Fecioara din Mexic-Aparitiile

Fecioara din Mexic - Aparitiile

Este vorba probabil despre cel mai mare miracol din toate timpurile. Oricum, cel mai spectaculos. Cel mai extraordinar lucru este că pare a fi fost conceput de Dumnezeu ca o veritabilă bombă cu efect întârziat. Doar de câţiva ani şi graţie progreselor ştiinţei şi tehnicii, aspectul prodigios al acestui miracol a putut să fie revelat. Situaţie paradoxală: ştiinţa este cea care dovedeşte că ne găsim în faţa unui fenomen care o depăseşte total.
Evenimentul s-a produs în 1531 în Mexico. Oraşul a fost cucerit de către spanioli câţiva ani mai devreme. Evanghelizarea progresa rapid, dar prima conducere civilă spaniolă s-a dovedit a fi odioasă cu Indienii. Revolta creştea. Atunci Maica Domnului i-a apărut unui indian, Juan Diego, şi a lăsat pe haina acestuia propria Sa imagine (icoană), imprimată în mod miraculos. Această haină încă există, expusă şi venerată în zilele noastre într-o imensă bazilică la periferia de nord a oraşului Mexico, devenită cel mai mare centru de pelerinaj din întreaga Americă Latină. Aproximativ 20 de milioane de credincioşi vin să se roage aici în fiecare an.
POVESTIREA
 O serie de evenimente extraordinare s-au derulat pe o perioadă de patru zile, din 9 până în 12 decembrie 1531, în nordul oraşului Mexico. Patru zile care au marcat profund întreaga istorie a Mexicului. Se pare că sunt chemate azi, în criza religioasă străbătută de biserică, să joace un rol tot mai important în întreaga lume. Cu siguranţă, nu există nici un loc în lume în care Dumnezeu să fi intervenit într-un mod atât de lămuritor.
 Când aceste evenimente au avut loc, tocmai se terminase cucerirea Mexicului de către spanioli. Printre nenumăraţii Indieni care s-au convertit la noua religie abandonându-şi zeii lor, se găseşte personajul principal al acestei aventuri, un Indian ce avea numele de Cuautlactoactzin, ceea ce în limbaj nahuatl, limba aztecilor, înseamnă "Cel ce rosteşte adevărul" sau " Cel ce nu ascunde nimic". Botezat de puţină vreme, el a primit numele de Juan Diego şi trăieşte împreună cu unchiul său, botezat Juan Bertardino. Un al treilea om joacă un rol capital: primul episcop al oraşului Mexico, fratele Juan de Zumurraga, ajuns de puţină vreme din Spania. Acestea sunt cele trei personaje fizice ale acestui episod extraordinar, care este descris în textul Nican mopahua.
Ziua 1 (Sâmbătă, 9 decembrie 1531)
 Practic era încă întuneric când Juan Diego ieşea pentru a se duce, în răcoarea dimineţii, până la Tlatelolco pentru a primi învăţături în noua sa credinţă, de la Părinţii franciscani. El locuia atunci la Tulpetlac, pe malul lacului Tzompango. El a ocolit dealul Tepeyac şi a urmat digul ce pornea chiar de la baza acelui deal, pentru a ajunge la Tlatelolco pe insula din mijlocul lacului. Juan Diego are deja 57 de ani. Orfan de tată încă de mic copil, a fost crescut de unchiul său. Văduv fiind de doi ani, locuieşte cu unchiul său. Convertirea lui l-a transformat profund. Fiind foarte impresionat de sărăcia franciscanilor care au venit să evanghelizeze ţara sa, el a hotărât să trăiască în sărăcie ca şi aceştia. El era, fără îndoială, după cum va fi dovedit în continuare, angajat într-o căutare spirituală profundă. Cel puţin de două ori pe săptămână el parcurgea acest traseu lung, de 15 km, până la Tlatelolco, pentru a urma instruirea sa religioasă şi a asculta messa. Sâmbăta era, pentru el şi pentru franciscani, o zi foarte importantă deoarece era dedicată mai ales Fecioarei Maria, străveche devoţiune inaugurată în secolul al IX-lea care s-a răspândit treptat în întreaga Europă.
Dar, în această dimineaţă, după ce trecuse de zona muntoasă a Sierrei, trecând pe lângă dealul Tepeyac, aude deodată un minunat ciripit de păsărele, mult mai frumos decât tot ceea ce a auzit vreodată. Părea că vine din înaltul colinei Tepeyac. Deodată, vântul se opreşte. Tăcere! Atunci Juan Diego îşi aminteşte tot ce a auzit povestindu-se de către bătrâni, în copilăria sa. Războinicii morţi în luptă sau pe piatra de sacrificii, dar şi femeile moarte la naştere, toţi ajunşi la zeul Soare şi locuind într-o ţară minunată: "ei beau şi savurează nectarul florilor savuroase şi frumos mirositoare, niciodată ei nu simt tristeţea". Toţi devin aici ei înşişi "diferite feluri de păsări cu un bogat penaj ". Se întreabă cum poate el să audă astfel de cânturi. Oare a murit? Visează? Sau poate se găseşte în paradisul terestru din Tlalocan, grădina luxuriantă a celor care au fost iniţiaţi în misterele morţii de către Tlaloc, zeul ploii şi care sunt deci morţi înecaţi sau loviţi de trăsnet în timpul vreunei furtuni, sau au fost "duşi" de friguri. Aceste este de asemenea un paradis umplut nu doar de flori, ci şi de ciripit de păsări.
 Apoi, o voce foarte suavă, îl strigă pe nume şi chiar cu diminutivul numelui său, cum adesea se obişnuieşte în Mexic: "Juanito, Juan Dieguito!". Vocea părea să vină de pe vârful dealului. Foarte intrigat, dar deloc speriat, dimpotrivă, cu inima plină de bucurie, ca şi cum ar presimţi vreo manifestare minunată, Juan Diego înaintează pentru a afla cine îl strigă astfel.
Prima apariţie
Se află atunci în faţa unei femei foarte tinere, foarte blândă şi foarte frumoasă care îi spune, cu toată simplitatea, că Ea este Fecioara Maria, Maica Domnului cel adevărat. Exista chiar şi acolo, înainte de sosirea Spaniolilor, o statuie a lui Cihuacoatl, denumită, mai familiar, Tonantzin, "Mama Noastră". Dar ea avea un aspect teribil cu colierul său din mâini tăiate, îşi aminteşte cu claritate Juan Diego. Pe când femeia ce stătea în faţa lui era atât de blândă şi atât de frumoasă! Este adevărat că îi vorbeşte în nahuatl, limba lui maternă. Ea foloseşte expresii pe care Juan Diego le recunoaşte. Acestea provin din vechea lui religie, de dinaintea botezului său. Dar totuşi, ea pare să dea acestor expresii un sens cu totul diferit, mult mai puternic şi mai profund. Ea străluceşte într-un fel nemaiîntâlnit. Îmbrăcămintea ei nu seamănă cu cea a femeilor din ţara lui. Acestea strălucesc precum cele ale lui Cristos în timpul Schimbării la faţă. Dar întreaga natură în jurul ei participă la această vrajă. Juan Diego vede arbuştii de pe deal, cactuşii şi cele mai mici fire de iarbă ca fiind transformate în pietre preţioase. Nu erau decât smaralde, turcoaze, sclipind în toate culorile curcubeului, descriere pe care o găsim destul de des în relatările celor ce au trăit o experienţă la graniţele dintre viaţă şi moarte. Lumea noastră (aceasta) le apărea cu totul transfigurată, într-o splendoare pe care suntem incapabili să o discernem. În prezenţa Sa, Juan Diego, cu totul emoţionat, se simte iubit şi se prosternează.
 Ea vrea să îi încredinţeze o misiune. Doreşte ca el să meargă la episcop, în Mexico, să îi ceară în numele Său, să construiască pe acel loc o biserică în care să poată să îl manifeste pe Dumnezeu şi să îl dăruiască oamenilor, să le asculte plânsul, tristeţea, să îi îngrijească şi să îi vindece de toate durerile lor.
 Juan Diego este cu totul sedus, în adâncul inimii lui, de frumuseţea apariţiei. El simte în interior o asemenea pace încât nu are nici cea mai mică îndoială asupra identităţii acestei frumoase Femei. El porneşte imediat la drum pentru a împlini misiunea pe care a primit-o. Coboară din nou de pe deal şi intră pe şoseaua ce duce în oraş, traversând lacul. În centru, se află în faţa unei case mari în stil medieval, destul de impunătoare, construită pe locul unei piramide. Capela privată a episcopului este decorată cu un ornament mare deasupra altarului, iar palatul dispune de mobilier suficient pentru a face viaţa plăcută, dar nimic altceva.
 Dar nu se intră oricum la episcop. Juan Diego trebuie să aştepte multă vreme până ce un servitor să îl conducă la acesta. Este sigur că episcopul l-a primit pe Juan Diego la etajul principal. Totodată, în 1530, Juan de Zumarraga, Fratele franciscan, este doar numit episcop. El va trebui să se reîntoarcă mai târziu în Spania pentru a fi uns Episcop şi să revină în Mexico, în 1534. Născut în 1468 în ţara bască spaniolă, el are deci în 1531, 63 de ani, ceea ce la vremea respectivă era o vârstă înaintată. El abia venise în Mexico şi nu înţelegea nici un cuvânt în nahuatl, limba lui Juan Diego. Deci dialogul era posibil doar cu ajutorul unui interpret. O tradiţie destul de solidă ne spune că acesta era Fratele Juan Gonzales, de asemenea franciscan.
 Juan Diego se achită de misiunea lui. Juan de Zumarraga, după ce l-a ascultat o clipă, îi spune să revină într-o altă zi când va avea mai mult timp la dispoziţie şi va putea cu uşurinţă să îi asculte întreaga povestire. Dar mesagerul Sfintei Fecioare a înţeles bine că episcopul nu a crezut nici un cuvânt din expunerea lui şi a plecat, dezamăgit, să aducă la cunoştinţă Fecioarei eşecul lui. La lăsarea zilei, ajunge pe vârful dealului, iar acolo o găseşte pe frumoasa Maică, ce îi apăruse dimineaţa.
A doua apariţie.
 El şi-a permis astfel să îi dea un sfat. Dacă ea ţine cu adevărat la biserica ei, ar fi mai bine să trimită la episcop " pe cineva nobil, stimat, cunoscut, respectat, onorat " deoarece, spune el " eu sunt un om de la ţară, un hamal, cel mai necioplit, cele mai de pe urmă din sat". Întreaga umilinţă profundă şi sinceră a lui Juan Diego transpare din aceste cuvinte. Dar Maica Domnului nu se lasă convinsă. Ea spune că nu îi lipsesc slujitorii, pe care ar fi putut să îi trimită ca mesageri. Dar ea l-a ales pe el: "Este absolut necesar să fii tu acela... fiul meu, tu cel mai mic, şi îţi poruncesc să te duci mâine din nou să îl vezi pe episcop." Juan Diego s-a închinat şi a promis frumoasei Doamne să-i împlinească voinţa. Iată-l investit cu o misiune căreia, pentru moment, nu îi simte decât dificultatea, fiind foarte departe de a bănui repercusiunile incredibile a ceea ce i s-a cerut. Va pleca din nou mâine să îl vadă pe episcop şi se va reîntoarce seara să dea seama pentru misiunea lui, Sfintei Fecioare, precum astăzi.
Ziua a doua (duminică, 10 decembrie 1531)
A doua zi, pe când totul era încă în întuneric, Juan Diego porneşte să îl vadă pe episcop. Merge mai întâi la mesă, apoi, pe la ora zece, se duce la palatul episcopului. Îi este destul de greu să ajungă la el. Atunci s-a aruncat la picioarele lui plângând şi i-a relatat din nou întreaga poveste şi dorinţa arzătoare a Sfintei Fecioare de a i se construi la picioarele colinei Tepeyac o mică biserică. De data aceasta, Juan de Zumarraga are răbdare şi îi pune multe întrebări, îl scrutează pentru a-şi forma o părere despre sinceritatea lui, şi pe jumătate convins, îi spune să îi ceară acestei Doamne să îi dea un semn. Această exigenţă nu îl tulbură deloc pe mesagerul Fecioarei. Dimpotrivă, îi recomandă doar episcopului să aleagă bine semnul pe care îl doreşte. Siguranţa lui îl impresionează favorabil pe Juan de Zumarraga. Pe când Juan Diego a plecat, episcopul i-a chemat pe doi dintre servitorii lui şi i-a însărcinat să îl urmeze discret pe acest indian să vadă pe cine întâlneşte acesta cu adevărat. Poate e vorba de vreo intrigantă care abuzează de naivitatea lui. Dar servitorii episcopului îl pierd din vedere pe Juan Diego, la capătul şoselei, de cum a ieşit de pe insulă. L-au căutat peste tot, dar nu l-au găsit. Foarte furioşi, s-au întors să spună episcopului că după părerea lor acest indian nu este o persoană serioasă, ci un mitoman sau un simplu visător. Dacă se mai întoarce, nu ar trebui să-l mai asculte, ci să-l pedepsească pentru a nu mai deranja oamenii cu povestea lui. În aceeaşi zi, Juan Diego urcă iar dealul pentru a expune Sfintei Fecioare cererea episcopului.
A treia apariţie
 Maica Domnului i-a spus atunci : " Prea bine, micul meu copil, te vei întoarce mâine aici pentru a duce episcopului semnul ce ţi l-a cerut ". Dar, seara, când s-a întors acasă, Juan Diego descoperă că unchiul lui, Bernardino era bolnav.
Ziua a treia (luni, 11 decembrie 1531)
 Luni, în loc să urce iar dealul spre a o reîntâlni pe Sfânta Fecioară, Juan Diego se duce, în grabă să caute un doctor. Rămâne alături de el toată ziua pentru a-l îngriji, dar e în zadar, căci seara unchiul său se simte tot mai rău. Îi cere deci nepotului să meargă a doua zi dis de dimineaţă până la Tlatelolco să îi aducă un preot, pentru a se putea confesa şi a se pregăti de moarte.
Ziua a patra (marţi, 12 decembrie 1531)
 Marţi, 12 decembrie 1531, el iese aşadar să caute un preot. Pe drum îşi spune că dacă merge drept înainte ca de obicei Sfânta Fecioară l-ar putea vedea şi l-ar opri. Aşa că face un mic ocol pentru a o evita, înconjurând dealul. Dar, cum se face adesea când căutăm să scăpăm de conştiinţa noastră, la o cotitură a potecii, dă cu ochii de Sfânta Fecioară care observase manevra lui şi îl aştepta.
A patra apariţie.
" Ce s-a întâmplat cel mai mic dintre fiii mei?", l-a întrebat. "Încotro te îndrepţi?" Juan Diego se prosternează în faţa ei şi îi explică faptul că unchiul lui este bolnav şi că ar trebui mai degrabă să se ocupe de el. "Îţi cer iertare, fii răbdătoare puţin cu mine, căci nu vreau să înşel... mâine negreşit voi veni foarte repede. "
Dar Maica Domnului îl întâmpină cu bunătate. Nu ar fi trebuit să îi fie frică de această boală, nici de vreo altă ameninţare. Nu este ea oare mama lui? Nu este el oare sub protecţia ei? "Nu eşti tu oare învelit în pelerina mea, cuprins în braţele mele? " Ea îl asigură aşadar pe mesager de soarta unchiului său: "Să fii sigur că el deja se simte bine". Juan Diego nu se îndoieşte. Cuvântul Sfintei Fecioare îi este de ajuns. În acest moment el trebuie doar să urce dealul, să culeagă toate florile pe care le va găsi, apoi să coboare pentru a i le arăta mai întâi Sfintei Fecioare, iar apoi să le ducă episcopului.
 Flori ! În 12 decembrie! Chiar şi în Mexic, iarna, când este atât de geroasă, încât în această zi, nu există decât mărăcini şi pietriş. Dacă el va duce flori episcopului, acesta cu adevărat ar fi un semn evident. Prin cuvântul Maicii Domnului, Juan Diego urcă dealul, iar acolo el " este umplut de admiraţie în faţa atâtor felurite flori, pe deplin deschise, frumoase şi delicate". Acestea sunt proaspete, încărcate de rouă, iar printre ele sunt numeroşi trandafiri castilieni, cei mai renumiţi şi cei mai frumoşi. Mai întâi a fost ciripitul păsărelelor şi iată acum florile. Pentru noi, acesta nu pare a fi decât un basm cu zâne. Dar pentru Juan Diego ca şi, mai târziu, pentru toţi aztecii, există aici un limbaj clar. Flori şi triluri, în cultura nahuatl aceasta înseamnă: adevăr, frumuseţe, filozofie, poezie, comunicare divină. Este evocarea plenitudinii fericirii, a fericirii zeilor. Limbajul provine din perechi. Dumnezeul suprem este "Cel ce este departe şi aproape "; omul este "chip şi inimă"; lumea este „cer şi pământ"; zeii sunt „ noapte şi vânt", adică: invizibili şi activi, dar nepalpabili. Juan Diego culege cât mai multe flori, le adună, le înfăşoară în haina lui. Apoi coboară la Sfânta Fecioară.
A cincea apariţie.
Maica Domnului alege câteva flori, le pune iarăşi în haina lui Juan Diego spunându-i: "Fiul meu, cel mai neînsemnat dintre toţi, aceste flori sunt dovada, semnul pe care îl vei duce episcopului".
 Când Juan Diego ajunge la palatul episcopului, îi roagă pe servitori să îl ducă la stăpânul lor. Pentru că insistă, aceştia îşi bat joc de el, făcând glume pe această temă. Juan rămâne acolo, cu capul plecat, sprijinit de un zid. Aceştia observă că duce ceva în haina lui, ceva ce emană un parfum sublim. Intrigaţi, se apropie, văd câteva tije ale florilor care ieşeau puţin din haină şi încearcă să le tragă afară, dar nu reuşesc. Ei devin până la urmă iritaţi, cerându-i să le arate ce duce. La vederea florilor, foarte uimiţi, se duc să-l înştiinţeze pe episcop despre ceea ce tocmai au văzut. Acesta îl cheamă degrabă la el.
 Juan Diego povesteşte iar întreaga situaţie şi cum Maica Domnului l-a trimis să culeagă flori de pe deal, spunându-i că acesta va fi semnul cerut de către episcop. La sfârşitul expunerii lui, Juan îşi desface haina. Florile se rostogolesc pe jos, şi spre marea lui surprindere, episcopul cade în genunchi în faţa lui. Pe haina lui este imprimat chipul (icoana) Sfintei Fecioare, cu mâinile împreunate, cu capul uşor aplecat. Episcopul este pe deplin convins de data aceasta. Haina lui Juan Diego este luată, iar episcopul o păstrează mai întâi în paraclisul său. Juan mai petrece o zi la palatul episcopului, iar a doua zi, adică miercuri, îl conduce pe acesta la locul exact în care a întâlnit-o pe Sfânta Fecioară prima dată şi unde ea doreşte să i se zidească o biserică. Apoi cere permisiunea de a se întoarce acasă, unde află că Maica Domnului a apărut şi unchiului său şi l-a vindecat. Şi el trebuie să meargă acum la episcop să îi povestească tot. Un detaliu foarte important: Sfânta Fecioară i-a spus că ar dori să fie invocată ca "desăvârşita Fecioară Sfânta Maria din Guadalupe. "
 Mult mai târziu, spre 1544 sau 1548, conform calculelelor istoricilor, episcopul Zumarraga îi cere lui Juan Diego să îl conducă la locul exact al celor de-a patra şi de-a cincia apariţii. La data aceasta, lui Juan i-a fost oarecum greu să regăsească locul. Atunci o lumină a strălucit, ca şi cum i l-ar indica. Exact acolo se aflase Maica Domnului, tăindu-i calea atunci când Juan a vrut să scape. Tocmai acolo ea l-a trimis să culeagă flori de pe creasta dealului. Iată cum este descris acest episod de Motecpana:
"Puţin după ce i s-a arătat lui Juan Diego şi după absolut minunata apariţie a Icoanei ei, Doamna Cerului a realizat numeroase miracole. După cum se spune, exact în acel moment a început să curgă micul izvor ce se găseşte în spatele Templului Doamnei Cerului, spre Orient... Apa care ţâşneşte din el, deşi efervescentă, nu se revarsă. Drumul parcurs de ea nu este lung, ci dimpotrivă, foarte scurt. Este foarte curată şi mirositoare, dar nu plăcută; este uşor acidă şi binefăcătoare pentru toate bolile celor care o beau cu plăcere şi se scaldă în ea. De aceea sunt numeroase miracolele realizate cu ajutorul acestei ape de către prea pura Doamnă a Cerului, încântătoarea noastră Mamă Sfântă Maria din Guadalupe."
Izvorul încă există, limpede şi parfumat, cu un gust puţin acid. Apa curge din abundenţă prin nişte guri dispuse în rânduri, pe mai multe niveluri. Pelerinii vin să bea această apă, umplându-şi sticlele, stropindu-se, oarecum ca şi la Lourdes.
Sursa:angelinspir.ro