Camping Glavoi-Valea Cetatilor-Paraul Sec-Culmea Chicera-Valea Gardisoara-Catun Casa de Piatra * muntii Apuseni

(Camping Glăvoi) - Vl. Cetăţilor - Pârâul Sec - culme Chicera - Vl. Gârdişoara - cătun Casa de Piatră



Traseu de legătură între obiectivele turistice din zona Padiş - Glăvoi şi cele din zona cătunului Casa de Piatră din jud. Alba. Accesibil tot timpul anului, iarna putând fi parcurs pe schiuri de tură.

Sursa:http://www.parcapuseni.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=96&Itemid=115

Locuri bantuite * Foisorul de foc (Bucuresti )

Foisorul de foc, Bucuresti

Foisorul de foc sau Foisorul Sinucigasilor este una dintre cele mai vechi imobile din Bucuresti, fiind construita intre anii 1890-1891. Cladirea invaluita in mister reprezinta un adevarat magnet pentru pasionatii de paranormal din intreaga tara. Se zvoneste ca in data de 9 a fiecarei luni, fix inainte de miezul noptii, incaperile din Foisorul de foc sunt luminate inexplicabil din interior. Se presupune ca sursa acestor fenomene stranii este fantoma unei sotii de pompier care, convinsa fiind ca sotul ei o insela cu o alta femeie, vine in Foisor sa il prinda in fapt, insa in graba cade de la etajul doi si moare. Legenda spune ca fantoma femeii inca da tarcoale locului pentru a dovedi infidelitatea sotului.

Sursa:http://blog.hotelguru.ro/10-locuri-bantuite-din-romania/

Locuri bantuite * Palatul Parlamentului (Romania )

Palatul Parlamentului, Bucuresti

Despre cea mai cunoscuta cladire din tara si de peste hotare se spune ca ar fi bantuita de fantome. Legendele urbane, sustinute de marturiile paznicilor Palatului Parlamentului, spun ca faimoasa cladire este deseori vizitata de spirite care isi fac prezenta noaptea pe coridoarele palatului, rup sigilii si scot sunete infricosatoare.

Sursa:http://blog.hotelguru.ro/10-locuri-bantuite-din-romania/

Sfantul Nicodim Aghioritul, o personalitate harismatica

Sfantul Nicodim Aghioritul, o personalitate harismatica

Sfantul Nicodim Aghioritul este praznuit pe 14 iulie. După cum, în lumea materială, „stea de stea se deosebeşte în strălucire (1 Cor. 15, 41), tot aşa şi pe cerul duhovnicesc al sfintei noastre Biserici nenumăraţi sfinţi răspândesc raze de lumină dumnezeiască şi aprind inimile credincioşilor, potrivit cu harismele lor personale prin care s-au sfinţit şi L-au slăvit pe singurul Domn Sfânt. Unul dintre aceştia este Sfântul Nicodim Aghioritul.
Sfântul Nicodim, pentru noi, nu este o persoană oarecare, ci Sfântul care ne-a mişcat sufletele din fragedă copilărie. Este o figură a Bisericii noastre care a salvat Ortodoxia în perioada turcocraţiei şi i-a dat posibilitatea şi dreptul să supravieţuiască în curgerea vremii. Astfel, dacă astăzi toate rânduielile deviază, iar situaţiile la care am ajuns sunt de aşa natură, încât nimeni nu poate prevedea unde vor conduce, Grecia are cele mai puternice principii, cele mai duhovniceşti dispoziţii şi cele mai cereşti orientări. Intr-adevăr, dacă cineva aruncă o privire corectă în istoria ultimelor secole ale Bisericii şi ale poporului nostru, va vedea cât de important e locul pe care il are Sfântul Nicodim.
Sfântul Nicodim a trăit ascuns de lume şi continuă să rămână tăinuit pentru mulţi. Nu e cel care dă naştere la impresii şi emoţionează în mod trecător inimile, ci este acela care le susţine, pentru că şi-a întemeiat învăţătura pe piatra cea din capul unghiului, pe Domnul, şi pe temelia apostolilor. Astfel, Biserica Greciei, dar şi, in general, Sfânta Biserică Răsăriteană Universală, îl are pe Sfântul Nicodim ca povăţuitor teoretic şi practic.
Sfântul Nicodim este un sfânt mare mai cu seamă pentru vieţuirea monahală, pentru trăirea unei vieţi mistice, pentru exprimarea prin cuvânt a teologiei apofatice, pentru ca omul să poată face saltul spre cele de dincolo şi să se strămute şi să le vadă pe cele nevăzute şi să le pipăie pe cele de neatins. Este un „ierofant" care deschide inainteanoastră tainele împărăţiei cerurilor şi toate cele pe care le-au simţit, le-au scris şi ni le-au lăsat sfinţii Bisericii. Viaţa şi lucrarea lui sunt un fulger care a străbătut cerul. Aşa cum atunci când fulgeră le vedem pe toate, tot aşa şi el le-a văzut pe toate câte sunt în cer şi pe pământ, dându-ne posibilitatea să vedem si să înţelegem şi noi „tainele cele din veac ascunse“ (Ef. 3, 9), toate câte nu le pot înţelege înţelepţii şi conducătorii, dar le înţeleg pruncii.
Sfântul Nicodim este, cu adevărat, o personalitate harismatică: teolog iscusit, mare ascet, ungător al noilor mucenici, dogmatist plin de acrivie, canonişi foarte profund, imnograf neîntrecut, aghiograt unic, scriitor plin de dulceaţă, închinător preaduios al Stăpânei Născătoare de Dumnezeu, autor de rugăciuni încărcate de străpungere.
Fiind în toate privinţele un aghiorit, ne-a adus în comuniune cu mulţimea Părinţilor din vechime şi ne-a dăruit, sintetic, cu o înţelepciune unică şi desăvârşită, întreaga lor învăţătură mântuitoare. Să mai adăugăm încă ceva? Sfântul Nicodim a fost un om care a învăpăiat sufletele care au ales modul de viaţă şi de sfinţire monahal. Cine dintre noi nu „a fost înşelat cu înşelăciunea cea bună“ de către cuviosul nostru Părinte? Cine nu a fost străpuns la inimă şi nu a simţit că mişcările valurilor cereşti ţâşnesc în inima lui atunci când îi citeau şi îi meditau scrierile dumnezeieşti, mai cu seamă Sinaxarul.
Sfântul Nicodim este pedagogul nostru spre Hristos. Câţi pedagogi spre Hristos nu i-au premers, începând cu apostolii şi până la ultimii sfinţi! Sfântul Nicodim s-a desfătat în sânul lui Dumnezeu, s-a desfătat de vieţile sfinţilor, şi tot ce a găsit acolo ne-a predat şi nouă. Astfel, putem să ne apropiem de fiecare sfânt, şi atunci simţim şi propria lui apropiere de Dumnezeu, unirea Iui adevărată şi personală cu El. Domnul ne-a învrednicit să ne unim cu El potrivit cu personalitatea noastră, cu condiţiile vieţii noastre, cu îndeletnicirile noastre zilnice. Potrivit cu ce suntem şi cu ce caută fiecare dintre noi, Domnul îşi împarte harismele tuturor prietenilor Săi, care sunt sfinţii şi cei care îi iubesc pe sfinţi. Sfinţii zidesc Biserica lui Hristos.
Sfântul Nicodim a primit de la Dumnezeu harisma de a fi un mare învăţător. Şi nu numai că a avut harisma învăţăturii, dar a avut înlăuntrul său harisma Tradiţiei, adică a salvat tot ceea ce ne-a predat Dumnezeu şi tot ceea ce Dumnezeu transmite prin noi altora. Astfel, prin intermediul sfinţilor, al monahilor şi al celor care cred în Dumnezeu, întreaga moştenire a Sfinţilor Părinţi ni se transmite şi nouă şi devine propriul nostru element alcătuitor, nu doar ca o posesie, ci ca un conţinut al inimii.
Sfântul Nicodirn l-a trăit pe Dumnezeu intr-o epocă întunecată, barbară, în care copiii lui lisus Hristos erau junghiaţi. Şi totuşi, a salvat şi propria noastră viaţă prin faptul că a devenit el însuşi Tradiţie, după ce mai întâi s-a identificat cu cugetul, cu râvna şi cu trăirea sfinţilor. Ca să reuşească aceasta, s-a smerit, s-a făcut monah, şi de aceea insuflă atâţia şi atâţia monahi.
Trebuie să conştientizăm că simţul nostru duhovnicesc, dispoziţia lăuntrică de a ne sui la cer, înălţarea sufletului nostru, ca să poată să ajungă şi să răpească desfătările cereşti, sunt, toate, o cunoaştere a înălţimii şi adâncimii lui Dumnezeu, Care, pe de-o parte, este de necuprins cu mintea, dar, pe de altă parte, este cunoscut în cele dinlăuntru ale noastre. Acestea sunt înălţimea şi adâncimea chemării pe care ne-a făcut-o Domnul. Astfel, Domnul îl face pe fiecare dintre noi un sălaş al harului şi o suflare a lui Dumnezeu, pentru că El suflă înlăuntrul nostru, respi- n si transmite toate cele pe care le-a primit de la cerescul Tată. „Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu“ (Inţel. Sol. 3, 1), spune una dintre Paremiile care se citesc ia sfinţi. Inimile şi viaţa sfinţilor şi drepţilor le ţine Domnul in mâna Sa, ca să le înalţe la Tatăl, îşi pune mâna pe capetele noastre, ca să ne binecuvânteze. Astfel, ne aflăm în fiecare zi „in mâna lui Dumnezeu”, şi Dumnezeu va arăta cândva licăririle sfinţilor tuturor celor care i-au iubit.
De aceea am şi dorit să ne facem monahi, de aceea ne sfinţim, de aceea ne-am botezat, ne-am mirut si de aceea suntem mişcaţi de mişcările harului dumnezeiesc. Cu adevărat, Dumnezeu ne va da harisme, lupte şi biruinţe atunci când ne vom întoarce privirile spre El. Ne va da libertatea in Hristos. De obicei omul nu poate să-şi aducă aminte de toate acestea, nici să ie izbutească, dar Domnul ne va da, la momentul potrivit, toate cele de care are trebuinţă inima noastră, tot ce este necesar ne va da. Propria noastră călătorie, dar şi a tuturor credincioşilor, este o apropiere de Hristos, iar sfinţii vor străluci ca soarele în plină zi, atunci când îi va cerceta Dumnezeu (cf. înţel. Sol. 3, 7). Acest fapt, precum şi deschiderea inimii tuturor generaţiilor de oameni, va fi marşul de război al ultimei zile din istorie, al celei de-a Doua Veniri.
Dar Sfântul Nicodim mai este şi un tâlcuitor insuflat de Dumnezeu. Tâlcuitorul este cel care e insuflat direct de Dumnezeu, a cărui viaţă este o tâlcuire a lui Hristos şi a vieţii Lui. Când ajungem tâlcuitori insuflaţi de Dumnezeu, când purtăm voia dumnezeiască şi înlăuntrul nostru Se află Dumnezeu, atunci viaţa noastră, inima noastră, cuvântul nostru sunt o prorocie. Se poate să nu fim învăţători, dar, cu toate acestea, poziţia noastră, mersul nostru şi toate celelalte mărturisesc că suntem fiii lui Dumnezeu, fiii sfinţilor. Astfel, zi de zi, noi, ceilalţi, înaintăm către sfinţii care ne tâlcuiesc prin Duhul Sfânt, care ne arată drumul, insuflaţi fiind de Duhul Sfânt.
Sfântul Nicodim este un om ceresc, şi nu se cuvine să-l cinstim prin cuvinte, ci cu fapte. Desigur, Biserica nu a făcut niciodată deosebire între cele cereşti şi cele pământeşti. Numai cine are o concepţie lumească ar putea face o astfel de separaţie. Biserica nu desparte, adeseori, nici persoana lui Hristos de cea a sfinţilor, cu atât mai puţin nu-i desparte pe sfinţii din cer de noi, care ne simţim, pe care ne şi numeşte „sfinţi", aşa cum a făcut-o, cel dintâi, Apostolul Pavel.
Nu se poate insă ca cineva să vrea să ajungă sfânt şi să nu-i cinstească pe cei care ostenesc, cu fapta şi cu cuvântul, pentru sufletul lor. Nu se poate sfinţi cineva fără să-şi dăruiască voinţa unei anumite persoane, nu unui înger, unui sfânt sau lui Dumnezeu, ci unui om, aşa încât să se smerească, să i se încredinţeze, să-L vadă pe Dumnezeu intr-o persoană văzută. Pentru că Dumnezeu nu este slujit de cele necreate, ci de persoane însufleţite, este cinstit de către acestea şi slăvit prin acestea. Este închinat în persoane, pe care s-ar putea să le cunoaştem sau să nu le cunoaştem, care au trăit în colibe sau in peşteri, ca de pildă Sfântul loan Filosoful şi Sfântul Varsanufîe, sau în mănăstiri şi, în general, în lăcaşuri sfinte şi cuvioase.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-nicodim-aghioritul-personalitate-harismatica-155044.html

Sos pentru fondue/friganele

Sos pentru fondue/friganele

Ingrediente :1/4 cana maioneza,3 linguri smantana,3 catei de usturoi taiati fin,boia de ardei dulce,piper

Mod de preparare : Se amesteca totul si se raceste cel putin 2 ore inainte de servire . Sosul se potriveste la fondue bourguignon sau chinezesc ,ca aperitiv,inmuind in el bucati de morcov ,telina,buchete de conopida sau brocoli,ciuperci,ardei gras etc.

                                                                      -*-

STIATI CA ...

* Chinezii foloseau iasomia pentru purificarea camerelor in care dormeau bolnavii
* In vremea reginei Elisabeta I a Angliei ,mancarea era aromata cu trandafiri
* Desi istoria mentioneaza provenienta persana a macesului ,legendele elene spun ca fructele sale s-au format din sangele lui Adonis

                                          -Ani va doreste POFTA BUNA !-

Sat de vacanta Boga-Dealul Paltinetul-Varful Fantana Rece-Saua Bohodei *muntii Apuseni

Sat de vacanţă Boga – Dl. Păltinetul – Vf. Fântâna Rece – Şaua Bohodei(continuare pe Magistrala 1 

Bandă roşie);                                                                                                                                          
 Lungime 9,5 km;                                                                                                                                    
 Durată 3 1/2 - 4 1/2 h
 
Traseu de culme pe care se poate accesa creasta nordică a Vlădesei din satul de vacanţă Boga. Dificultate medie spre ridicată, nerecomandat iarna. Se recomandă atenţie sporită în zona Piatra Bulzului şi de asemenea în creasta Bohodei (semnalizare necorespunzătoare!).

Sursa: http://www.parcapuseni.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=96&Itemid=115

 

Locuri bantuite * Casa Jean Troianos (Braila )

Casa Jean Troianos,( Braila )

Legenda Mesterului Manole care o zidise pe Ana pentru ca edificiul de la Curtea de Arges sa reziste nu este singura poveste de acest gen din Romania. Se pare ca in Braila exista un imobil care impartaseste aceeasi poveste. Primul proprietar, Nicolachi Mavrocordulas si-a zidit sotia in peretii casei dupa ce a aflat ca aceasta il inselase. Angajatii care au grija de cladire spun ca fantoma sotiei lui Mavrocordulas inca bantuie locul in cautarea dreptatii.

Sursa: http://blog.hotelguru.ro/10-locuri-bantuite-din-romania/

Locuri misterioase * Balea Lac-Intalnire de gradul III

Balea Lac - Intalnire de gradul III.

Totul a inceput in noaptea de 23 septembrie, in jurul orelor 0:00, atunci cand tehnicienii telefericului din zona au fost alarmati de aparitia unei bizare lumini rosii, de forma sferica, ce parea sa cuprinda intreg campul vizual. In acelasi timp, la cabana in care era incartiruit grupul de militari, fruntasul Ioan Doru a semnalat prezenta unei entitati, cu o inaltime estimata la aproximativ 2 - 2,5 metri, care se afla la circa 8 metri de cabana. Victimele, circa 20 de militari in termen, se aflau la locul incidentului pentru finalizarea unor lucrari de constructie.
Totul a decurs circa 5-10 minute, atat lumina cat si entitatea disparand fara urma. In seara urmatoare, in jurul orei 21:45, sergentul Ioan Radu a remarcat aceeasi entitate, aflata la circa 20 de metri de cabana. Urmat de doi dintre colegii sai, sergentul s-a apropiat pana la 1-1,5 metri de enigmaticul personaj, comparat ulterior de catre martori cu un cosmonaut cu miscari greoaie, incercand sa il loveasca. Soldatii care il acompaniau pe sergent sustin ca in acel moment entitatea a scos un sunet asemanator cu cel al unui animal, iar Ioan Radu s-a prabusit, inert, la pamant.
Cateva secunde mai tarziu, enigmaticul personaj s-a pierdut in noapte "executand salturi laterale ca si cand ar fi plutit pe deasupra pamantului", daca este sa ne luam dupa declaratiile celor doi soldati. Trebuie mentionat si faptul ca martorii au infirmat categoric prezenta unui urs sau a altui animal salbatic, mai ales ca vazusera, nu de putine ori, ursi carpatini. Sergentul Ioan Radu si-a revenit dupa circa 10 minute de resuscitari si nu isi mai amintea nimic de la momentul in care incercase sa atace entitatea.Dar evenimentele nu aveau sa se opreasca aici. In aceeasi noapte, soldatii au auzit cum cineva incerca sa deschida ferestrele, zgariind obloanele si rupand lanturile transversale cu care erau legate acestea. In zorii zilei, militarii au observat urme de zgarieturi adanci pe peretii cabanei, la o distanta de 10 centimetri una de cealalta, ca si cum o mana uriasa, cu patru degete, ar fi incercat sa rupa obloanele feresterelor. Inspaimantati, militarii au coborat la o cabana de langa Balea Cascada si nu s-au intors pana in 26 septembrie, atunci cand au fost insotiti de un ofiter inarmat.
Inainte de aceastea, martorii au apucat sa vada ca urmele din zapada nu erau altele decat cele ale celor trei soldati, nicio urma a entitatii nefiind vizibila.Cazul a fost investigat de armata romana si de mai multi ufologi fara a se ajunge la un rezultat cu privire la ceea ce s-a intamplat in acea seara.

Sursa: http://www.locuri-nevazute.info/2013/06/cele-mai-misterioase-locuri-din-romania.html

Despre greutatea vietii de familie

Despre greutatea vietii de familie

Căsătoria are mângâieri multe, dar este însoţită şi de multe tulburări şi necazuri, uneori foarte adânci. Să ţineţi minte lucrul acesta, ca atunci când veţi avea de înfruntat ceva asemănător să nu fiţi luat pe neaşteptate. Acum sunteţi împreună. Şi bucuriile sunt mai puternice, şi necazurile sunt mai uşor de răbdat în doi. Domnul să vă ajute să nu aveţi de împărţit nimic, ci să aveţi totul în comun, şi o singură inimă, şi o singură cale. (Sfântul Teofan Zăvorâtul)
Doi oameni, care înainte să se căsătorească trăiau fiecare viaţa sa aparte, care aveau obişnuinţe, vederi deja formate, care aveau fiecare prietenii săi, cunoscuţii săi, încep, odată căsătoriţi, să trăiască o viaţă comună. Desigur, lucrul acesta nu se poate înfăptui uşor dintr-o dată - este nevoie de multe sforţări venite din dragoste pentru a te adapta unul la celălalt, pentru a învăţa să cedezi şi să găseşti căi de viaţă care nu sunt împovărătoare pentru nici una dintre părţi. Atunci când în inimă este dragoste, bineînţeles că totul devine uşor, firesc - dar dacă nu avem de-a face cu dragostea autentică, ci cu „îndrăgostirea fiziologică", cu atracţia pur sexuală a unuia faţă de celălalt, atunci părţile lasă de la ele pentru o vreme, ca şi cum ar închide ochii la tot ce este dificil în celălalt, ca după aceea, trezindu-se din „delirul patimii", să trăiască un puternic sentiment de repulsie reciprocă. (Protoiereul Vasilie Zenkovskii)
Inchipuindu-şi că alegerea fericită a perechii asigură pentru totdeauna fericirea familială şi că aceasta este temeinică de la prima atracţie reciprocă, mulţi soţi pierd acum din vedere faptul că la începutul căsătoriei nu se cunosc aşa cum trebuie nici unul pe celălalt, nici pe ei înşişi în noua lor situaţie. Numai trăind aproape imul de celălalt şi numai cu timpul îşi pot afla felul de a gândi, gusturile, înclinaţiile, obiceiurile - şi, spre mirarea multora, în aleşii sau alesele inimilor lor se descoperă, odată cu acele calităţi care au stârnit dragostea, şi neajunsuri însemnate.
Darea în vileag a neajunsurilor acestora, gândurile, dorinţele şi pretenţiile la care nu se aşteptau din partea celuilalt îi şochează uneori atât de mult pe amândoi soţii ca ceva neobişnuit, primejdios pentru fericire şi care dovedeşte că alegerea a fost greşită. Când neajunsurile continuă să iasă la lumină, gândul acesta prinde rădăcini; ciocnirile se înmulţesc, neînţelegerile şi conflictele, în condiţiile insuficientei luări-aminte la sine şi îngăduinţe reciproce simt luate drept dovadă a faptului că fericirea se destramă, că nu a reuşit căsnicia, că cei doi trebuie să se despartă - în timp ce regulile vieţii creştine cereau de la amândoi soţii, mulţumind lui Dumnezeu pentru calităţile pe care le-au descoperit unul în celălalt, să fie cu ochii în patru şi să aştepte darea în vileag a neajunsurilor celuilalt ca pe ceva inevitabil pentru oricine, să studieze neajunsurile acestea, să le privească cu toată îngăduinţa pe care o cere dragostea reciprocă şi să se îndrepte unul pe celălalt cu blândeţe şi cu răbdare. (Arhiepiscopul Ambrozie Kliuciariov)
Din vina unuia dintre soţi sau a amândurora, viaţa conjugală poate să devină nefericită. Posibilitatea de a fi fericit în căsătorie e foarte mare, însă nu trebuie să uităm nici de posibilitatea eşecului. Numai viaţa conjugală corectă şi înţeleaptă îi va ajuta pe soţi să ajungă la relaţiile ideale.(Sfănta Muceniţă Alexandra, împărăteasa Rusiei)
Există şi căsnicii nefericite: uneori, soţul şi soţia se însoţesc parcă spre păcat şi spre nenorocirea amândurora. De ce sunt nefericiţi? în cea mai mare parte, din pricina nepotrivirii de caracter, din pricina rigidităţii, a încăpăţânării, a samavolniciei şi asprimii soţului sau a obiceiurilor necuviincioase ale acestuia; din pricina necredincioşiei soţului sau soţiei; din pricina neînfrânării soţului sau a patimii acestuia pentru jocurile de noroc; din pricina împătimirii de podoabe a soţiei, a toanelor ei, a răutăţii ei, a purtării ei arţăgoase, a îndărătniciei, a neputinţei de a îndura lipsurile. Domnul să vă ajute să scăpaţi de asemenea convieţuire păcătoasă şi de asemenea necazuri conjugale. (Sfântul Ioan din Kronstadt)
Aşteptai odihnă, şi ai primit amărăciune în loc de asta. Ce să-i faci; nu te trândăvi, ci mângâie-te cu gândul că nu eşti tu mai bună decât Sfântul împărat David, care toată viaţa sa a avut de îndurat neorânduieli în familie şi necazuri de o sută de ori mai mult decât tine. Nu mă voi apuca să îţi descriu toate; îţi voi spune doar că Avesalom, fiul lui, a hotărât să-şi dea jos tatăl de pe scaunul împărătesc şi a încercat să-i ia viaţa - dar Sfântul David s-a smerit fără făţărnicie înaintea Domnului şi înaintea oamenilor, fără să respingă supărătoarele mustrări ale lui Şimei, ci, recunoscându-şi vinile faţă de Dumnezeu, le spunea celorlalţi cu smerenie că Domnul i-a poruncit lui Şimei să-l blesteme pe David. Pentru această smerenie, Domnul nu numai că i-a arătat milă, ci i-a şi dat înapoi împărăţia. (Sfântul Ambrozie de la Optina)
Dacă soţul este bun, iar soţia rea, ori soţia U este bună, iar soţul rău, între ei nu poate fi pace şi înţelegere, după cum nu este asemănare între copacul drept şi cel strâmb. Ca atare, cel bun are de purtat mereu suferinţă şi cruce. De aceea trebuie să înveţe să rabde, prin răbdare îndurând şi biruind răul ce i se întâmplă. (Sfântul Tihon din Zadonsk)
Greutăţie familiale trebuie îndurate ca pe ceva ce ne-am ales de bunăvoie. Răzgândirile sunt aici mai degrabă vătămătoare decât folositoare. Lucru mântuitor este numai a ne ruga pentru noi înşine şi pentru familie lui Dumnezeu, ca să facă pentru noi cele de folos, după voia Sa cea sfântă. (Sfântul Ambrozie de la Optina)
Prima lecţie care trebuie învăţată şi pusă în practică este răbdarea. La începutul vieţii de familie se arată atât calităţile firii şi caracterului, precum şi defectele şi trăsăturile aparte ale deprinderilor, gustului, temperamentului, pe care cealaltă jumătate nici nu le bănuia. Uneori pare că adaptarea reciprocă e imposibilă, că vor fi mereu conflicte incurabile, însă răbdarea şi dragostea înving totul şi cele două vieţi se contopesc într-una singură, mai nobilă, mai puternică, mai deplină, mai bogată, şi această viaţă va continua în pace şi linişte. (Sfânta Muceniţă Alexandra, împărăteasa Rusiei)
Căsătoria creştină trebuie să fie dăruire reciprocă desăvârşită, hotărâre de a-l iubi pe celălalt toată viaţa şi toată moartea, de a te uita pe tine până la capăt pentru omul iubit - şi lucrul acesta se întâlneşte rareori. în realitate, cei mai mulţi dintre cei ce vor să se cunune caută bucuria întâlnirii, dar nu se gândesc şi la purtarea crucii. De aceea, când se ciocnesc cu greutăţile se dovedeşte că nu sunt gata de aceste greutăţi ale convieţuirii - şi se despart. (Mitropolitul Antonie al Surojului)
Nici bărbatul şi nici - cu atât mai mult - femeia n-au în căsătorie putere absolută unul faţă de celălalt. Siluirea voinţei altui om, fie ea chiar în numele dragostei, omoară însăşi dragostea, şi atunci se pune problema: oare omul trebuie să se supună unei asemenea silnicii, de vreme ce ea este primejdioasă pentru tot ce are mai scump? Nenumărate căsnicii sunt nefericite tocmai pentru că fiecare dintre părţi se socoate proprietar al celui pe care îl iubeşte. Aproape toate greutăţile din căsătorie vin de aici. (Preotul Alexandr Elceaninov)
Foarte mulţi soţi se plâng adeseori unul de celălalt, fiindcă nu reuşesc să deosebească în marile greutăţi ale vieţii de familie planul bun al lui Dumnezeu. De pildă, unul se plânge că femeia lui este capricioasă, alta - că bărbatul ei este mânios. Când Stareţului Paisie Aghioritul i s-a atras atenţia asupra acestui fapt, acesta, zâmbind, a zis:
- Copii, Dumnezeu ştie mai bine decât noi cum să-Şi facă treaba. Dacă, de pildă, soţul este „ţepos", Dumnezeu face în aşa fel ca soţia să aibă caracter blând, ca să nu îşi sară la gât. Domnul vede totul, vede şi faptul că două caractere copilăroase nu se potrivesc pentru viaţa în doi, fiindcă „dorm de-a-mpicioarelea"!
Grea este uneori slujirea căsătoriei; ea cere adesea multă răbdare, blândeţe, abnegaţie, însă osteneala aceasta este răsplătită însutit. In mijlocul răutăţii lumii este aproape cu neputinţă să ţii piept de unul singur. Pentru soţii ce se iubesc sfinţita legătură a căsătoriei este un reazim de nădejde pe calea către Cer. Când bate vântul îngheţat al lumii, omul iese îmbrăcat în căldura căminului familial, şi se întoarce din marea tulbure a vieţii la insula domestică a harului, iar puterile lui de a îndura nevoile şi necazurile sporesc.                                                                                                                     

 (Mitropolitul Vladimir al Asiei Centrale)

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/despre-greutatile-vietii-familie-155177.html

Sfantul Mucenic Pangratie

Sfantul Mucenic Pangratie

Primii creştini au fost persecutaţi pentru că au refuzat să se închine împăratului sau unor reprezentări ale zeilor. Diversitatea zeităţilor Imperiului era la fel de mare ca diversitatea lingvistică şi culturală. Oricât de ciudat ar fi părut iudaismul în ochii romanilor, ei îl considerau religio licita, adică religie recunoscută şi protejată de lege. De două ori pe zi, la templul din Ierusalim erau jertfiţi doi miei şi un taur pentru cezar şi pentru naţiunea romană. Pe romani nu-i interesa dacă jertfele aduse de iudei erau pentru îmbunarea unuia sau a mai multor zei, ci faptul că ele reprezentau un act de loialitate faţă de Roma.
În religiile locale predominau diferite forme de păgânism. Mitologia greacă fusese acceptată pe scară largă, iar divinaţia era o practică obişnuită. Aşa-numitele religii de mistere, provenite din Orient, promiteau nemurirea, revelaţia nemijlocită şi apropierea de zei prin intermediul unor ritualuri mistice. Aceste religii s-au răspândit în tot Imperiul. În primele secole ale erei noastre erau bine cunoscute cultul zeului egiptean Serapis şi al zeiţei Isis, cultul lui Atargatis, zeiţa-peşte siriană, şi cultul lui Mithra, zeul-soare persan.
Cartea Faptele Apostolilor descrie atmosfera impregnată de păgânism din timpul primilor creştini. De exemplu, proconsulul roman al Ciprului avea în slujba sa un vrăjitor iudeu (13, 6- 7). Locuitorii din Listra au crezut că Pavel şi Barnaba erau Hermes şi Zeus, doi zei ai grecilor (14, 11-13). În Filipi, lui Pavel i-a ieşit înainte o servitoare care practica divinaţia ( 16, 16–18). În Atena, el a remarcat că oamenii de acolo erau mai devotaţi zeităţilor decât alţii’. De asemenea, a văzut un altar pe care scria: „Unui Dumnezeu necunoscut” (17, 22- 23). Locuitorii din Efes se închinau la Artemis (19; 1, 23, 24, 34). În timp ce se afla pe insula Malta, Pavel a fost muşcat de un şarpe veninos. Când oamenii au văzut că nu i s-a întâmplat nimic, au spus despre el că era un zeu (28, 3–6). Într-un astfel de mediu, creştinii trebuiau să fie vigilenţi şi să respingă influenţele care le-ar fi putut păta închinarea curată
Odată cu expansiunea Imperiului, romanii acceptau noile zeităţi pe care le întâlneau, considerând că erau propriii zei, dar sub alte forme. În loc să elimine religiile străine, romanii le acceptau şi le adoptau. Astfel, sistemul religios roman a ajuns să fie la fel de variat ca populaţia Imperiului. În mentalitatea romanilor, devoţiunea exclusivă nu era obligatorie, întrucât oamenii puteau să se închine la mai mulţi zei.
În religia autohtonă, divinitatea supremă era Jupiter, supranumit Optimus Maximus, adică „cel mai bun şi cel mai mare“. Se credea că îşi manifesta puterea prin vânt, ploaie, fulger şi tunet. Iunona, sora şi soţia sa, era asociată cu luna şi era considerată protectoarea femeilor, supraveghind toate aspectele vieţii lor. Minerva, fiica Iunonei, era zeiţa meşteşugurilor, a meseriilor, a artelor şi a războiului.
Panteonul roman părea nesfârşit. Larii şi Penaţii erau zeii protectori ai familiei. Vesta era zeiţa focului din vatră. Ianus, înfăţişat cu două feţe opuse, era zeul tuturor începuturilor. Fiecare meserie avea câte o divinitate protectoare. Romanii aveau zeităţi chiar şi pentru unele noţiuni. Pax era zeiţa păcii, Salus, a sănătăţii, Pudicitia, a modestiei şi a castităţii, Fides, a fidelităţii, Voluptas, a plăcerii, iar Virtus era zeul curajului. Romanii credeau că fiecare aspect din viaţa publică şi privată era supus voinţei zeilor. Astfel, ei credeau că, pentru a avea succes într-o activitate, trebuiau să îmbuneze un anumit zeu prin jertfe, sărbători şi rugăciuni ritualice.
O modalitate prin care romanii încercau să afle voinţa zeilor era căutarea de semne prevestitoare, mai ales prin examinarea măruntaielor animalelor sacrificate. Ei credeau că starea şi aspectul acestor organe indicau fie aprobarea, fie dezaprobarea zeilor în legătură cu o anumită acţiune ce urma să fie întreprinsă.
În această atmosferă a păgânismului s-a născut și si-a desfășurat activitatea și sfântul Pangratie a cărui pomenire o facem astăzi.
Dreptmăritori creștini,
Părinţii acestui de trei ori fericit au fost din hotarele Antiohiei. Ei au trăit pe vremea în care Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a pogorât la neamul omenesc şi Iubitorul de oameni S-a făcut om pentru oameni. Şi auzind ei de minunile cele prealuminate care le făcea în Ierusalim Stăpânul Hristos, s-au dus acolo împreună cu fiul lor, Pangratie, şi auzind învăţătura preadulce a Mântuitorului, au crezut în El şi s-au botezat în numele Preasfintei Treimi, apoi s-au întors la casa lor, lăudând pe Domnul. Şi au trăit multă vreme cu cinstire de Dumnezeu şi apoi s-au săvârşit, iar Pangratie a rămas în casa lor, sporind în înţelepciune şi pricepere, în cugetarea şi citirea dumnezeieştilor Scripturi.
După Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer, Apostolul Petru, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu în cetăţi şi în laturi, a venit şi în părţile Pontului. Şi aflând acolo pe Pangratie, acesta l-a primit cu dragoste, ca pe un apostol al Mântuitorului Hristos, şi l-a odihnit de-ajuns cu toţi ai casei lui. Şi spunându-le Petru cuvânt de învăţătură, mulţi au crezut şi i-a botezat împreună cu toţi robii lui Pangratie, apoi le-a hirotonisit episcop, un bărbat preaînţelept şi ucenic, cu numele Maximin. Iar Pangratie şi-a dat toată averea sa ca milostenie săracilor şi ce îi mai rămăsese a dăruit-o robilor săi, zicând: „Iată, vă dau libertate şi toate lucrurile ce se află în casa mea: aur, argint, pietre scumpe, haine şi toate averile mele nemişcătoare, vii şi ţarini. Deci Stăpânul nostru Hristos să vă întărească în frica Sa, că eu mă duc cu apostolul, să propovăduiesc Sfânta Evanghelie”.
Acestea aşezându-le bine preaînţeleptul Pangratie, a căzut la picioarele Sfântului Petru, zicând: „Mă dau în mâinile lui Dumnezeu şi sufletului tău, Apostole al lui Hristos”. Iar Petru a învăţat pe cei ce au crezut să păstreze dreapta credinţă curată, Sfântul Botez neîntinat şi să sufere toată reaua pătimire pentru credinţă şi chiar moartea, pentru împărăţia cerului. Şi întărindu-i pe ei cu acestea şi cu alte cuvinte mântuitoare, s-a dus la mare şi, găsind o corabie, a plecat în Antiohia. Acolo a găsit pe unul din apostoli, anume Marchian, trimis din Ierusalim, care întorsese pe mulţi la adevărata credinţă. Iar Petru i-a botezat pe aceia şi i-a întărit cu învăţătura, şi a făcut multe minuni, tămăduind bolile şi gonind diavolii din oameni. Apoi a zis către Marchian şi către Pangratie: „Fiii mei, luaţi şi voi soarta episcopiei, şi duceţi-vă în părţile Apusului, ca să propovăduiţi pe Hristos, după cum ştiţi”.
Deci, ducându-se la ţărmurile mării, prin iconomia lui Dumnezeu, au găsit două corăbii din Sicilia, care erau gata de plecare. Şi au vestit aceasta apostolului, care a mers să vorbească cu corăbierii. Iar aceia, văzând pe apostoli îmbrăcaţi cu slava cea de sus, s-au cucernicit faţă de dânşii şi, auzind cuvântul lui Dumnezeu, i-a umbrit pe dânşii darul Preasfântului Duh şi, crezând, s-au botezat cu toţii.
Deci luând cuvenita binecuvântare cu sărutare sfântă de la Petru, Marchian a intrat în corabia lui Romii, iar Pangratie, în a lui Licaonid. Şi după câteva zile, Pangratie a ajuns într-un loc al Siciliei care se numea Falcon, unde era de demult o grădină a unei femei cu numele Falconila, care a născut un fiu foarte frumos şi l-a numit Falcon. Şi plimbându-se copilul prin grădină, deodată a murit şi, îngropându-l acolo, i-au zidit o capişte mare şi frumoasă, iar deasupra mormântului său au pus un idol mare cioplit în piatră, pe care l-au numit zeul Falcon, şi i-au jertfit trei tineri şi 73 de viţei aleşi. Şi, de atunci, rătăciţii făceau în toţi anii astfel de jertfă necuraţilor diavoli.
După ce Sfinţitul Pangratie a ieşit din corabie şi a stat pe pământ, ţinând în mână o cruce ca un toiag, diavolii care locuiau în idol, clătinându-l pe el tare, au început să strige. Dar Pangratie a făcut semnul crucii, jurând pe diavoli să înceteze glasurile şi sunetele, iar ei au tăcut. Atunci a luat crucea, Sfânta Evanghelie şi icoana Domnului Hristos şi, apropiindu-se de necurata capişte, a făcut mai întâi rugăciune spre răsărit, către adevăratul Dumnezeu, ca să-i dea lui înţelepciune şi putere, să întoarcă pe cei de acolo la adevărata credinţă şi să gonească pe diavoli.
Și deodată cu cuvântul sfântului, s-a făcut zgomot mare şi s-au arătat mulţime de diavoli în formă de corbi şi vulturi, care au răpit capiştea şi idolul şi i-au aruncat în mare.
Multă luptă a dus Sfântul Pangratie cu diavolii și cu idolii, dar această luptă a fost încununată de biruința sfântului, care era un rugător și un mare postitor. În timpul rugăciunii trupul său se făcea ca un rug aprins, ce lumina ca un far călăuzitor pentru cei care doreau să primească credința creștină.
De multe ori sfântul se suia într-un loc înalt, ca să-l audă toţi şi propovăduia cuvântul Mântuitorului Hristos. Şi au crezut toţi câţi erau în acea cetate , ca la 100.000 şi mai mulţi. După aceea, făcând rugăciune pentru dânşii, i-a binecuvântat, zicându-le: „Acum duceţi-vă la casele voastre şi vă curăţiţi, postind trei zile, şi rugaţi-vă Domnului, să vă învrednicească să primiţi Sfântul Botez”. Şi după trei zile mulţimea a venit, aducând fiecare lumânări şi îmbrăcăminte pentru dumnezeiescul Botez.
Astfel Sfântul Pangratie a botezat ca la 24.000 de oameni, şi s-a făcut în toată cetatea bucurie mare şi veselie. Veneau încă şi cei ce locuiau aproape de muntele Etna şi se botezau, auzind de facerile de minuni ale sfântului, căci el tămăduia şchiopi, orbi, slăbănogi, idropici, îndrăciţi şi alţi neputincioşi. Iar Xantip filosoful a adus sfântului Sfânta Evanghelie , iar Sfântul a citit-o poporului şi toţi au primit-o cu bucurie şi cu mare evlavie.
Într-o zi a venit la sfântul o femeie leproasă, care era preoteasă a idolilor, şi i-a zis cu vicleşug că dacă Hristos îi va da tămăduire, se va boteza. Iar sfântul, cu toate că ştia bine gândul ei cel viclean, totuşi a tămăduit-o cu un cuvânt; căci, făcând pe dânsa semnul cinstitei Cruci, a căzut lepra de pe dânsa. Apoi, învăţând-o dreapta credinţă, într-a opta zi a botezat-o şi a făcut-o diaconiţă, punându-i numele Benedicta.
Sfântul a mai tămăduit şi pe altă femeie, care avea la grumaji o patimă nevindecată, asemenea şi pe mulţi bărbaţi care aveau multe feluri de boli. Şi a botezat în ziua aceea 8000 de bărbaţi, afară de femei şi de copii, apoi a slujit Sfânta Liturghie ca să-i împărtăşească. A împărtăşit pe toţi credincioşii care erau botezaţi, iar pe cei necredincioşi i-a făcut catehumeni, adică i-a pregătit pentru Sfântul Botez şi a treia zi a botezat alți 5000 de oameni.
Apoi sfântul a hirotonisit în toată eparhia preoţi şi diaconi, pe cei mai înţelepţi şi mai cucernici, şi le-a zis să se îngrijească de sufletele oamenilor, să zidească biserici şi să facă într-însele toate cele trebuincioase. Iar lui Evagrie, şi diaconului său Epafrodit, le-a poruncit să le scrie lor Tainele Bisericii, praznicele cele mari, citirile, poruncile şi câte alte se cuvine să le ştie credincioşii. Şi venind înainte-stătătorii poporului, au luat fiecare din mâna sfântului câte un preot şi un diacon şi astfel s-au dus fiecare în patria sa.
După doi ani, au venit şi preoţii eparhiilor şi au rugat pe sfântul, să se ostenească şi să meargă să le sfinţească bisericile. Iar Sfântul Pangratie i-a trimis mai întâi să binecuvinteze pe Bonifatie. Apoi a luat pe dregătorul pe Evagrie, pe Epafrodit şi pe Licaonid cu tot sfatul, şi a sfinţit bisericile. Şi a pus hotare la fiecare biserică, ca să-şi ţie fiecare locul sau, să-l lucreze şi să-şi scoată hrana vieţii lor. Iar Bonifatie şi ceilalţi bogaţi au împărţit în trei părţi toate averile lor, aurul şi argintul şi celelalte mişcătoare şi nemişcătoare. Şi au dat a treia parte bisericii, cu care să se chivernisească preoţii şi diaconii, şi să roage pe Domnul din tot sufletul lor, pentru făcătorii lor de bine. Şi au făcut vase de aur, de argint şi veşminte de mătase pentru toate bisericile. Pe acestea toate sfântul le-a scris pe hârtie, şi astfel s-au întors toţi în cetate.
Iubiți credincioși,
Viața Sfântului Pangratie este asemenea vieții sfântului prooroc Moise. Nu de puține ori oamenii îl asemuiau cu Moise și cu rugul aprins. Un rugător desăvârșit și un postitor pe măsură, trupul său devenea purtător de lumină, devenind un rug aprins când săvârșea sfânta și dumnezeiasca liturghie.
Și pe unde trecea sfântul pe toți în trecea la creștinism și multe temple idolești a dărâmat, atrăgând mânia închinătorilor la idoli. De aceea acei oameni prearăi, văzând pe zeii lor sfărâmați, au prins pe sfântul Pangratie și l-au lovit peste cap şi peste faţa lui cea îngerească, zicând: „Vrăjitorule şi pierzătorule al marilor zei, ai făcut toată cetatea de se închină lui Hristos şi se îngreţoşează de zeii noştri!” Apoi, luându-l, l-au trântit la pământ şi l-au bătut fără milă. Şi unul îl lovea cu piatră, altul cu lemn, iar altul îl tăia cu sabia, până ce fericitul şi-a dat sufletul, zicând acestea: „Doamne, Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu!” Iar ucigaşii au luat cinstitul lui trup şi l-au aruncat într-o despicătură de piatră, departe de palat.
După aceasta au venit ucenicii săi au ridicat sfintele moaşte şi le-am dus acolo, aproape de o temelie, şi le-am pus pentru o vreme aşa cum le-au găsit, sângerate. Iar a doua zi dregătorul a poruncit unui argintar să-i facă o raclă scumpă de aur. Şi după trei zile racla fiind gata, au pus într-însa sfintele moaşte, şi le-au lăsat ascunse acolo, ca să nu le afle poporul şi să le împartă pentru evlavie.
Deci adunând tot poporul, au făcut priveghere, cântând toată noaptea, iar dimineaţa venind ucenicul sfântului împreună cu Taţian, Licaonid şi Bonifatie, şi deschizând racla de aur, am văzut o minune preaslăvită, căci trupul nu era după cum îl pusese -grozav de însângerat, rănit şi fără de chip -, ci frumos şi strălucind ca o lumină. Şi era întreg şi nevătămat, curat de sânge şi nu se vedea nici o rană sau întinăciune cât de puţin, nici pe trup, nici pe hainele lui.
Acestea văzându-le dregătorul, s-a spăimântat şi a plâns mult timp; apoi, scoţându-l deasupra, tot locul acela s-a umplut de bună mireasmă. De aceea s-au adunat mulţime nenumărată de bărbaţi şi de femei, tineri şi bătrâni, care, sărutând sfintele lui moaşte, slăveau pe Cel ce slăveşte pe cei care Îl slăvesc pe El.
Multe încă şi nenumărate minuni şi semne s-au făcut la sfântul lui mormânt. Pe mulţi bolnavi care sufereau de multe boli şi se chinuiau, i-a tămăduit. Mulţi diavoli din oameni a izgonit, cu nebiruitul dar şi cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, pe care nu le-am mai scris aici. Ci am socotit, că ajung câte am zis mai sus, întru slava Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, a unei dumnezeiri. Amin.

Preot David Marian, parohia Nașterea Maicii Domnului, Mamaia Nord-Năvodari

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-mucenic-pangratie-154995.html