GHICA, Ion (1816-1897) Scriitor, economist şi om politic
*Francmason roman
*Foto:Creative Commons
Învaţă acasă şi la şcoala grecească cu Ion Heliade Rădulescu şi dr. Mihailidi (1825-1830). Urmează Colegiul Naţional Sf. Sava din Bucureşti (1831-1834), unde îi are colegi pe Nicolae Bălcescu, Grigore Alexandrescu şi C. A. Rosetti (şi ei viitori masoni). În 1835 pleacă la studii la Paris, colaborează la ziarul “Le National” şi publică în capitala Franţei, sub pseudonim, “Coup d’oeil sur l’état actuel de la Valachie”. Obţine bacalaureatul în litere (1836) şi ştiinţe matematice (1838) la Sorbona, apoi diploma de inginer al Şcolii Regale de Mine (1840). Revine în ţară în 1841, fiind numit în 1845 „profesor public de economie politică“ la Academia Mihăileană din Iaşi. În 1845 călătoreşte în Anglia, Franţa, Italia şi întemeiază la Paris, împreună cu C. A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu şi Ioan (Iancu) Bălăceanu (şi ei masoni), Societatea Studenţilor Români, pe care o pun sub patronajul lui Alfonse de Lamartine (de asemenea, mason); devine apoi preşedinte al acestei societăţi, împrietenindu-se cu poetul H. Heine (mason şi el). Reîntors din nou în ţară în 1847 este numit agent diplomatic al Guvernului provizoriu la Istanbul (1848). Horia Nestorescu-Bălceşti comentează că a fost „suspectat în emigraţie că ar fi uneltit să obţină de la turci, cu sprijin englez, tronul Ţării Româneşti“. Este vizitat la Istanbul de fraţii Nicolae Bălcescu şi Ioan (Iancu) Bălăceanu, cu care intenţionează să formeze o „Legiune româno-maghiară de luptă împotriva absolutismului“. Numit de sultan, guvernator al insulei Samos (1854), la sugestia ambasadorului britanic la Istanbul, Lordul Redcliffe, devine Principe (Bey) de Samos (1856). Revine în Ţară (în noiembrie 1858), fiind numit de Principele Alexandru Ioan Cuza, ministru al guvernului de la Iaşi (martie 1859) şi apoi ministru al guvernului de la Bucureşti (octombrie 1859). Demisionează în mai 1860 şi reîncepe o vie activitate politică (deputat în Adunarea Legislativă, 1860-1862, vicepreşedinte al acesteia, 1863), publicistică (începe publicarea “Convorbirilor economice”, 1864 şi a “Scrisorilor către Vasile Alecsandri”, 1879) şi de călătorii (vizitează Franţa şi Turcia în 1865, apoi Franţa, Anglia şi Italia, în 1866). Face parte din rândul acelora care au „uneltit“ împotriva domnitorului Cuza, luând parte la detronarea acestuia, din cauza nemulţumirii lor, între altele, faţă de modul în care s-a legiferat şi aplicat reforma agrară din 1864 cu încălcarea dreptului de proprietate, considerat ca intangibil. La 11 februarie 1866 devine prim-ministru şi ministru de Externe în Locotenenţa Domnească formată în urma detronării Principelui Alexandru Ioan Cuza. În decembrie 1870 este numit prim-ministru şi ministru de Interne de către Principele Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, cu care, de asemenea, nu se înţelege şi demisionează la 11 martie 1871. Ulterior are intense preocupări economice (membru în Consiliul de Administraţie al Creditului Funciar Rural, 1872; director al aceleiaşi societăţi şi membru în Consiliul de Administraţie al Căilor Ferate Române, 1873) şi ştiinţifice (este ales membru al Academiei Române, secţia ştiinţe naturale, 1874); preşedinte al Academiei Române (prima dată în 1876, apoi de alte trei ori în anii următori, iar în aprilie 1893 este ales pentru a cincea oară preşedinte al Academiei). La 28 martie 1880, în şedinţă solemnă a Academiei Române îşi rosteşte discursul de recepţie despre Ion Câmpineanu (şi el fost mason). Răspunsul la discursul de recepţie i-l dă fratele Bogdan-Petriceicu Haşdeu, care a afirmat cu acest prilej: „Fie ca bărbat de ştiinţă, fie ca om de stat, ai fost totdeauna model de imparţialitate, de toleranţă, de acel liberalism în adevăr liberal, căruia nu-i e teamă de a înfrunta prejudiciile vulgare chiar cu riscul impopularităţii“.
În 1843, împreună cu fraţii Nicolae Bălcescu şi Christian Tell, aprinde luminile Lojii Frăţia, care va pregăti Revoluţia de la 1848. A fost ales chiar Venerabilul acestei loji. Pentru că, ulterior, în corespondenţa sa personală şi diplomatică, utiliza alfabetul masonic pentru criptare, i s-a spus „profesorul de cifru“. O parte din gândurile sale despre România sfârşitului de secol al XIX-lea sunt atât de actuale şi astăzi, după mai bine de o sută de ani: „Stăm cu mâinile în sân şi ne bocim că ne copleşesc străinii. Jurnalistica, politica militantă, limbuţia tribunei şi birocraţia par singurele cariere demne de un român... Departe de aceste lupte, urmaşii noştri vor ceti câte s-au scris în aceşti timpi, vor vedea cu mâhnire sărăcia de idei şi avuţia de patimi care ne sfâşie într-un timp când trebuia ca toată inteligenţa să aducă contingentul său la o lucrare atât de mare, atât de anevoioasă ca renaşterea unei naţiuni“. În 1997, Academia Română şi Fundaţia Ion Ghica au celebrat centenarul trecerii sale la Orientul Etern.
Învaţă acasă şi la şcoala grecească cu Ion Heliade Rădulescu şi dr. Mihailidi (1825-1830). Urmează Colegiul Naţional Sf. Sava din Bucureşti (1831-1834), unde îi are colegi pe Nicolae Bălcescu, Grigore Alexandrescu şi C. A. Rosetti (şi ei viitori masoni). În 1835 pleacă la studii la Paris, colaborează la ziarul “Le National” şi publică în capitala Franţei, sub pseudonim, “Coup d’oeil sur l’état actuel de la Valachie”. Obţine bacalaureatul în litere (1836) şi ştiinţe matematice (1838) la Sorbona, apoi diploma de inginer al Şcolii Regale de Mine (1840). Revine în ţară în 1841, fiind numit în 1845 „profesor public de economie politică“ la Academia Mihăileană din Iaşi. În 1845 călătoreşte în Anglia, Franţa, Italia şi întemeiază la Paris, împreună cu C. A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu şi Ioan (Iancu) Bălăceanu (şi ei masoni), Societatea Studenţilor Români, pe care o pun sub patronajul lui Alfonse de Lamartine (de asemenea, mason); devine apoi preşedinte al acestei societăţi, împrietenindu-se cu poetul H. Heine (mason şi el). Reîntors din nou în ţară în 1847 este numit agent diplomatic al Guvernului provizoriu la Istanbul (1848). Horia Nestorescu-Bălceşti comentează că a fost „suspectat în emigraţie că ar fi uneltit să obţină de la turci, cu sprijin englez, tronul Ţării Româneşti“. Este vizitat la Istanbul de fraţii Nicolae Bălcescu şi Ioan (Iancu) Bălăceanu, cu care intenţionează să formeze o „Legiune româno-maghiară de luptă împotriva absolutismului“. Numit de sultan, guvernator al insulei Samos (1854), la sugestia ambasadorului britanic la Istanbul, Lordul Redcliffe, devine Principe (Bey) de Samos (1856). Revine în Ţară (în noiembrie 1858), fiind numit de Principele Alexandru Ioan Cuza, ministru al guvernului de la Iaşi (martie 1859) şi apoi ministru al guvernului de la Bucureşti (octombrie 1859). Demisionează în mai 1860 şi reîncepe o vie activitate politică (deputat în Adunarea Legislativă, 1860-1862, vicepreşedinte al acesteia, 1863), publicistică (începe publicarea “Convorbirilor economice”, 1864 şi a “Scrisorilor către Vasile Alecsandri”, 1879) şi de călătorii (vizitează Franţa şi Turcia în 1865, apoi Franţa, Anglia şi Italia, în 1866). Face parte din rândul acelora care au „uneltit“ împotriva domnitorului Cuza, luând parte la detronarea acestuia, din cauza nemulţumirii lor, între altele, faţă de modul în care s-a legiferat şi aplicat reforma agrară din 1864 cu încălcarea dreptului de proprietate, considerat ca intangibil. La 11 februarie 1866 devine prim-ministru şi ministru de Externe în Locotenenţa Domnească formată în urma detronării Principelui Alexandru Ioan Cuza. În decembrie 1870 este numit prim-ministru şi ministru de Interne de către Principele Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, cu care, de asemenea, nu se înţelege şi demisionează la 11 martie 1871. Ulterior are intense preocupări economice (membru în Consiliul de Administraţie al Creditului Funciar Rural, 1872; director al aceleiaşi societăţi şi membru în Consiliul de Administraţie al Căilor Ferate Române, 1873) şi ştiinţifice (este ales membru al Academiei Române, secţia ştiinţe naturale, 1874); preşedinte al Academiei Române (prima dată în 1876, apoi de alte trei ori în anii următori, iar în aprilie 1893 este ales pentru a cincea oară preşedinte al Academiei). La 28 martie 1880, în şedinţă solemnă a Academiei Române îşi rosteşte discursul de recepţie despre Ion Câmpineanu (şi el fost mason). Răspunsul la discursul de recepţie i-l dă fratele Bogdan-Petriceicu Haşdeu, care a afirmat cu acest prilej: „Fie ca bărbat de ştiinţă, fie ca om de stat, ai fost totdeauna model de imparţialitate, de toleranţă, de acel liberalism în adevăr liberal, căruia nu-i e teamă de a înfrunta prejudiciile vulgare chiar cu riscul impopularităţii“.
În 1843, împreună cu fraţii Nicolae Bălcescu şi Christian Tell, aprinde luminile Lojii Frăţia, care va pregăti Revoluţia de la 1848. A fost ales chiar Venerabilul acestei loji. Pentru că, ulterior, în corespondenţa sa personală şi diplomatică, utiliza alfabetul masonic pentru criptare, i s-a spus „profesorul de cifru“. O parte din gândurile sale despre România sfârşitului de secol al XIX-lea sunt atât de actuale şi astăzi, după mai bine de o sută de ani: „Stăm cu mâinile în sân şi ne bocim că ne copleşesc străinii. Jurnalistica, politica militantă, limbuţia tribunei şi birocraţia par singurele cariere demne de un român... Departe de aceste lupte, urmaşii noştri vor ceti câte s-au scris în aceşti timpi, vor vedea cu mâhnire sărăcia de idei şi avuţia de patimi care ne sfâşie într-un timp când trebuia ca toată inteligenţa să aducă contingentul său la o lucrare atât de mare, atât de anevoioasă ca renaşterea unei naţiuni“. În 1997, Academia Română şi Fundaţia Ion Ghica au celebrat centenarul trecerii sale la Orientul Etern.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu