Comoara din Bucegi
Stătea de ceva timp rezemat de peretele stâncos în care câteva raze de peste deal băteau cald, într-un amurg târziu. Christian Abel se întorsese aici, pe colinele copilăriei, acum, la bătrâneţe, chemat, parcă, de un glas ce străbătea din timpuri aproape uitate, dar care se făcea auzit din ce în ce mai mult, în special în serile liniştite când, în faţa şemineului stil baroc, la lumina sfeşnicului vechi din gresie şi înconjurat de nişte nepoţi imaginari, şi care uneori luau chipul vechilor prieteni din copilărie, rămaşi, după atâta timp, la aceeaşi vârstă la care erau când s-au văzut ultima oară, le povestea, în gând, despre frumuseţea bătrânilor munţi cu piscuri ce urcau printre stele şi văi adânci şi prăpăstioase, în care pădurile de brad cu mirosul mereu proaspăt de răşină, pe care nu l-a putut uita niciodată, erau străbătute de izvoare mai întâi pitite printre tufe, pentru ca apoi, după ce se învolburau printre pietrele albe de lumină, să se prăvale în cascade înspumate; le povestea de ursul brun, bătrânul prieten pe care de atâtea ori îl întâlnise pe potecile părăsite, ce duceau la tufărişul de mure; de grotele în care se piteau, jucându-se de-a v-aţi ascunselea, ei, copiii munţilor, cum li s-a spus ades.
Aici, pe Platoul Bucegilor, descoperise pasiunea pentru explorare şi, înscris, mai târziu, în cercul de speologie Focul Viu, cerc de turism specializat înfiinţat in anul 1969 din iniţiativa unor iubitori de munte, studenţi ai Facultăţii de Geologie-Geografie din Bucureşti, învăţase să pătrundă, întâi cu sfială dar cu nestăvilită curiozitate, apoi cu îndrăzneală şi pasiune, în tainele din adâncuri, echipat cu casca cu jugulară în y, flacăra acetilenică şi lumina electrică, frontală, subcombinezonul din fibră "polar" luat direct pe corp, fără alte haine de piele, ciorapi din neopren ori hamul speologic sau carabiniera de dimensiuni reduse pentru agăţarea lămpii de carbid. Străbătuse, astfel, numeroase peşteri în care nimeni cunoscut nu intrase vreodata; doar bătrânii povesteau, seara, la foc, legende…
Cea care-l atrăsese în mod deosebit, dintotdeauna, era despre o cheie fermecată, ascunsă într-o peşteră, de însuşi duhul munţilor; deşi nimeni n-o văzuse, se ştia sigur că era o cheie mare şi grea, de culoarea sienei arse, cu micuţe încrustaţii în formă de coarne de cerb; şi că era cheia de la o comoară, se mai ştia… dar unde era comoara, şi despre ce comoară era vorba? De câte ori punea aceste întrebări, bătrânii îi răspundeau cu un zâmbet abia schiţat: asta, doar cine găseşte cheia, va şti… Cât îşi dorise, în copilărie, să găsească cheia fermecată! Şi cât o căutase, împreună cu prietenii lui, plecaţi şi ei, acum, prin lume.
După ce poveştile copilăriei se pierduseră prin ani mulţi de studii, întâi în ţară, apoi în Anglia, studiind tehnica speologiei alpine, organizare ture speologice şi echipare peşteri, nivel superior, Christian Abel, devenit, în timp, un reputat speolog, cu numeroase studii şi tratate publicate despre speologie fizică şi biospeologie, iată-l întors pe meleagurile natale, chemat parcă de un glas pierdut prin timp, al inocenţei şi dorului de casă.
Urcase pe vechea potecă şi cu nerăbdare, dar şi cu mirare: aici parcă nimic nu se clintise din loc, totul părea ca în urmă cu treizeci de ani; stânca semeaţă, de sub care răzbătea un fir de apă rece, printre pietrele calcaroase; poteca şerpuită prin pădurea stufoasă, câteva raze de lumină împletite prin frunzisul verde, cimbrişorul şi rhododendronul violet, potbalul auriu şi firava genţiană, ori parfumata levănţică.
Ajuns lângă peretele muntelui, căută prin tufa de jnepeni intrarea în grotă; era o mică scobitură în piatră, prin care n-ai fi crezut că se poate pătrunde înăuntru, dar el ştia… Se aplecă zâmbind, amintindu-şi de câte ori, în copilărie, pătrunsese în inima muntelui prin această portiţă ascunsă de privirile turiştilor care nu aveau de unde să cunoască locul. Doar intrarea era strâmtă, apoi grota se lărgea într-o galerie lunguiaţă, pe care de atâtea ori o străbătuse, că ajunsese să-i cunoască fiecare colţ ori adâncitură.
La fel porni şi acum, în vechea aventură a copilăriei pe care n-o putuse uita nicicând. Cu lanterna ţinută în mâna stângă, lumina fiecare petec de stâncă, în timp ce cu mâna dreaptă mângâia peretele întunecos, recunoscând fiecare piatră: aici, o felie de andezit, apoi granitul zgrunţuros, calcarul gălbui, dincolo, brecia, dolomitul, ori calcarul recifal. Toate erau ca în copilărie, le regăsea bucuros, pierdut în amintiri. Deodată, din această visare îl trezi o lumină venită brusc, dintr-un perete îndepărtat, pe un coridor de care, parcă, nu-şi mai amintea… O lumină în inima muntelui, într-o grotă în care aproape crescuse, de atâtea ori intrase în ea, copil fiind; nu, nu era posibil! Christian Abel era acum un om de ştiinţă matur, nu mai credea de mult în miracole. Poveştile copilăriei erau frumoase şi încă şi le amintea cu nostalgie, dar acum ştia că erau doar frumoase basme ale muntenilor sfătoşi ce depănau seara, la foc, aiureli, să le mai treacă timpul…
Raza de lumină îl sfida cu sclipirea ei din adâncuri, răbdătoare şi neclintită de verdictul omului de ştiinţă. Simţi broboane de sudoare ce-l străbăteau în aerul îngheţat al peşterii. Hotărî să meargă spre lumină; picioarele nu-l ascultau, înglodate, parcă, în stâncă. Se desprinse cu greu şi păşi încet, cu teamă, ca pe-o lespede vrăjită. Pas cu pas, se apropie de oaza sclipitoare; era ca o lume ce se deschidea în mod miraculos, spre un alt tărâm…Încercă, apropiindu-se, să pătrundă întâi cu privirea, în această lume pe care, într-o lucire de gând, o văzu ca pe o gaură în timp, prin care pătrundeai în alt univers paralel. Totul era luminat ca prin ceaţă, nimic nu putea distinge în această fantă plină de semnificaţii... Ajuns aproape, întinse mâna, spre a intra cu totul în lumea miraculoasă a luminii pure.
Mâna se izbi de stâncă. Era o stâncă din piatră de mică, pe care, o rază pornită din lanterna lui şi lovită de peretele opus, se răsfrângea, amplificând lumina, aşa cum face de obicei orice pietricică de mică pierdută prin colbul drumului, în care o rază de lumină sclipeste ca aurul. Râse înciudat, de el însuşi… Doamne, ce naivitate! După atâtea studii ştiinţifice pe care le scrisese şi atâtea premii obţinute, cum putuse fi atât de naiv? Exact ca-n copilărie! Colindase lumea, pentru ca întors aici, în bătrânii Bucegi, să descopere deodată Maşina Timpului şi Triunghiul Bermudelor, la un loc, la el acasă… Gândi amuzat că, întors din călătorie, va avea ce le povesti imaginarilor săi nepoţi, în serile de singurătate, din faţa şemineului. Porni înapoi, amuzat de toată această întâmplare hazlie, glumind în gând pe seama lui şi a amintirilor de demult, care nu voiau să-l părăsească.
Mergea greu, printre cioburi de stâncă ascuţite şi alunecoase. Apoi, într-o clipă de neatenţie, piciorul călcă alături şi simţi cum se prăvale… Încercă, disperat, să se agaţe de pietre, dar acestea îi alunecau printre palmele crispate; picioarele căutau în zadar un punct de sprijin, totul se mişca, se zguduia într-un vuiet înfiorător; lanterna zburase o dată cu bucăţi calcaroase ce alunecau de-a valma, prinzându-l într-un vârtej cumplit. Gândi scurt şi deodată, parcă, împăcat, că acesta e sfârşitul; ştiuse dintotdeauna că aici, în acelaşi loc în care viaţa lui începuse, avea să se termine la fel de brusc, într-o zi; şi aceată zi venise.
Într-o fracţiune de secundă rememoră primii ani cu uimirile lor şi bucuriile de neegalat; revăzu chipul blând al mamei şi aspreţea din privirea de un albastru tăios a tatei, pe prietenii lui, Florian şi Achim, cu genunchii veşnic juliţi şi privirile curioase ca de pisic, apoi o văzu pe ea, domnişoara ce venise în vacanţă la domnu’ învăţător, bunicul dumneaei, şi pe care o visase ani în şir, sperând într-o revedere ce nu avea să se întâmple vreodată…
Se văzu, apoi, pe sine, în laboratorul cu zeci de neoane sub care, minţile luminate ale colegilor săi rezolvau formule savante, apoi... Apoi îşi dădu seama, dintr-o dată, că “prăvălirea” lui se terminase demult şi stătea pe pământ stabil, umed şi rece. Nu alunecase decât un metru şi jumătate, într-o adâncitură săpată în stâncă, de trecerea vremii. Nu avea nici o julitură şi, pipăind cu mâna alături, găsi lanterna rezistentă la şocuri. Ce sperietură! Nu-i venea să creadă… Cum să-şi găsească sfârşitul aici, într-o scobitură de câţiva metri pe care o cunoştea palmă cu palmă? Bătrâneţea, îţi zise el; de când nu mai umblase prin peşteri, începuse să uite. Devenit deodată, parcă, mai înţelept, regăsi drumul spre ieşire. Acum păşea cu multă atenţie, încet, cu grijă.
Întâi i se păru că visează. Apoi, din ce în ce mai clar, ştiu că se auzeau şoapte; da, aici, în grota unde era singur, se auzeau, venite de nicăieri, şoapte de neînţeles. Se opri, tot mai uimit. Se aplecă şi lipi urechea de pământ, încercând să afle de unde veneau; o luă spre stânga, cu sfială. Din loc în loc se mai oprea şi asculta pietrele, cu urechea lipită, aşa cum făcea, adesea, în copilărie. Găsi un coridor strâmt, prin care pătrunse aplecat, bâjbâind; şoaptele se auzeau acum tot mai clar, şi tot mai aproape. Cine sunteţi? Întrebă abia şoptit, la rândul său. Ecoul îi răspunse cu mii de glasuri venite din toate părţile. Îngheţă de frică. Apoi, printre pietre, îl văzu: şipotind agale, vechiul pârâiaş de care uitase… Îşi aminti cum îl ascultase de atâtea ori, în copilărie; şi atunci i se părea că izvorul ascuns în grotă îi şopteşte lucruri doar de ei doi ştiute. Zâmbi, regăsindu-şi o seninătate de mult uitată şi abia acum porni, hotărât, spre ieşire. Văzuse, regăsise, îşi amintise! Parcă toată copilăria lui se păstrase neatinsă de trecerea timpului în această grotă micuţă din bătrânii munţi…
Atunci îl văzu. Exact în faţa ieşirii, stătea el; întruchipat, parcă, din veşnicia stâncii, ca un bătrân înţelept cu barba albă şi privirea pătrunzătoare, cu zâmbetul senin: Duhul Munţilor. Christian Abel nu-şi putu reţine un zâmbet ironic în colţul gurii… Asta le întrecea pe toate. Era obosit; efortul, întâi al urcuşului pe potecile întortocheate ale muntelui, apoi pe stâncile alunecoase, şi apoi, toate aceste emoţii resimţite în grota copilăriei, iată, îşi spuneau cuvântul. Nici nu clipi. Se îndreptă în acelaşi ritm, calm, spre "zeitatea" împietrită. Îl privea uşor amuzat, aşa cum ai privi un tablou, ori ai citi o legendă.
Tocmai se pregătea să-i dea bineţe şi să-l întrebe de sănătate, după obiceiul locului, când acesta îl opri cu un gest scurt, ridicând mâna stângă cu palma îndreptată spre el. Apoi văzu, în mâna dreaptă, o cheie, pe care “duhul” i-o întinse, tăcut. Christian Abel luă cheia, făcu o scurtă plecăciune, şi ieşi zâmbind la fel de amuzat. Lumina orbitoare de afară îl făcu să închidă ochii preţ de câteva secunde. Razele de soare coborau pe piscuri domol, printre umbrele înserării. Câteva stele se agăţaseră deja prin crengi. Se aşeză pe o piatră şi privi, abia acum, cu interes, cheia: era mare şi grea, dintr-o alamă de culoarea sienei arse, cu micuţe încrustaţii în formă de coarne de cerb.
Pe o potecă iţită de după Colţii Morarului, apăru o turmă de oi. Ciobanul, un bătrân cu pantaloni din aba, strânşi pe picior şi băgaţi în încălţări înalte cu carâmb şi nojiţe legate în cruce, peste care purta o şubă din blană de oaie neargăsită, se opri, sprijinit în baston.
- Bună seara, îi spuse Abel. Am intrat în grotă şi iată, am găsit această cheie… Mă gândesc că o fi pierdut-o cineva, adăugă el, încurcat… Ştiţi a cui ar putea fi? Ori, poate, vreun turist, mai zise, uitând că nici un străin n-ar fi gasit niciodată intrarea de după jnepeniş. Rostea vorbele la întâmplare, privind încurcat în jos, pe lângă cheia ce-i părea din ce în ce mai grea…
Când, în sfârşit, ridică privirea, păstorul se pierdea pe după piscul îndepărtat al muntelui scăldat în lumina lunii, ce-şi rezemase coatele, ca-n fiecare seară, pe uluca stânii.
Sursa:muntii-bucegi.ro
Stătea de ceva timp rezemat de peretele stâncos în care câteva raze de peste deal băteau cald, într-un amurg târziu. Christian Abel se întorsese aici, pe colinele copilăriei, acum, la bătrâneţe, chemat, parcă, de un glas ce străbătea din timpuri aproape uitate, dar care se făcea auzit din ce în ce mai mult, în special în serile liniştite când, în faţa şemineului stil baroc, la lumina sfeşnicului vechi din gresie şi înconjurat de nişte nepoţi imaginari, şi care uneori luau chipul vechilor prieteni din copilărie, rămaşi, după atâta timp, la aceeaşi vârstă la care erau când s-au văzut ultima oară, le povestea, în gând, despre frumuseţea bătrânilor munţi cu piscuri ce urcau printre stele şi văi adânci şi prăpăstioase, în care pădurile de brad cu mirosul mereu proaspăt de răşină, pe care nu l-a putut uita niciodată, erau străbătute de izvoare mai întâi pitite printre tufe, pentru ca apoi, după ce se învolburau printre pietrele albe de lumină, să se prăvale în cascade înspumate; le povestea de ursul brun, bătrânul prieten pe care de atâtea ori îl întâlnise pe potecile părăsite, ce duceau la tufărişul de mure; de grotele în care se piteau, jucându-se de-a v-aţi ascunselea, ei, copiii munţilor, cum li s-a spus ades.
Aici, pe Platoul Bucegilor, descoperise pasiunea pentru explorare şi, înscris, mai târziu, în cercul de speologie Focul Viu, cerc de turism specializat înfiinţat in anul 1969 din iniţiativa unor iubitori de munte, studenţi ai Facultăţii de Geologie-Geografie din Bucureşti, învăţase să pătrundă, întâi cu sfială dar cu nestăvilită curiozitate, apoi cu îndrăzneală şi pasiune, în tainele din adâncuri, echipat cu casca cu jugulară în y, flacăra acetilenică şi lumina electrică, frontală, subcombinezonul din fibră "polar" luat direct pe corp, fără alte haine de piele, ciorapi din neopren ori hamul speologic sau carabiniera de dimensiuni reduse pentru agăţarea lămpii de carbid. Străbătuse, astfel, numeroase peşteri în care nimeni cunoscut nu intrase vreodata; doar bătrânii povesteau, seara, la foc, legende…
Cea care-l atrăsese în mod deosebit, dintotdeauna, era despre o cheie fermecată, ascunsă într-o peşteră, de însuşi duhul munţilor; deşi nimeni n-o văzuse, se ştia sigur că era o cheie mare şi grea, de culoarea sienei arse, cu micuţe încrustaţii în formă de coarne de cerb; şi că era cheia de la o comoară, se mai ştia… dar unde era comoara, şi despre ce comoară era vorba? De câte ori punea aceste întrebări, bătrânii îi răspundeau cu un zâmbet abia schiţat: asta, doar cine găseşte cheia, va şti… Cât îşi dorise, în copilărie, să găsească cheia fermecată! Şi cât o căutase, împreună cu prietenii lui, plecaţi şi ei, acum, prin lume.
După ce poveştile copilăriei se pierduseră prin ani mulţi de studii, întâi în ţară, apoi în Anglia, studiind tehnica speologiei alpine, organizare ture speologice şi echipare peşteri, nivel superior, Christian Abel, devenit, în timp, un reputat speolog, cu numeroase studii şi tratate publicate despre speologie fizică şi biospeologie, iată-l întors pe meleagurile natale, chemat parcă de un glas pierdut prin timp, al inocenţei şi dorului de casă.
Urcase pe vechea potecă şi cu nerăbdare, dar şi cu mirare: aici parcă nimic nu se clintise din loc, totul părea ca în urmă cu treizeci de ani; stânca semeaţă, de sub care răzbătea un fir de apă rece, printre pietrele calcaroase; poteca şerpuită prin pădurea stufoasă, câteva raze de lumină împletite prin frunzisul verde, cimbrişorul şi rhododendronul violet, potbalul auriu şi firava genţiană, ori parfumata levănţică.
Ajuns lângă peretele muntelui, căută prin tufa de jnepeni intrarea în grotă; era o mică scobitură în piatră, prin care n-ai fi crezut că se poate pătrunde înăuntru, dar el ştia… Se aplecă zâmbind, amintindu-şi de câte ori, în copilărie, pătrunsese în inima muntelui prin această portiţă ascunsă de privirile turiştilor care nu aveau de unde să cunoască locul. Doar intrarea era strâmtă, apoi grota se lărgea într-o galerie lunguiaţă, pe care de atâtea ori o străbătuse, că ajunsese să-i cunoască fiecare colţ ori adâncitură.
La fel porni şi acum, în vechea aventură a copilăriei pe care n-o putuse uita nicicând. Cu lanterna ţinută în mâna stângă, lumina fiecare petec de stâncă, în timp ce cu mâna dreaptă mângâia peretele întunecos, recunoscând fiecare piatră: aici, o felie de andezit, apoi granitul zgrunţuros, calcarul gălbui, dincolo, brecia, dolomitul, ori calcarul recifal. Toate erau ca în copilărie, le regăsea bucuros, pierdut în amintiri. Deodată, din această visare îl trezi o lumină venită brusc, dintr-un perete îndepărtat, pe un coridor de care, parcă, nu-şi mai amintea… O lumină în inima muntelui, într-o grotă în care aproape crescuse, de atâtea ori intrase în ea, copil fiind; nu, nu era posibil! Christian Abel era acum un om de ştiinţă matur, nu mai credea de mult în miracole. Poveştile copilăriei erau frumoase şi încă şi le amintea cu nostalgie, dar acum ştia că erau doar frumoase basme ale muntenilor sfătoşi ce depănau seara, la foc, aiureli, să le mai treacă timpul…
Raza de lumină îl sfida cu sclipirea ei din adâncuri, răbdătoare şi neclintită de verdictul omului de ştiinţă. Simţi broboane de sudoare ce-l străbăteau în aerul îngheţat al peşterii. Hotărî să meargă spre lumină; picioarele nu-l ascultau, înglodate, parcă, în stâncă. Se desprinse cu greu şi păşi încet, cu teamă, ca pe-o lespede vrăjită. Pas cu pas, se apropie de oaza sclipitoare; era ca o lume ce se deschidea în mod miraculos, spre un alt tărâm…Încercă, apropiindu-se, să pătrundă întâi cu privirea, în această lume pe care, într-o lucire de gând, o văzu ca pe o gaură în timp, prin care pătrundeai în alt univers paralel. Totul era luminat ca prin ceaţă, nimic nu putea distinge în această fantă plină de semnificaţii... Ajuns aproape, întinse mâna, spre a intra cu totul în lumea miraculoasă a luminii pure.
Mâna se izbi de stâncă. Era o stâncă din piatră de mică, pe care, o rază pornită din lanterna lui şi lovită de peretele opus, se răsfrângea, amplificând lumina, aşa cum face de obicei orice pietricică de mică pierdută prin colbul drumului, în care o rază de lumină sclipeste ca aurul. Râse înciudat, de el însuşi… Doamne, ce naivitate! După atâtea studii ştiinţifice pe care le scrisese şi atâtea premii obţinute, cum putuse fi atât de naiv? Exact ca-n copilărie! Colindase lumea, pentru ca întors aici, în bătrânii Bucegi, să descopere deodată Maşina Timpului şi Triunghiul Bermudelor, la un loc, la el acasă… Gândi amuzat că, întors din călătorie, va avea ce le povesti imaginarilor săi nepoţi, în serile de singurătate, din faţa şemineului. Porni înapoi, amuzat de toată această întâmplare hazlie, glumind în gând pe seama lui şi a amintirilor de demult, care nu voiau să-l părăsească.
Mergea greu, printre cioburi de stâncă ascuţite şi alunecoase. Apoi, într-o clipă de neatenţie, piciorul călcă alături şi simţi cum se prăvale… Încercă, disperat, să se agaţe de pietre, dar acestea îi alunecau printre palmele crispate; picioarele căutau în zadar un punct de sprijin, totul se mişca, se zguduia într-un vuiet înfiorător; lanterna zburase o dată cu bucăţi calcaroase ce alunecau de-a valma, prinzându-l într-un vârtej cumplit. Gândi scurt şi deodată, parcă, împăcat, că acesta e sfârşitul; ştiuse dintotdeauna că aici, în acelaşi loc în care viaţa lui începuse, avea să se termine la fel de brusc, într-o zi; şi aceată zi venise.
Într-o fracţiune de secundă rememoră primii ani cu uimirile lor şi bucuriile de neegalat; revăzu chipul blând al mamei şi aspreţea din privirea de un albastru tăios a tatei, pe prietenii lui, Florian şi Achim, cu genunchii veşnic juliţi şi privirile curioase ca de pisic, apoi o văzu pe ea, domnişoara ce venise în vacanţă la domnu’ învăţător, bunicul dumneaei, şi pe care o visase ani în şir, sperând într-o revedere ce nu avea să se întâmple vreodată…
Se văzu, apoi, pe sine, în laboratorul cu zeci de neoane sub care, minţile luminate ale colegilor săi rezolvau formule savante, apoi... Apoi îşi dădu seama, dintr-o dată, că “prăvălirea” lui se terminase demult şi stătea pe pământ stabil, umed şi rece. Nu alunecase decât un metru şi jumătate, într-o adâncitură săpată în stâncă, de trecerea vremii. Nu avea nici o julitură şi, pipăind cu mâna alături, găsi lanterna rezistentă la şocuri. Ce sperietură! Nu-i venea să creadă… Cum să-şi găsească sfârşitul aici, într-o scobitură de câţiva metri pe care o cunoştea palmă cu palmă? Bătrâneţea, îţi zise el; de când nu mai umblase prin peşteri, începuse să uite. Devenit deodată, parcă, mai înţelept, regăsi drumul spre ieşire. Acum păşea cu multă atenţie, încet, cu grijă.
Întâi i se păru că visează. Apoi, din ce în ce mai clar, ştiu că se auzeau şoapte; da, aici, în grota unde era singur, se auzeau, venite de nicăieri, şoapte de neînţeles. Se opri, tot mai uimit. Se aplecă şi lipi urechea de pământ, încercând să afle de unde veneau; o luă spre stânga, cu sfială. Din loc în loc se mai oprea şi asculta pietrele, cu urechea lipită, aşa cum făcea, adesea, în copilărie. Găsi un coridor strâmt, prin care pătrunse aplecat, bâjbâind; şoaptele se auzeau acum tot mai clar, şi tot mai aproape. Cine sunteţi? Întrebă abia şoptit, la rândul său. Ecoul îi răspunse cu mii de glasuri venite din toate părţile. Îngheţă de frică. Apoi, printre pietre, îl văzu: şipotind agale, vechiul pârâiaş de care uitase… Îşi aminti cum îl ascultase de atâtea ori, în copilărie; şi atunci i se părea că izvorul ascuns în grotă îi şopteşte lucruri doar de ei doi ştiute. Zâmbi, regăsindu-şi o seninătate de mult uitată şi abia acum porni, hotărât, spre ieşire. Văzuse, regăsise, îşi amintise! Parcă toată copilăria lui se păstrase neatinsă de trecerea timpului în această grotă micuţă din bătrânii munţi…
Atunci îl văzu. Exact în faţa ieşirii, stătea el; întruchipat, parcă, din veşnicia stâncii, ca un bătrân înţelept cu barba albă şi privirea pătrunzătoare, cu zâmbetul senin: Duhul Munţilor. Christian Abel nu-şi putu reţine un zâmbet ironic în colţul gurii… Asta le întrecea pe toate. Era obosit; efortul, întâi al urcuşului pe potecile întortocheate ale muntelui, apoi pe stâncile alunecoase, şi apoi, toate aceste emoţii resimţite în grota copilăriei, iată, îşi spuneau cuvântul. Nici nu clipi. Se îndreptă în acelaşi ritm, calm, spre "zeitatea" împietrită. Îl privea uşor amuzat, aşa cum ai privi un tablou, ori ai citi o legendă.
Tocmai se pregătea să-i dea bineţe şi să-l întrebe de sănătate, după obiceiul locului, când acesta îl opri cu un gest scurt, ridicând mâna stângă cu palma îndreptată spre el. Apoi văzu, în mâna dreaptă, o cheie, pe care “duhul” i-o întinse, tăcut. Christian Abel luă cheia, făcu o scurtă plecăciune, şi ieşi zâmbind la fel de amuzat. Lumina orbitoare de afară îl făcu să închidă ochii preţ de câteva secunde. Razele de soare coborau pe piscuri domol, printre umbrele înserării. Câteva stele se agăţaseră deja prin crengi. Se aşeză pe o piatră şi privi, abia acum, cu interes, cheia: era mare şi grea, dintr-o alamă de culoarea sienei arse, cu micuţe încrustaţii în formă de coarne de cerb.
Pe o potecă iţită de după Colţii Morarului, apăru o turmă de oi. Ciobanul, un bătrân cu pantaloni din aba, strânşi pe picior şi băgaţi în încălţări înalte cu carâmb şi nojiţe legate în cruce, peste care purta o şubă din blană de oaie neargăsită, se opri, sprijinit în baston.
- Bună seara, îi spuse Abel. Am intrat în grotă şi iată, am găsit această cheie… Mă gândesc că o fi pierdut-o cineva, adăugă el, încurcat… Ştiţi a cui ar putea fi? Ori, poate, vreun turist, mai zise, uitând că nici un străin n-ar fi gasit niciodată intrarea de după jnepeniş. Rostea vorbele la întâmplare, privind încurcat în jos, pe lângă cheia ce-i părea din ce în ce mai grea…
Când, în sfârşit, ridică privirea, păstorul se pierdea pe după piscul îndepărtat al muntelui scăldat în lumina lunii, ce-şi rezemase coatele, ca-n fiecare seară, pe uluca stânii.
Sursa:muntii-bucegi.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu