Sfantul Simon Izvoratorul de Mir
La un om putem recunoaşte multe virtuţi, putem scrie despre el cărţi, putem alcătui cuvinte de laudă, dar despre un sfânt ctitor, ce putem să spunem? Absolut nimic. Au spus câte ceva troparele Vecerniei: „Cine va putea număra, lăuda şi vesti luptele tale?“ Pentru că nu au fost nişte lupte omeneşti, ci ale unui sfânt.
Mănăstirile nu sunt construite de oameni. „Dacă Domnul nu va zidi casa" (Ps. 126, 1), ctitorul nu poate să facă mănăstire. Pietrele vor rămâne, şi în ele se va sălăşlui cucuveaua. Dar dacă va zidi Domnul mănăstirea, vor ieşi din ea suflete sfinte. Ele vor umple multe din locaşurile pe care Hristos le-a pregătit în ceruri (cf. In. 14, 2-3).
Aşadar, cine va putea număra luptele Sfântului Simon? Doar Cel care a conlucrat pentru ca ele să se înfăptuiască, adică Dumnezeu. De aceea, când Sfântul a început construcţia mănăstirii, muncitorii au strigat când au văzut minunea: „Acum, Părinte, credem că eşti omul lui Dumnezeu! Atâţia ani în care Sfântul a avut vedenii dumnezeieşti, atâţia ani în care a făcut în mod tainic atâtea şi atâtea minuni, ani în care vorbea cu Dumnezeu, în care îşi înălţa mâinile şi făcea să coboare Sfânta Treime, atâţia ani în care a trăit în acea peşteră umedă - chiar şi acum, când o vedem, nu îndrăznim să stăm, atât este de înfricoşătoare! -, stătea drept nopţi întregi, şi petrecea împreună cu îngerii, şi se sfinţea, şi nimeni nu-i înţelegea sfinţenia şi nu dădea mărturie despre ea. In acea zi însă, plecând de la o întâmplare exterioară, muncitorii şi-au dat seama că el este un om al lui Dumnezeu. Ce importanţă are aceasta? Oare au intrat şi ei împreună cu el în împărăţia pe care le-a pregătit-o Dumnezeu? L-au recunoscut ca om al lui Dumnezeu, dar ştim că oamenii, astăzi, proclamă repede rege pe cineva, iar mâine îi spun: „Ce cauţi printre noi?“. Lucrul acesta nu are însă nicio importanţă. Importanţă are mărturia lui Dumnezeu. Intr-adevăr, Dumnezeu însuşi, „într-una din nopţi“, i-a spus: „Să nu pleci în pustie, ci să te urci pe stânca aceasta abruptă, unde nu se pot încuiba nici vulturii! Acolo vei face o mănăstire, ca să se sfinţească cei pe care Eu i-am ales şi i-am rânduit pentru aceasta. Aşa a urcat Sfântul pe stâncă.
Aşa este viaţa unui ctitor. N-o putem lăuda după vrednicie, putem doar să o cântăm, să cinstim pomenirea lui cu privegheri, să-l slăvim cu preafrumoasele tropare, pe
care le vom înţelege numai dacă vom ajunge la măsurile Sfântului. Altfel, rămânem „lăudând şi cântând cu gura“, fără ca duhul nostru să participe. Cel mult, inima noastră poate să dănţuiască puţin împreună cu Sfântul, dar şi aceasta este o săltare lăuntrică omenească.
Ctitorul este Sfântul care priveghează, şi Dumnezeu este Cel care îi vorbeşte. De aceea răsuflarea lui, cuvântul lui, viaţa lui, chiar şi ruinele mănăstirii lui - vedeţi ce au ajuns bisericile din Ţara Sfântă şi aşezămintele ortodoxe din Răsărit! inima lui, sfârşitul lui, lucrarea lui duhovnicească pe care o lasă, toate sunt pline de o negrăită mireasmă. Ştiţi că, deşi sfintele moaşte răspândesc mireasmă, totuşi se poate ca cineva să se închine la ele de mii de ori fără să o simtă. Altă dată când va merge,
mireasma îl va îmbăta. Asta nu înseamnă că moaştele nu au răspândit mireasmă şi înainte, ci pur şi simplu că Sfântul nu a vrut să îi arate mireasma lor.
Ctitorii şi sfinţii sunt oameni care ştiu să îşi ascundă mireasma în spatele a nenumărate înfăţişări, meşteşugiri şi metode, aşa încât cineva se poate întreba cum de moaştele lor răspândesc astăzi mireasmă, iar mâine nu? Acestea sunt tainele sfinţilor. Ei seamănă cu Dumnezeu, Care uneori străluceşte, alteori lasă întunericul să acopere pământul, uneori vorbeşte, alteori tace, uneori iubeşte, iar alteori îşi exprimă iubirea prin tăcere.
Un ctitor este plin de o astfel de mireasmă. De altfel, pentru a ajunge ctitor trebuie să fie harismatic, nu ajunge să fie doar străvăzător. Trebuie să aibă harismele tainice ale Sfântului Duh. Altfel, cum va ieşi din mâna lui o stupină duhovnicească? Cum se vor naşte copii pentru turma lui Dumnezeu, dacă numai Duhul naşte duhuri?
Trupul rămâne pe pământ. Ctitorul nu este un simplu om, ci are harul lui Dumnezeu.
La fel ca şi ctitorul nostru, tot aşa fiecare ctitor aude neîncetat glasurile dumnezeieşti care răsună în urechile lui şi ascultă de ele. Nici n-ar putea să facă altfel! Nu săvârseste o lucrare, nici nu lasă în urmă o lucrare: se zi- deşte pe sine în trupul Domnului, întregindu-l. De aceea prezenţa lui de zi cu zi - fie că ridică pietre , fie că se roagă, fie că face orice alt lucru - ne insuflă teamă şi uimire. Asa cum te temi de leu chiar si când doarme, asa te temi şi de ctitor, fiindcă el nu doarme, ci înlăuntru său Se odihneşte Sfânta Treime. Mulţi par că sunt ctitori, dar adevăraţii ctitori sunt numai cei pe care îi recunoaşte Dumnezeu. De aceea noi îi cinstim şi îi mărim pe cei pe care ni-i descoperă Dumnezeu.
Să mai adăugăm şi aceasta: un ctitor sfânt, printre harismele sale, ascunde în inima sa şi o mare durere. Din viaţa Sfântului nostru vedem că oamenii care îl înconjurau nu-l înţelegeau, şi de aceea nu îndrăzneau să meargă să mute piatra de temelie. A trebuit ca el însuşi, uscat de post, ajuns doar piele şi oase, să meargă şi să o ridice. Cu toate acestea, Sfântul le vorbea cu iubire şi îi numea „copiii mei“. Odată cu bătăile inimii lui, le spunea şi acest cuvânt: „Copilaşii mei!“ Cum îi simţea, ce privegheri făcea pentru ei în peştera lui jilavă, din acea stâncă din care ţâşneşte apă! Şi totuşi, ei n-au îndrăznit să meargă să ridice piatra, nici măcar n-au încercat. Şi cu toate acestea, Sfântul îi numea: „Copilaşii mei!“.
Aceasta-i măreţia unui cuvios ctitor, care a construit o mănăstire cu durerea inimii lui, cu tremurul sufletului său, cu uimirea duhului său înaintea minunilor pe care
i le-a pus înainte Domnul, pentru că Domnul este Cel care Se îngrijeşte de toate lucrările înfăptuite de ctitor. Nu numai că îi vorbeşte Cuviosului, ci El însuşi a îndemnat sufletele şi a împlinit lucrarea Cuviosului. Dumnezeu S-a îngrijit până şi de ultimul amănunt, de ultimul milimetru din acea stâncă, de grosimea fiecărei pietre care se va zidi acolo, şi cu atât mai mult de lucrarea care se va săvârsi în fiecare suflet. In sfârsit, se dovedeşte că un ctitor cuvios nu este nimic altceva decât un instrument al dreptei Domnului. Şi câtă vreme rămâne cu trupul uscat de asceză, atâta vreme se descoperă puterea, măreaţa răbdare şi înţelepciune a dreptei Celui Preaînalt.
L-am cinstit, copiii mei, astăzi, pe Sfântul Simon. Să spun că am înţeles toate câte le-am auzit în biserică? Potrivit cu ce am zis eu, nu le-am înţeles, chiar dacă am fost atenţi. Dacă am înţeles totuşi ceva, este foarte puţin. Ceea ce putem să facem însă, la pomenirea cuviosului nostru ctitor, este să-I mulţumim Domnului Care Se ascunde în spatele lui. Cum să-I mulţumim? Cu privegherea noastră din biserică, cu psalmodia noastră. Când gâtlejul ni se usucă de atâta cântare şi ne doare, noi să continuăm să cântăm. Să-I mulţumim cu starea noastră răbdătoare în picioare, cu înălţările inimii noastre! Un ctitor nu este un constructor pământesc, este ceresc, şi prin urmare, constructorul este însuşi Dumnezeu. Să-I mulţumim, aşadar, lui Dumnezeu! Să ne exprimăm prin priveghere recunoştinţa faţă de Cuviosul Simon, pentru că, dacă n-ar fi acceptat să fie organ al voinţei lui Dumnezeu, nu ar fi existat această lucrare măreaţă. Dumnezeu este cinstit şi se autohotărniceşte de către voinţa sfinţilor Săi.
In sfârşit, să-L rugăm pe Dumnezeu să fim şi noi împreună cu cuviosul nostru ctitor, de vreme ce suntem urmaşii lui, să fim împreună cu toţi urmaşii lui care ne-au premers şi care sunt cu adevărat fii ai lui Avraam. Fie ca să ne veselim şi noi împreună cu ei!
Arhimadrit Emilianos Simonopetritul
La un om putem recunoaşte multe virtuţi, putem scrie despre el cărţi, putem alcătui cuvinte de laudă, dar despre un sfânt ctitor, ce putem să spunem? Absolut nimic. Au spus câte ceva troparele Vecerniei: „Cine va putea număra, lăuda şi vesti luptele tale?“ Pentru că nu au fost nişte lupte omeneşti, ci ale unui sfânt.
Mănăstirile nu sunt construite de oameni. „Dacă Domnul nu va zidi casa" (Ps. 126, 1), ctitorul nu poate să facă mănăstire. Pietrele vor rămâne, şi în ele se va sălăşlui cucuveaua. Dar dacă va zidi Domnul mănăstirea, vor ieşi din ea suflete sfinte. Ele vor umple multe din locaşurile pe care Hristos le-a pregătit în ceruri (cf. In. 14, 2-3).
Aşadar, cine va putea număra luptele Sfântului Simon? Doar Cel care a conlucrat pentru ca ele să se înfăptuiască, adică Dumnezeu. De aceea, când Sfântul a început construcţia mănăstirii, muncitorii au strigat când au văzut minunea: „Acum, Părinte, credem că eşti omul lui Dumnezeu! Atâţia ani în care Sfântul a avut vedenii dumnezeieşti, atâţia ani în care a făcut în mod tainic atâtea şi atâtea minuni, ani în care vorbea cu Dumnezeu, în care îşi înălţa mâinile şi făcea să coboare Sfânta Treime, atâţia ani în care a trăit în acea peşteră umedă - chiar şi acum, când o vedem, nu îndrăznim să stăm, atât este de înfricoşătoare! -, stătea drept nopţi întregi, şi petrecea împreună cu îngerii, şi se sfinţea, şi nimeni nu-i înţelegea sfinţenia şi nu dădea mărturie despre ea. In acea zi însă, plecând de la o întâmplare exterioară, muncitorii şi-au dat seama că el este un om al lui Dumnezeu. Ce importanţă are aceasta? Oare au intrat şi ei împreună cu el în împărăţia pe care le-a pregătit-o Dumnezeu? L-au recunoscut ca om al lui Dumnezeu, dar ştim că oamenii, astăzi, proclamă repede rege pe cineva, iar mâine îi spun: „Ce cauţi printre noi?“. Lucrul acesta nu are însă nicio importanţă. Importanţă are mărturia lui Dumnezeu. Intr-adevăr, Dumnezeu însuşi, „într-una din nopţi“, i-a spus: „Să nu pleci în pustie, ci să te urci pe stânca aceasta abruptă, unde nu se pot încuiba nici vulturii! Acolo vei face o mănăstire, ca să se sfinţească cei pe care Eu i-am ales şi i-am rânduit pentru aceasta. Aşa a urcat Sfântul pe stâncă.
Aşa este viaţa unui ctitor. N-o putem lăuda după vrednicie, putem doar să o cântăm, să cinstim pomenirea lui cu privegheri, să-l slăvim cu preafrumoasele tropare, pe
care le vom înţelege numai dacă vom ajunge la măsurile Sfântului. Altfel, rămânem „lăudând şi cântând cu gura“, fără ca duhul nostru să participe. Cel mult, inima noastră poate să dănţuiască puţin împreună cu Sfântul, dar şi aceasta este o săltare lăuntrică omenească.
Ctitorul este Sfântul care priveghează, şi Dumnezeu este Cel care îi vorbeşte. De aceea răsuflarea lui, cuvântul lui, viaţa lui, chiar şi ruinele mănăstirii lui - vedeţi ce au ajuns bisericile din Ţara Sfântă şi aşezămintele ortodoxe din Răsărit! inima lui, sfârşitul lui, lucrarea lui duhovnicească pe care o lasă, toate sunt pline de o negrăită mireasmă. Ştiţi că, deşi sfintele moaşte răspândesc mireasmă, totuşi se poate ca cineva să se închine la ele de mii de ori fără să o simtă. Altă dată când va merge,
mireasma îl va îmbăta. Asta nu înseamnă că moaştele nu au răspândit mireasmă şi înainte, ci pur şi simplu că Sfântul nu a vrut să îi arate mireasma lor.
Ctitorii şi sfinţii sunt oameni care ştiu să îşi ascundă mireasma în spatele a nenumărate înfăţişări, meşteşugiri şi metode, aşa încât cineva se poate întreba cum de moaştele lor răspândesc astăzi mireasmă, iar mâine nu? Acestea sunt tainele sfinţilor. Ei seamănă cu Dumnezeu, Care uneori străluceşte, alteori lasă întunericul să acopere pământul, uneori vorbeşte, alteori tace, uneori iubeşte, iar alteori îşi exprimă iubirea prin tăcere.
Un ctitor este plin de o astfel de mireasmă. De altfel, pentru a ajunge ctitor trebuie să fie harismatic, nu ajunge să fie doar străvăzător. Trebuie să aibă harismele tainice ale Sfântului Duh. Altfel, cum va ieşi din mâna lui o stupină duhovnicească? Cum se vor naşte copii pentru turma lui Dumnezeu, dacă numai Duhul naşte duhuri?
Trupul rămâne pe pământ. Ctitorul nu este un simplu om, ci are harul lui Dumnezeu.
La fel ca şi ctitorul nostru, tot aşa fiecare ctitor aude neîncetat glasurile dumnezeieşti care răsună în urechile lui şi ascultă de ele. Nici n-ar putea să facă altfel! Nu săvârseste o lucrare, nici nu lasă în urmă o lucrare: se zi- deşte pe sine în trupul Domnului, întregindu-l. De aceea prezenţa lui de zi cu zi - fie că ridică pietre , fie că se roagă, fie că face orice alt lucru - ne insuflă teamă şi uimire. Asa cum te temi de leu chiar si când doarme, asa te temi şi de ctitor, fiindcă el nu doarme, ci înlăuntru său Se odihneşte Sfânta Treime. Mulţi par că sunt ctitori, dar adevăraţii ctitori sunt numai cei pe care îi recunoaşte Dumnezeu. De aceea noi îi cinstim şi îi mărim pe cei pe care ni-i descoperă Dumnezeu.
Să mai adăugăm şi aceasta: un ctitor sfânt, printre harismele sale, ascunde în inima sa şi o mare durere. Din viaţa Sfântului nostru vedem că oamenii care îl înconjurau nu-l înţelegeau, şi de aceea nu îndrăzneau să meargă să mute piatra de temelie. A trebuit ca el însuşi, uscat de post, ajuns doar piele şi oase, să meargă şi să o ridice. Cu toate acestea, Sfântul le vorbea cu iubire şi îi numea „copiii mei“. Odată cu bătăile inimii lui, le spunea şi acest cuvânt: „Copilaşii mei!“ Cum îi simţea, ce privegheri făcea pentru ei în peştera lui jilavă, din acea stâncă din care ţâşneşte apă! Şi totuşi, ei n-au îndrăznit să meargă să ridice piatra, nici măcar n-au încercat. Şi cu toate acestea, Sfântul îi numea: „Copilaşii mei!“.
Aceasta-i măreţia unui cuvios ctitor, care a construit o mănăstire cu durerea inimii lui, cu tremurul sufletului său, cu uimirea duhului său înaintea minunilor pe care
i le-a pus înainte Domnul, pentru că Domnul este Cel care Se îngrijeşte de toate lucrările înfăptuite de ctitor. Nu numai că îi vorbeşte Cuviosului, ci El însuşi a îndemnat sufletele şi a împlinit lucrarea Cuviosului. Dumnezeu S-a îngrijit până şi de ultimul amănunt, de ultimul milimetru din acea stâncă, de grosimea fiecărei pietre care se va zidi acolo, şi cu atât mai mult de lucrarea care se va săvârsi în fiecare suflet. In sfârsit, se dovedeşte că un ctitor cuvios nu este nimic altceva decât un instrument al dreptei Domnului. Şi câtă vreme rămâne cu trupul uscat de asceză, atâta vreme se descoperă puterea, măreaţa răbdare şi înţelepciune a dreptei Celui Preaînalt.
L-am cinstit, copiii mei, astăzi, pe Sfântul Simon. Să spun că am înţeles toate câte le-am auzit în biserică? Potrivit cu ce am zis eu, nu le-am înţeles, chiar dacă am fost atenţi. Dacă am înţeles totuşi ceva, este foarte puţin. Ceea ce putem să facem însă, la pomenirea cuviosului nostru ctitor, este să-I mulţumim Domnului Care Se ascunde în spatele lui. Cum să-I mulţumim? Cu privegherea noastră din biserică, cu psalmodia noastră. Când gâtlejul ni se usucă de atâta cântare şi ne doare, noi să continuăm să cântăm. Să-I mulţumim cu starea noastră răbdătoare în picioare, cu înălţările inimii noastre! Un ctitor nu este un constructor pământesc, este ceresc, şi prin urmare, constructorul este însuşi Dumnezeu. Să-I mulţumim, aşadar, lui Dumnezeu! Să ne exprimăm prin priveghere recunoştinţa faţă de Cuviosul Simon, pentru că, dacă n-ar fi acceptat să fie organ al voinţei lui Dumnezeu, nu ar fi existat această lucrare măreaţă. Dumnezeu este cinstit şi se autohotărniceşte de către voinţa sfinţilor Săi.
In sfârşit, să-L rugăm pe Dumnezeu să fim şi noi împreună cu cuviosul nostru ctitor, de vreme ce suntem urmaşii lui, să fim împreună cu toţi urmaşii lui care ne-au premers şi care sunt cu adevărat fii ai lui Avraam. Fie ca să ne veselim şi noi împreună cu ei!
Arhimadrit Emilianos Simonopetritul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu