Spiritul modern
Gandirea moderna propriu-zis, care in decursul istoriei sale a evoluat pe mai multe linii de miscare, s-a constituit pe la inceputul secolului al XVII-lea, preluand mostenirea initiativelor innoitoare lasate de gandirea stiintifica si filosofica a Renasterii. Ea a pornit dintr-un motiv, altfel, foarte simplu: nevoia unei reactii de gandire hotarate care sa duca la o ruptura definitiva cu acele ramasite ale scolasticii medievale ce, supravietuind procesului renascentist, au reusit sa se strecoare pana in pragul epocii moderne. Sentimentul unei confruntari energice cu gandirea medievala, insotit de puternice accente si iesiri critice la adreasa acesteia, este prezent si se manifesta deosebit de activ la cei doi mari intemeietori ai gandirii moderne: Bacon si Descartes.
S-a vorbit de o "boala" a spiritului modern, care dateaza chiar de la inceputurile sale, fiindu-i intr-un tel innascuta, si care ar fi vinovata si pentru asa-zisa "criza a culturii europene moderne", de care s-a facut atata caz in gandirea apuseana cu incepere de la sfarsitul secolului trecut. Motivul ar fi ca spiritul modern este din nastere sfasiat, rupt, dezbinat de sine, iar nu o alcatuire armonioasa cum ar fi fost sufletul antic sau cel medieval, ancorate, cel putin cu un capat al lor, in absolut. Intr-adevar, spiritul modern este pus in fata unei sarcini istorice inedite: are in fata sa mostenirea antica si mostenirea medievala, adica, pe de o parte, elenismul cu arta si filosofia sa, rationalist in esenta lui, pe de alta crestinismul promotor al ideii de revelatie divina, dar care a reusit sa aseze in slujba acestei revelatii un intreg angrenaj intelectual, elaborand scolastica drept o stiinta rationala. Este vorba, desigur, de doua traditii nu doar independente, ci chiar opuse ale istoriei culturii. Izvorand din surse diferite, ratiunea si credinta, se neaga una pe alta. "Nemultumit de aceasta mostenire, spiritul nou incheaga o formula proprie de gandire si de viata, formula ce se vede chemata sa aleaga din valorile trecutului numai ce e adevarat si util. Un element de discernamant, de "critica", este de la inceput constitutiv spiritului nou. Elementul critic e conditionat de o constiinta istorica tot mai patrunzatoare, de trairea contrastului dintre cele vechi si cele noi, dintre via antiqua si via moderna, cum se spunea chiar din rastimpul de agonie al cultura medievale" (M.Florian - Immanuel Kant in Istoria filosofiei moderne) Spiritul critic va constitui o trasatura esentiala a atitudinii omului modern fata de realitatea naturala si culturala in mijlocul careia traieste, a mentalitatii lui de viata. Expresia suprema a acestui spirit critic se poate identifica in criticismul filosofic al lui Kant, care, considerat din acest punct de vedere, constituie punctul culminant al intregului proces cultural al lumii moderne.
Astfel, spintul modern este pus in situatia de a fi obligat sa opteze intre cele doua traditii lasate mostenire de antichitate si evul mediu. Dar in locul unei alegeri transante in favoarea uneia dintre ele va prefera, de cele mai multe ori formula unei atitudini mai cumpatate, a gasirii unei solutii de compromis intre acestea.
Dar, datorita actiunii spiritului critic inculcat de la inceput in fundamentele sale mentalitatea moderna este preponderent analitica, distingand intre valorile fundamentale ce alcatuiesc continutul constiintei moderne. "Lumea moderna - nota T. Vianu - a aparut odata cu prima tresarire a gandului despre autonomia feluritelor domenii de cultura. Se stie cat de tarziu s-a prezentat mintii omenesti aceasta idee. Antichitatea n-a cunoscut-o. Nici evul mediu in primele lui secole. Mai tarziu, teoria adevarului dublu, teologic si filosofic, ne face sa presimtim ceva din spiritul modern al autonomiei valorilor si al specialitatilor contemporane. Procesul se dezvolta din clipa aceasta intr-un mod neintrerupt" (T. Vianu - Filosofie si poezie in Opere. Bucuresti. Editura Mmerva. vol VII. 1978. p 358)
Filosofia care va statua principiul autonomiei valorilor este tot criticismul kantian care, si din acest punct de vedere, inseamna o incununare a tendintelor specifice culturii moderne. Criticismul kantian analitic si discriminativ va stabili specificul si valabilitatea principalelor valori ale culturii moderne filosofie, stiinta, religie, arta, morala, drept, politica. De la acceptarea independentei si autonomiei valorilor pana la proclamarea unui conflict dintre ele nu mai este, desigur, decat un pas. Datorita ideii autonomiei si independentei valorilor un anume sambure de tensiune intenoara este sadit de la aparitia sa in corpul culturii modeme, predispunand acest corp catre boala ce se va manifesta in ideea crizei culturii moderne.
Privite lucrurile dintr-un alt punct de vedere, gandirea moderna este opera burgheziei moderne in formare si imediat dupa aceasta, trecand printr-un moment de ascensiune social-politica, sprijinita de cresterea puterii sale economice. In drum spre cucerirea unei pozitii dominante in societate. Ca atare, ea va purta in decursul intregii sale evolutii, semnele originii ei burgheze. Astfel, se face ca strict filosofic vorbind, gandirea moderna, la fel ca si cea antica la vremea ei, prin primii filosofi ionieni, s-a nascut pnn Bacon si Descartes ca o conceptie realista despre lume si viata. Paralelismul acesta poate fi impins cu usurinta mai departe: atat gandirea moderna cat si gandirea antica au aparut ca expresii ale nevoii omului de a cunoaste mai profund realitatea inconjuratoare in care omul traieste prin cercetarea naturii, luata in intelesul ei cel mai larg de intreaga lume materiala exterioara, realitatea obiectiva ca atare. Gandirea moderna se arata mobilizata intenor de dorinta de a impinge tot mai departe in necunoscut granitele cunoasterii acelei naturi pe care o descoperisera ganditorii si incepusera s-o cerceteze oamenii de stiinta ai Renasterii, din a carei imitare artistii ei isi faurisera supremul imperativ si ideal estetic. Omul modern este pandit adesea de pericolul ca, angajat in orizontul realitatii, pierde orice legatura cu transcendenta, legatura ce satisfacuse din plin spiritul antic si medieval. Dar pentru pierderea acestei legaturi, pe de alta parte, el este recompensat prin faptul ca ramane intr-un contact permanent cu diversitatea inepuizabila a lucrurilor, altfel zis, cu natura. In fata omului modern, natura isi dezvaluie o dimensiune noua a sa, de neconceput pana la stiinta Renasterii: infinitatea sa. Pus inaintea natuni infinite, omul va ramane uneori cu desavarsire singur si nu rareori se va auzi in aceasta situatie strigatul sau de disperare. Spiritul modern se abandoneaza naturii cu o evlavie entuziasta, pentru a depune intre limitele sale tot ceea ce culturile anterioare cautau mai inainte intr-o forma oarecare, evadand in absolut. Dar cu aceasta spiritul modern poposeste in relativ. De aici urmeaza si consecinta ca unul din cele mai importante concepte pe care il vehiculeaza gandirea moderna va fi tocmai acela de natura, iar ea insasi, aceasta gandire, va stabili cele mai stranse legaturi cu stiintele moderne ale naturii. Ideea infinitatii extensive si intensive a naturii va conduce gandirea moderna catre elaborarea notiunii, atat de importanta pentru dezvoltarea cunoasterii, de functie intr-un anume sens aceasta notiune va domina gandirea moderna: intr-o lume infinita, si in directia marelui si in cea a micului, care il arunca intr-o permanenta nesiguranta, omul modern nu poate simti un teren solid sub picioarele sale fara ajutorul conceptului de functie numai datonta acestuia poate stabili acele legaturi si relatii care ii sunt atat de necesare orientarii sale in lume. Daca natura inchide in ea intreaga realitate, atunci inseamna ca dincolo de ea nu se mai afla nume. Spiritul modern tradeaza inclinatii imanentiste: nu se poate desparti de lumea pamanteasca, iar bucunile acesteia nu vrea sa le sacrifice pentru o existenta trancendenta. De aici si orientarea ateista care il insoteste in anumite momente ale sale. Caci daca spiritul crestin atarna, cu o privire incarcata de dorinte, de o lume supranaturala, si din toate puterile sale se straduieste inspre afara, dupa Dumnezeu, interesul si atentia omului modern, se fixeaza asupra lumii naturale, se pastreaza in cadrul acesteia. Mai tarziu se va adauga la aceasta si interesul si orientarea catre interioritatea sufleteasca proprie omului. In egocentrismul sau, omul modern simte ca celelalte sunt dependente de el si nu invers, ceea ce duce la manifestarea unui spirit al responsabilitatii mai acut in epoca moderna decat in alte vremuri ale istoriei. Astfel, nu apare chiar intru totul inexplicabil si surprinzator faptul ca preocuparile de etica isi pierd, in anumite limite, din intensitate in epoca moderna. Explicarea acestei imprejurari se datoreaza faptului ca intrebarile orientate catre cunoasterea specificului naturii imping in spate, ca lipsite de o deosebita importanta, cel putin pana la Kant, intrebarile privind specificul valorilor etice si estetice, care retinusera atat de mult filosofia antica si medievala.
