RALEA, Mihai (1896-1964) Sociolog, psiholog, eseist şi om politic
*Ana Deveanu blog
*Foto:Licenta PEXELS
În 1923 obţine doctoratul în litere la Sorbona, cu teza « L’idée de revolution dans les doctrines socialistes. Étude sur l’évolution de la tactique revolutionnaire »; în acelaşi an scrie şi teza complementară « Revolution et socialisme. Essai de bibliographie ». Reîntors în ţară este numit conferenţiar (1923) şi apoi profesor la Catedra de filosofie şi estetică a Universităţii din Iaşi (1926). A fost, împreună cu George Călinescu, director la „Viaţa românească“ (1933). Principalele sale lucrări sunt: « Istoria ideilor sociale » (1930), « Războiul psihologic – instrument al agresiunii imperialiste » (1954), « Introducere în sociologie », « Contribuţii la istoria societăţii », « Explicarea omului », « În extremul Occident », iar în colaborare – « Istoria psihologiei » (cu C. I. Botez), « Sociologia succesului » şi « Introducere în psihologia socială » (cu Traian Herseni). A formulat idealul unei democraţii sociale, care să îmbine păstrarea libertăţilor individuale cu solidarismul social. Membru al Academiei Române (1948). Deputat naţional-ţărănist de Fălciu (1928, 1932), vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, ministru al Muncii şi Ocrotirii Sociale (1938). În 1938 părăseşte Partidul Naţional-Ţărănesc şi fondează Partidul Socialist-Ţărănesc, care, în 1943, se alătură Frontului Patriotic Antihitlerist. Internat în lagărul de la Târgu Jiu. A fost coautor al Memoriului prin care se solicita ieşirea ţării noastre din războiul antisovietic. După 1944 a îndeplinit următoarele însărcinări: ministrul Artelor (1945), ambasador în S.U.A., director al Institutului de Psihologie al Academiei, şeful Catedrei de psihologie a Universităţii Bucureşti, deputat, vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, membru al Consiliului de Stat, preşedinte al Comitetului Naţional pentru Apărarea Păcii, membru în Consiliul Mondial al Păcii, preşedinte al Comisiei Naţionale pentru UNESCO şi al Grupului Naţional Român pentru Uniunea Interparlamentară.
Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale, petrecută, probabil, în timpul studiilor în Franţa. Ţinând seama de apartenenţa sa masonică, Guvernul dr. Petru Groza l-a numit ambasador în S.U.A. (supranumită atunci, “Regatul Masoneriei”); mai mult chiar, la solicitarea Anei Pauker (ministru de Externe în acelaşi guvern), a fost ridicat în grad de la Maestru (gradul 3) la Cavaler Rosicrucian (gradul 18). Ulterior, într-un Raport al său, avea să precizeze: „Reuşita mea în America nu s-a datorat faptului că sunt un veritabil democrat sau că sunt cunoscut ca atare, nici pentru că sunt ministru plenipotenţiar, ci, pentru calitatea mea de mason“. Valentin Lipatti, colegul său de la Ministerul Afacerilor Externe, îl caracteriza astfel: „Gândea în fraze scurte, punând accentul pe verbe şi mai puţin pe epitetul ornant. Extrema sa mobilitate spirituală îi îngăduia să meargă, cu acelaşi grad de siguranţă, de la expunerea de idei la notarea de impresii, în senzorialitatea lor cea mai directă. Ralea a fost unul dintre gânditorii români cei mai originali, care a înţeles să-şi clădească întreaga creaţie pe experienţa unei existenţe trăite cu pasiune. O idee pentru care nu ai suferit – mărturisea el – nu-ţi aparţine... Pentru el o faptă bună valora infinit mai mult decât un vers frumos. Avea oroare de artificiu şi preţiozitate în artă ca şi în viaţă: «Fă ceea ce-ţi dictează legea ta personală – nota el – adică dezvoltă-te sincer, simplu şi complet». Ţintea spre marile valori fundamentale, sacrificând adesea criteriile speciale în favoarea scopurilor generale. Căuta cu înfrigurare adevărul... «Unii – observa el – ca să se menţină într-o regulă de etică, s-au agăţat ca de un stupefiant salvator de toate nimicurile frumoase cu care se încântă copiii bătrâni. Alţii, dimpotrivă, caută Adevărul. Ei nu pot trăi decât privind la lumina Soarelui în faţă, chiar dacă ştiu că-i orbeşte»“. Despre moartea sa, acelaşi Valentin Lipatti spunea: „...a încetat din viaţă la Berlin... într-o zi toridă de august, departe de ţară şi de ai săi. A murit aşa cum trăise: într-o goană veşnică după acţiune. La moartea sa, scriam că nu mi-l pot închipui bătrân şi bolnav, poate paralizat într-un jilţ... Sfârşitul eroului trebuie să concorde cu unitatea sa de caracter. Viaţa lui Mihai Ralea s-a încheiat cu o ultimă călătorie, în care s-a angajat parcă, cu aceeaşi nerăbdare, cu aceeaşi febrilitate, cu care trăise printre noi“.
În 1923 obţine doctoratul în litere la Sorbona, cu teza « L’idée de revolution dans les doctrines socialistes. Étude sur l’évolution de la tactique revolutionnaire »; în acelaşi an scrie şi teza complementară « Revolution et socialisme. Essai de bibliographie ». Reîntors în ţară este numit conferenţiar (1923) şi apoi profesor la Catedra de filosofie şi estetică a Universităţii din Iaşi (1926). A fost, împreună cu George Călinescu, director la „Viaţa românească“ (1933). Principalele sale lucrări sunt: « Istoria ideilor sociale » (1930), « Războiul psihologic – instrument al agresiunii imperialiste » (1954), « Introducere în sociologie », « Contribuţii la istoria societăţii », « Explicarea omului », « În extremul Occident », iar în colaborare – « Istoria psihologiei » (cu C. I. Botez), « Sociologia succesului » şi « Introducere în psihologia socială » (cu Traian Herseni). A formulat idealul unei democraţii sociale, care să îmbine păstrarea libertăţilor individuale cu solidarismul social. Membru al Academiei Române (1948). Deputat naţional-ţărănist de Fălciu (1928, 1932), vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, ministru al Muncii şi Ocrotirii Sociale (1938). În 1938 părăseşte Partidul Naţional-Ţărănesc şi fondează Partidul Socialist-Ţărănesc, care, în 1943, se alătură Frontului Patriotic Antihitlerist. Internat în lagărul de la Târgu Jiu. A fost coautor al Memoriului prin care se solicita ieşirea ţării noastre din războiul antisovietic. După 1944 a îndeplinit următoarele însărcinări: ministrul Artelor (1945), ambasador în S.U.A., director al Institutului de Psihologie al Academiei, şeful Catedrei de psihologie a Universităţii Bucureşti, deputat, vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, membru al Consiliului de Stat, preşedinte al Comitetului Naţional pentru Apărarea Păcii, membru în Consiliul Mondial al Păcii, preşedinte al Comisiei Naţionale pentru UNESCO şi al Grupului Naţional Român pentru Uniunea Interparlamentară.
Nu se cunosc (încă) locul şi data iniţierii sale, petrecută, probabil, în timpul studiilor în Franţa. Ţinând seama de apartenenţa sa masonică, Guvernul dr. Petru Groza l-a numit ambasador în S.U.A. (supranumită atunci, “Regatul Masoneriei”); mai mult chiar, la solicitarea Anei Pauker (ministru de Externe în acelaşi guvern), a fost ridicat în grad de la Maestru (gradul 3) la Cavaler Rosicrucian (gradul 18). Ulterior, într-un Raport al său, avea să precizeze: „Reuşita mea în America nu s-a datorat faptului că sunt un veritabil democrat sau că sunt cunoscut ca atare, nici pentru că sunt ministru plenipotenţiar, ci, pentru calitatea mea de mason“. Valentin Lipatti, colegul său de la Ministerul Afacerilor Externe, îl caracteriza astfel: „Gândea în fraze scurte, punând accentul pe verbe şi mai puţin pe epitetul ornant. Extrema sa mobilitate spirituală îi îngăduia să meargă, cu acelaşi grad de siguranţă, de la expunerea de idei la notarea de impresii, în senzorialitatea lor cea mai directă. Ralea a fost unul dintre gânditorii români cei mai originali, care a înţeles să-şi clădească întreaga creaţie pe experienţa unei existenţe trăite cu pasiune. O idee pentru care nu ai suferit – mărturisea el – nu-ţi aparţine... Pentru el o faptă bună valora infinit mai mult decât un vers frumos. Avea oroare de artificiu şi preţiozitate în artă ca şi în viaţă: «Fă ceea ce-ţi dictează legea ta personală – nota el – adică dezvoltă-te sincer, simplu şi complet». Ţintea spre marile valori fundamentale, sacrificând adesea criteriile speciale în favoarea scopurilor generale. Căuta cu înfrigurare adevărul... «Unii – observa el – ca să se menţină într-o regulă de etică, s-au agăţat ca de un stupefiant salvator de toate nimicurile frumoase cu care se încântă copiii bătrâni. Alţii, dimpotrivă, caută Adevărul. Ei nu pot trăi decât privind la lumina Soarelui în faţă, chiar dacă ştiu că-i orbeşte»“. Despre moartea sa, acelaşi Valentin Lipatti spunea: „...a încetat din viaţă la Berlin... într-o zi toridă de august, departe de ţară şi de ai săi. A murit aşa cum trăise: într-o goană veşnică după acţiune. La moartea sa, scriam că nu mi-l pot închipui bătrân şi bolnav, poate paralizat într-un jilţ... Sfârşitul eroului trebuie să concorde cu unitatea sa de caracter. Viaţa lui Mihai Ralea s-a încheiat cu o ultimă călătorie, în care s-a angajat parcă, cu aceeaşi nerăbdare, cu aceeaşi febrilitate, cu care trăise printre noi“.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu