Pestera Topolnita

Peștera Topolnița, a doua ca mărime din România și a 17-a din întreaga lume, a fost declarată monument al naturii și rezervație speologică. Aflată la aproximativ 30 de kilometri de Drobeta Turnu Severin, uimitoarea cavernă sculptată cu măiestrie de râul Topolnița și de pâraiele Găurinți și Ponorăț adăpostește formațiuni carstice unice și extrem de spectaculoase, printre care și “Pădurea cu lumânări” și “Lacul de cleștar”.

Sursa:http://dezvaluitorul.ro/raiul-pe-pamant-9-paradisuri-romanesti-unice-in-lume-dar-prea-putin-cunoscute/

Locuri bantuite-Hotel Cismigiu

*Hotel Cismigiu
*Localitatea:Bucuresti

Hotelul ar fi bântuit de fantoma unei eleve. În jurul anului 1990, ea ar fi căzut accidental în puțul liftului, murind după 3 ore de agonie. Există povești potrivit cărora din puțul liftului se aud țipete.

Sursa:https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_locurilor_presupuse_a_fi_b%C3%A2ntuite_din_Rom%C3%A2nia

Padurea Hoia-Baciu

Padurea Hoia-Baciu

In inima Ardealului, intr-o zona cu aparenta atemporala, se gaseste, probabil, cel mai misterios loc din Romania. Multa cerneala a curs pe margine subiectului padurii Hoia-Baciu, la fel cum multi pasi ai curiosilor au strabatut aceasta poarta intre lumi, in speranta surprinderii unei farame de paranormal. Unii dintre ei au avut intr-adevar parte de experiente inexplicabile care provoaca fiori reci chiar si celor curajosi. Cercetatorii nu au incotro si ridica neputinciosi din umeri, lasand loc liber celor mai diverse speculatii care inflacareaza imaginatia amatorilor de fenomene paranormale.
Padurea Hoia-Baciu, este cu siguranta cea mai faimoasa locatie din Romania, unde au fost investigate si analizate o serie de fenomene absolut inexplicabile. Zona in sine a devenit cu adevarat celebra pe mapamond de abia in anul 1968, cu toate ca localnicii stiau de existenta sa inca din cele mai vechi timpuri, ferindu-se de ea ca de un loc rau, unde se intampla lucruri peste puterea de intelegere a omului obisnuit. Toti stiau din mosi stramosi ca odata intrati printre copacii al caror fosnet venea parca din alta lume, toate spaimele subconstientului uman, prind brusc viata si apar in calea celui indeajuns de nesabuit incat sa se aventureze in acest loc . Din cele mai vechi timpuri, localnicii din jurul padurii de la Hoia-Baciu au observat pe propria piele ca odata ce au intrat in padure pentru a taia lemne, a cosi iarba pentru animale sau a culege fructe de padure sau ciuperci, ceva straniu se intampla cu absolut oricare dintre ei.
Inca de la primii pasi printre copaci, satenii se pomeneau asaltati de stari inexplicabile de greata, anxietate, senzatii de voma, dureri de cap si chiar arsuri aparute pe piele. Multa vreme, padurea Baciu din vestul orasului Cluj-Napoca a ramas un subiect tabu, oamenii temandu-se sa aduca vorba despre un loc pe care in sinea lor il credeau cazut sub un blestem greu, sau mai rau, insasi salas al Necuratului.
Profesorul Sift a fost atras de faima padurii Baciu, intrigat fiind de povestile si intamplarile incredibile pe care le auzea de la localnici. In decada anilor 1950, a intreprins numeroase calatorii in padure, observand la fiecare incursiune intre copaci, o serie de umbre ciudate care il insoteau. Fire curajoasa, nu a abandonat cercetarile, izbutind sa fotografieze"umbrele". Surprizele si-au facut aparitia inca de la developarea cadrelor fotografice pe care se puteau observa, pe langa"umbrele" in cauza, multe alte forme, lumini si siluete pe care ochiul uman nu le putea vedea. Cercetarile lui Sift au continuat pana in pragul anilor 1960, cand tot mai multi cercetatori romani i-au preluat studiile si aveau sa fie atrasi de explorarea padurii Baciu.
OZN-uri in toata puterea cuvantului.
Pe data de 18 august 1968, tehnicianul-militar Emil Barnea in varsta de 45 de ani, ignorand avertismentele satenilor, se afla in padurea Baciu pentru a petrece un sfarsit de sapatamana departe de stresul orasului. Impreuna cu el se aflau la acea data prietena sa, Zamfira Matea si alti doi prieteni de familie care au dorit sa-si pastreze anonimatul. In preajma orei 13.00, pe cand se afla in cautarea unor lemne pentru foc, Emil Barnea s-a pomenit brusc strigat de prieteni. Intors in poiana, alaturi de prietenii sai, Emil Barnea a apucat sa vada ceea ce parea un OZN care survola la viteza mica padurea Baciu, fara sa scoata niciun sunet. Straniul aparat zburator a inceput sa straluceasca brusc, facand in aer o manevra de rastunare. Fara veste, OZN-ul a accelerat spre cer intr-o directie usor oblica. Urmarindu-l prin vizorul aparatului foto, Emil Barnea a reusit sa-l mai surpinda in trei cadre.Dupa developarea filmului, tehnicianul clujean a contemplat cu stupoare fotografiile a ceea ce peste ani specialistii internationali ai fenomenologiei OZN aveau sa clasifice drept " cele mai clare imagini ale unui OZN fotografiat in Romania si fara indoiala, unele dintre cele mai bune imagini ale vreunui OZN fotografiat vreodata in lume".
In primul rand, padurea Baciu este faimoasa pentru aparitiile sale. Structuri imateriale sau materiale de forme diverse apar in fata ochilor curiosilor, fie ca este noapte sau miezul zilei. Majoritatea sunt invizibile pentru ochiul uman, fiind capturate insa de aparatele de filmat sau fotografiat. Unii ezoteristi considera ca sunt nimic altceva decat reprezentatiile spiritelor care populeaza universurile paralele. Urmeaza la rand anomaliile magnetice, fluctuatiile campului electromagnetic, emisiile infrasunet. Printre cele mai socante manifestari, se numara si urmele fara explicatie care apar pe pamant, zapada sau iarba, direct sub ochii privitorilor. Nici lumea vie nu a scapat neafectata de misterele padurii, efectele biologice manifestandu-se asupra plantelor si vegetatiei care prezinta forme de deshidratare, arsuri si necroze ale tulpinilor si frunzelor din anumite zone ale padurii.
Oamenii care trec accidental prin dreptul zonelor active (considerate de initiati ca fiind adevarate porti de trecere in alte planuri) se pomenesc cu arsuri de piele, roseata, iritatii, dureri de cap, senzatie amplificata de sete, anxietate, stari de lesin. Cele mai tipice aparitii sunt cele care se profileaza pe cerul de deasupra padurii. Din senin, apar pe cer, in zbor, figuri geometrice sub forma de piramide, sfere, cilindri, conuri, cuburi. Aceste forme geometrice care nu ar avea ce cauta pe cer in mod obisnuit, au fost fotografiate si filmate de sute de ori. Cele mai spectaculare sunt cele cu forma de OZN, pre-OZN sau qvasi-OZN.
Cu toate acestea, padurea Hoia-Baciu este considerata de toti marii parapsihologi , drept cel mai important areal al manifestarii fenomenelor parapsihologice de pe intreaga planeta.

Sursa: descopera.ro

Preluat de pe:http://www.locuri-nevazute.info/2013/11/top-10-locuri-misterioase-si-sinistre.html

Sfantul Zosima Pustnicul

Sfantul Zosima Pustnicul - 19 SEPTEMBRIE

- Acest sfânt a fost, ca şi alţii despre care am vorbit şi vom mai vorbi, prieten cu animalele.
- Ca Sfântul Mamant, zise Rafail. Cu leul era prieten?
- Da, dar ascultaţi această întâmplare. Pe când un mare boier, Domeţian, era la vânătoare, a văzut într-un anumit loc multe animale adunate. Dar, curios lucru, în mijlocul lor se afla un om care vorbea cu ele. Insoţitorii boierului l-au prins şi l-au dus Sa mai-marele lor. Boierul l-a întrebat ce fel de farmece folosea, încât stătea în mijlocul atâtor animale fioroase şi mai şi vorbea cu ele. Cu înţelepciune Zosima, căci despre el este vorba, le-a răspuns că prefera să stea cu fiarele pădurii, decât cu „fiarele" din cetate, care nu-L cunoşteau pe Dumnezeu.
Boierul l-a catalogat ca făcând parte dintre „nazarineni", adică adepţi ai Mântuitorului Iisus din Nazaret. „Şi pentru că tu crezi în El, i-a spus, te voi duce în Nazaret şi acolo te voi judeca."
Ajungând cu toţii în cetatea unde a copilărit Domnul Hristos ca om pe pământ, l-au scos pe Zosima la nedreaptă judecată. Domeţian o ţinea una şi bună: să-i spună sfântul cum vrăjise animalele. Cu toate că Zosima îi spusese adevărul, că nu era vorba de vrajă, ci de puterea lui Dumnezeu, boierul nu era mulţumit de răspuns. Atunci Domeţian i-a poruncit să cheme o fiară din pădure. Sfântul, ridicând mâinile spre cer şi rugându-se, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ascultă-mă pe mine, robul Tău; fă să vină aici un leu înfricoşător, ca să-mi slujească!" Neterminând bine rugăciunea, iată minunea...
- Oau, a venit leul! chicoti Ionică.
- Da, copii. Pe toţi i-a speriat. Dar nu pentru asta venise leul, ci ca să arate puterea lui Dumnezeu şi sfinţenia cuviosului. Cu toţii au văzut minunea, l-au dezlegat pe sfânt, dar voia Domnului era alta. L-a chemat pe Zosima la Sine!
- Şi leul? întrebă Nichita.
- Bineînţeles, nu înainte ca Zosima să îmblânzească fiara şi să o trimită în pădure. Şi, dacă vă plac poveştile cu animale, vă mai spun una...

Pr. prof. Adrian Chiaga
Prof. Cristina Chiaga

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-zosima-pustnicul-154310.html

Teoria judecatii in Critica Ratiunii pure

Teoria judecatii in Critica ratiunii pure

Kant sondeaza posibilitatile de cunoastere ale metafizicii. Metafizica pretinde ca este nu numai o forma de cunoastere a lumii, cat mai degraba ca este cunoasterea prin excelenta. Este un fel de supra cunoastere din moment ce investigheaza Absolutul. Problemele ei sunt: Lumea, Dumnezeu, Sufletul.
Daca nu avem o cunoastere asupra acestei entitati (a Absolutului), nu putem sustine ca putem dobandi o imagine secventiala si sectoriala adevarata. Metafizica propune, prin urmare, o serie de cunostinte superioare cunostintelor obisnuite, din moment ce obiectul ei de cunoastere este Absolutul. Aceste cunostinte sunt pure (nu provin din experienta), pentru ca Dumnezeu sau nemurirea sufletului nu sunt date in experienta. Titlul lucrarii lui Kant, Critica ratiunii pure, este sugestiv pentru intentiile sale. Intr o interpretare libera, Critic Ratiuni Pure, inseamna analiza si intemeierea cunoasterii care nu provine din experienta.
Kant raporteaza acest gen de cunostinte pure la cunostintele obtinute de stiinta: matematica si fizica teoretica. In stiinta, nimeni nu contesta faptul ca judecatile specifice ei nu ar fi cunostinte veritabile. Toata lumea este de acord ca stiinta produce cunostinte adevarate. Nu acelasi lucru se intampla in metafizica. Cunostintele pure produse de a lungul istoriei gandirii de catre metafizica sunt amplasate intr un permanent regim de contestare. Kant se vede atunci silit sa analizeze structura interna a cunostintelor pentru a raspunde daca metafizica este posibila ca stiinta sau nu. Dar ce sunt cunostintele?
Cunostintele sunt judecati de tipul S - P. Analizand judecatile, Kant distinge intre judecatile analitice si judecatile sintetice. Judecatile analitice sunt judecati explicative in sensul ca predicatul desfasoara notele pe care noi le gandim in mod implicit in subiect. Judecatile analitice nu sporesc cunoasterea pentru ca noi aflam ceea ce deja stiam. Aceasta inseamna ca, din perspectiva logica, predicatul judecatii analitice este inclus in subiect ca nota a sa. Aceste judecati sunt necesare si universale (valabile oricand, pretutindeni si intotdeauna). Proprietatea de a fi necesare si universale este numita de Kant cu termenul de a priori. Judecatile analitice sunt judecati a priori pentru faptul ca ele sunt valabile in mod general, indiferent de modul in care va evolua experienta. Adevarul lor poate fi stabilit numai prin inspectie logica, ele impunandu se mintii noastre pentru ca noi nu putem gandi contrariul lor. De pilda, judecata: "Toti sotii sunt casatoriti" este o judecata analitica pentru ca predicatul logic "casatorit" este inclus in subiectul "sotii" in chiar definitia lui. Noi nu putem gandi contrariul acestui enunt "Toti sotii sunt necasatoriti", pentru ca venim in conflict cu ideea de "sot", ideea care este gandita, prin definitia cu ideea "casatorit". Exemplul prin care Kant ilustreaza acest tip de judecati, si la care se aplica acelasi rationament expus mai sus - este: "Toate corpurile sunt intinse".
Judecatile sintetice sunt, dimpotriva, toate, a posteriori, adica sunt judecati de experienta. Legatura subiect predicat (S - P) in astfel de judecati se realizeaza prin intermediul experientei. Ele sunt judecati contingente pentru ca experienta le poate confirma sau infirma. Nu putem sa spunem despre ele ca sunt necesare sau universale intrucat experienta este in mers. Ceea ce astazi este adevarat, maine poate fi fals. De exemplu, "Toti corbi sunt negri" este o judecata sintetica pentru ca legatura dintre subiect si predicat este realizata de experienta si nu de unul dintre principiile gandirii ca in cazul judecatilor analitice. Exemplul dat de Kant pentru acest tip de judecati este: "Toate corpurile sunt grele".
Ce judecati trebuie sa contina stiinta: analitice sau sintetice? Stiinta nu poate sa posede in corpusul ei judecati analitice pentru ca ea produce cunostinte despre realitate. Stiinta progreseaza, este cumulativa. Or, judecatile analitice sunt explicative. Stiinta nu poate admite in corpusul ei nici judecati sintetice, pentru ca enunturile ei sunt necesare si universale. Or, judecatile sintetice sunt contingente.
Kant considera ca marea lui descoperire teoretica consta in descoperirea unui nou tip de judecati care se numesc judecati sintetice a priori si care, rezumand experienta, au in acelasi timp si proprietatea de a fi necesare si universale. Aceste judecati sunt chiar in corpusul stiintei. Oamenii de stiinta le au folosit fara sa aiba constiinta deplina a acestei intreprinderi. Pentru matematica de pilda, Kant utilizeaza exemplul de judecata sintetic a priori "7+5=12", iar pentru fizica teoretica "Toate corpurile au o cauza."
Sursele cunoasterii. Materia si forma cunoasterii. Facultatile de cunoastere si posibilitatea metafizicii ca stiinta
Pentru a intelege natura judecatilor sintetice a priori trebuie sa facem distinctia kantiana intre materia si forma unei judecati (cunostinte). O judecata, din fizica teoretica de exemplu, ca orice fel de banala cunostinta despre experienta noastra, reprezinta o sinteza, un compositum intre datele oferite de simturi (senzatii, perceptii) si capacitatea noastra de gandi. Capacitatea de a gandi este numita de Kant facultate. La fel si capacitatea de a simti. Facultatile sunt structuri omenesti, puteri, aparate, dispozitii naturale ale simtirii si ale gandirii noastre, prin intermediul carora noi dobandim cunoasterea.
Unirea dintre datele simturilor, care reprezinta materia cunoasterii, si forma in care este furnizata aceasta materie produce judecati sau cunostinte. Altfel spus, Kant argumenteaza ca intr o judecata se produce sinteza intre ceea ce vine de la simturi si ceea ce mintea noastra insasi pune in aceasta judecata. Continutul judecatii este deci de sorginte sensibila, iar forma este de sorginte intelectiva. De aceea Kant vorbeste de doua facultati de cunoastere: sensibilitatea (= capacitatea de a fi influentat de obiecte) si intelectul sau spontaneitatea conceptelor (= capacitatea mintii noastre de a gandi). Cunoasterea este o sinteza intre sensibilitate si intelect.
Sensibilitatea este analizata in capitolul Estetica transcendentala si raspunde la intrebarea care sunt structurile omenesti care fac posibila deschiderea spre lumea obiectelor?
Intelectul este analizat in capitolul Metodologia transcendentala si raspunde la intrebarea care sunt structurile mintii noastre care fac sinteza si legatura dintre subiectul si predicatul unei judecati adevarate, a unei cunostinte.
In incercarea sa de a raspunde la intrebarea "este posibila metafizica ca stiinta?", Immanuel Kant isi propune sa elaboreze o teorie a constiintei cunoscatoare. Judecatile/cunostintele sunt produse ale mintii noastre si ele sintetizeaza intr un tot datele de experienta dimpreuna cu structurile noastre cognitive. Kant distinge in unitatea constiintei cunoscatoare, numita de el unitatea originar sintetica a aperceptiei, (o redenumire a lui ego cogito cartesian) trei structuri distincte implicate in mecanismele judicative. Aceste trei facultati: sensibilitatea, intelectul si ratiunea au la randul lor substructuri care intervin in procesul de cunoastere.
Sensibilitatea poseda doua substructuri numite intuitii pure a priori sub reprezentarea spatiului si a timpului. Aceste substructuri sunt constitutive contactului cu obiectele experientei in calitate de forme ale lor. Acestea ordoneaza datele haotice ale contactului nemijlocit cu mecanismele senzoriale proprii fiintei omenesti. Pe de o parte ele sunt ideale in sensul ca sunt structuri a caror existenta nu depinde de lumea exterioara si in acelasi timp sunt reale pentru ca in ele sunt amplasate obiectele lumii.
Intelectul poseda la randul sau structuri proprii, numite de Kant concepte sau categorii, cu ajutorul carora sunt conectate diferite experiente. Totodata prin intermediul lor este posibila si formarea judecatii. Aceste concepte au functie constitutiva intrucat ele sunt conditii de posibilitate ale realizarii efective a judecatilor.
Ratiunea nu este propriu zis o facultate de cunoastere pentru ca functia ei nu este constitutiva ci regulativa, in sensul ca ea indica drumul pe care trebuie sa-l urmeze cunoasterea. Si aceasta facultate este structurata intrinsec de ceea ce Kant numeste Ideile ratiunii. Spre ele este orientata gandirea noastra dornica sa realizeze sinteze din ce in ce mai cuprinzatoare. Aceste Idei sunt Lumea, Dumnezeu si Sufletul, si constituie, cum se stie, obiectul metafizicii. Asupra lor noi nu putem avea o cunoastere similara celei stiintifice deoarece ele nu pot fi niciodata obiect al experientei. Ele sunt lucruri in sine si nu fenomene, adica obiecte ale experientei noastre posibile. Ele nu pot avea decat o functiune regulativa pentru cunoastere, adica noi ne indreptam catre ele, ne indreptam catre Absolut fara sa ajungem sa-l cuprindem ca atare. De aceea Ideile nu sunt cognoscibile; ele nu apartin spatiului cunoasterii, ci credintei; ele nu tin de domeniul ratiunii teoretice ci de domeniul ratiunii practice.
Concluzia lui Kant este transanta. Daca intelegem prin metafizica ceea ce se intelegea in mod traditional, atunci metafizica nu este posibila ca stiinta pentru ca obiectul ei de investigatie nu poate fi, in principiu, dat in experienta. Daca prin metafizica vom intelege filosofia inaugurata de Kant, adica cercetarea preconditiilor cunoasterii, respectiv investigarea structurilor formale ale gandirii, atunci filosofia este posibila ca stiinta. Ea este posibila ca cercetarea critica, ca filosofie transcendentala care investigheaza conditiile apriori ale cunoasterii.

Conf. univ.dr. Constantin Aslam

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/filosofia-moderna/teoria-judecatii-critica-ratiunii-pure-71695.html

Sandviciuri bogate

Sandviciuri bogate

Ingrediente :8 felii paine,4 linguri smantana ,4 linguri mustar, friptura de o zi ,2-3 frunze salata sau papadie,un morcov fiert,2 castraveti murati,putin ulei,un praf oregano.

Mod de preparare : Se amesteca intr-un bol ,foarte bine,smantana cu mustarul.Fiecare felie de paine dintr-un sandvici se unge cu aceasta crema in timp ce,pe cealalta felie ,se pune salata ,carne taiata marunt,felii de morcov  si castravete.Peste felia cu salata se picura foarte putin ulei ,se presara oregano si apoi se acopera cu felia cu crema de mustar.Se pun sandviciurile la cuptor 10 minute.

                                  STIATI CA ...

Din radacina de echinacea ,indienii nord-americani preparau un remediu pentru vindecarea ranilor de orice fel.Leacul era aplicat pe intepaturile de insecte ,muscaturile de animale salbatice sau serpi veninosi ,in cazul bolilor infectioase eruptive sau in durerile articulare.

Lacul Meledic

Platoul Meledic, aflat pe teritoriul administrativ al comunelor buzoiene Lopătari și Mânzălești, face parte din Rețeaua Natura 2000. Chiar în mijlocul acestei zone de o frumusețe aproape ireală se află Lacul Meledic(n.r.- sau “Lacul fără fund”, cum l-au denumit localnicii), respectiv un luciu de apă dulce format în masivul de sare. “Unic în lume, Lacul Meledic are aproape un hectar de luciu de apă dulce, în ciuda faptului că este așezat pe un masiv de sare. În subteranul acestuia se află Peștera Șase Iezi (n.r.- Peştera 6S Mânzăleşti)”

Sursa:http://dezvaluitorul.ro/raiul-pe-pamant-9-paradisuri-romanesti-unice-in-lume-dar-prea-putin-cunoscute/

Cat de periculos este defileul Jiului

Cat de periculos este defileul Jiului

Defileul Jiului reprezinta legatura principala dintre Judetele Hunedoara si Gorj ,iar soseaua care il traverseaza pe un traseu de peste 30 de kilometri si strabate o arie protejata recunoscuta pentru diversitatea habitatelor .Defileul a oferit de-a lungul timpului senzatii tari calatorilor datorita peisajelor impresionante .A oferit si motive de ingrijorare .Bucati din stancile abrupte printre care s-a strecurat soseaua s-au pravalit deseori pe drum si au pus in pericol circulatia rutiera .Accidentele nu au lipsit si nici tragediile .Lor li se adauga unele povesti create de localnici ,despre aparitia unor fantome cu infatisarea unor mirese cu chipul acoperit de voal ,care prevestesc ce este mai rau.


