Emanuel Swedenborg - Despre iubirea în cuplu (1) "Nu mă îndoiesc că cea mai mare parte dintre cei care vor citi această lucrare o vor privi ca pe rodul unei minţi exaltate sau ca rezultat al unei imaginaţii înfierbântate. Vă asigur însă cu toată sinceritatea că tot ceea ce voi înfăţişa mi-a fost revelat în mod special şi am privit limpede şi distinct cu proprii mei ochi, găsindu-mă în stare de absolută luciditate. I-a fost pe plac lui Dumnezeu să mi se arate şi să mă trimită în lume pentru a propovădui Noua Biserică despre care se vorbeşte în Apocalipsă. De aceea, Dumnezeu a avut bunăvoinţa să arunce lumină în adâncul sufletului meu şi să-mi întărească puterea de înţelegere a spiritului, dăruindu-mi, timp de douăzeci şi cinci de ani din trecerea mea prin această lume, harul comunicării cu îngerii şi o cunoaştere deplină a tot ceea ce se petrece în sfera în care ei sălăşluiesc.
Mi s-a arătat un înger, îndreptându-se spre mine dinspre Răsărit, sunând dintr-o trâmbiţă către Miazăzi, Apus şi Miazănoapte. Era pe jumătate acoperit cu o eşarfă ale cărei falduri fluturau cu graţie, lăsând să se întrezărească un veşmânt împodobit cu safire şi cu rubine, a cărui strălucire nu poate fi descrisă. Îngerul părea mai degrabă să păşească prin aer decât să zboare. Coborând astfel uşor pe pământ şi dându-şi seama de prezenţa mea, veni spre mine. Eu mă găseam într-o stare de extaz. Venindu-mi puţin în fire, după primul moment de uluială, i-am spus:
- Ce înseamnă glasul puternic al trâmbiţei, pe care l-am auzit acum câteva clipe? Şi cum ai plutit atât de uşor pe deasupra tărâmurilor văzduhului? Ce cale nouă şi necunoscută ai deschis pentru a ajunge până la mine?
Îngerul mi-a răspuns:
- Am fost trimis pentru a aduna pe acest munte pe toţi înţelepţii lumii creştine (mai trebuie să spun că mă aflam pe o colină înclinată către Miazăzi când am avut această viziune). Vin, adăugă îngerul, ca să-i adun aici şi să-i întreb ce gândesc despre bunurile cereşti şi despre fericirea veşnică. Motivul trimiterii mele aici a fost faptul că vreo câţiva locuitori ai lumii voastre, fiind primiţi printre noi, ne-au asigurat că nu există pe pământ nici un om care să fi reuşit să-şi formeze o idee justă despre plăcerile de care ne bucurăm noi. Plină de uimire, întreaga împărăţie cerească mi-a spus: „Coboară la sălaşele muritorilor, pune-le întrebări, dă-le învăţătură! Şi deschide-le ochii, dacă este adevărat că sunt atât de neştiutori cu privire la soarta care îi aşteaptă după ce îşi vor sfârşi viaţa trupească.
Aşteaptă, îmi mai spuse îngerul, aşteaptă şi îi vei vedea pe toţi venind aici în număr mare. Braţul a cărui putere nu o cunoşti, aşa cum nu o cunoaştem nici noi, va clădi pentru ei un adăpost potrivit să-i primească.
O jumătate de oră după aceea, am văzut sosind mai multe cete dinspre Răsărit, Miazănoapte şi Miazăzi. Sunând din trâmbiţă, îngerul îndruma fiecare ceată către locul care îi era destinat. Aceste cete mi s-au părut a fi în număr de şase, după ele urmând o a şaptea ceată, pe care strălucirea Răsăritului, unde era aşezată, mă împiedicase să o văd de la început. După ce îngerul le-a explicat motivul pentru care au fost adunate, diferitele cohorte s-au apropiat şi, punându-şi laolaltă ideile lor despre bucuriile Paradisului, şi-au exprimat, pe rând, părerile.
Cea dintâi ceată, venită dinspre Miazănoapte, îmi mărturisi că această bucurie de nespus nu era altceva decât plăcerea neîntreruptă a unei fericiri fără margini, care priveşte deopotrivă simţurile şi spiritul; că această bucurie ar putea fi denumită clipa pătrunderii în sfera cerească.
Cea de-a doua ceată, venită dinspre Miazănoapte, mi-a spus că fericirea se întemeiază pe farmecele obştii îngereşti care locuieşte în aceste ţinuturi cereşti; că aici fiecare, după bunul său plac, stă de vorbă, se sfătuieşte şi află ceea ce nu ştiuse şi că, în sfârşit, aici sufletul petrece în veşnicie, fără să-şi dea seama, în mijlocul desfătărilor, al încântărilor şi al plăcerilor.
A treia ceată, care era una dintre primele venite dinspre Apus, susţinea dimpotrivă că bucuria cerească nu este şi nu poate fi altceva decât o reluare a serbărilor şi a banchetelor în compania lui Avraam, Isaac şi Iacob, că aici se găsesc întinse mese încărcate cu bucatele cele mai delicioase, coşuri pline cu vinurile cele mai alese; că aceste gustări sunt urmate de dansuri în care se prind mii de fecioare care-i încântă pe comeseni prin graţia mişcărilor şi prin frumuseţea melodioasă a cântărilor; în sfârşit, că de seara şi până dimineaţa se reîmprospătează mereu asemenea episoade voioase, iar nesfârşirea veşniciei trece fără să găseşti un moment de plictiseală.
A patra ceată, care de fapt era cea de-a doua cohortă venită din aceeaşi latură, mi-a dat următoarele lămuriri:
- Am discutat adesea între noi despre bucuriile Paradisului şi, după ce ne-am oprit pe rând la mai multe păreri, iat-o pe cea care ni se pare cea mai bună. Noi ne închipuim Paradisul ca pe o grădină a desfătărilor, în care natura şi-a dăruit toate bogăţiile, generozitatea şi frumuseţea. Suntem de părere că în mijlocul acestei frumoase grădini se află ceea ce se cheamă arborele vieţii, cu roade de un gust încântător, care sunt hrana îngerilor şi a preafericiţilor. Aceste fructe sunt astfel alcătuite încât cei care au fericirea să le guste pot să renască după cum doresc, bucurându-se astfel de plăcerile oricărei vârste.
A cincea cohortă, care era prima din latura dinspre Miazăzi, nu cunoştea o fericire mai mare decât aceea de a domni, de a stăpâni cele mai mari comori, de a avea tronuri, împărăţii şi, drept miniştri şi supuşi, îngeri; căci, adăugau ei, oare nu aceste lucruri le observăm şi în descrierea Ierusalimului ceresc? Slava şi strălucirea Ierusalimului ceresc nu se văd oare în priveliştea nemaipomenită a măreţiei şi strălucirii sale? Nu ni se spune oare că zidurile îi sunt din rubine, turnurile din diamante, porţile din smaralde, iar câmpurile de aur? Că această cetate este pavată cu pietre preţioase? Toate acestea ne îndreptăţesc să credem că a ne bucura de atâtea bunuri, a poseda atâtea bogăţii reprezintă partea supremă din fericirea care ne este făgăduită.
A şasea ceată, care făcea parte şi ea din cohorta de la Miazăzi, a strigat atunci că nimeni nu are dreptate, căci nu poate exista o fericire mai desăvârşită decât aceea de a-L slăvi pe Dumnezeu, de a-L preamări în veşnicie, de a face ca bolţile cereşti să răsune de cântări înălţate spre lauda Lui, de a-ţi uni imnurile de slavă cu ale îngerilor care veghează alături de tronul Lui, de a-ţi înălţa mereu sufletul către El, de a-i adresa cu încredere rugăciuni şi de a-i mulţumi veşnic pentru binefacerile Sale. Unii din această ceată au mai adăugat la cele spuse şi măreţia slujbelor care însoţesc aici proslăvirea lui Dumnezeu, cum ar fi numeroasele categorii de sfinţi părinţi şi de fecioare care preced sau urmează mulţimea preafericiţilor, pentru a le trezi râvna şi a le susţine ardoarea.
A şaptea legiune, care părea să vină din latura dinspre Răsărit şi pe care la început am zărit-o cu greu din cauza strălucirii care o învăluia, era o ceată de îngeri din neamul aceluia care mă întâmpinase. Deoarece li se vorbise despre părerile greşite pe care le avem cu privire la fericirea şi la soarta noastră în lumea de dincolo, vroiau să se convingă. Unul dintre aceşti îngeri îi spuse aceluia care mă întâmpinase:
- Întrucât toţi aceşti aşa-zişi înţelepţi judecă fericirea rezervată aleşilor prin mijlocirea ideilor lor vane şi himerice, să le alcătuim un cer potrivit cu părerile lor şi să vedem dacă saţietatea nu-i va duce la dezgust şi dacă nu se vor lepăda de o bucurie pe care o socotesc atât de savuroasă şi de desăvârşită."
Sursa:angelinspir.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu