Povestea zanelor din Bradfort

Povestea zanelor din Bradfort

 Toţi copiii cred în zâne şi asta, poate, pentru că ei le văd într-adevăr.
 Dar dacă le pot fotografia, pot apare controverse aprige.
În acest caz s-au aflat două micuţe englezoaice, la sfârşitul primului război mondial. Cu câteva zile înaintea sfârşitului primei conflagraţii mondiale, Francis Grifftte, o micuţă englezoaică de 11 ani, scrie prietenei ei Johana, care trăia în Africa de Sud, următoarea epistolă:
 “Dragă Jo, sper că eşti bine. Ţi-am mai scris o scrisoare cu câtva timp în urmă, care probabil că s-a rătăcit, pentru că nu am primit nici un răspuns de la tine. Te mai joci cu Elsie şi cu Nora? Eu învăţ acum la şcoală franceza, geometria, algebra şi iau lecţii de gospodărie.
 Săptămâna trecută, tata a venit acasă. Fusese plecat pentru două luni în Franţa. Aici toată lumea spune că războiul se va sfârşi curând şi atunci vom atârna un drapel la fereastra camerei noastre.
 Îţi trimit două fotografii ale mele. Prima mi-a făcut-o unchiul Arthur: sunt în costum de baie, în curtea din spatele casei. Cealaltă a făcut-o Elsie: acolo sunt nişte zâne pe malul unui râu. Rosebud este la fel de grasă, dar i-am făcut haine noi. Ce mai fac Teddy şi Dolly?”
 Ar fi o scrisoare banală, trimisă de o şcolăriţă prietenei ei dacă nu ar fi fost referirea aceea ciudată la zânele din fotografie.
 Aşa cum au recunoscut mai târziu cele două fetiţe (care acum sunt bunice) pentru ele nu era ceva cu adevărat surprinzător să vadă şi să fotografieze zâne: zânele făceau parte din viaţa lor de copii, locul lor de întâlnire era tocmai acel mic sătuc aproape de Bradford în Yorkshire.
 Pe spatele fotografiei Frances a scris:” Zânele de la râu au devenit prietenele noastre, adică ale lui Elsie şi ale mele. Ceea ce mi se pare de neînţeles este că atât cât am stat în Africa de Sud nu am văzut nici una, poate este prea cald pentru ele acolo.”
Istoria acestei fotografii este de acum bine cunoscută; ea a făcut să curgă multă cerneală în vremea aceea. Într-o după amiază de iulie a anului 1918, Elsie şi sora ei Frances au împrumutat aparatul de foto al tatălui lor. Doreau să facă fotografii pentru a le trimite verişoarelor lor. Ziua se sfârşi aproape fără niciun incident, mai puţin imprudenţa lui Frances care a căzut în râu şi şi-a udat hainele.
 Seara, dl Arthur Wright, tatăl celor două fetiţe a developat filmul. A fost surprins să constate că pe clişeu apăreau nişte forme albe ce păreau destul de stranii. Elsie spunea că sunt zâne, însă dl Wright nu a luat-o în seamă.
 În luna august a acestui an este rândul lui Frances să-i facă surorii ei o fotografie pe malul lacului. Şi din nou tatăl copiilor descoperă pe clişeu formele albe ale unor spiriduşi. Convins că fetiţele vor să-i joace feste, dl Wright le interzice să folosească aparatul.
 Şi totuşi Arthur Wright şi soţia sa Polly sunt intrigaţi de aceste întâmplări. Ei caută în camera fetiţelor şi pe malul râului să găsească urme ale înscenării copiilor. Dar nu găsesc nimic. Elsie şi Frances susţin în continuare că au văzut zânele pe care le-au fotografiat. Ce ar putea fi mai normal pentru un copil decât o zână?
 Apoi, după un timp, familia începe să arate fotografia prietenilor. Toată lumea se entuziasmează, dar uită repede episodul.
 Vara următoare, Polly Wright asistă la o reuniune a Societăţii de Teozofie din Bradford. Ea se interesează foarte mult de ocultism şi de diverse tipuri de ectoplasmă. În seara aceea tema discuţiilor era “Viaţa zânelor”. În cursul reuniunii, Polly povesteşte câtorva persoane că fiicele ei au reuşit chiar să fotografieze curioasele creaturi. Vestea se răspândeşte. La Congresul Teozofilor, care are loc la puţin timp după aceea, fotografiile cu pricina circulau printre membrii acestei societăţi ezoterice.
 De aici începe cu adevărat “Povestea zânelor din Bradfort”. Lumea care traversase un război mondial polemiza acum pe marginea unei fotografii cu zâne!
 În acest timp sir Arthur Conan Doyle, părintele lui Sherloch Holmes, pregătea un articol despre zâne care urma să apară în “Strand Magazine”. Scriitorul era pasionat în mod deosebit de spiritism şi fenomene paranormale. Când a auzit vorbindu-se de aceste fotografii a căutat să le procure cu orice preţ. Sir Oliver Lodge, unul dintre pionierii psihologiei din Marea Britanie, i-a spus lui Arthur Conan Doyle că nu este vorba decât despre nişte “dansatoare în costume de zâne” şi că ar fi trucate clişeele. Un alt specialist în domeniu fenomenelor paranormale a remarcat chiar că zânele aveau o coafură puţin cam prea pariziană ca să fie adevărate.
Dar toate aceste comentarii nu erau făcute pe baza plăcilor fotografiilor originale. S-a remarcat că siluetele erau mişcate: un argument în plus pentru cei care credeau în autenticitatea zânelor, ce ar fi fost vii în momentul fotografierii.
 Experţii firmei Kodak au declarat că nici măcar o persoană deosebit de abilă nu ar fi putut să trucheze în acest fel clişeele.
 Evident Edward Gardner, găsind familia Wright ca fiind o familie respectabilă, a fost cel care a triumfat: zânele erau proba existenţei “spiritelor naturii”.
 Şi pentru a-şi reduce la tăcere detractorii, Gardner doreşte să facă fotografii noi. În august 1920 el le dă lui Frances şi lui Elsie un aparat şi 20 de plăci fotografice.
 În acest timp Conan Doyle şi-a publicat articolul în “Strand Magazine”, promiţând să-şi ilustreze afirmaţiile cu o nouă serie de clişee. În ziua în care articolul a apărut, ziarul s-a epuizat în câteva ore. Reacţiile au fost de a-l acuza pe C. Doyle că vrea să “pervertească imaginaţia copiilor cu asemenea absurdităţi.”
 În 1921, Frances şi Elsie fac din nou fotografii zânelor. Gardner le-a dat alte două aparate fotografice şi plăci marcate cu anumite repere pentru a împiedica orice trucare a clişeelor.
 Şi iată-le pe cele două fetiţe urmărind să fotografieze zânele. Vor reuşi oare? Vor fi şi de această dată la fel de frumoase fiinţele stranii? De data aceasta o lume întreagă le aşteaptă.
 Acestea au apărut, chiar mai convingătoare decât primele. În aşa măsură, încât marele scriitor sir Arthur Conan Doyle a devenit apărătorul entuziast al cauzei zânelor în ampla anchetă de presă care s-a declanşat cu această ocazie. În revista “Strand Magazine” Doyle scria articole lungi despre reîntoarcerea zânelor. Însă avea de înfruntat o opoziţie puternică din partea scepticilor, care l-au atacat într-o zeflemitoare campanie de ridiculizare.
 Senzaţionalul este redus astfel la tăcere. Adevărată sau nu, povestea cade în uitare până în anii ’70 când tot ziariştii le redescoperă pe bunicuţele Frances şi Elsie.
Într-un interviu dat în 1976, Frances a negat cu desăvârşire că fotografiile au fost trucate, mai mult, ea a reafirmat că atunci, în copilărie, ele amândouă se jucau cu zânele, într-o vâlcea din apropierea satului lor şi aceasta nu era deloc un fapt extraordinar.

 Adela Sîmbotin
Foto: http://www.cottingleyconnect.org.uk/fairies.htm
Sursa:angelinspir.ro

Ingerul pazitor,protector al marii treceri

Ingerul pazitor, protector al marii treceri

 Orice aspect spiritual ne dorim, orice calitate vrem să o dezvoltăm în noi, rugând-l pe înger să ne ajute în dobândirea ei, ea devine astfel în scurt timp realitate. Aceasta dacă ne rugăm plini de credinţă, dezvoltând totodată suficient discernământ astfel încât să ştim ce ne este necesar spre a reuşi în misiunea pe care o avem de îndeplinit în viaţă. Fiindcă fiecare fiinţă umană se naşte spre a realiza un anumit lucru, spre a accede la un anumit nivel al evoluţiei spirituale, spre a ajuta umanitatea într-un anumit aspect. În concluzie, fiecare are o menire pe care trebuie să o realizeze. Spre a deveni conştienţi de aceasta, un foarte bun ajutor îl putem primi din partea îngerului nostru păzitor, care, trezindu-ne sufletul şi luminându-ne mintea, ne face mai conştienţi asupra întregii vieţi, în ansamblul ei, revelându-ne motivul pentru care ne găsim într-un anumit moment, într-un anumit loc, adică aici şi acum. Suntem ajutaţi astfel să trăim momentul prezent într-o intensitate şi luciditate care cuprinde atât trecutul, cât şi viitorul nostru ca fiinţă, îngemănare ce ne lasă a alege cel mai bun mod de rezolvare a oricăror probleme şi de limpezire a oricărei situaţii.
 Datorită protecţiei îngerului păzitor putem prevedea clipe de cotitură ale existenţei noastre spre a le trece apoi mai uşor şi chiar mai mult, el, îngerul, ne face atenţi asupra marii treceri, de la acest plan fizic, în tărâmul spiritual.
 Prin aceasta pregătire îngerul sădeşte în noi sămânţa binelui şi a iubirii care se expansionează apoi şi ne însoţeşte în momentul hotărâtor, fiind o mărturie a unei existenţe motivate şi trăită în spiritul viu al lui Dumnezeu. Descoperim astfel că îngerul păzitor ne preia de la Îngerul naşterii şi ne este alături până când, la rândul lui, ne încredinţează Îngerului morţii. Funcţia îngerului păzitor revelată în cele ce urmează este de protector al marii treceri.
 In Acatist se spune:
”Te rog pe tine, Păzitorul sufletului meu, trezeşte-mă degrabă din somnul păcatului, ca să nu mă prindă ceasul morţii neîndreptat, ci să mă învrednicesc a cere de la Atotputernicul şi Milostivul Dumnezeu iertarea şi iubirea. Când Domnul şi Ziditorul meu va însemna ziua trecerii mele din viaţa aceasta, tu, bunul meu Păzitor, văzând mai înainte ceea ce-mi este pregătit şi mă aşteaptă pe mine, acoperă-mă cu aripile milostivirii tale, cum îşi acoperă vulturul puii săi, iar când va fi să iasă duhul din mine, să te văd stând aproape, izgonind pe cumpliţii vrăjmaşi. Drept urmare, cu umilinţă zic ţie:
Bucură-te, cel ce pui în faţa ochilor minţii mele ceasul grozav al morţii,
Cel ce pururea îmi aduci aminte de ceasul acela pe care puţini îl cunosc;
Cel ce mă înveţi să mă uit la fiecare zi ca la cea mai de pe urma zi a vieţii mele;
 Cel ce mă pregăteşti în toată vremea pentru ieşirea într-o altă lume.”
 În Marea Evanghelie după Ioan, există un fragment care relatează momentul morţii tatălui lui Lazăr, văzut de un clarvăzător.
 “Pe când ne gândeam să intrăm în casă spre a ne odihni, am întrezărit un om care se apropia cu paşi repezi de casa noastră, având în mână o lampă dintr-o băşică de oaie; n-au trecut câteva clipe şi un bărbat încă tânăr, destul de tulburat, s-a oprit în faţa noastră.
 Recunoscându-l imediat pe tatăl meu ca medic, i s-a adresat pe un ton rugător şi trist: ”Prietene şi medic! Vin din Betonia, iar numele meu este Lazăr; sunt fiul bătrânului Lazăr, pe care îl iubesc mai mult decât orice! Astăzi însă tatăl meu a căzut dintr-o dată bolnav şi îi merge tot mai rău! Rabinul nostru, care la nevoie ne este şi medic, nu ştie cum l-ar mai putea ajuta! El însuşi m-a trimis la tine, spunându-mi că eşti un medic deosebit şi că ai putut ajuta mulţi bolnavi cărora nici un alt medic nu le-a găsit leacul. Vino, te rog, şi vindecă-mi tatăl, dacă aceasta mai este cu putinţă!” Am pornit imediat la drum, căci, chiar grăbindu-ne, ne trebuia un ceas bun de mers.
 Pe când mergeam grăbiţi în tăcere, fiecare adâncit în gândurile lui, ceaţa a dispărut de tot spre răsărit şi se lumina tot mai tare, iar după vreun sfert de ceas s-a luminat atât de tare ca şi când ar mai fi fost numai un sfert de ceas până la răsăritul soarelui. Atenţia ne-a fost furată într-atât de acest fenomen încât, cu toate că ne grăbeam, a trebuit să ne oprim ca să vedem de unde venea această lumină ciudată.
 La sfârşit parcă se făcuse ziuă de-a binelea, iar deasupra orizontului, la răsărit s-a ridicat un soare, însă cu o repeziciune mult mai mare decât soarele de zi cu zi. Dar acestui soare răsărit atât de repede nu i se vedea marginea de jos, dinspre răsărit.
 Apariţia luminoasă creştea, devenind o coloană de lumină, care în câteva clipe a ajuns la linia de miazăzi, răspândind o atât de mare lumină şi căldură, încât am fost nevoiţi să ne adăpostim sub un smochin, ca să nu orbim de atâta lumină şi să nu ne vină rău de căldură. În curând însă această coloană de lumină a început să se subţieze tot mai mult, până când au dispărut şi lumina şi căldura.
 Cam un sfert de ceas cred că a durat această apariţie de lumină; după aceasta însă s-a făcut întuneric beznă, iar ochii noştri erau atât de slabi că nu mai desluşeau nici lumina lămpii tovarăşului nostru.
 Eu i-am spus tatălui meu: ”Din cauza luminii nemaipomenit de puternice, asemănătoare soarelui la amiază, n-am reuşit să desluşesc nimic în acea coloană de lumină. Însă sub ea şi până la noi am văzut o mulţime de forme şi toate se îndreptau spre apus. N-am reuşit însă să desluşesc pe de-a-ntregul decât o singură formă care s-a apropiat mai mult de noi şi care avea înfăţişarea unui bătrân serios, care părea să simtă o mare bucurie în prezenţa apariţiei luminoase”. Mai multe n-am văzut şi de aceea nici nu mai aveam ce să-i povestesc tatălui meu.
 Călăuza noastră s-a minunat de darul meu de clarvedere şi mi-a crezut spusele, fiind de părere că puterea mea de imaginaţie şi fantezie nu putea fi într-atât de matură încât să poată născoci asemenea întâmplări. Şi avea pe deplin dreptate, căci niciodată n-am avut darul să inventez, iar ca tânăr băiat nu aveam deloc fantezie sau putere de imaginaţie.
 Am ajuns în Betania apoi, la casa primitoare a lui Lazăr şi am găsit bolnavul aproape de ceasul morţii, cu puţin înainte de a-şi da ultima suflare.
 Tatăl meu m-a întrebat în şoaptă cum stau lucrurile cu bătrânul, dacă sufletul lui a început deja să se desprindă de trup.
 Eu i-am spus tatălui meu ce vedeam: ”Sufletul pluteşte deja întreg deasupra trupului la o depărtare cam de o jumătate din înălţimea unui om şi mai este legat de trup doar printr-un fir de lumină subţire şi nu va mai dura, după cunoştinţele noastre, mai mult de şaizeci de clipe până când se va desprinde cu totul. Observ însă ceva foarte ciudat, cum acea nemaipomenită coloana de lumină, pe care am văzut-o mai înainte în natură cu ochii trupeşti, având aceeaşi strălucire şi emanând o căldură binefăcătoare. Sufletul nu îşi fereşte ochii de ea, ci pare că simte o mare bucurie în preajma ei.
 Apoi sufletul s-a desprins de tot de trup şi a fost luat de mai multe spirite înalte şi înţelepte în mijlocul lor şi i-au dat haină cu falduri bogate parcă făcută din cea mai albă stofă, iar unul din spirite a luat coloana de lumină şi a îndoit-o în jurul taliei sufletului, care acum era liber, şi din ea s-a făcut un brâu strălucitor ca soarele. În acelaşi timp, un spirit a zis: ”Frate, fii veşnic împodobit cu lumina înţelepciunii lui Dumnezeu! „ Apoi cu toţii, inclusiv sufletul care era acum liber, au părăsit într-o clipită casa”
 Explicaţia referitoare la apariţiile luminoase este dată chiar de Iisus, în aceeaşi Evanghelie. O vom reda întocmai: ”Iisus: ”Bătrânul Lazăr şi-a săvârşit şi şi-a încheiat viaţa exemplară pe pământ şi, prin aceasta, nu a pierdut nimic din desăvârşirea lui cerească, ba dimpotrivă, a câştigat foarte mult. Când a venit timpul să îşi ia rămas bun de la această viaţă, miriadele de îngeri supuşi acestui mare înger care fusese atât de greu încercat şi trecuse toate probele, s-au adunat şi au făcut astfel încât spiritele naturii să acţioneze într-un mod asemănător spiritelor din soare. Prin această acţiune neobişnuită a miriadelor de spirite înghesuite într-un spaţiu strâmt, a luat naştere acea lumină văzută de tine (cel ce povestea înainte), de tatăl tău şi de tânărul Lazăr în momentul în care sufletul îngeresc al bătrânului Lazăr a început să se desprindă de trup.
 Deplasarea apariţiei luminoase de la răsărit spre apus este semnul unui important caz de deces pe pământ, răsăritul reprezentând începutul, când soarele care se înalţă îşi începe calea cerească, iar apusul reprezentând sfârşitul, când totul se cufundă în somnul ca de moarte. În acelaşi timp, noaptea pământeasca reprezintă dimineaţa spirituală, iar dimineaţa pământească reprezintă apusul spiritual; căci atunci oamenii se dedică grijilor lumeşti, iar acestea sunt de multe ori o noapte spirituală adâncă, fără nici o rază de lumină. Numai seara, obosiţi de grijile lumeşti, unii oameni se întorc la Dumnezeu, iar aceasta reprezintă atunci o dimineaţă spirituală.
 Acum să vedem ce s-a petrecut la căpătâiul bătrânului Lazăr, aflat pe patul de moarte. Acolo tu nu ai văzut ca de obicei acel fum fără formă care să plutească deasupra trupului, ci o formă omenească. Motivul este iubirea de activitate, sau hărnicia, care este calitatea unui suflet cu o viaţă spirituală înaltă, căruia nu îi este deloc teamă de munca cea multă din împărăţia cea fără de sfârşit a cerului. Aici sufletul nu este neliniştit de teamă şi nu vibrează haotic, astfel că apare liniştit, în formă omenească completă, deja imediat după părăsirea trupului.
 Legătura dintre trup şi suflet ne arată întotdeauna ataşamentul pentru cele pământeşti, iar, în acest caz, legătura fiind deosebit de subţire, ea ne arată că despărţirea de trup este foarte uşoară şi lipsită de durere. Apariţia luminoasă de deasupra capului a sufletului lui Lazăr arăta puternica voinţă a sufletului însuşi, a cărei activitate extraordinară, după legea divină, se manifestă sub forma coloanei de lumină de deasupra capului. Forma de coloană arată verticalitatea şi dârzenia voinţei, iar lumina, care este întotdeauna un produs al activităţii drepte, reprezintă ordinea divină a cerului lui Dumnezeu, a cărui lumină străfulgeră mereu puterea de cunoaştere a sufletului şi prin această îl iluminează, astfel ca voinţa să nu acţioneze orbeşte, ci tot timpul ghidată de lumina conştiinţei.
 Aşa cum gândirea celui drept izvorăşte mai ales din inimă, aşa şi lăcaşul iubirii şi al voinţei se găseşte tot aici. Lumina voinţei, care în viaţa obişnuită lucrează mână în mână cu mintea, devine -la sufletul eliberat- cordonul veşmântului iubirii, dreptăţii, răbdării şi iertării. Haloul indica însă o nouă calitate a luminii preapure din ceruri, care însă le este dată doar acelora care deja din timpul vieţii lor de pe pământ au dat dovadă de înţelepciune divină şi au devenit astfel oameni plini de iubire, compasiune şi dreptate cerească. Un astfel de nimb este atunci un produs al voinţei tuturor îngerilor şi arată faptul că cel care o poartă este o fiinţă desăvârşită, asemănătoare lui Dumnezeu şi care este iniţiată în toată înţelepciunea şi în toate cunoştinţele cerurilor.
Un astfel de spirit îngeresc încarnat conştientizează, dintr-un anumit punct de vedere, cât toţi îngerii care nu s-au încarnat, la un loc, deoarece un astfel de spirit este “o însumare a tuturor inteligentelor cereşti”.

Adela Sîmbotin
Sursa:angelinspir.ro

Ondine,sirene,naga-si si nimfe

Ondine, sirene, naga-si si nimfe

Asociate elementului apă, nimfele, sirenele, ondinele, pot să-i călăuzească pe călători prin ceţuri, mlaştini, peste râuri şi mări, dar uneori, dacă apar dizarmonii, îi pot rătăci.
 Ondinele operează cu esenţele vitale şi cu lichidele din plante, animale, oameni, fiind prezente în tot ce conţine apă. Ele se ocupă de plantele care cresc sub apă şi de mişcările apei. Sunt fiinţe foarte senzuale, prietenoase şi dornice să ajute. Cei care le-au perceput prin clarviziune le descriu ca pe nişte fiinţe foarte frumoase şi pline de graţie.
“Ondinele au un păr verde-albăstrui, pe care şi-l piaptănă cu cochetărie, ieşind la suprafaţa apei. Sunt frumoase; totuşi, uneori crude. Le place să atragă pescari sau cavaleri chipeşi care se află în preajma lacului, îi răpesc şi îi duc în adâncul palatului lor de cleştar, unde zilele trec iute ca minutele.”
 Sunt îmbrăcate într-o substanţă strălucitoare, de consistenţa apei, dar strălucind în toate culorile mării, dintre care verdele predomină. Ele pot fi văzute adesea în preajma iazurilor, a cascadelor, a izvoarelor.
 Este foarte cunoscută legenda ondinei, care, din dragoste pentru un muritor, a renunţat la lumea ei şi s-a încarnat într-un trup de femeie, spre a-i deveni iubită.
 Rudolf Steiner spune despre ele:
 “După ce plantele au răsărit, părăsind regatul subteran al gnomilor şi umiditatea pământească în care aceştia locuiesc, ele pătrund într-un nou mediu: umiditatea aerului, începând să apară în lumea fizică frunzele. Acestea corespund unei lumi elementale diferite (n.n.: amintim faptul că rădăcinile corespundeau lumii piticilor), în care sălăşluiesc „spirite ale apei”. Vechea clarvedere instinctivă a dat acestor spirite ale elementului lichid diverse denumiri, printre care şi acela de ondine. Natura intimă a acestor spirite nu seamănă cu cea a gnomilor. Ele nu sunt dotate cu acea aptitudine de a primi, cu ajutorul simţului lor spiritual, toate impresiile transmise de cosmos. Ele nu pot să participe decât într-o formă pasivă la viaţa universului, manifestate în aerul umed care le înconjoară. Deci ele nu sunt nişte spirite tot atât de luminoase ca şi gnomii. Ele visează fără încetare şi visul lor este în acelaşi timp forma lor. Ele nu urăsc pământul în măsura în care o fac piticii, dar sunt sensibile faţă de tot ce provine de la el. Vieţuiesc în elementul eteric care constituie substratul apei, înoată în el. Aşa cum gnomii au corespondentă lumea nevertebratelor în plan fizic, ondinelor li se asociază lumea peştilor şi a animalelor marine. În starea de vis care le caracterizează, ele leagă şi dezleagă, combină şi separă elementele constitutive ale aerului încărcat cu umiditate, le transporta frunzelor şi le face să coboare de aici până în rădăcini. Această parte a plantei s-ar usca în pământ, dacă ondinele nu s-ar apropia de ea din toate părţile, fiind agenţii tuturor transformărilor, chimiştii naturii. Există în ele o spiritualitate fragilă şi delicată, care se manifestă tocmai în punctul în care aerul şi apa vin în contact. Desigur, ele locuiesc în apă, însă activitatea lor se localizează în special la suprafaţa ei, fie chiar suprafaţa unei picături de apă sau a unui lichid vegetal. Ele se tem cel mai mult să nu fie fixate într-un aspect durabil.
Aţi auzit poate, că marea Baltică ia un aspect caracteristic în lunile iulie, august şi septembrie. Pentru mările apusene acest aspect apare în luna iunie. Marea începe să “înflorească”; adică, la suprafaţa ei începe să apară un fel de spumă formată din substanţele descompuse ce se ridică din adâncuri. Apa capătă atunci un miros specific de descompunere. Acest fenomen nu are nimic respingător pentru ondine, dimpotrivă. În perioadele în care miliardele de alge, de animale minuscule care au putrezit în adâncul apelor se înălţa la suprafaţă, marea începe să strălucească, pentru ondine, prin mii de culori care le prilejuiesc o mare bucurie, o nespusă jubilare. Este un joc magnific. Marea le apare colorată în interior şi în exterior în nuanţe strălucitoare de albastru, violet şi verde. Materia descompusă pe care o conţine apa dă naştere acestei fosforescenţe ce porneşte de la albastrul cel mai întunecat, ajungând până la verdele cel mai luminos. Aceste culori reprezintă pentru ondine nişte realităţi, şi le vedem atunci cu ochii spiritului cum se afundă, înoată şi se scaldă în jocul colorat al apelor. Ele îl aspiră, îl absorb în transparenţa propriului corp şi devin ele însele fosforescente, radiind culori splendide. În aceste momente ţâşneşte în ele o teribilă nostalgie, o mare dorinţă de a se înălţa, de a plana veşnic în sferele eterate. Acest arzător dor le împinge într-adevăr să se înalţe, să se ofere fiinţelor angelice a ierarhiei inferioare, îngerii, arhanghelii, întâietorii. Ele simt o imensă fericire în această dăruire, căci continuă să trăiască în sânul acestor ordine.
 Este remarcabil să urmăreşti aceste entităţi, ondinele, primăvara, când se înalţă deasupra pământului, participând la creşterea şi înflorirea întregii vieţi vegetale. Apoi, odată această operă desăvârşită, ele se răspândesc în ape şi se oferă cerului. Un clarvăzător vede atunci născându-se din apele pământului culori fulgerătoare care sunt substanţă spirituală, iar ondinele transportă aceste culori, oferindu-le îngerilor, prin care pătrund, oarecum, în eternitatea lor.
Ondinele sunt cele care transmit oamenilor îndemnul: „Gândeşte în spirit!”
Iar despre ele spun: „Eu pun în mişcare puterea dătătoare de creştere şi vindecare a apelor. Ea formează substanţa mea vitală.”
Aşa cum gnomii corespund în fiinţa umană inconştientului, ondinele reprezintă subconştientul, tendinţele care ne orientează destinul şi care trebuie să fie controlate.
 Divinităţi ale apelor limpezi, ale fântânilor, nereidele, ondinele, mai sunt numite şi naiade şi nimfe. Ca spirite ale apelor din mări sau oceane, poartă denumirea de oceanide.
 Se consideră că aduc pe lume şi cresc eroi. Momentul din zi ce le caracterizează este amiaza: ”Amiaza este momentul epifaniei nimfelor. Cel care le vede cade într-o stare de extaz. Fascinaţia exercitată de nimfe aduce după sine aşa-numita “nebunie eroică” prin care cel care a căzut pradă ei, năzuieşte să realizeze acţiuni pline de curaj, dar şi de erotism”.
Sirenele aparţin şi ele acestui gen de entităţi ale elementului apă, avându-şi sălaşul în cavităţi de coral, în oceane. Ele răspândesc magia apei şi a sexualităţii, precum şi primejdiile seducţiei căreia neiniţiaţii le pot cădea drept pradă foarte uşor. Dacă vom compara viaţa cu o călătorie, sirenele reprezintă capcanele pe care ni le întind dorinţele şi pasiunile. Sunt vestite datorită cântecului lor plin de vrajă, irezistibil.
Despre Naga-şi, se spune că sunt protectori ai mediului înconjurător şi că au puterea de a pedepsi orice fiinţă care face rău naturii. Se povesteşte că un Naga este jumătate om, jumătate şarpe, iar trăsăturile acestuia amintesc de o fetiţă frumoasă de 8 ani; el are pielea fină, ca albul laptelui; părul său strălucitor este fin ca mătasea, iar urechile rozalii sunt lungi şi subţiri. Ochii au un albastru închis strălucitor. Tradiţia budistă din Mongolia spune că tărâmul acestora este organizat aproape ca cel al oamenilor. Marele lor rege este Nagaraja, iar tărâmul său este împărţit în 8 state, fiecare fiind condus de către un Naga. Rangurile lor diferite sunt exprimate prin frumuseţea hainelor. Cu cât poziţia acestora e mai înaltă, cu atât mai mult îmbrăcămintea este mai împodobită. Statutul lor poate fi, de asemeni, apreciat în funcţie de anturaj. Cei mai mari Naga-şi sunt înconjuraţi de mulţi însoţitori, în timp ce alţii sunt singuri. Pot trăi în orice apă curată, şi naturală, îndeosebi în cascade frumoase, deseori fiind alese drept locuinţa râurile şi lacurile. Deşi Naga-şii nu sunt elemente esenţiale în picturile budiste, deseori îi însoţesc pe boddhisattva (fiinţe care au atins un nivel de evoluţie spirituală foarte înalt, care se pot elibera oricând, dar care, datorită imensei lor compasiuni, aleg să rămână încă pe pământ spre a ajuta oamenii să evolueze spiritual).
 Chiar dacă nu sunt pictaţi în forma lor fizică, prezenţa Naga-şilor e indicată prin pietre preţioase, ce plutesc la suprafaţa apei. Ele reprezintă darurile acestor spirite ale apelor, oferite zeităţii principale a unei Tanka (pictură sacră).
 Se spune că învăţămintele din lumea Naga-şilor au revoluţionat budismul. Nagarjuna, unul din cei mai mari învăţaţi ai Budismului Mahayana, a creat o relaţie specială între Naga-şi şi budism. Se crede că a trăit în tărâmul acestora 90 de zile, timp în care i-au dezvăluit învăţătura unor texte foarte importante. Întors în lumea oamenilor el a răspândit cunoştinţele dobândite, revoluţionând budismul şi punând astfel bazele ramurii Mahayana.
 Se ştie în Tibet ca blândeţea oamenilor cheamă blândeţea spiritelor. De aceea protejând natura, atragi graţia acestor Naga-şi. Ei sunt atenţi mai ales la apă, păstrând-o pură şi curată, ea fiind casa lor. La sate, (în Mongolia, Tibet şi China) pot fi descoperite deseori altare închinate acestora, iar oamenii aprind tămâie şi candele pentru a le atrage bunăvoinţa.
 Mulţi mongoli şi tibetani duc o existenţă monotonă, depinzând mult de mediu, astfel încât nu e surprinzător faptul că au multe şi diferite obiceiuri şi tradiţii referitoare la Naga-şi. De exemplu, ei cred că toţi peştii sunt copii ai spiritelor apelor, aşa că nu le fac rău niciodată. De aceea în trecut îi puteai atinge pe spate în timp ce înotau. Chiar şi în zilele noastre, copiilor de la sate li se spune să fie atenţi atunci când se joacă în apă, deoarece pierderea unui singur peşte i-ar înfuria pe Naga-şi care, în schimb, ar răspândi molime între animale.
 Pentru khmeri, Naga era simbolul curcubeului, considerat o punte magică pe care se ajunge la lăcaşul zeilor. Se cunoaşte legenda potrivit căreia un capăt al unui naga era ţinut de zei, celălalt capăt de demoni pentru a bate astfel apele Oceanului primordial spre a obţine ambrozia, nectarul nemuririi.
Naga-şii sunt un simbol iniţiatic al morţii şi renaşterii. Uneori ei sunt reprezentaţi ca având şapte capete, simbol al totalităţii. Se mai spune că ei sunt cei care creează lumea aparenţelor.
Aceste entităţi ale apei: ondinele, nimfele, sirenele, naga-şii trezesc în fiinţa umană toate calităţile legate de acest element. Prin amplificarea elementului subtil apă în om, se dobândeşte un potenţial erotic elevat, rafinat, o imaginaţie creatoare vie, creşterea senzualităţii şi a capacităţii de control la nivelul sexualităţii, stare de optimism şi o bună integrare în plan social. Mai apare, de asemeni, o bună comunicare cu cei din jur, putere de a atrage fiinţele prin fascinaţie.
Datorită meritelor acumulate în transmiterea înţelepciunii tantrice (dragoste cu continenţă, transmutarea şi sublimarea energiei sexuale în forme superioare de energie), astfel de spirite ale apelor primesc darul de a se încarna într-o viaţă ce le permite o rapidă evoluţie spirituală (ex: Marlyn Monroe).

Adela Sîmbotin
Sursa:angelinspir.ro

Extraterestrii din Tunelul Timpului(fenomene paranormale din muntii Bucegi)

Extraterestrii din Tunelul Timpului

De la Cabana Babele (2200 m) coborâm spre vest, traversăm câteva viroage şi după 10-15 min ajungem deasupra unei zone stâncoase, de unde poteca se strecoară către dreapta, printr-un mic culoar şi conduce pe Piciorul Babelor, de-a lungul căruia traversează o zonă de bolovănişuri şi ajunge curând într-o şa largă.
Exact după 15 minute, ajunşi în zona stâncoasă, dacă facem 10 paşi spre stânga, îndepărtându-ne de potecă, vom găsi o groapă de dimensiuni mici la început, străjuită de nişte semne ciudate, fără înţeles, şi care apoi se lărgeşte, după spusele unui renumit profesor de la Universitatea Sorbona care însă, de teama ameninţărilor primite, nu şi-a dat numele, trimitandu-ne doar un mesaj cifrat.
Este intrarea in tunelul timpului, gasita pentru prima data de extraterestii veniti in cautarea tainelor universului. Nu puteti intra, pentru ca ei sunt inca acolo si nu permit nimanui apropierea de aceasta descoperire uluitoare. Noi va semnalam pozitia exacta, doar ca sa stiti sa ocoliti cu grija locul, deoarece uneori extraterestrii ies din tunel si numeroase grupuri ne-au semnalat faptul ca nu sunt foarte prietenosi, aceasta fiind singura lor portita spre lumea din care au venit in urma cu cateva mii de ani, si singura lor posibilitate de intoarcere.
De altfel, si pe noi ne ameninta mereu, ba chiar intra online pe site pentru a deruta cititorii: cand vedeti online galben, sa stiti ca ei sunt! Dar iata, chiar acum, o echipa de-a noastra plasata la observatorul de la Babele ne semnaleaza faptul ca au vazut doi tineri, o fata si un baiat, intrand in tunel… Vai, ce pacat ca nu a fost nimeni in apropiere, sa-i opreasca! Nu se stie daca vor mai iesi vreodata; stiti bine ce s-a intamplat cu Elodia, nu mai comentam…
Pentru cine ii cunoaste: fata era imbracata in hanorac rosu, pantaloni albastri, caciulita mov si avea un rucsac verde; baiatul avea o salopeta albastra, caciula neagra, rucsac maron. Au trecut deja doua minute; dar iata, la intrarea in tunnel, se vede o miscare: iese cineva foarte greu, nu-mi dau seama de ce…
Vai, sunt doi batrani, care abia se tarasc cu greu pana la poteca. Batranica este imbracata intr-un hanorac rosu, cu pantaloni albastri si taraste dupa ea un rucsac verde; batranelul este imbracat in albastru, cu un rucsac maroniu…
Echipa noastra ajunge chiar acum langa ei si-i intreaba cine sunt. Ni se transmite prin fir ca batranii au Alzheimer si nu-si amintesc nimic, nici cine sunt, nici cum au intrat acolo...
Dar ce se intampla? Un bruiaj... se pare ca nu vom mai putea transmite... Extraterestrii au interceptat transmisia si nu ne mai lasa! Dar va promitrem ca vom reveni, imediat ce legaturile vor fi restabilite...
Sursa:muntii-bucegi.ro

Salamandrele si phoenix-ii

Salamandrele si phoenix-ii

Salamandrele sunt entităţi subtile asociate elementului foc. Li se atribuie puterea de a trăi în mijlocul focului, fără a fi mistuite de el. Se mai spune că pot chiar stinge focul, din pricina răcelii lor.
 În iconografia medievală, salamandra îl reprezintă pe cel Drept care nu-şi poate pierde pacea sufletului şi încrederea în Dumnezeu în mijlocul necazurilor.
Phoenix-ii sunt consideraţi de o frumuseţe neasemuită, înzestraţi cu o longevitate extraordinară şi cu puterea de a renaşte.
 Ca entităţi ale focului, salamandrele şi phoenix-ii sunt înzestraţi cu o cunoaştere a misterelor, pe care o revelează celor pregătiţi. Ele sunt pasionale, posedând puterea de a dărui nemurirea şi învierea. Sunt în strânsă legătură cu polul, cu centrul lumii, dar şi cu Soarele. Fiinţe de o frumuseţe extraordinară, ele amplifică dragostea de viaţă la cei cărora li se arată. Posedă, de asemeni, capacitatea de a vindeca, de a readuce forţa vitală în fiinţele umane obosite, bolnave sau rănite. Aceste spirite corespund punctului cardinal Sud, verii, cu roşul ca şi culoare, cu elementul foc. Simbolizează vehiculul nemuririi. Se vorbeşte despre cântecul supranatural al Phoenix-ului, care sădeşte în sufletele muritorilor dragostea de nemurire, aspiraţia spre eternitate.
Phoenixul este, de asemeni, aducător de fericire. Ca şi salamandrele, el scapă “inteligenţelor şi gândurilor”. El evocă focul creator şi distrugător, în care întreaga lume îşi are originea şi în care se va resorbi.
 Aceste fiinţe care simbolizează elementul foc, sunt cele care ajută efectiv ritualul de “tumo” al tibetanilor, sunt cele care nevăzute, inspiră, asistă şi ghidează pe cei care merg cu tălpile goale pe jăratec; ele susţin orice acţiune benefic orientată, sădesc voinţa de a depăşi orice obstacol şi de a reuşi acolo unde aparent nu sunt deloc şanse de reuşită.
Iată modul în care inspiră aceste spirite fiinţele umane:
 Fenomenul de a merge pe cărbuni încinşi a fost semnalat şi în antichitate, de Platon şi Virgiliu. În secolul III î.C. neoplatonicianul Porfirius şi elevul său Iamblichus au cercetat fenomenul într-un studiu aprofundat despre prorocire, transă şi elevare spirituală. Conform observaţiei lor, existau anumiţi oameni care nu simţeau nici o durere şi nu sufereau nici o leziune când erau aruncaţi în foc. În analele Bisericii există nenumărate istorii despre levitaţie, vindecări miraculoase, telekinezie, precum şi despre imunitate la foc. În 1602, episcopul de Florenţa a fost acuzat de Pietro Aldobrandini că a dat mită pentru a ajunge în funcţia sa. Pentru a-şi demonstra nevinovăţia, episcopul trebuia să-l însoţească pe Pietro de-a lungul unui culoar lung şi strâmt pavat cu cărbuni încinşi şi aprins la fiecare capăt. Pietro a trecut printr-un foc, a mers de-a lungul cărbunilor aprinşi şi a ieşit prin celelalte flăcări, toate acestea fără ca hainele sau trupul să-i fie arse. Episcopul a refuzat să-l urmeze, dar a renunţat şi la funcţie.
În secolul al XIII-lea, un alt călugăr, Giovanni Buono, obişnuia să se roage mergând pe cărbuni încinşi, “ca şi cum şi-ar fi spălat picioarele într-un pârâu”.
În anul 1637, părintele iezuit Paul Lejeune a rămas foarte impresionat de ceea ce a văzut la indienii Huron, lângă Quebec, Canada. Medicii din trib, şamanii, care nu doreau să fie convertiţi, au organizat o ceremonie de vindecare prin foc. Lejeune a scris: “Mă puteţi crede de vreme ce vorbesc despre un lucru pe care l-am văzut cu ochii mei: medicii au ales tăciunii aprinşi şi cu mâinile la spate, i-au luat în dinţi, i-au dus la pacienţi şi au rămas aşa multă vreme fără a-i scăpa. Nu numai ei, dar nici persoanele bolnave nu au suferit nici o leziune, deşi corpurile lor au fost ferecate cu tăciuni aprinşi.” În faţa acestei demonstraţii Lejeune s-a retras înfrânt.
 În 1731, magistratul Carre de Montgeron a alcătuit un raport despre Marie Sonet, cea care nu arde. Fiind îmbrăcată doar într-o cămaşă, Marie a intrat într-o stare de transă în care trupul ei a devenit rigid. În această stare, ea a fost aşezată deasupra unui foc timp de 35 minute şi deşi flăcările se strângeau în jurul ei, nici ea şi nici lenjeria sa nu au fost afectate. Montgeron a fost atât de uimit de ceea ce a văzut, încât a început să studieze fenomenele paranormale supărând autorităţile, care mai târziu l-au închis la Bastilia pentru acest lucru.
Celebrul scriitor englez John Evelyn a făcut referiri, în scrierile sale, la “Richardson –mâncătorul de foc”, pe care l-a văzut la Londra, la 8 octombrie 1672: ”A devorat în faţa noastră mai mulţi cărbuni încinşi, mestecându-i şi înghiţindu-i; a topit un pahar şi l-a mâncat; a pus un cărbune încins pe limbă şi pe el o stridie crudă, s-a suflat în cărbune până când au ieşit flăcări, iar el a rămas aşa până stridia s-a deschis, fiind coaptă suficient, pe urmă a topit smoală şi ceară cu sulf şi le-a băut; a mai luat o bucată de fier foarte fierbinte pe care a strâns-o între dinţi, apoi în mâini.”
În 1868, ofiţerul Adare şi avocatul H.D. Jencken au povestit cum, în timpul unei şedinţe, mediumul Daniel Douglas Horne a pregătit un foc în şemineu şi “şi-a pus faţa printre cărbunii arzând, ca şi cum s-ar fi spălat pe faţă cu apă.” Horne avea capacitatea de a transmite imunitate şi privitorilor.
 După ce şi-a trecut mâinile deasupra mâinilor lor, le-a dat tăciuni aprinşi, fără ca aceştia să sufere vreo arsură. Şi mai uimitor, la o şedinţă în casa d-lui şi d-nei S.C.Holl, membri ai Societăţii de Studii Psihologice, Horne a luat o bucată imensă de cărbune aprins şi a pus-o pe capul lui Holl, care a remarcat că “tăciunele era cald, dar nu fierbinte”
Scriitorul Basil Thompson, în cartea sa Basme din Marea Sudului, povestea că a văzut un grup de băştinaşi din Fuji mergând pe cărbuni încinşi. Thompson a pus o batistă pe un tăciune, iar acesta a ars instantaneu. Totuşi, nu numai că băştinaşii mergeau pe cărbuni fără teamă, dar călcâiele lor nu erau deloc afectate.
 În 1904 membrii expediţiei iniţiate de Sir Francisc Iounghusband în Tibet au afirmat despre călugării budişti că rămâneau nemişcaţi în mijlocul focurilor şi de asemeni, rezistau ore întregi la temperaturi sub 0 grade C, îmbrăcaţi doar cu nişte robe subţiri (au fost arătate imagini chiar la televizor, cu doi călugări tibetani care dormeau în zăpadă; erau îmbrăcaţi doar cu nişte robe portocalii).
 În 1927 doctorul new-yorkez K. Wissen a descoperit, în timpul unei excursii în munţii Tenesse, un ţăran timid, capabil să ţină în mână bucăţi de lemn aprins, fără a simţi vreo durere şi fără a suferi vreo leziune fizică. El i-a mărturisit lui Wissen că şi-a descoperit misterioasa capacitate când era copil, ridicând o potcoavă fierbinte din forjă.
 În 7 septembrie 1971, ziarul New York Herald relata lucruri uimitoare despre Nathan Coker, fierar din Eastin, Maryland, cunoscut de multă vreme ca fiind imun la temperaturi ridicate. Un grup format din cetăţeni locali şi membri ai presei l-au provocat la un test, iar el a acceptat. În acest scop, a fost încălzită o lopată în forjă până când a devenit incandescentă. Coker şi-a scos cizmele, şi-a pus lopata pe tălpi şi a ţinut-o până când aceasta a devenit neagră. Ulterior, o bilă de plumb a fost încălzită până la topire, iar Coker a plimbat-o prin gură până când s-a solidificat. Apoi, şi-a introdus mâinile în forja fierbinte şi a luat cărbuni incandescenţi, pe care i-a arătat privitorilor în palmele sale: ”De mic copil nu mi-a fost frică de foc.” - a relatat el reporterilor. Coker nu era un fanatic religios; pentru el, uimitorul fenomen era pur şi simplu o realitate.
Rudolf Steiner prezintă aceste „spirite ale focului” astfel: “Orice sămânţă a unei plante este însoţită în subtil de forma ei arhetipală, forma-ideală, construită prin munca spiritelor aerului şi a apei. Toamna, când planta se ofileşte şi constituţia ei materială se dezagregă, această formă arhetipală coboară în sol, constituind pentru gnomi o rouă spirituală. În timp ce ea dormitează în pământ, gnomii o văd, o contemplă, o păzesc şi o protejează. Pământul devine sânul matern care închide în sine această formă-ideală.
Acum planta intră în sfera spiritelor focului. Aceste spirite, locuitori ai căldurii luminoase, primesc căldura pământească în momentul în care ea a ajuns la gradul său cel mai înalt, sau la calitatea ei cea mai subtilă. Spiritele focului, sau salamandrele transportă această căldură plantei.
Fecundarea este rezultatul întâlnirii dintre germenul masculin, împrumutat căldurii cosmice şi prezent în grăunţe, şi germenul feminin conţinut în sânul matern al pământului. Iată deci că adevărata fecundaţie se săvârşeşte graţie colaborării dintre gnomi (reprezentând principiul feminin) şi salamandre (reprezentând principiul masculin), iarna, când sămânţa care coboară în pământ întâlneşte forma ideală. Pentru plantă putem spune acum că Pământul îi este mamă, iar Cerul îi este tată. Gnomii primesc căldura cosmică pe care spiritele focului au concentrat-o în “ovar”, adică în sămânţa care provine din el, prin intermediul grăunţelor de polen care sunt minuscule vase aeriene ce vehiculează căldura, spiritele focului fiind deci purtătorii căldurii. Îmbogăţiţi cu ceea ce le-au dăruit salamandrele, gnomii însufleţesc planta în lumea subterană, împingând-o în sus. Ei sunt alimentatorii vieţii, furnizând rădăcinii eterul vieţii, care este propriul lor element.
Atunci când spiritele focului se învolburează în aer, în special atunci când transportă polenul, sunt însoţite de un intens sentiment, ce le ajută să repartizeze undele de căldură şi să concentreze eterul căldurii în “ovarele” plantelor.
 În această activitate de unire a eterului căldurii- care trebuie să coboare spre sol- cu forma ideală a plantei, în scopul săvârşirii acestei opere, spiritele focului se simt aliate cu fluturii şi insectele. Ele se lansează din floare în floare, pe urmele lăsate de insecte, sau zboară împreună cu ele. Urmărind cu privirea un fluture sau o insectă simţim că aura ei are ceva special, ce nu se explică prin insecta însăşi. Albinele, de exemplu, au o aură limpede, scânteietoare, de o luminozitate minunată, s-ar putea spune orbitoare. Nu se poate explica acest fapt, decât dacă remarcăm că albina este fără încetare însoţită de un spirit al focului care este intim legat de ea. Albina zboară- pentru cei înzestraţi cu vedere spirituală - în centrul unei orbitoare aure. Ea transportă acest spirit al focului din floare în floare, din arbore în arbore. Tocmai prin aceasta insectele dobândesc facultatea de a străluci în universul spiritual, putând spiritualiza în întregime materia fizică ce le-a fost dată, făcând-o să radieze în spaţiul cosmic. Întocmai cum căldura dă strălucire focului, tot astfel insectele de la suprafaţa pământului, înflăcărate pentru această sarcină cosmică de către spiritele focului care le însoţesc, dau cea mai vie strălucire acestei substanţe fizice spiritualizate care radiază în cosmos, strălucire pe care un suflet o percepe în momentul coborârii sale spre pământ, pentru a se reîncarna.
Spiritele focului veghează activ la această materie radiantă, dar şi la focul concentrat, la căldura lui care pătrunde până în cala mai adânci şi ascunse cotloane ale pământului, pentru a trezi, prin intermediul gnomilor, forma arhetipală a plantei, care este adâncită în sol, formă realizată de spiritele apei şi a aerului.
Să nu uităm că substratul real al gândurilor, forma şi substanţa lor aparţine spiritelor focului.
Întorcându-ne la lumea insectelor, am putea crede că pulberea multicoloră de pe aripile fluturilor dispare prin moartea lor. Lucrurile nu se petrec deloc aşa. Această subtilă pulbere este o materie înalt spiritualizată. Ea se evaporă în eterul căldurii care înconjoară globul nostru terestru, granulele sale căpătând înfăţişarea unor minuscule comete. La sfârşitul anotimpului cald, când lumea fluturilor se cufundă în moarte, rămân acele sclipiri, acel joc de lumini care se revarsă în spiritele focului, acestea absorbindu-l. Acest joc strălucitor de lumini trece în fiinţa lor, în care se trezeşte o puternică nostalgie. Şi ele sunt cuprinse de o puternică dorinţa de a duce cerului ceea ce au cules, ce au absorbit. Această substanţă spiritualizată se răspândeşte astfel în torente, în regiunile superioare, radiind magnific prin spaţiul cosmic. Tocmai prin aceasta fiinţele Înaltelor Ierarhii au viziunea pământului. Aceste fiinţe îşi coboară privirea către pământ şi ceea ce văd în special, este această lumină provenită de la spiritele focului, care simt o voluptate imensă, ştiindu-se privite de către îngeri. Atunci ele nu se simt doar privite, ci şi acceptate de ele.
 Astfel viaţa spiritelor focului dăruieşte pământului o manta de lumină, un scut de foc subtil.
Ceea ce transmit spiritele focului ca îndemn fiinţelor umane este: „Abandonează-te voinţei divine!”
Iar despre ele însele spun:
„Noi digerăm forţa de înălţare a focului,
 Ea mă eliberează în spiritualitate”.
După cum se vede din toate aceste relatări, caracteristica principală a salamandrelor (spirite ale focului) este fericirea trăirii voinţei lui Dumnezeu, efervescenta în actul creaţiei, controlul perfect al acestui element. Ele sprijină anumite fiinţe umane, iniţiindu-le în această artă, a controlului elementului foc.
Prezenţa lor pe blazoanele din Evul Mediu dovedeşte că ele erau privite ca fiinţe protectoare. Reprezentate în mijlocul flăcărilor, ele simbolizează fiinţele drepte, care nu-şi pierd credinţa în Dumnezeu nici în mijlocul celor mai mari necazuri. Marea lor capacitate de vindecare şi regenerare este în mod magistral dovedită de Rasputin, călugăr rus care, deşi a fost otrăvit, împuşcat apoi, el şi-a revenit la viaţă. N-a putut fi ucis decât prin înec, aruncat într-o apă curgătoare, peste care era format un pod de gheaţă.
Fiinţele umane ce au trezit în ele acest element, focul, prezintă o rezonanţă specială cu aceste entităţi subtile. Ele au calităţile redate mai sus ale acestor fiinţe. Este cunoscut aici şi cazul unui conte francez care s-a îndrăgostit de o entitate feminină a focului, o salamandră, care l-a iniţiat în ocultism. Acesta a dobândit astfel o mare charismă şi chiar o stare de tinereţe menţinută la o vârstă înaintată.

Adela Sîmbotin
Sursa:angelinspir.ro

Fenomene paranormale din Bucegi

Fenomene paranormale din Bucegi

Raport secret
Către Departamentul Apărării SUW,

În urma cercetărilor dispuse de ***(nume de cod*) în conformitate cu Directivele SUW si Nota de serviciu nr.276/28 noiembrie 1981, ca reprezentant al Grupului de Cercetare si Expertiză**, vă aduc la cunostintă următoarele:
în anul 1982 m-am prezentat împreună cu echipa tehnică si operativă de cercetători de înaltă clasă din cadrul Departamentului SUW, în locatia “Muntii Bucegi” din România.
Timp de peste douăzeci de ani am făcut cercetări amănuntite, constând în forări ale muntelui, săpături si dizlocări de blocuri stâncoase, măsurători de radiatii si analize de aer, apă si sol, precum si analize bacteriologice, am cercetat gospodării tărănesti, studii istoriografice si chiar folclorul local, păstrător de datini ce puteau aduce explicatii suplimentare în munca de cercetare.
În urma tuturor acestor demersuri, am redactat următoarele concluzii pe care vi le transmit în raport secret, fiind date de cea mai mare importantă nu doar în ceea ce priveste enigma trecutului, dar si viitorul umanitătii, responsabilitatea noastră în urma dobândirii acestor informatii esentiale fiind covârsitoare nu doar pentru destinul planetei, ci al întregului univers:
- Pe toată lungimea Muntilor Bucegi, în adâncurile pământului, am descoperit o retea imensă de tuneluri si încăperi secrete, fără legătură cu exteriorul, improbabil de a fi fost făcute de mâna omului, deci ele contin aparate extrem de sofisticate.
- De-a lungul tunelurilor există locatii mistice, aflate într-o legătură indubitabilă cu antice locatii sacre de pe pământ. În documentele anexate AWX1, AWX2 și AWX3 voi proba stiintific existenta de netăgăduit a acestor legături.
- Unul din tuneluri străbate un baraj energetic ce transformă orice obiect plutitor într-un praf fin, la capătul căruia aflându-se o imensă poartă din piatră. În urma tuturor cercetărilor noastre, pot afirma cu probele din anexele BW1-BW13 că aceasta duce spre o altă lume paralelă si într-un timp definit de caracteristici ce ne-ar fi permis pătrunderea, însă nu si reîntoarcerea în prezent. Am abandonat cercetările pe această pistă.
- Căutând tezaurul îngropat de Zamolxis în scopul apărării locuitorilor, am constatat că el se întinde pe o retea de tuneluri ce ia forma unui lup imens cu gura flămândă si colti fiorosi, ca în iuresul unei aprige vânători. Cercetând straturile de comori, putem afirma că ele au fost sporite de nenumărati domnitori si conducători de-a lungul timpului. Valoarea este inestimabilă !
- Pe un picior de munte aflat la deschiderea unei pajisti înalte, am descoperit anomalia magnetică numită Gura de Rai si întâlnită si în traditia populară, nu doar o locatie cu actiuni incredibile asupra organismului uman, însă, așa cum au evidențiat cercetările ce urmează a fi menționate în anexe, Tabel WX10-WX20, sacralitatea acesteia este un mediu între Cer si Pământ, materializându-se într-o cale ce duce spre Rai, motiv pentru care, pe vremea Basarabilor, platoul Bucegi era interzis muritorilor. Vom reveni în următoarea misiune.
- Pe Valea Ialomitei, în partea estică a masivului, cercetările noastre au descoperit un lac subteran imens, Locul Celor Sapte Izvoare, în apa cărora analizele noastre au relevat nivelul bacteriologic egal cu 0. Marele Zeu Zamolxis de acolo bea apă.
- Nivelul radiatiilor înregistrat pe creste este imens, noi neputând sa-l masurăm cu exactitate, deoarece instrumentele noastre de măsură nu au fost suficient de performante si au cedat la efortul urias, ce le-a depăsit posibilitătile. Am reusit însă să localizăm Triunghiul de Aur, în ale cărui colturi se află energiile impresionante si nemaiîntâlnite în niciun alt loc de pe pământ.
- Aparatele aflate în tunelurile secrete din adâncuri ne-au permis să vizualizăm întregul trecut al omenirii, datele fiind înregistrate în Anexele WXX1-WXX7789.
- Aceleasi dispozitive ne-au permis să vedem si viitorul, date pe care..................................”
Aici se întrerupe raportul secret pe care satelitii nostri l-au interceptat printr-un uimitor accident energetico-radiologic si pe care, nestiind unde să-l transmitem, îl publicăm în speranta că cei ce detin orice fel de amănunte ne vor contacta în vederea unui schimb de informatii mai amănuntit.

Vă multumesc pentru atentie si interes si ..............................
Surssa:muntii-bucegi.ro

Calcarele cretacice de la Cisnadioara(Transilvania)

Calcarele  cretacice de la Cisnadioara (Transilvania)

*CAI DE ACCES
Pe DJ 106 D

Calcarele cretacice de la Cisnadioara reprezinta un monument al naturii de valoare paleontologica ,cunoscut si sub denumirea de Piatra Broastei.Situata pe Valea de Argint ,la aproximativ un kilometru sud-vest de loc.Cisnadioara ,monumentul se intinde pe o suprafata de 0,9 ha si cuprinde elemente de sisturi cristaline si numeroase fosile .Cu o vechime de 65 milioane de ani,cunoscuta pe plan national pentru varietatea de fosile marine(corali neevoluati),rezervatia a fost cercetata inca din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea .S-au descoperit fosile ale arborelui de sequoia.Fosilele descoperite in micul sat au o valoare de patrimoniu fiind unice in Romania.Dincolo de importanta data de relicvele de aici ,zona este cautata si pentru peisajele deosebite .Locul este fregventat de turistii care vor sa beneficieze de avantajele unei plimbari in aer liber.

Bibliografie:"Transilvania-Trasee turistice in zonele naturale de recreere
si agrement din Transilvania-Mandri de Romania"

16 martie 2013
Ada-Giulia M.

Foto:Wikimedia Commons

Ierarhiile angelice

Ierarhiile angelice

“Iubite frate al meu, nu-ţi cer decât încrederea. Dă-mi-o şi vom ieşi împreună din acest loc al umbrelor. Nu te pot scuti de confruntarea cu fricile tale, dar te pot ţine de mână până când o faci.” (Paul Ferini)

Ceea ce ne înalţă întotdeauna, aducându-ne cea mai mare fericire, este iubirea. Când suntem îndrăgostiţi, ne simţim uşori, cu inima deschisă, gata a ne întinde aripile să pornim în zbor, alături de îngeri. În interiorul nostru, o voce nedesluşită cântă înfiorată oda paradisului. Această iubire este singura comoară ce trebuie salvată. Căci la trecerea dintre lumi, ce obiecte putem lua cu noi?! Întreaga muncă depusă în obţinerea efemerelor plăceri ale lumii (bani, case, privilegii), naşte în acele momente doar ruine. Luăm cu noi doar sufletul, îmbogăţit de îndelunga şi strălucitoarea perlă a iubirii, care îl luminează şi îl călăuzeşte, alături de păzitorii noştri dragi, invizibili, îngerii.
 Singurul lucru care eliberează este iubirea, pentru că este misterioasă, apare acolo unde nu este programată, dând întreaga “raţiune” la o parte. Pe cel care iubeşte, zidurile închisorii nu-l pot închide, căci el aparţine unei împăraţii ce îşi are temelia în cer. Nu de moarte se teme cel ce iubeşte, ci numai de obişnuinţa care are puterea să cufunde sufletul în uitare. Iubirea este constructivă şi creatoare, ea uneşte, trezeşte şi înalţă. Iubirea alchimizează tot ceea ce este blazare şi singurătate, dărâmă zidurile de separare dintre oameni şi deschide larg porţile spre lumină. Iubirea este expansiune continuă în eternitate şi contopire cu infinitul. Este cea care face contactul între noi şi lumea invizibilă, aducând îngerii, în coruri, alături de noi.
Profunzimea iubirii alcătuieşte şi ierarhizarea fiinţelor angelice. Aceste ierarhii fac parte din ordinea divină. Orice ierarhie implică rezonanţa cu anumite aspecte ale dumnezeirii. Toate fiinţele care au o vibraţie asemănătoare fac parte din aceeaşi ierarhie. Ele aspiră la asemănarea cu Divinitatea şi se înalţă, în proporţie corespunzătoare cu natura iluminării pe care o primesc. Duhul lui Dumnezeu fiind ceva bun, desăvârşit, comunică din propria-i lumină fiecărei fiinţe, direct proporţional cu aspiraţia acelei fiinţe, şi o desăvârşeşte prin taină dumnezeiască, transformând-o în mod miraculos.
 Iată cum scopul ierarhiilor este, pe cât posibil, trezirea şi apoi amplificarea tot mai mult în fiinţă a aspectelor divine, spre a ajunge la unirea cu Dumnezeu, avându-l pe El drept ghid pe calea spirituală. Ierarhiile angelice reproduc sacralitatea şi pacea lui Dumnezeu, fiecare într-un anumit grad, desăvârşind fiinţele către care se îndreaptă, transformându-le în oglinzi curate, care fiind pline de strălucirea luminii dumnezeieşti, să poată lumina la rândul lor treptele următoare. Rânduiala ierarhiilor constă în aceea că unele fiinţe sunt cele purificate, altele cele care purifică; unele sunt cele luminate, altele cele care luminează; unele sunt cele care desăvârşesc, altele cele ce se desăvârşesc; de aceea îi revine fiecărei fiinţe ce aparţine unei ierarhii datoria de a deveni asemenea lui Dumnezeu, dobândind fericirea veşnică.
 Ierarhiile superioare sunt cele care învaţă pe cele de mai jos, iar cele inferioare sunt cele deschise spre a dobândi conştiinţa iluminată, ajutate de cele de sus. În cadrul unei ierarhii se petrece acelaşi lucru: cei mai elevaţi îi luminează pe cei mai de jos, iar aceştia primesc cu bucurie învăţăturile divine. Scopul final este atingerea fericirii divine, plină de lumină veşnică, desăvârşită. Ea este puritate, iluminare şi perfecţiune. Ea este obârşia primordială şi deplină a toată fiinţa, cauza existenţei. Fiecare treaptă a rânduielii ierarhice se înalţă, potrivit rangului ei, până la a fi una cu Dumnezeu, desăvârşind prin graţia şi puterea lui Dumnezeu acele lucruri care ne sunt făcute cunoscute în chip exterior prin intermediul lor.
 Dumnezeu, creând prin bunătatea Sa esenţele lucrurilor, le-a chemat la viaţă. Toate lucrurile existente, organice sau anorganice, participă la forma divină ce porneşte din Dumnezeu Tatăl.
Totul îşi are originea în mintea lui Dumnezeu. Focul dorinţei Lui le-a adus la existenţă; toate cele neînsufleţite participă la jocul nesfârşit al lumii, prin aceea că există; fiinţele însufleţite (plante, animale) participă la puterea lui Dumnezeu cea dătătoare de viaţă; fiinţele raţionale şi spirituale (oamenii şi îngerii) participă la înţelepciunea Sa cea mai desăvârşită în sine şi absolută. De aceea ierarhiile fiinţelor cereşti participă la comuniunea dumnezeiască într-o măsură mai mare decât fiinţele raţionale sau decât cele neraţionale şi decât lucrurile care au doar existenţă. Lor li se descoperă mai întâi şi în diferite chipuri partea cea tainică a divinităţii. De aceea poartă denumirea de îngeri (cei dintâi), pentru că în ele (fiinţele spirituale, cereşti) a strălucit mai întâi iluminarea divină şi prin ele ni s-au mijlocit nouă, oamenilor, fiinţelor raţionale, revelaţiile ce depăşesc puterea noastră de cunoaştere.
Îngerii au călăuzit pe strămoşii noştri spre Dumnezeu; i-au învăţat ce trebuie făcut pentru a fi în armonie cu totul, i-au scos din rătăciri îndreptându-i către drumul cel drept al adevărului; le-au explicat sau le-au descoperit, ca nişte vestitori, anumite rânduieli sfinte sau viziuni tainice ale misterelor cereşti sau profeţii divine. Strămoşii noştri au fost iniţiaţi în cunoaşterea lui Dumnezeu prin mijlocirea puterilor celeste. La toate acestea stau mărturie cărţile sfinte ale oricăror religii: Biblia, Tora, Kabala, Vedele, Coranul. Nu există o astfel de carte care să nu vorbească despre întâlniri cu îngeri vestitori sau îngeri care ajută sau îngeri care revelează adevăruri înalte.
 Rudolf Steiner ne spune în cartea sa Ierarhiile spirituale şi reflectarea lor în lumea fizică: “cetele de fiinţe divine se exprimă în substanţă planetară (cea care înconjoară şi pătrunde subtil orice planetă – eter), loc de predilecţie pentru manifestarea lor”. Despre ce este vorba?! În trecut, oamenii posedând clarvedere au sesizat straturi succesive pornind de la pământ, fiecare depăşind în subtilitate (cu o frecvenţă de vibraţie tot mai mare) pe cel de mai jos de el. Aceste sfere, care urmăresc orbitele planetelor, formează în jurul pământului elipse succesive, până la centura aştrilor ficşi (constelaţiile).
 Astfel, prin clarviziune, oamenii puteau contempla două faţete ale unicei realităţi: astrul (planeta), cu ochii trupului; respectiv entităţile angelice ale sferei subtile, cu ochii spiritului. Simţind că trăiesc şi respiră în acest univers ca într-un organism viu, resimţind mişcarea planetelor în membre, ritmul lor în circulaţia sângelui, maiestuozitatea stelelor fixe în focalizarea minţii, oamenii vedeau cum transpar entităţile subtile în astrul care este veşmânt. Gradaţia se putea urmări de la entităţile cele mai apropiate de pământ, îngerii, până la heruvimi şi serafimi.
Deoarece aştrii exprimă viaţa spirituală a ierarhiilor rezultă că evoluţia cosmică e în întregime relatarea acestei vieţi.
 Originea lumilor, geneza lor, apariţia succesivă a planetelor, sunt lucrarea ierarhiilor. Legile evoluţiei se fac cel mai mult simţite la baza piramidei cereşti, la ierarhia inferioară şi mai ales la oameni. Ele acţionează cu presiune şi mai mare asupra regnurilor inferioare omului: animal, vegetal şi mineral.
 Există în fiecare ierarhie şi în fiecare regn o ordine şi cele mai înalte servesc celor mai de jos, ca iniţiaţi şi conducători, pentru a apropia de Dumnezeu, a lumina şi a pune în comuniune cu El.
Entităţile angelice care formează ierarhia cerească inferioară, triada inferioară, sunt: îngerii, arhanghelii şi întâietorii (sau arheii).
Din a doua ierarhie fac parte: stăpânirile, puterile (sau virtuţile) şi domniile. Acestea sunt entităţi capabile să dăruiască mai mult, având nu numai o trezire plenară la nivelul sufletului, ca în cazul celei de-a treia ierarhii, cea inferioară, ci şi revelarea Sinelui, a scânteii divine din ele.
 În ce priveşte prima ierarhie, ea se află la o culme la care jertfa constituie suprema afirmare a fiinţei lor. Din ea fac parte: tronurile, heruvimii şi serafimii.
Sunt numiţi “îngeri” pe de o parte, toate fiinţele cereşti, iar pe de altă parte, ultimul cor al ierarhiei inferioare. Pot fi numiţi “îngeri” toate fiinţele cereşti, deoarece atributele primului ordin ierarhic (cel care cuprinde explicit “îngerii”) aparţin şi ordinelor superioare. În schimb, ordinele inferioare nu posedă calităţile celor superioare. De aceea ele nu pot fi numite după ierarhiile superioare, cum ar fi serafimi, heruvimi etc. Fiinţele angelice mai sunt numite şi “puteri cereşti”.
 Inteligenţele celeste sunt toate revelatoare şi mesagere a ceea ce le precede. Cele mai elevate sunt animate direct de Dumnezeu, în timp ce celelalte, fiecare după forţele lor, sunt sub tutela entităţilor angelice din ierarhia superioară. Armonia suverană a tuturor lucrurilor a prevăzut, în dorinţa sa de a ajuta fiinţele să se eleveze, să se desăvârşească, dispunerea fiecărei fiinţe raţionale şi inteligente în cadrul unei ierarhii sacre.
Numărul îngerilor este incalculabil, dar nu infinit. Multe sunt într-adevăr, fericirile manifestate de entităţile angelice, mult superioare capacităţii noastre limitate de a număra, definite desăvârşit doar de gândul lor şi de cunoaşterea lor cerească, dăruită de Dumnezeu.
Împlinirea ordinelor cereşti constă în a se bucura cu Dumnezeu de aflarea celor pierduţi, de grija şi ghidarea lor; dar tot ele veghează şi asupra celor peste care, aflaţi pe calea spre perfecţiune, s-a revărsat Graţia Divină.

Adela Sîmbotin
Sursa:angelinspir.ro

Ingerii pazitori in viata misticilor si a sfintilor

Ingerii pazitori in viata misticilor si a sfintilor

În viaţa misticilor şi a sfinţilor, îngerii păzitori au jucat roluri importante.
Astfel, Padre Pio căuta răspunsuri la întrebări despre diferite persoane (dacă mai sunt în viaţă sau nu, ţinând cont că era în desfăşurare cel de-al doilea război mondial iar veştile se aflau greu) în plan subtil, ajutându-se în special de îngerul său păzitor. Avea o mare încredere în îngerul său păzitor. Îngerului său îi încredinţa de multe ori probleme dificile, delicate, dar îngerul lui le rezolva. Când cineva l-a întrebat: "Dacă nu pot veni personal şi am nevoie urgentă de ajutor, ce să fac?" Părintele i-a răspuns cu o spontaneitate deconcertantă: "Trimite-mi îngerul tău cu mesajul".
 Părintele Alessio Parente povestea: "Într-o zi, pe la ora 14, eram aşezat lângă părinte pe veranda mănăstirii. Era linişte, ceilalţi fraţi erau în camerele lor. Padre Pio recita rozariul. Eu aveam atâtea să-l întreb şi mi s-a părut că este un moment potrivit. M-am apropiat ţinând în mână o scrisoare de la doamna B.R.: "Părinte, ea vă cere un sfat în legătură cu serviciul. A primit o ofertă bună, dar are deja un serviciu bun. Ce să facă? Să accepte oferta?" Aşteptam răspunsul, dar, spre surprinderea mea, Părintele mi-a replicat: "Nu vezi că am treabă? Lasă-mă în pace!". Nu am înţeles. Nedumerit, îmi spuneam că el recita liniştit rozariul şi nu vrea să mă ia în seamă. Am rămas tăcut, umil şi îmi repetam cuvintele sale, căci nu eram deloc convins că e "ocupat". Recita rozariul ca de obicei, dar se putea opri puţin ca să mă asculte. Padre Pio "a auzit" gândurile mele şi mi-a spus: "Nu ai văzut toţi acei îngeri care erau în jurul nostru? Erau îngerii păzitori ai fiilor mei spirituali care veniseră să-mi aducă mesajele. Trebuia să le răspund lor.""Părinte spiritual, am răspuns eu, nu am văzut chiar nimic, dar vă cred, pentru că aud când suntem în mulţime cum sfătuiţi persoanele să vă trimită îngerii lor păzitori."
 O altă mistică, Teresa Neumann, a avut o legătură permanentă cu îngerii. Ea era contemporană cu Padre Pio şi, ca şi acesta, a avut viziuni ale lui Iisus şi în viaţa amândurora s-au manifestat gradat şi stigmatele. În urma lor, Tereza avea din ce în ce mai puţină nevoie de a se hrăni şi în scurt timp a încetat să mai mănânce şi să bea. Acest post total a durat 36 de ani (timp în care lua doar anafura consacrată). De nenumărate ori Tereza Neumann a avut ca obiect al viziunilor ei lumea angelică şi în special îngerul ei păzitor. Ea percepea prezenţa propriului înger păzitor, văzându-l în dreapta sa, ca un "bărbat luminos" şi vedea şi îngerii vizitatorilor săi. Tereza menţiona că îngerul său este cel care o protejează de demoni şi o înlocuieşte în caz de bilocaţie (ea a fost văzută deseori în 2 locuri simultan) şi o ajuta în situaţii dificile.
Natuzza Evolo a incetat din viata in anul 2009. Prezinta şi ea stigmatele, vorbea cu spiritele trecute în lumea de dincolo şi îl vedea pe îngerul ei păzitor. Despre ea s-a realizat un film documentar, în care i s-a luat şi un interviu. Realizatorul era de la programul "Delta" de la Rai 3, iar anul era 1985. În cadrul acestuia vorbeşte despre viziunile pe care le are:
"-Spuneţi că vedeţi şi îngerul fiecărei persoane...
-Da, da, îngerul de lângă o persoană. Nu la toate persoanele, dar aproape la toate."
-Doar persoanele vii au îngeri?"
  -Doar persoanele vii, nu şi cele moarte."
Psihiatrul american Eugene G. Jussek, un om de ştiinţă foarte stimat, care practică cu pacienţii săi regresia hipnotică în scopul de a elimina anumite traume din copilărie, a avut surpriza ca în timpul unor astfel de şedinţe să i se vorbească despre îngeri păzitori. Jussek a observat că această fiinţă apărea în visele pacientului său, doar atunci când acesta reevoca diferite episoade şi urmărea să tragă concluzii legate de viaţa sa.
 Întrebat ce este un înger păzitor, pacientul său Ian Su Lu a răspuns: "Da, îngerii păzitori există. Am putea mai degrabă să-i numim maeştri şi protectori- forme de energie conştientă care învăluie fiecare fiinţă. Ei veghează la creşterea capacităţii de înţelegere a omului, urmărind să-l ajute să evolueze, ajutându-l în momentele de criză interioară sau în caz de pericol. Ei salvează omul din situaţii limită doar dacă aceasta este în acord cu Voinţă Divină. Tot ei se ocupă de posibilităţile concrete care îi sunt oferite omului de-alungul existenţei. Nu trebuie să uităm că fiecare dintre aceste fiinţe au un înalt nivel spiritual. Sunt spirite individuale care acţionează în plan astral şi uneori în plan eteric." (Conversaţii cu Ian Su Lu)
Şi persoanele obişnuite pot dobândi darul de a vorbi cu îngerii. Astfel, Giuliana din Roma, a primit acest cadou după moartea unicului său fiu, Armano. Ea spune:
"Nu mă gândeam că îngerii păzitori ar putea vorbi, nu eram sigură de existenţa lor. Însă prin aceste mesaje pe care le auzeam am înţeles că îngerii există, pentru că lucrurile pe care le spuneau le puteau spune doar ei!"Ei" îmi inspiră anumite idei, ca şi cum ar fi unde vibratorii. Nu sunt cuvinte, sunt vibraţii. Îngerii sunt spirite pure şi în general nu vorbesc, o fac doar în cazuri speciale. Fiecare dintre noi are un înger, iar pentru a comunica cu el este necesar doar să ne gândim la el, să-l rugăm, să-i vorbim. El este mereu în contact cu noi şi cu gândul nostru care-l cheamă; dacă îl gândim, el vine şi răspunde. Dacă însă nu ne gândim la el şi nu ne preocupăm niciodată de existenţa lui, contactul este mai dificil.
 Îngerul are nevoie de o legătură, pe care o poate constitui doar gândul nostru. Odinioară toţi credeau în îngerul păzitor, astăzi mă tem că nici chiar persoanele religioase nu mai cred."
Părintele Eugenio Ferrarotti a fost stareţ la mănăstirea San Fillipo din Genova. El afirmă că existenţa îngerilor păzitori este o învăţătură oficială a Bisericii. Întrebat cum se poate stabili un contact cu îngerul păzitor, părintele răspunde:
"Înainte de toate, gândindu-ne la el; dacă nu o facem, el este aproape cu mâinile legate. Însă ne acordă oricum asistenţă şi protecţie şi cine ştie de câte ori ne-a salvat de la pericole spirituale şi trupeşti. Trebuie să ne gândim la îngerul nostru păzitor, să-l evocăm şi să-l rugăm să ne ajute în orice situaţie de o dificultate specială. Eu fac acest lucru deseori, mai ales când sunt probleme complexe şi încurcate, mă rog la îngerul meu să meargă la îngerii acelor persoane şi să aranjeze lucrurile! Acest mod de a acţiona funcţionează! Eu sfătuiesc pe toată lumea să urmărească să-l pună în practică.
Trebuie să manifestăm mult respect faţă de prezenţa îngerilor păzitori. Dacă un copil este bun şi creşte plin de iubire, el va căpăta o mare delicateţe a conştiinţei."
În continuare părintele redă un procedeu de intrare în legătură cu îngerul păzitor: scrierea automată. Iată cum o descrie:
"Îmi pregătesc locul - frumos şi curat, îl sfinţesc cu tămâie şi alte esenţe volatile, cu flori consacrate îngerului păzitor.
Îmi fac semnul crucii, mă rog la Tatăl Ceresc şi-mi induc o stare de vid mental. Când mintea se goleşte de gânduri personale exterioare, mâna începe să alerge. Surpriza mea a fost când în final semnătura era aceasta: "Sunt îngerul tău păzitor". Eu la înger chiar nu mă gândisem. De atunci a fost mereu aşa: de fiecare dată când scriu apare semnătura îngerului.
Când nu am timp să scriu sau nu simt să o fac şi totuşi am nevoie de un sfat, mă concentrez şi simt atunci în interiorul meu un răspuns care mă ghidează. Atunci mă simt mai sigur. Probabil, siguranţa pe care o am în anumite momente în îndrumarea oamenilor care mi se adresează provine de la el, de la îngerul meu. Îngerul însă nu intervine în libertatea persoanei, ajută, dar respectă liberul arbitru al persoanei respective. Îngerul păzitor are o misiune de pace, de purificare, de rugăciune. De pace în sensul că eliberează şi împiedică perturbările exterioare, dar mai ales pe cele ale sufletului. De purificare, în sensul că ne face să auzim vocea conştiinţei. De rugăciune, pentru că el se roagă pentru noi, deoarece dorinţa lui este de a ne salva. Aş dori să indic o altă sarcină importantă a îngerului păzitor, aceea de a-l îndepărta pe diavol. De fapt, îngerul va fi lângă noi în momentul morţii, pentru a învinge ultimele sale insinuări (ale diavolului) şi va fi şi Arhanghelul Mihail, care are ca sarcina specifică de a asista muribunzii."
 Părintele prezintă drept atribut al îngerului păzitor cunoaşterea viitorului şi a intimităţilor inimii umane, prin intuiţie imediată de la Dumnezeu.
De altfel, aşa cum mulţi călugări sau preoţi sau simple persoane aparţinând credinţei catolice ori ortodoxe, şi nu numai, afirmă, fiecare om are pe lângă îngerul păzitor şi un demon care îl testează atunci când este necesar. Unul e aşezat în partea dreaptă, celălalt în partea stângă a fiinţei, în invizibil. Astfel, părintele Cleopa, călugăr ortodox, spune: "Orice creştin are un înger bun, care stă de-a dreapta lui şi îl povăţuieşte spre tot lucrul plăcut lui Dumnezeu. El scrie cu de-amănuntul, una câte una, toate faptele bune, pe care le face în viaţă şi pe care i le va prezenta în ceasul morţii, când "cărţile se vor deschide". De asemenea, creştinului îi urmează din pruncie şi un înger căzut (demon) care scrie şi el, amănunţit, tot păcatul pe care îl face omul în viaţă, până în clipa morţii.
Scopul acestui spirit rău este de a-l ispiti întotdeauna şi a-l îndemna la păcat, cu gândul, cu imaginaţia, cu simţurile, cu cuvântul, cu fapta, cu trupul şi cu sufletul.
Este nevoie pentru mântuirea omului să fie ispitit, căci altfel nu se va mântui, nu se poate căli în lupta cu răul şi nu poate avea nici o plată pentru faptele sale cele bune.
Precum îngerul este slujitor al lui Dumnezeu şi îl păzeşte pe om întru toate căile sale şi precum îngerul se supune voii lui Dumnezeu, la fel trebuie să fie şi omul.
 Îngerul păzitor este cel care stă întotdeauna lângă fiinţa umană, păzind-o şi ghidând-o, spre a o ajuta în viaţă. Iar după moarte o mai însoţeşte încă până la 40 de zile."
În această direcţie, Sf. Efrem Sirul spune: "Au nu ştiţi, fraţii mei, ce fel de frică şi de nevoie avem să pătimim în ceasul ieşirii noastre din viaţa aceasta, când se va despărţi sufletul de trup? Mare taină se săvârşeşte acolo. Că vin la dânsul îngerii buni şi mulţime de oaste cerească şi toate puterile cele potrivnice şi stăpânitorii întunericului, amândouă părţile voind să ia sufletul şi să-l aşeze şi să-i întocmească legile lui. Deci, dacă sufletul şi-a câştigat de aici faptele bune, în ziua ieşirii lui, faptele bune pe care le-a câştigat de aici se fac îngeri buni şi îl înconjoară pe dânsul şi nu lasă nici una din puterile potrivnice să se atingă de el, ci îl iau pe dânsul cu bucurie şi veselie, cântând cântări de biruinţă lui Dumnezeu şi îl duc pe dânsul la Cristos, Împăratul Slavei şi îl închină Lui împreună cu toată puterea cerească şi îl duc la loc de odihnă, unde nu este durere nici întristare, nici suspin, nici lacrimi, nici grijă, ci viaţă nemuritoare şi veselie veşnică, împreună cu toţi care au bineplăcut lui Dumnezeu. La cei păcătoşi faptele lor cele rele se prefac în ceasul morţii în demoni şi îl însoţesc până este aruncat în adâncuri. După moarte îngerul însoţeşte sufletul 40 de zile, împreună cu alţi îngeri, arătându-i mai întâi fericirea raiului şi apoi muncile iadului. Apoi îl duc pentru a treia oară în faţa Prea Sfintei Treimi şi i se hotărăşte loc de odihnă ori de osânda, după faptele sale. Din clipa aceea îngerul păzitor îl părăseşte."
Conform religiei islamice, îngerii sunt creaţi de Allah din lumină (nur). Coranul recunoaşte existenţa îngerilor păzitori, spunând că fiecare om are un înger păzitor care îl urmează în permanenţă şi un spirit malefic care îl tentează atunci când este necesar. Iată o asemănare majoră, între creştinism şi islamism.

Adela Sîmbotin
Sursa:angelinspir.ro

Timpul si spatiul in lumea ingerilor

Timpul si spatiul in lumea ingerilor

Timpul în lumea îngerilor este ceva de neimaginat pentru noi. Aceasta fiindcă el nu există în acea lume. Este ca şi când ar trebui să uităm tot ce ştim referitor la legile fizicii şi să descoperim clipă de clipă legi noi, între care transcenderea continuumului spaţio-temporal este doar una dintre ele.
În acest sens, Emanuel Swedenborg spune:
“Timpul există în lume deoarece soarele pare să-şi schimbe poziţia dintr-un unghi în altul, iar aceasta determină perioadele de timp numite anotimpurile anului; pe lângă asta, el pare că se învârteşte în jurul pământului, aceasta determinând perioadele în care este împărţită ziua, iar toate aceste schimbări au loc la intervale regulate. Nu la fel se petrece cu Soarele raiului. Acest Soare nu determină ani şi zile, prin progresii şi revoluţii succesive, ci schimbări ale stadiilor, şi acestea doar în aparenţă şi nu la intervale regulate. Astfel, îngerii nu pot avea o idee a timpului, dar au în locul acesteia o idee a stadiilor (a schimbărilor condiţiei îngerilor, variaţii ale dragostei şi credinţei lor şi deci ale înţelepciunii, inteligenţei şi vieţii lor).
 Astfel, îngerii nici măcar nu ştiu ce este timpul, fiindcă în rai nu există ani şi zile, ci doar schimbări ale stadiilor.”
Din cauză că ei respecta astfel legi diferite ale fizicii, nu trebuie să ne mire puterile lor neobişnuite. Dacă luăm de exemplu deplasarea lor instantanee dintr-un loc în altul, explicaţia ei tocmai a fost dată mai sus. Iată un pasaj care descrie această însuşire extraordinară a îngerilor, pasaj desprins din Marea evanghelie a lui Ioan:
“Îngerul a spus: ”Stăpân al puterii tale, dă-mi numai scrisoarea şi o voi duce cu viteza săgeţii acolo, iar în câteva clipe vei avea şi răspunsul în mâinile tale!”
Abia atunci căpitanul se uită mai bine la ostaşul său, îl recunoscu pe Rafael şi spuse: ”Da, cu adevărat, tu poţi să faci uşor asta. Abia acum te-am recunoscut!”
Căpitanul i-a dat apoi solia lui Rafael, iar acesta s-a întors cu răspunsul într-un sfert de ceas. Comandantul din Gadara îi confirma că totul era în ordine şi îi spunea că va veghea în continuare să fie la fel.
Căpitanul nu s-a mai mirat de rapiditatea cu care Rafael a parcurs drumul, ci numai de faptul că şi-a îndeplinit misiunea aceasta într-un sfert de ceas.
 Rafael a spus: ”Acest sfert de ceas este timpul în care a fost scris răspunsul de către ajutorul comandantului din Gadara. Nu trebuie să te miri, eu nu am avut nevoie de timp.“”
Atunci când este permis, îngerii ajută chiar oameni ai acestui pământ să realizeze această transcendere a timpului. În acest mod, putem uşor să ne dăm seama că fiecare dintre noi ar fi capabil să atingă performanţele îngerilor, cu condiţia să avem inima şi conştiinţa asemenea lor, prin deschiderea totală către Dumnezeu a fiinţei noastre:
“Iisus: ”Iată, cei doi slujitori ai Mei se întorc deja cu Lidia!”
Aproape toţi de la masa Lui au fost cuprinşi de spaimă şi Cyrenius a spus: ”Cum s-a putut? Cei doi nu puteau să fi făcut mai mult de 500 de paşi de aici- iar până la Capernaum sunt aproape două ceasuri de drum- şi acum cei doi s-au întors deja! Ah, este mai presus de orice poate trăi şi înţelege un om pe acest pământ!”
Când Lydia, care fusese întâmpinată cu multă tandreţe de Faustus, şi el uimit, a venit la masa lui Cyrenius, acesta o întrebă imediat: ”Minunată Lydia, cum de ai ajuns atât de repede din Capernaum până aici? Erai deja pe drum?”
 Lydia a răspuns: ”Nu vezi cei doi îngeri ai Domnului? Ei m-au adus aici mai repede decât vântul. Pe drum nu am văzut nici cer, nici pământ, iar între acolo şi aici era doar o clipă. Acum sunt aici.””
În lumea fiinţelor angelice spaţiul este nu doar altfel înţeles, ci văzut cu totul în alt mod. Din acest motiv, pentru îngeri este normal să fie prezenţi în mai multe locuri, în acelaşi timp. Spre a ilustra acest atribut al lor, vom reda în cele ce urmează chiar spusele unui înger:
“În câteva clipe totul va fi rezolvat, căci pentru mine, aici sau acolo este acelaşi lucru, şi cu toate că eu sunt unul dintre cei mici, întregul pământ tremură sub picioarele mele! Tu încă te întrebi cum de sunt cu putinţă toate acestea şi iată că deja totul s-a rezolvat. Iată, m-am şi întors; ba pot să-ţi spun că scribii tăi, în pofida priceperii lor, nu mai pridideau să înscrie totul în acte. I-am ajutat şi pe ei degrabă, astfel încât acum sunt liberi şi nu mai au de lucru.”
Un alt înger, tot în Marea evanghelie a lui Ioan, spune:
“Eu pot să fiu în acelaşi timp aici, acolo sau pretutindeni, fără ca voi să-mi simţiţi lipsa, decât rareori şi doar pentru câteva clipe.”
O explicaţie pentru această calitate deosebită pe care o manifestă îngerii, este dată de către Emanuel Swedenborg, în cartea sa, Raiul şi iadul:
“Toate lucrurile din rai par să ocupe un loc în spaţiu exact ca în lumea noastră şi totuşi îngerii nu au nici o noţiune sau idee de loc sau spaţiu. Acest lucru trebuie să pară paradoxal.
Dar schimbarea de loc în lumea spirituală nu este decât o schimbare de stadiu (de stare), căci toate schimbările de loc sunt efectuate acolo prin schimbări de stadiu mental. În acest fel, sub oblăduirea lui Dumnezeu, am intrat în rai şi am vizitat câteva pământuri ale universului. Spiritul meu era supus schimbării, pe când trupul meu rămânea în acelaşi loc. Toţi îngerii se mişcă în acest fel şi deci nu există distanţe fixe; şi cum nu există distanţe fixe, nu există spaţii, ci, în locul lor, stadii şi schimbările acestora.
Din acest motiv, în lumea spirituală, o persoană devine prezentă pentru alta doar dacă îşi doreşte intens prezenţa sa, căci îşi concentrează gândul asupra celuilalt şi se pune în stadiul mental al acestuia; şi invers, o persoană e depărtată de alta în măsura în care îi poartă aversiune.
 Când cineva merge dintr-un loc în altul în propriul său oraş sau în curţi ori grădini, sau în alte zone în afara societăţii sale, ajunge mai repede când o doreşte cu nerăbdare şi mai târziu când nu este la fel de nerăbdător; deşi drumul este acelaşi, este lungit sau scurtat în funcţie de intensitatea dorinţei sale”
Capacitatea de a se proiecta instantaneu în orice zonă a spaţiului, însuşire rar întâlnită în cazul oamenilor, este un atribut al oricărui înger, acesta folosindu-se de ea spre a aduce cât mai plenar iubirea şi lumina dumnezeiască printre noi oamenii, dar şi spre a se înalţa cât mai aproape de Dumnezeu. În Marea evanghelie a lui Ioan, se spune:
“Atunci cei doi îngeri s-au apropiat cu mare umilinţă de Mine (n.n.: Iisus) şi m-au întrebat dacă le îngădui să mai rămână în forma vizibilă pe care şi-o luaseră.
Eu le-am spus cu voce tare: „Sunteţi pe deplin liberi să faceţi aşa cum doriţi; dar să nu uitaţi de sarcina pe care o aveţi de îndeplinit! Sorii medii au nevoie de toată grija voastră!“
Îngerii au spus: ”Doamne, am avut şi vom avea mereu grijă de ei!”
Eu:” Da, da, ştiu, de aceea vi se îngăduie să rămâneţi aici, dacă aceasta vă este dorinţa; pentru că cel mai neînsemnat dintre aceşti oameni care sunt în jurul meu preţuieşte mai mult decât nenumăraţi sori medii, alăturaţi şi planetari! Sorii sunt făcuţi de dragul oamenilor şi trebuie îngrijiţi tot de dragul acestora! „
Îngerii s-au înclinat fericiţi şi au mers din nou la ucenicii Mei cu care au început de îndată să vorbească şi să le spună multe lucruri deosebite.”

Adela Sîmbotin
Sursa:angelinspir.ro

Buna Vestire

25 martie - Buna vestire

Sarbatorea crestina a BUNEI VESTIRI.

 Data de 25 martie este la 9 luni înainte de Crăciun (sărbătoarea Naşterii Domnului) şi aminteşte de ziua în care îngerul îi vesteşte Fecioarei Maria că a fost aleasă să devină Mama lui Iisus Christos.
Arhanghelul Gabriel îi apare Fecioarei Maria şi o anunţă că va avea un fiu.
Legat de aceasta Luca ne relatează (Cap. 1, 26): «În a şasea lună (de graviditate a lui Elisabeta) a fost trimis îngerul Gabriel de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat numit Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis: "Bucură-te, cea care eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei."» Şi aceasta a fost tulburată de un astfel de salut şi se întreba ce fel de închinăciune este aceasta. Şi îngerul i-a spus: "Nu te teme, Maria căci ai aflat har de la Dumnezeu. Şi iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus... "
Sursa:angelinspir.ro