată culcat şi a cărui adevărată dragoste părintească le insufla idealurile înalte ale creştinismului şi ale Sfintei Rusii (Orthodox Russia, nr. 14 din 1966).
În 1934 s-a hotărât ca Ieromonahul Ioan să fie înălţat la rangul de episcop. În ceea ce-l priveşte, nimic nu îi era mai străin. O doamnă care îl cunoştea povesteşte cum l-a întâlnit atunci în tramvai în Belgrad. El i-a spus că este în oraş din cauza unei greşeli, fiind chemat în locul unui alt Ieromonah Ioan care urma să fie hirotonit episcop! Când s-au întâlnit a doua zi a informat-o că situaţia era şi mai gravă decât crezuse el: chiar pe el voiau să-l facă episcop! Când se împotrivise, spunând că nici nu se pune problema, fiindcă are un defect de vorbire şi nu poate pronunţa limpede, i se spusese doar că şi prorocul Moise avusese aceleaşi greutăţi.
Hirotonirea a avut loc pe 28 mai 1934. Vlădica a fost ultimul dintre nenumăraţii episcopi hirotoniţi de Mitropolitul Antonie, şi preţuirea extraordinară de care se bucura din partea venerabilului ierarh poate fi văzută şi într-o scrisoare pe care acesta a trimis-o Arhiepiscopului Dimitrie din Extremul Orient. Refuzând invitaţia de a se retrage în China, mitropolitul scrie: „… însă în locul meu, ca pe sufletul, ca pe inima mea, vi-l trimit pe Vlădica Episcopul Ioan. Acest om mic, firav, care arată aproape ca un copil, este de fapt o minune de tărie şi asprime ascetică în vremurile noastre de slăbire duhovnicească totală.” (Orthodox Russia, nr. 13 din 1966.)
Lui Vlădica i-a fost încredinţată eparhia Shanghai.

II
Vlădica a sosit în Shanghai la sfârşitul lui noiembrie, la Praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, şi a găsit aici o catedrală enormă neterminată şi un conflict de jurisdicţie care trebuia rezolvat. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să refacă unitatea Bisericii. A stabilit legături cu sârbi, cu greci, cu ucraineni. A acordat o atenţie deosebită educaţiei religioase şi şi-a făcut o lege din a fi prezent la examenele orale de la orele de catehism din toate şcolile ortodoxe din Shanghai. A devenit imediat ocrotitorul a diferite societăţi de caritate şi binefacere şi a luat parte în mod activ la munca acestora, cu deosebire după ce a văzut cât de strâmtoraţi erau cei mai mulţi dintre păstoriţii săi, refugiaţi din Uniunea Sovietică. Nu s-a dus niciodată la ceai la cei bogaţi, dar putea fi văzut oriunde erau oameni în nevoie, indiferent de oră sau de vreme. A întemeiat o casă pentru orfani şi pentru copiii cu părinţi nevoiaşi, încredinţând-o ocrotirii cereşti a unui sfânt pe care îl preţuia foarte mult, Sfântul Tihon din Zadonsk, care iubea copiii. Vlădica însuşi aduna copiii bolnavi şi înfometaţi de pe străzile şi aleile întunecoase ale mahalalelor din Shanghai. Cu opt copii la început, orfelinatul a adăpostit mai târziu până la o sută de copii o dată şi în total cam trei mii cinci sute. Când au venit comuniştii, Vlădica a evacuat întregul orfelinat, mai întâi pe o insulă din Filipine, apoi în America.
Curând noua sa turmă şi-a dat seama că Vlădica era un mare ascet. Miezul ascezei sale erau rugăciunea şi postul. Mânca o dată pe zi, la ora 11 noaptea. In prima şi ultima săptămână din Postul Mare nu mânca deloc, iar în restul acestui post şi în cel al Crăciunului mânca numai pâine de la altar. Nopţile şi le petrecea de obicei în rugăciune, iar când, în cele din urmă, era epuizat îşi apleca capul pe podea şi fura câteva ore de somn înainte de răsărit. Când venea vremea să slujească Utrenia, cineva bătea la uşă, dar zadarnic; deschideau uşa şi îl găseau pe Vlădica ghemuit pe podea în colţul cu icoane, biruit de somn. Atins uşor pe umăr, sărea în sus, şi în câteva minute era în biserică la slujbă – cu apa rece scurgându-se din barbă, dar pe deplin treaz.
Vlădica slujea în catedrală în fiecare dimineaţă şi seară, chiar şi când era bolnav. Săvârşea zilnic Sfânta Liturghie, aşa cum avea să facă tot restul zilelor sale, şi, dacă dintr-un motiv oarecare nu putea, tot primea Sfânta Împărtăşanie. Oriunde ar fi fost, nu pierdea nici o slujbă. „Odată, după cum mărturiseşte cineva, piciorul lui Vlădica era îngrozitor de umflat şi consiliul de medici, temându-se de o cangrenă, i-a prescris spitalizare imediată, ceea ce Vlădica a refuzat categoric. Apoi medicii ruşi au informat Consiliul parohial că nu-şi mai asumă nici o răspundere pentru sănătatea şi chiar pentru viaţa pacientului. Membrii Consiliului parohial, după ce l-au rugat îndelung să aibă milă şi l-au ameninţat că-l iau cu forţa, l-au silit pe Vlădica să accepte şi a fost trimis la Spitalul Rusesc în dimineaţa zilei dinaintea Praznicului înălţării Sfintei Cruci. La ora şase însă Vlădica a venit la catedrală pe jos, şchiopătând, şi a slujit. Intr-o zi umflătura i-a dispărut în întregime.”
Atenţia neîntreruptă pe care Vlădica o acorda jertfei de sine izvora din frica lui Dumnezeu, pe care o avea în tradiţia Bisericii primare şi a Sfintei Rusii. Următoarea întâmplare, istorisită de O. Skopicenko şi adeverită de mulţi oameni din Shanghai, ilustrează grăitor credinţa sa cutezătoare, neclintită în Hristos.
„O doamnă, Menşikova, fusese muşcată de un câine turbat. Injecţiile antirabice ori le refuzase, ori le făcuse neglijent… Şi apoi a fost doborâtă de groaznica boală. Episcopul Ioan a aflat şi a venit la muribundă. I-a dat Sfânta Impărtăşanie, însă tocmai atunci ea a început să aibă o criză; a făcut spume la gură şi în acelaşi timp a scuipat Sfintele Daruri pe care tocmai le primise. Iar Vlădica a cules de pe jos şi a înghiţit Sfintele Daruri vomitate de bolnavă. Cei care erau cu el au strigat:
– Ce faci, Vlădica ! Turbarea este foarte contagioasă! Dar Vlădica a răspuns liniştit: -N-o să se întâmple nimic; sunt Sfintele Daruri. Şi, într-adevăr, nu s-a întâmplat nimic.”
Vlădica purta haine făcute din cel mai ieftin material chinezesc şi papuci sau sandale moi, totdeauna fără şosete, indiferent de vreme. Adeseori mergea desculţ, uneori după ce îşi dăduse sandalele vreunui sărac. Chiar şi slujea desculţ, lucru pentru care era criticat cu asprime.
Se ştia deja că Vlădica era nu numai un drept şi un ascet, ci era şi atât de aproape de Dumnezeu, încât fusese înzestrat cu darul înainte-vederii şi rugăciunile lui săvârşeau vindecări: O povestire impresionantă, spusă de un martor ocular, Lidia Liu, aduce mărturie despre înălţimea duhovnicească a lui Vlădica.
„Vlădica a venit în Hong Kong de două ori. E ciudat, dar eu, pe când nu-l cunoşteam încă, i-am scris, rugându-l să ajute o văduvă cu copii şi întrebându-l şi în legătură cu nişte probleme duhovniceşti, dar el nu mi-a răspuns. A trecut un an. Vlădica a venit la Hong Kong şi eu eram într-un grup mare care s-a dus să-l întâlnească la biserică. Vlădica s-a întors spre mine şi mi-a spus: – Tu mi-ai scris scrisoarea aceea!
Am rămas uluită, căci Vlădica nu mă mai văzuse niciodată-.
S-a cântat o rugăciune, după care Vlădica, stând în picioare în faţa pupitrului, a ţinut o predică. Eu stăteam lângă mama şi amândouă am văzut o lumină care îl înconjura pe Vlădica până la pupitru – o strălucire cam de treizeci de cm în jurul lui. Acest lucru a durat destul de mult. Când s-a terminat predica, uimită de un asemenea fenomen neobişnuit, i-am povestit ceea ce văzusem lui R.V. S., care ne-a spus:
– Da, mulţi credincioşi au văzut-o.
Şi soţul meu, care stătea puţin mai departe de noi, a văzut această lumină”.
Lui Vlădica îi plăcea foarte mult să cerceteze pe cei bolnavi, lucru pe care îl făcea în fiecare zi, spovedind şi împărtăşind oamenii. Dacă starea vreunui pacient devenea critică, Vlădica se ducea la el la orice oră din zi şi din noapte, ca să se roage la căpătâiul lui. In cele ce urmează redăm una dintre minunile neîndoielnice săvârşite prin rugăciunile lui Vlădica; aceasta a fost înscrisă în arhiva Spitalului Regional din Shanghai (sursă: N. Makovaia).
„L. D. Sadkovskaia era foarte pasionată de sportul curselor de cai. Odată a fost aruncată jos de pe cal; s-a lovit cu capul de o piatră şi şi-a pierdut cunoştinţa. A fost adusă la spital în stare de inconştienţă. Un consiliu de medici a declarat în unanimitate că nu mai are nici o speranţă şi că este puţin probabil să mai trăiască până dimineaţă. Aproape nu mai avea puls; craniul era fracturat în mai multe locuri, astfel încât bucăţele din el apăsau pe creier. într-o astfel de stare ar fi murit pe masa de operaţie. Chiar dacă inima ei ar fi rezistat unei operaţii şi dacă aceasta ar fi reuşit, tot ar fi rămas surdă, mută şi oarbă.
Sora ei, după ce a auzit toate acestea, a alergat la episcopul Ioan disperată, implorându-l să o salveze. Vlădica a ascultat-o: a venit la spital şi le-a poruncit tuturor să iasă din cameră, unde s-a rugat timp de vreo două ore. Apoi l-a chemat pe medicul-şef şi i-a cerut să o examineze din nou. Ce uimit a fost doctorul să descopere că pulsul era normal! El a fost de acord să o opereze imediat, însă numai în prezenţa Episcopului Ioan. Operaţia a reuşit şi doctorii au fost uluiţi când pacienta şi-a recăpătat cunoştinţa şi a cerut ceva de băut. Acum vede şi aude foarte bine. Încă trăieşte şi poate vorbi, poate vedea şi auzi. O cunosc de treizeci de ani”.
Vlădica cerceta şi închisoarea şi săvârşea Sfânta Liturghie pentru condamnaţi pe o masă mică, grosolană, însă cea mai grea îndatorire a unui păstor este să-i cerceteze pe bolnavii mintal şi pe îndrăciţi – iar Vlădica îi deosebea limpede pe unii de ceilalţi. În afara oraşului Shanghai se găsea un spital de boli mintale şi numai Vlădica avea puterea spirituală de a-i vizita pe aceşti oameni îngrozitor de bolnavi. Le dădea Sfânta Împărtăşanie, iar ei, uimitor, o primeau liniştiţi şi îl ascultau. Întotdeauna aşteptau cu nerăbdare vizitele sale şi îl întâmpi-nau cu bucurie.
Vlădica era foarte curajos. în timpul ocupaţiei japoneze autorităţile japoneze au încercat în toate chipurile posibile să plece voinţei lor colonia rusească. Se făceau presiuni prin căpeteniile Comitetului Emigranţilor Ruşi. Doi dintre preşedinţii acestui Comitet s-au luptat să-i păstreze independenţa, şi drept urmare amândoi au fost omorâţi. Colonia rusească a fost cuprinsă de confuzie şi de teroare şi în acel moment Vlădica Ioan, deşi prevenit de ruşii care colaborau cu japonezii, s-a declarat căpetenia vremelnică a coloniei ruseşti.
În timpul ocupaţiei japoneze era foarte primejdios să mergi pe stradă noaptea şi cei mai mulţi aveau grijă să fie acasă înainte de a se întuneca. Vlădica însă, neluând în seamă primejdia, a continuat să îi cerceteze pe bolnavi şi pe nevoiaşi la orice oră din noapte, şi nu l-a atins niciodată nimic.

La sfârşitul războiului s-au făcut presiuni şi încercări de a-i convinge pe preoţii ruşi de pretutindeni să se supună „Patriarhului” nou-ales al Bisericii Sovietice. Cinci dintre cei şase ierarhi din Extremul Orient s-au supus; numai Episcopul Ioan, rezistând oricărei încercări de convingere şi oricărei ameninţări, a rămas credincios Bisericii Ruse de peste hotare. Iar în 1946 a fost înălţat la rangul de Arhiepiscop al tuturor credincioşilor ruşi din China.
O dată cu venirea comuniştilor, ruşii din China au fost siliţi iarăşi să fugă, cei mai mulţi prin Insulele Filipine. În 1949 aproximativ cinci mii de refugiaţi din China continentală trăiau într-o tabără a Organizaţiei Internaţionale pentru Refugiaţi, pe insula Tubabao din Filipine, aşezată în calea taifunurilor sezoniere, care se abat asupra acelei părţi a Pacificului. În timpul celor 27 de luni, cât a fost ocupată tabăra, insula a fost ameninţată numai o dată de un taifun, care în cele din urmă şi-a schimbat cursul şi a ocolit-o.
Când un rus le-a spus filipinezilor că se teme de taifunuri, aceştia au replicat că nu trebuie să-şi facă griji, fiindcă „bărbatul vostru sfânt vă binecuvântează tabăra din patru direcţii în fiecare noapte”. Era vorba despre Vlădica Ioan, căci nici un taifun nu s-a abătut asupra insulei câtă vreme a fost el acolo. După ce tabăra a fost evacuată aproape în întregime, oamenii s-au stabilit prin alte locuri (mai ales în SUA şi Australia) şi nu mai rămăseseră decât vreo 200 de persoane pe insulă, aceasta a fost măturată de un taifun îngrozitor, care a distrus în întregime tabăra.
Vlădica s-a dus chiar el la Washington, D.C., pentru a-şi aduce oamenii în America. Şi aproape toată tabăra a venit în Lumea Nouă – din nou mulţumită lui Vlădica.

III
O dată încheiată ieşirea turmei sale din China, în 1951 Arhiepiscopului Ioan i s-a încredinţat un nou câmp pentru străduinţele sale de păstor: Sinodul de episcopi l-a trimis în Arhiepiscopia Europei Apusene, scaunul episcopal fiind la Paris şi apoi la Bruxelles. El era acum unul dintre ierarhii de frunte ai Bisericii Ruse din afara Rusiei şi i se cerea adesea să participe la întrunirile Sinodului din New York.
În Europa Apuseană, Vlădica s-a interesat foarte mult nu numai de ruşii din diaspora, pentru care s-a străduit neobosit, cu nevoinţe asemănătoare celor din Shanghai, ci şi de localnici. A primit în jurisdicţia sa Biserici ortodoxe locale, cea olandeză şi cea franceză, ocrotindu-le şi încurajând creşterea lor ortodoxă. A săvârşit Sfânta Liturghie în limba olandeză şi în franceză, aşa cum mai înainte slujise în greacă şi chineză şi cum avea să o facă mai târziu în engleză.
Interesul şi dăruirea lui Vlădica pentru sfinţii Bisericii, despre care se părea că are deja cunoştinţe nesfârşite, s-au [extins] şi asupra sfinţilor Europei Apusene dinaintea schismei Bisericii Romano-Catolice, dintre care mulţi, cinstiţi numai local, nu erau cuprinşi în nici un calendar ortodox cu sfinţi. El a adunat Vieţile lor şi imagini cu ei şi apoi i-a prezentat Sinodului o listă lungă cu numele lor.
În Europa Apuseană, la fel ca în China, oamenii au învăţat să se aştepte la orice lucru neprevăzut din partea lui Vlădica, căci el a continuat şi aici să-şi întemeieze viaţa pe legea lui Dumnezeu, negândindu-se la stânjeneala sau uimirea pe care acest lucru l-ar putea stârni uneori în cei călăuziţi mai mult de legile omeneşti. Odată Vlădica era în Marsilia şi a hotărât să slujească un parastas la locul uciderii nemiloase a regelui Serbiei, Alexandru. Nici unul dintre preoţii săi, dintr-o jenă neîntemeiată, nu a vrut să slujească alături de Vlădica. Chiar aşa, ce idee – să slujeşti în mijlocul străzii! Aşa că Vlădica s-a dus singur. Locuitorii Marsiliei au fost uimiţi sa vadă un preot cu veşminte neobişnuite, cu părul şi barba lungi, mergând în mijlocul străzii cu o valiză şi o mătură. Fotografii de la ştiri l-au văzut şi l-au fotografiat. în cele din urmă s-a oprit, a măturat o bucată de trotuar, şi-a deschis valiza şi a început să scoată afară conţinutul acesteia. A pus un vultur pe locul măturat, a ars tămâie şi a început să slujească un parastas.
Vlădica a devenit cunoscut pentru sfinţenia lui nu numai ortodocşilor, ci şi neortodocşilor. într-una dintre bisericile catolice din Paris, un preot a încercat să-i inspire pe tineri cu aceste cuvinte:
– Cereţi dovezi, spuneţi că în zilele noastre nu mai sunt nici minuni, nici sfinţi. De ce v-aş da dovezi teoretice, când astăzi umblă pe străzile Parisului un sfânt –Saint Jean Nus Pieds (Sfântul Ioan cel Desculţ)?
Mulţi oameni mărturisesc despre minunile săvârşite de Arhiepiscopul Ioan în Europa Apuseană.

IV
In San Francisco, oraşul cu cea mai mare catedrală din Biserica Rusă din afara Rusiei, un prieten de-o viaţă al lui Vlădica, Arhiepiscopul Tihon, s-a retras din cauza problemelor de sănătate şi în lipsa lui construirea unei noi mari catedrale s-a oprit, o ceartă aprigă paralizând comunitatea rusească. La cererea stăruitoare a mii de ruşi din San Francisco care îl cunoscuseră în Shanghai, în 1962 Sinodul l-a trimis acolo pe Arhiepiscopul Ioan, ca pe singurul ierarh capabil să readucă pacea în comunitatea dezbinată. El a ajuns la locul ultimei sale misiuni ca episcop la exact douăzeci şi opt de ani după ce venise pentru prima dată în Shanghai: la sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului, pe 21 noiembrie (4 decembrie) 1962.
Sub îndrumarea lui Vlădica pacea a fost restabilită într-o oarecare măsură, paralizia comunităţii a încetat, iar catedrala a fost terminată. Însă chiar şi în rolul de făcător de pace Vlădica a fost atacat şi asupra sa s-au îngrămădit acuzaţii şi defăimări. A fost silit să apară în faţa unui tribunal – încălcare bătătoare la ochi a canoanelor bisericeşti -, pentru a răspunde unor acuzaţii fără noimă, că ar fi ascuns înşelăciuni financiare ale Consiliului parohial. Toţi cei implicaţi au fost achitaţi; însă astfel ultimii ani ai lui Vlădica au fost plini de amarul defăimării şi prigonirii, cărora el le-a răspuns mereu fără a se plânge, fără să judece pe nimeni, cu o pace netulburată.
Vlădica a rămas până la sfârşit credincios căii slujirii statornice a Bisericii. Pentru cei care l-au cunoscut în ultimii săi ani două aspecte ale personalităţii sale ieşeau poate cel mai mult în evidenţă. Primul dintre acestea era severitatea pe care o avea cu privire la tot ceea ce ţinea de Biserică şi de legea lui Dumnezeu. Stăruia asupra comportării cuviincioase a slujitorilor Bisericii, neîngăduind nici o frivolitate sau nici măcar vorbitul în altar. Expert în sfintele slujbe, corecta imediat greşelile şi scăpările din desfăşurarea lor. Era sever şi cu enoriaşii, neîngăduindu-le femeilor să sărute crucile sau icoanele dacă aveau ruj pe buze şi cerând ca anafura împărţită după Liturghie să fie luată pe nemâncate. Vorbea împotriva spurcării ajunurilor zilelor de Duminică sau de sărbătoare prin organizarea de baluri şi alte distracţii. Le-a interzis preoţi lor săi ia parte la slujbe „panortodoxe”, din pricina canonicităţii îndoielnice a unora dintre participanţi; iar activităţile „ecumeniştilor” ortodocşi îl făceau să dea din cap cu îndoială. Cel mai sever era cu privire la sfânta învăţătură ortodoxă; pe când era încă tânăr episcop în Shanghai eseul său critic despre „Sofiologia” Protoiereului S. N. Bulgakov a ajutat la condamnarea de către Sinod a ereziei acestuia în 1936. Nimeni din cei care l-au văzut nu va uita curând privirea sa înfricoşătoare din momentul aplecării sfeşnicelor arhiereşti la pronunţarea Anatemelor împotriva ereticilor în Duminica Ortodoxiei – aici era una cu Biserica, îndepărtând de la sânul ei pe toţi cei care nu primesc credinţa ortodoxă curată şi mântuitoare. Aceasta nu venea dintr-un îngust spirit al literei legii sau „fanatism”, ci din aceeaşi frică a lui Dumnezeu pe care a ţinut-o toată VIAŢA şi care nu îi îngăduie nimănui să încalce legea lui Dumnezeu, primejduindu-şi mântuirea.
O pildă recentă a asprimii sale drepte cheamă la o comparaţie cu o întâmplare din viaţa iubitului său SfântuI Tihon din Zadonsk, care a intrat călare în mijlocul unei sărbători păgâne ţinute în timpul Postului Sfinţilor Apostoli şi a ţinut o înflăcărată predică de învinuire a participanţilor (vezi The Orthodox Word, vol. 2, nr. 3, p. 87).
În seara din ajunul lui 19 noiembrie (2 noiembrie) 1964, Biserica Rusă din afara Rusiei a săvârşit canonizarea oficială a părintelui Ioan din Kronstadt, pentru care Vlădica avea o veneraţie profundă, participând activ la alcătuirea slujbei şi acatistului acestuia. Catolicii au în aceeaşi zi sărbătoarea Tuturor Sfinţilor şi există o tradiţie conform căreia în noaptea de dinainte spiritele întunericului aveau propria sărbătoare a neorânduielii. In America această „Halloween” a devenit o ocazie în care copiii fac răutăţi îmbrăcaţi ca vrăjitoare, diavoli, stafii, ca şi cum ar invoca puterile întunericului – o batjocură drăcească a creştinismului.
Un grup de ruşi organizase în acea noapte (care era şi în ajunul Duminicii) un bal de Halloween. Spre marea durere a lui Vlădica Ioan, din Catedrala din San Francisco au lipsit unii oameni de la prima Priveghere de toată noaptea ţinută pentru Sfântul Ioan din Kronstadt După slujbă Vlădica s-a dus la locul unde balul încă mai continua. A urcat treptele şi a intrat în sală, spre uluirea totală a participanţilor. Muzica s-a oprit şi Vlădica, în tăcere desăvârşită, s-a uitat fix, cu asprime, la oamenii zăpăciţi, făcând înconjurul întregii săli încet, dinadins, cu cârja episcopală în mână. Nu a spus nici un cuvânt şi nici nu trebuia să o facă; numai vederea lui a stârnit mustrări de conştiinţă tuturor, lucru vizibil din încremenirea generală. Vlădica a plecat în tăcere; iar a doua zi la biserică a tunat cu indignare sfântă şi cu râvnă înflăcărată, chemându-i pe toţi la viaţa creştină cucernică.
Şi totuşi păstoriţii lui Vlădica nu şi-l aduc cel mai bine aminte pentru asprimea sa, ci mai degrabă pentru blândeţea, veselia sa, chiar pentru ceea ce este cunoscut „nebunie pentru Hristos“. Cea mai populară fotografie a lui prinde ceva din acest aspect al personalităţii sale, care putea fi observat îndeosebi în felul cum se purta cu copiii. După slujbă surâdea şi glumea cu băieţii care îl ajutau să slujească, lovindu-i uşor, în joacă, pe cei neascultători cu cârja în cap. Uneori preoţii de la catedrală rămâneau descumpăniţi, văzându-l pe Vlădica, în mijlocul slujbei (însă niciodată când era în altar), aplecându-se să se joace cu vreun copilaş! Iar în zilele de săr-bătoare când trebuia să binecuvânteze cu apă sfinţită, nu stropea credincioşii cum se face de obicei, pe cap, ci drept în faţă (lucru care a făcut-o odată pe o fetiţă să exclame: „te împroaşcă”), cu o sclipire vizibilă în ochi şi fără să-i pese deloc de neplăcerea manifestată de cei mai trufaşi. Copiii îi erau cu desăvârşire devotaţi, în ciuda faptului că de obicei era foarte strict cu ei.
Vlădica era criticat uneori pentru că răsturna rânduiala obişnuită a lucrurilor. Adesea întârzia la slujbă (nu din cauza lui, ci pentru că vizitase vreun bolnav sau muribund) şi nu îngăduia să se înceapă fără el; iar când slujea el, slujbele durau destul de mult, căci nu îngăduia decât puţine dintre prescurtările obişnuite. Apărea neanunţat în diferite locuri şi la ore neaşteptate; adeseori vizita spitalele noaptea târziu – şi întotdeauna i se îngăduia să intre. Uneori judecăţile sale păreau că intră în contradicţie cu bunul simţ, iar acţiunile sale păreau nefireşti; şi adesea nu le explica.
Nu există nici un om care să fie perfect; Vlădica greşea (şi nu şovăia să recunoască acest lucru când îşi dădea seama). Însă de obicei avea dreptate şi mai târziu se vedea cum ciudăţenia părelnică a unora dintre acţiunile sale era cuprinsă într-o altă rânduială a lucrurilor. Viaţa lui Vlădica era stăpânită de legile vieţii duhovniceşti şi dacă acest lucru răsturna ordinea obişnuită a lucrurilor era pentru a-i zgudui pe oameni din inerţia lor duhovnicească şi pentru a le aminti că există o judecată mai înaltă decât cea lumească.
O întâmplare remarcabilă din anii petrecuţi în San Francisco de Vlădica ilustrează mai multe aspecte ale sfinţeniei sale: îndrăzneala sa duhovnicească izvorâtă dintr-o credinţă totală; puterea de a cunoaşte viitorul şi de învinge hotarele spaţiului prin vederea sa duhovnicească; puterea rugăciunii sale, prin care, fără urmă de îndoială, se săvârşeau minuni. Întâmplarea respectivă este povestită de femeia care i-a fost martoră, doamna L. Liu; cuvintele exacte ale lui Vlădica au fost confirmate de domnul T., care este pomenit în cursul povestirii.
„Soţul meu a fost implicat într-un accident de maşină în San Francisco, fiind foarte grav rănit; şi-a pierdut simţul echilibrului şi a suferit groaznic. În acea perioadă Vlădica avea multe necazuri. Cunoscând puterea rugăciunilor sale, m-am gândit: dacă l-aş chema pe Vlădica la soţul meu, acesta şi-ar reveni; dar mi-era teamă să fac aceasta, pentru că Vlădica era foarte ocupat atunci. Au trecut două zile şi deodată Vlădica a venit la noi, însoţit de domnul B.T., care îl adusese cu maşina. Vlădica a stat cu noi cam cinci minute, dar eram încredinţată că soţul meu îşi va reveni. Starea lui era atunci critică, iar după vizita lui Vlădica a avut o criză puternică şi apoi a început să-şi revină şi a mai trăit încă patru ani. Era destul de înaintat în vârstă. După aceea, la o întâlnire la Biserică, am vorbit cu domnul T., care mi-a povestit că atunci îl ducea pe Vlădica la aeroport. Brusc, Vlădica i-a spus:
– Hai să mergem acum la soţii Liu.
Domnul T. i-a spus că ar întârzia la aeroport şi că nu poate întoarce în acel loc. Apoi Vlădica i-a replicat:
– Poţi să iei asupra ta viaţa unui om?
N-a putut face altceva decât să-l aducă pe Vlădica la noi. Vlădica, după cum s-a dovedit, nu a întârziat la avion, fiindcă îl reţinuseră pentru el”.
Din momentul în care Mitropolitul Anastasie şi-a anunţat retragerea, în 1964, Arhiepiscopul Ioan a devenit cel mai important candidat care să-i urmeze ca Mitropolit şi căpetenie a Ierarhilor Bisericii Ruse din afara Rusiei. La al doilea scrutin el a fost unul dintre cei doi candidaţi, diferenţa dintre ei fiind de un vot. Pentru a rezolva împărţirea egală a episcopilor, în noaptea aceea Vlădica l-a chemat pe cel mai tânăr dintre ierarhi, Episcopul Filaret, în camera sa, unde l-a convins pe acest candidat neaşteptat să primească responsabilitatea înfricoşătoare a acestei slujiri. A doua zi şi-a retras candidatura şi a recomandat alegerea Epscopului Filaret, pe care episcopii l-au ales în unanimitate, văzând în această răsturnare de situaţie harul Duhului Sfânt. La o asemenea înălţime a fost ridicat Vlădica în rândurile Ierarhilor Bisericii Ruse înaintea sfârşitului vieţii sale pământeşti. Era o poziţie care nu se sprijinea pe calităţi exterioare, căci Vlădica era firav, încovoiat, fără ambiţie sau viclenie, nu putea nici măcar să vorbească desluşit. Era o înălţime datorată doar acelor calităţi interioare, duhovniceşti, care l-au făcut neîndoielnic unul dintre marii ierarhi ortodocşi ai acestui veac, un om sfânt. In el strălucea dreptatea.

V
În rândul celor care îl cunoşteau şi îl iubeau pe Vlădica, prima reacţie la vestea morţii sale bruşte a fost: nu se poate! Şi aceasta era mai mult decât o reacţie la cât de neaşteptată fusese moartea; fiindcă, fără să poată fi justificată, printre cei care îi erau apropiaţi se întărise ideea că acest stâlp al Bisericii, acest Sfânt la care se putea ajunge întotdeauna, nu va înceta niciodată să fie! Că nu va veni niciodată vremea când nu vom mai putea merge la el pentru sfaturi şi mângâiere! Într-un anumit sens, unul duhovnicesc, acest lucru s-a dovedit adevărat de atunci. Insă este una dintre realităţile acestei lumi că orice om care trăieşte trebuie să moară.
Vlădica era pregătit pentru această realitate. În vreme ce alţii aşteptau de la el la încă mulţi ani de slujire rodnică a Bisericii lui Hristos – căci era un ierarh relativ tânăr – el se pregătea pentru un sfârşit pe care îl prevăzuse cu cel puţin câteva luni înainte, cunoscând, pare-se, chiar şi ziua acestuia.
Astfel, îi spusese directoarei orfelinatului unde stătea, care vorbea în primăvara lui 1966 de o întrunire a eparhiilor care urma să fie ţinută acolo trei ani mai târziu:
– Nu voi fi aici atunci.
În mai 1966 o femeie care îl cunoştea de doisprezece ani – şi a cărei mărturie, potrivit Mitropolitului Filaret, este „vrednică de toată încrederea” – a fost uimită să îl audă spunând:
– Voi muri curând, la sfârşitul lui iunie… nu în San Francisco, ci în Seattle.
Însuşi Mitropolitul Filaret a mărturisit despre extraordinarul ultim rămas-bun pe care Vlădica şi l-a luat de la el înainte de a se întoarce în San Francisco de la ultima sesiune a Sinodului la care a participat în New York. După ce Mitropolitul a rostit rugăciunea obişnuită de călătorie, Vlădica, în loc să se stropească singur cu apă sfinţită, cum fac totdeauna ierarhii, s-a plecat adânc şi i-a cerut Mitropolitului să-l stropească; şi după aceasta, în loc de obişnuita sărutare reciprocă a mâinilor, Vlădica a luat cu hotărâre mâna Mitropolitului şi a sărutat-o, retrăgând-o pe a sa (vezi Orthodox Russia, nr. 18, 1966).
Şi iarăşi, în seara dinaintea plecării spre Seattle, cu patru zile înaintea morţii sale, Vlădica l-a uimit pe un om căruia tocmai îi făcuse o rugăciune, cu cuvintele:
– Nu o să-mi mai săruţi altă dată mâna.
Iar în ziua morţii sale, după ce a săvârşit Sfânta Liturghie, a petrecut trei ore rugându-se în altar, de unde a ieşit nu cu multă vreme înainte de moarte, care s-a petrecut la ora 3,50 după-amiază, pe 2 iulie (19 iulie, stil vechi). A murit în camera sa din casa parohială de lângă biserică, fără semne premergătoare de boală sau de suferinţă. S-a auzit că a căzut şi, fiind aşezat într-un scaun de cei care au alergat să-l ajute, şi-a dat ultima suflare cu pace şi foarte puţină durere vizibilă, în prezenţa Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, Semnul din Kursk. Astfel a fost aflat Vlădica vrednic să imite moartea fericită a ocrotitorului său, Sfântul Ioan din Tobolsk.
Astăzi Arhiepiscopul Ioan se odihneşte într-o capelă de sub catedrala din San Francisco, şi aici începe un nou capitol din povestea acestui om sfânt. Aşa cum Sfântul Serafim din Sarov le-a spus fiilor săi duhovniceşti să-l socotească viu după moarte şi să vină la mormântul său să-i spună ce au pe inimă, s-a dovedit că Vlădica îi ascultă pe cei care îi cinstesc pomenirea. La puţină vreme după moartea sa un student de-al său de odinioară, părintele Ambrozie R, a avut într-o noapte un vis (sau o vedenie, nu a putut spune ce a fost): Vlădica, purtând veşmintele de Paşte, plin de lumină, strălucind, tămâia catedrala şi i-a spus cu bucurie doar un cuvânt în timp ce îl binecuvânta: „fericit”.
Apoi, înainte de sfârşitul celor patruzeci de zile, părintele Constantin Z., multă vreme diaconul lui Vlădica şi acum preot, care în ultimul timp fusese supărat pe Vlădica şi începuse să se îndoiască de faptul că acesta a fost un drept, l-a văzut în vis învăluit de lumină, cu raze atât de strălucitoare în jurul capului, încât era cu neputinţă să te uiţi la ele. Astfel s-au risipit îndoielile părintelui Constantin cu privire la sfinţenia lui Vlădica.
Multe alte persoane l-au văzut pe Vlădica în vise neobişnuite, care au o semnificaţie sau un mesaj deosebit. Unii spun că li s-a dat ajutor supranatural. Modesta capelă, care va fi în curând împodobită cu icoane de Pimen Sofronov în amintirea lui Vlădica, este deja martorul atâtor lacrimi, mărturisiri, rugăminţi pornite din inimă…
Directoarea Căminului Sfântul Tihon din Zadonsk, de mult timp o slujitoare credincioasă a lui Vlădica, M. A. Şahmatova, a avut un vis vrednic de luat în seamă. O mulţime de oameni îl purtau pe Vlădica în coşciug la Biserica Sfântul Tihon; Vlădica a înviat, însă şi s-a aşezat în faţa uşilor împărăteşti, miruind oamenii şi cerându-i:
– Spune-le oamenilor: deşi am murit, sunt viu!
Este încă prea devreme chiar şi numai să înţelegem puţin că noi, reci şi păcătoşi cum suntem, trăind în aceste vremuri ale răului, am fost martori la un asemenea fenomen minunat – viaţa şi moartea unui sfânt! Este ca şi cum s-au întors pe pământ vremurile Sfintei Rusii, ca pentru a dovedi faptul că Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi (Evrei 13, 8). Amin!”

Eugene Rose 1966

Pr. Serafim Rose, Pr. Gherman Podmosenski , 100 de minuni ale Fericitului Ioan Maximovici, Editura Sophia

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/viata-fericitului-ioan-maximovici-152476.html