Sursa: „REPLICA” Saptamana 13-19 Octombrie 2015

Sfantul Cuvios Misail Pustnicul

Sfântul Cuvios Misail Pustnicul

Cuviosul Misail, odraslă din părinți binecredincioși, intră în Mănăstirea Cozia de tânăr, petrecându-și viața în smerenie și în iubire desăvârșită de aproapele și de Dumnezeu. Aici l-a cunoscut pe Sfântul Cuvios Daniil și negreșit și l-a făcut duhovnic și povățuitor al său, iar tradiția ține să ne amintească de faptul că i-a fost chiar ucenic de chilie, ceea ce ne vădește legătura duhovnicească dintre cei doi, pe de o parte, iar pe de alta darurile cu care era înzestrat monahul Misail, mai cu înlesnire cel al ascultării desăvârșite față de povățuitorul său. Deci formarea duhovnicească a Cuviosului Misail este legată cu desăvârșire de părintele său duhovnicesc, ca ucenic strălucind în umbra celui pururea luminat și întotdeauna aprinzându-se cu râvnă de la Cuviosul Daniil. Fiind cel mai de aproape ucenic, cunoștea gândurile povățuitorului său de a râvni la liniștea pustiei, și se împărtășea de ele, însă la plecarea Cuviosului Daniil, a fost oprit a-l urma, primind îndemnul de a se mai căli și a împlini măsura bărbatului desăvârșit. Misail face și de data aceasta ascultare, dar întristat cu inima și îndurerat cu sufletul, încercând să poarte poverile cele apărute prin lipsa părintelui Daniil, duhovnicul mănăstirii. Obștea l-a văzut pe Misail ca următor fără șovăială al lui Daniil, și în fapte, și în trăire și în virtuți. Și precum aurul se lămurește în multe feluri de topitori, ca să se scoată toată întinăciunea și rugina și să rămână desăvârșit curat, tot așa și cuviosul Misail s-a lămurit prin multe feluri de încercări dureroase. Dar pe toate le-a purtat, trăgându-și din ele adevărat folos, cel pentru sporirea duhovnicească. Din care cauză obștea l-a găsit vrednic de hirotonie, pentru împlinirea menirii sale de duhovnic și povățuitor. Era foarte păzit în vorbire și cu multă socoteală în răspunsuri. Iar răspunsul lui era adevărat și foarte folositor, căci înțelegerea îi venea din darul lui Dumnezeu. Pentru aceea toți primeau cuvântul lui cu frică, ca din gura lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu grăia prin gura lui. Iar acolo unde întâmpina vreo greutate, nu zăbovea în această stare, ci degrabă alerga la peștera de „după turn”, la părintele Daniil, și de la el se lumina cu mai tainice și mai luminate înțelesuri, găsind apoi leac tuturor bolnăvicioaselor probleme. Dar întrucât vedea sporirile Cuviosului Daniil și ostenelile lui cele mai presus de fire, știind și darurile pe care le dă Dumnezeu celor ce se ostenesc pentru El, râvnea vieții lui, și începea a se tulbura de gălăgia cea din mănăstire, dorind o viață mai liniștită. Și aprinzându-se cu dor după viața cea pustnicească, căuta cu tot dinadinsul să se elibereze de îndatoririle pe care le avea la mănăstire, și cu voia blagocinstitului stareț al Coziei, dar și cu acordul povățuitorului său, a ieșit din mănăstire și s-a sălășluit lângă cuviosul Daniil, care, nevoind să mai izgonească pe ucenic de la el, nici să-l mâhnească pe cel pe care îl avea ca pe un adevărat fiu după Dumnezeu, s-a dus cu dânsul și săpând o altă peșteră lângă a sa, s-a bucurat cu duhul de împreună nevoitorul său. Peștera cuviosului Misail s-a făcut pe partea dinspre răsărit a stâncii coziene, aproape în același fel, ea luminându-se cu soarele cel de dimineață și uscându-se cu adierea venită dinspre pădure. Și intrând în ea cuviosul Misail s-a îndulcit gustând mierea liniștii, făcând ascultare la sânge față de povățuitorul său. Și nu s-a despărțit de dânsul până la moartea lui, ca să-i moștenească faptele lui cele bune. Astfel, rugându-se neîncetat și urmând aceeași rânduială ca a cuviosului Daniil, a pus în mintea sa neuitata pomenire a adevăratului Dumnezeu. Își păzea cu dinadinsul inima de gândurile de mândrie și își îndrepta viața în smerită cugetare și în blândețe, aducându-și aminte de cuvintele Domnului care zice: „Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima”. Și obosindu-și trupul său cu ostenelile, sufletul și-l ridica spre gândirea de Dumnezeu, iar întrarmându-se cu pavăza credinței și cu rugăciune, biruia asuprelile vrăjmașului. Prin vederea deasă a părintelui Daniil se oblăduia de orice cădere, petrecând amândoi în Legea Domnului. Nu se îngrijeau de cele pământești, nici pentru ziua de mâine, muncindu-și trupurile cu postiri, privegheri și alte feluri de osteneli, mângâindu-se cu nădejdea învierii și a fericirii ce va să fie în ceruri. Apoi vorbind mult din viețile sfinților și luând aminte la isprăvile acelora, și ei singuri se sârguiau să săvârșească unele ca acelea. Și mai vârtos se întâlneau în același cuget, amintindu-și totdeauna de ocrotitorii lor, sfinții prooroci Daniil și Misail, unul care „gurile leilor în groapă le-a închis”, iar altul, împlinind numărul celor trei tineri care au fost aruncați în cuptorul din Babilon, și care „ca într-o topitoare fiind aruncați, s-au răcorit nearși, împodobiți fiind cu podoaba bunei credințe”. Și cugetând mereu la viețile acestor prooroci, cântau cântarea lor cea îngerească: „Binecuvântat ești Doamne Dumnezeul părinților noștri și lăudat și preaslăvit este numele tău în veci (...). Căci cu suflet zdrobit și cu duh de smerenie voim să fim primiți de Tine. Ca ardere de tot de berbeci și de junci, ca zeci de mii de miei grași, așa să fie jertfa noastră înaintea Ta astăzi și înțelegere să găsească la Tine; că nu este rușine celor ce nădăjduiesc în Tine. ”Și precum slugile împăratului Nabucodonosor căutau să înfierbânte cuptorul „cu catran și cu smoală și cu câlți și cu viță” spre a-i nimici pe tineri, așa și cetele de diavoli căutau să înfierbânte ispitele asupra Sfinților Cuvioși Daniil și Misail spre a-i surpa din credința lor și din osteneala lor. Dar precum atunci un înger al Domnului se coborâse și „a făcut mijlocul cuptorului ca un duh de rouă suflând, și nu s-a atins de ei focul nicidecum, nu i-a întristat și nici nu i-a stânjenit pe dânșii”, așa și acum, cete de îngeri se coborau cu putere multă spre a-i păzi și a le ușura ispitele și a izgoni năvălirile diavolilor. Iar pustnicii Daniil și Misail întocmai ca cei trei tineri cântau: „Binecuvântați, îngerii Domnului pe Domnul, lăudați și-L preaînălțați pe El în veci”. Când erau udați de desele ploi de toamnă și picăturile intrau îndrăznețe acolo unde vroiau să-și întindă și să-și odihnească pentru puțin timp trupurile ostenite, sfinții cuvioși cu nimic nu cârteau asupra lui Dumnezeu, ci cu bucurie îndemnau: „Binecuvântați, apele toate cele mai presus de ceruri, pe Domnul, lăudați și-L preaînălțați pe El în veci”. Când frigul și gerul iernii amorțea trupurile lor și le făcea aproape nesimțitoare, ei tot n-au cârtit, ci cântau: „Binecuvântați, rouă și zăpadă, gheață și ger, pe Domnul, lăudați și-L preaînălțați pe El în veci”. Supărări de le aduceau fiarele și dobitoacele din împrejurimi, sau păsările cerului cele mai zgomotoase, sfinții cuvioși toate le răbdau, arătându-și blândețea față de creațiile Dumnezeului celui Viu, și le îndemnau și pe ele poruncindu-le: „Binecuvântați, toate păsările cerului, fiarele și toate dobitoacele pe Domnul, lăudați și-L preaînălțați pe El în veci”. Și pe scurt, toată natura înconjurătoare li se făcuse lor pricină prea bună spre a sluji cu inimă curată Domnului Atoatețiitorul și Atoatefăcătorul. Că în aceasta Domnul și-a lăsat unele din rațiunile Sale, învăluite și tainice, ca omul descoperindu-le, pe El să-L afle și să-L slăvească. Iar cuvioșii pustnici dintru aceasta aduceau slujbă lui Dumnezeu, și nu numai de natură se îndemnau la aceasta, ci înseși trupurile lor și le făcuseră ca o jertfă închinată Domnului, după cum și Apostolul Pavel zice: „să înfățișați trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, ca o slujire a voastră cuvântătoare”(Romani 12,1).
Iar ce mâhniri a pătimit Cuviosul Misail după trecerea la cele veșnice a părintelui său duhovnicesc, nimeni nu poate spune, însă de înțeles poate să înțeleagă numai de s-ar lipsi pentru puțin de hrană, de apă sau de aer. Dar l-a fericit că s-a dezlegat de aceste legături pământești și a intrat în cămara Domnului său acolo unde i s-a gătit loc de odihnă. Și negreșit că, rămânând moaștele Cuviosului Daniil acolo în peștera sa și nefiind strămutate de acolo, Cuviosul Misail venea deseori și se închina cinstitelor moaște împărtășindu-se de sfințenie și adăugându-și har peste har. Iar Dumnezeu, pentru rugăciunile lui, i-a dăruit ca mulțime de sihaștri și alți părinți care vroiau să se mântuiască, să vină la dânsul în peșteră, ca rugându-se, să-i izbăvească pe dânșii de întuneric ca de o cale alunecăcioasă și să-i povățuiască la calea luminii celei mântuitoare. Iar el pe toți îi primea cu dragoste și învățându-i cum vor urma lui Hristos, pe unii îi slobozea la ale lor iar ceilalți rămâneau cu îndelungată vreme pe lângă peștera sa. Și mulți venind și mărturisindu-se la Cuviosul Misail, doreau a primi sfintele, dumnezeieștile, preacinstitele și de viață făcătoarele lui Hristos Taine, din chiar mâinile cuviosului părinte, din care cauză au socotit să zidească o biserică mică dinafară de peșteră. Și au mers cu toții la egumenul Coziei spre a primi binecuvântare după rânduială, și luând-o și pe cea arhierească, s-au dus și au început a zidi mai jos de peșterile cuvioșilor o biserică mică de lemn, cu catapeteasmă sculptată împodobită cu icoane, cinstindu-o cu hramul Intrării în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Iar frații care s-au ostenit cu aceasta au și pus acolo „nacealnic”, adică egumen, și părinte duhovnicesc pe Cuviosul Misail. Și mai toți sihaștrii care pustniceau în acei munți, de la Stânișoara și până la Călimănești, de la Iezer și până la Bărbăteștii Pătrunsei, veneau aici Sâmbăta și Duminica, participau la Sfânta Liturghie, se împărtășeau, luau sfat de taină de la Cuviosul Misail și așa se reîntorceau la peșterile și chiliile lor. Unii apucaseră de și-au făcut chilii de lemn în jurul peșterilor celor dintâi pustnici, iar prin zidirea bisericuței, ia naștere „Sihăstria lui Daniil și Misail”. Însă isprăvile acestui al doilea pustnic, Cuviosul Misail, cel ce a fost ucenic al Cuviosului Daniil, nu au rămas sub obroc, ci ca o trâmbiță răsunau peste munții vâlceni, chemând spre sine uimirea tuturor. Că era atât de milostiv și iubitor de oameni, încât nu putea să vadă pe cineva necăjit și să nu pătimească durerea împreună cu acela, și să-i ajute după trebuința lui. Cei întristați din felurite pricini se mângâiau văzându-l; cei împietriți și nemiluiți se îndemnau spre lacrimi prea fierbinți, auzind umilincioasele lui învățături; cei somnoroși și leneși, văzând mulțimea privegherii lui și răbdarea stării celei de toată noaptea, se schimbau cu dumnezeiască schimbare, trecându-i neudați prin tulburata mare a vieții, având necontenit mintea sa la Dumnezeu și neîncetat spunând: „Doamne Tu ești Cel ce oprești valurile patimilor celor potrivnice și potolești marea cea sărată a acestei vieți și îmblânzești pornirile cele cu greu de purtat ale plăcerilor”.
Și prin zidirea acelei bisericuțe, în care intra și săvârșea Sfînta Liturghie, având grijă și de smeriții sihaștri care veneau la el, Cuviosul Misail a început a se pregăti singur pe sine pentru călătoria la Biserica cea nefăcută de mână, veșnică, care este în lăcașurile cerești, de care Sfântul Ioan a scris în Apocalipsă zicând: „Domnul Dumnezeu Atotțiitorul este Biserică a ei”. Deci fiind gata în inima sa și netulburat dinspre faptele sale, vroia în orice clipă și era gata ca în orice ceas să fie dezlegat de acest trup, cum zice psalmistul: „Gata am fost și nu m-am tulburat să păzesc poruncile tale”. Însă văzând că sosește vremea dezlegării și a lepădării trupului lui, mângâia pe cei ce erau cu el, făgăduindu-se, că și după ducerea sa de aici nu va părăsi acest loc, la care s-a nevoit împreună cu Sfântul Daniil, ci amândoi vor apăra și vor cerceta sihăstria lor, ajutând celor ce viețuiesc într-însa, precum și celor ce vor veni la acel loc cu evlavie, închinători și viețuitori. Iar când s-a apropiat fericitul sfârșit, s-a îmbolnăvit puțin, s-a rugat pentru mântuirea a toată lumea și a dat mulțumire lui Dumnezeu pentru mila Lui cea mare pe care a făcut-o minunată spre dînsul. Apoi și-a dat sfântul său suflet cu bucurie în mâinile Domnului Său, pe Care l-a iubit și pentru Care a pătimit atâtea osteneli, și s-a numărat și el împreună cu Sfântul Cuvios Daniil, povățuitorul și împreună nevoitorul său. Iar sihaștrii care erau mai în apropiere, auzind de pristăvirea Cuviosului Misail, neîndoielnic că l-au socotit împreunat cu ceata sfinților, căci avusese atâta tărie să-și săvârșească bine pustnicia, neschimbându-și deloc canonul înfrânării, până la cea mai de pe urmă suflare. Și credința lor nu a rămas nerăsplătită de Dumnezeu, căci la a treia zi a adormirii sale, făcându-i-se slujba de prohodire în aceeași peșteră în care s-a nevoit, părinții monahi au văzut această minune, că moaștele Cuviosului luminau peștera cea întunecoasă ca fiind aprinse de un foc, fiind împodobite cu bună mireasmă. Iar după ce s-au închinat toți acestui mare cuvios, trecând și pe la peștera învecinată a Sfântului Cuvios Daniil, le-au lăsat sfintele lor moaşte spre închinare tuturor credincioşilor.
Iar cel între ierarhi Varlaam, Mitropolitul Țării Românești, fiind atunci episcop al Râmnicului, în locul bisericuței de lemn, a zidit una mai mare de piatră, pe la anul 1676, căci acesta fusese mai înainte stareț al Mănăstirii Cozia și pesemne că știa bine de sfințenia vieții lor și de existența sfintelor moaște. Iar la îndemnul Sfinților pustnici Daniil și Misail, atunci când a început biserica, a pus în temelia altarului sfintele lor moaște, lăsând ca adevărate mărturii despre ei inscrițiile ”Daniil duhovnicul” și ”Misail nacealnicul”. Și stând la temelia bisericii, așa au lucrat în chip nevăzut, încât sihăstria lor mult a sporit, ajungând mănăstire mare, iar peșterile lor se văd până astăzi, fiind bine păstrate. Mulți închinători vin cu picioare vesele să vadă luminoasele peșteri și capătă acea simțire de taină care strigă în ei „minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi”. Deci să proslăvim și noi pe Același iubitor de oameni Atoatedăruitor, pentru dăruirea acestor sfinți români, a cărora nevoințe niciunul dintre oameni nu poate să le spună sau să le scrie, fără numai Singur Știutorul de inimi, Cel ce cunoaște cele nearătate și cele ascunse, a Căruia limbă este condei ce scrie degrab. Acela a scris singur mai pe larg, în cărțile vieții veșnice viața și nevoințele Sfinților Cuvioși Părinți Daniil și Misail. Iar noi să ne rugăm Aceluiași Dumnezeu să aflăm și numele noastre scrise în cărțile vieții veșnice, cu darul și cu iubirea de oameni a Celui întru toți începător al mântuirii noastre, a Domnului Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Duhul, se cuvine cinstea, slava, lauda și stăpânirea, acum și de-a pururea și întru nesfârșiții vecii vecilor. Amin!

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-cuvios-misail-la-manastirea-turnu-153236.html

Reconstructia dialecticii in filosofia hegeliana

Reconstructia dialecticii in filosofia hegeliana

Hegel, numeste metoda sa cu termenul de dialectica sau cu expresia de metoda speculativa si o opune metodei metafizice (metoda vechii metafizici). Metoda dialectica este o metoda interioara filosofiei si, respectiv, obiectului ei de studiu: Absolutul. "Metoda nu este altceva decat structura intregul infatisat in pura sa esentialitate" (Hegel, Fenomenologia spiritului, Editura Academiei, 1965, p 33). Toate celelalte metode, considera Hegel, erau exterioare obiectului filosofiei, Absolutului; erau abstracte si metafizice. Metoda dialectica este o metoda concreta care vrea sa reproduca in planul mintii miscarea reala a gandirii. Dialectica este, cum sustine Hegel, o metoda care admite, in mod constitutiv, contraditia. Vom glosa pe marginea ideii de principiu urmand spiritul argumentatiei hegeliene, pentru a ilustra, pe un exemplul filosofic, care este demersul dialectic al gandirii. Astfel, ontologia sau metafizica, pune problema Fiintei in sine a principiului. Dar ce este Fiinta in sine? Ea este ceea ce este, ea este si nu poate decat sa fie. Dar aceasta afirmatie - "Fiinta este ceea ce este" - este o judecata de tip analitic (in sens kantian). Prin aceasta judecata este afirmata Fiinta pura, Fiinta fara determinatii, fara proprietati. Ea este o judecata tautologica. Desfacem explicit intr-o judecata ceea ce deja stim; anume ca este ceea ce este. Prin urmare, spunem ca fiinta este dar nu si cum este. Avem, spune Hegel, un concept abstract asupra fiintei in sine. In paranteza fie spus, abstract, in sens hegelian, inseamna acel concept care poseda (contine) note, insusiri sau determinatii mai sarace (putine) prin raportare la un alt concept subordonat logic lui. De exemplu "animal" este un concept abstract pentru faptul ca el contine mai putine insusiri decat conceptul "om" pe care il include in sfera sa. Prin raportare la conceptul "om", conceptul "animal" are o sfera mai larga, cuprinzand si alte notiuni in extensiunea lui. In schimb, "animal" are un continut mai sarac decat conceptul "om". A fi abstract sau concret depinde de felul in care conceptele se raporteaza unele la altele in functie de sfera si continutul lor. Evident ca cel mai abstract concept este "fiinta", intrucat el le cuprinde toate celelalte concepte fara ca la randul sau sa fie cuprins de un concept de o mai larga generalitate. Fiinta se contine doar pe sine. Despre fiinta nu putem spune decat ca este. In schimb despre om, in calitate de concept concret, cu multe insusiri, putem spune extrem de multe lucruri: ca este o fiinta rationala, bipeda, ca vorbeste, rade etc.
Revenind, cand spunem ca fiinta este dar nu si cum este, avem un concept abstract asupra fiintei in sine. Dar noi trebuie sa-I deducem si alte proprietati intrucat, in aceasta ipostaza "fiinta pura si neantul pur sunt tot una" cum zice chiar Hegel. Deducem de aici ca intre fiinta si nefiinta (neant) exista o anumita tensiune launtrica. Trebuie sa gasim un al treilea termen care sa "descarce" tensiunea (relatie logica de contraditie) dintre fiinta si nefiinta. Acest al treilea termen este devenirea, fiind creat de Hegel plecand de la sugestia faptelor de experienta ale lumii. Toate lucrurile sunt si nu sunt in acelasi timp. Toate devin ca altul prin mijlocirea cu sine - sustine Hegel. Lucrurile nu au proprietati vesnice. Ele se apar si dispar, se nasc si mor, sunt si totodata nu sunt, prin raportare la timp. A fi este o succesiune de momente. Ce este acum un lucru, in propria lui fiinta, nu putem determina, pentru ca el isi schimba permanent caracteristicile in timp. Judecatile analitice nu ne sunt de nici un folos pentru ca ele desfasoara o relatie de incluziune existente intre doua notiuni. Ceea ce am afirmat ca fiind o proprietate esentiala a ceva trebuie imediat sa contrazicem aratand ca acel ceva nu mai este cum a fost, ca el a devenit si s-a transformat in altceva diferit. Dar nu total diferit. In limbajul lui Hegel, ceva s-a transformat, a devenit Altul sau. Ne mai este identic cu ceea ce a fost, cu un moment in urma, dar nici nu si-a pierdut de tot identitatea cu sine. Obiectul ramane permanent Acelasi-ul, prin pastrarea unor vechi proprietati si prin adaugarea de alte noi proprietati. Prin urmare, in explicatia lumii in prim plan trece acum devenirea. Aceasta este proprietatea fundamentala a lumii. Devenirea se identica cu Absolutul, adica cu unitatea contradictorie dintre fiinta si nefiinta.
Devenirea asigura, asadar, legatura intre afirmatie si negatie, intre fiinta si nefiinta, intre ceea ce este si ceea ce nu este. Ea este o sinteza; caracteristicile ei poseda ceva din natura fiintei dar si din cea a nefiintei. Ea face trecerea de la abstractul fiintei la concretul lucrurilor. Abstract este inceputul. Concretul este intregul, totalitatea. De aici se deduc si celelalte categorii hegeliene: ceva (calitatea), cat (cantitatea), multiplu, fenomen etc.
Asa se explica de ce Hegel pune in identitate ontologia cu logica. La el ontologia este logica mintii noastre care descrie Fiinta in sine din abstractitatea ei pana la ultimele determinatii. Procesul acesta este vesnic.
Pe scurt, rationamentul lui Hegel este urmatorul: Lumea poseda rationalitate, o ordine, un mod ordonat de a fi. Ea nu este o ingramadire haotica de obiecte. Ea este in permanenta miscare si dezvoltare. Totul este dat de la bun inceput. Totul are o finalitate. Ce a fost la inceput? Nu putem raspunde pentru ca daca admitem ca lumea are un inceput suntem constransi logic sa raspundem la intrebarea: dar ce a fost mai inainte? Lumea exista dintotdeauna, sustine Hegel, si legitim este sa ne intrebam cum este ea si care este forma ei elementara, originara, abstracta, pura. Hegel este de acord ca Platon a avut cea mai buna intuitie cand a sustinut ca trebuie sa concepem lumea in unitatea ei originara ca Idee. Ne reamintim ca in sens vechi grecesc, eidos inseamna forma si, prin urmare, lumea poate fi vazuta ca fiind ceva ce exista ca o forma care se contine pe sine. Tot ceea ce exista este in lume, in forma lume, este in eidos-ul ei. Ea este in mod originar, IDEEA ABSOLUTA. Tot ceea ce exista in lume este o expresie a Ideii, a ceea ce a fost la inceput. Ce trebuie sa faca filosofia? Sa reproduca mental ceea ce a fost. Cand cunoastem noi nu facem decat sa refacem in propria noastra ratiune rationalitatea insasi a lumii, ordinea ei de existenta. Asa de explica si posibilitatea cunoasterii. Ea este o omologie (asemanare de structura) intre ordinea lumii si ordinea mintii. In fapt ordinea mintii se suprapune peste ordinea lumii pentru ca ea insasi face parte din ea. Realul, ceea ce este si exista cu adevarat ca ordine, ca devenire a fiintei si nefinetei lucrurilor - fapt care niciodata nu poate fi perceput cu simturile - este pus in evidenta de catre gandire. Gandirea stabileste, prin ordinea ei interioara care reproduce intr-un fel particular si ordinea lumii, ceea ce este real si ce nu este real, dupa principiul: ceea ce e rational este real si ceea ce e real este rational. "Pe de alta parte, este tot atat de important ca filosofia sa fie lamurita ca ea nu are alt continut decat cel produs in mod originar si care se produce pe sine in domeniul spiritului viu, continut care a facut l u m e, lume exterioara si lume interioara a constiintei, - ca acest continut al ei este realitatea (s.n.)... acest acord (intre lumea exterioara a constiintei si lumea interioara a ei n.n.) trebuie privit ca scopul suprem al stiintei, ca ea sa infaptuiasca, prin recunoasterea acestui acord, impacarea ratiunii constiente de sine cu ratiunea care fiinteaza cu realitatea. In prefata cartii mele Filosofia dreptului, p. XIX, se gasesc propozitiile urmatoare: ceea ce e rational este real si ceea ce e real este rational." (Hegel, Enciclopedia stiintelor filosofice, partea I, Logica, Editura Academiei, 1962, p. 45).
Dificultatea intelegerii filosofiei hegeliene, in fondul ei intim, provine, intre altele, si de la asimilarea realitatii cu o stare a constiintei. Pentru noi ideea de realitate este ceva existent in exteriorul nostru corporal, ceea ce vedem, auzim, pipaim etc. Or, pentru Hegel, realitatea este o proiectie a noastra asupra lumii, ca lume a constiintei. Realitatea pentru el o sinteza: o constientizare a starii exterioare a constiintei, care percepe ceea ce este in exteriorul ei: propriul corp, senzatiile ordonate chiar de ea insasi si care indica ca exista o natura, animale, plante, semeni etc., pe de o parte si, pe de alta parte, o reprezentare permanenta a interioritatii noastre. Dar pentru a percepe aceasta existenta exterioara ratiunii noastre, trebuie sa postula ca ea insasi trebuie sa fie rationala, guvernata de ordine si necesitate, dupa cum si starea interioara trebuie sa fie guvernata de aceeasi ratiune, de ordine si necesitate. Prin urmare, elementul comun care confera realitate realitatii (interioare si exterioare) este unul rational. Asadar, rationalitatea lumii, a realitatii, este ceva dincolo de om, ceva ce transcende omul si realitatea (exterioara si interioara) a lumii, este o sinteza a ceea ce exista obiectiv (exterior) si subiectiv (interior) este ceea ce anticii numeau principiu. Acest principiu este numit de Hegel, I d e e a A b s o l u t a.
Conf. univ. dr. Constantin Aslam

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/filosofia-moderna/reconstructia-dialecticii-filosofia-hegeliana-71696.html