Redescoperirea naturii inseamna repunerea ei in drepturile sale depline, de unic obiect real al cunoasterii omenesti. Gandirea moderna isi tradeaza originea sa burgheza si prin nazuinta sa pragmatica declarata: natura infinita constituie nu numai tema unei cunoasteri ce se desfasoara dupa un program infinit, dar mai ales una a actiunii transformatoare nesfarsite a omului. Desigur, gandirea moderna inca nu are un concept suficient de elaborat al actiunii practice. Dar scopul cunoasterii naturii este unul eliberator, atat in ordine teoretica cat si practica: ea vizeaza sa-l scoata pe om din starea sa de dependenta ce face din el un sclav al naturii - servus naturae - pentru a-l instala, prin actiunea practica ce isi face aliat din cunoastere, in ipostaza de stapan al ei - dominus naturae.
Problema de capatai care sta de la inceput in fata ganditorilor moderni este aceea de a-l pune pe om in posesia unui mijloc de cunoastere a naturii, mai eficient in rezultatele sale, prin care acesta sa poata dobori toate barierele ce se ridica in cale, in stare sa-i asigure succesul in viata. Cunoasterea naturii implica, intai de toate, un ansamblu de reguli si de principii, care sa-i asigure succesul in viata. Cunoasterea naturii implica, intai de toate, un ansamblu de reguli si de principii, care sa-i aseze omului in fata calea cea mai sigura ce ii poate conduce gandirea catre aflarea adevarului, adica o metoda. De aici, interesul pentru aflarea unei noi metode, care va degenera apoi intr-o adevarata superstitie a metodei - o metoda buna este suficienta si singura pentru a garanta adevarul. Reprezentantii gandirii moderne sunt convinsi de universalitatea si omnipotenta ratiunii, de necesitatea ei in vederea dominarii naturii. Pentru acestia singura forma prin care omul isi poate supune natura este cea oferita prin succesele cunoasterii sale de catre om. De la Bacon provine vestitul adagiu - scientia est potentia. Aceasta incredere nemarginita in puterea cunoasterii stiintifice nu va ramane o simpla promisiune neimplinita. Foarte curand, ea va fi verificata practic prin aplicatiile tehnice ale stiintei, care dubland mediul natural prin unul tehnic, vor sustine serios ascensiunea economica a burgheziei, ducand la formarea industnei capitaliste moderne.
Filosofia moderna a aparut, cum am vazut, odata cu stiintele moderne ale naturii si pe baza acestora, se va dezvolta intr-o stransa legatura cu ele. Aceasta situatie va determina si caracteristicile dominante, definitorii ale gandirii filosofice moderne. Prima dintre aceste caracteristici este mecanicismul: dintre stiintele moderne ale naturii, prima care se dezvolta este mecanica, ea avand ca obiect propriu de cercetare cea mai simpla forma a miscarii: deplasarea in spatiu. Apare, astfel, tendinta fireasca de a explica toate celelalte forme necunoscute ale miscarii prin reducere la forma de miscare cunoscuta, cea mecanica, luata ca punct universal de plecare in intelegerea intregii procesualitati a realitatii naturale si sociale.
In al doilea rand este vorba de caracterul predominant analitic al gandirii filosofice moderne. Stiintele naturii se afla la inceputurile dezvoltarii lor intr-o faza acumulativa si descriptiva si nu explicativa. Ele constata mai mult realitati gata facute decat sa incerce explicarea unor realitati in curs de a se face. Ele nu pot observa mai ales conexiunile care se stabilesc intre acestea. Studiind realitatea descompusa in partile si domeniile care o compun, considerate in mod static, rupte unele de altele, ignorand legaturile lor reciproce, stiintele fac uz acum de un spint analitic excesiv. Gandirea isi insuseste realitatea gata facuta, astfel ca va prefera; sa-i desfaca unitatea in partile sale componente. Pe acest motiv spiritul modern apare, mai degraba, ca analitic, placerea sa este disectia. In timp ce filosofia antica si cea medievala mai cautasera sa realizeze un echilibru intre analiza si sinteza, sa nu le rupa una de alta.
Realitatea, asa cum apare ea spiritului modern, nu este organismul, care traieste numai in totalitatea sa de viata, nici o opera de arta unitara, ci mecanismul, pe care legile naturii il pun in functiune, piesa cu piesa. Omul modern cauta neobosit structura si functionarea interna a acestui mecanism. Doreste cu o curiozitate nestapanita sa vada cum in ceasornicul mare al naturii ceasornicarul divin trage astfel arcurile incat dintii rotilor se potrivesc unii cu altii perfect, impingand inainte procesul universal. Acest mod de a privi realitatea, nu in totalitatea sa organica ci preponderent analitic, desfacuta in partile care o alcatuiesc, metafizic in esenta sa ultima, va trece din stiinte imprimandu-se si filosofiei, caracterizand si modul acesteia de a considera natura si societatea.
Vasile Musca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu