Fecioara din Mexic-Descoperirile stintifice

Fecioara din Mexic - Descoperirile stiintifice

ŢESĂTURA

Haina (Mantaua) lui Juan Diego este numită oarecum diferit, în funcţie de texte tilma sau ayate. În ambele cazuri, este vorba de un fel de capă înnodată pe umărul drept. Singura distincţie: tilma este în general din bumbac, pe când ayate este din agavă.
 Haina lui Juan Diego este de fapt alcătuită din două bucăţi de ţesătură unite printr-o cusătură verticală pe la mijloc. Aţa acestei cusături este de aceeaşi origine ca şi ţesătura. Forma generală este rectangulară; lungimea variază între 166 şi 168 cm, iar lăţimea este între 103 şi 105 cm. Lungimea trebuia de altfel să fie mult mai mare dar partea de sus a bucăţii de pânză a fost tăiată cam în anul 1770 pentru a o adapta cadrului actual.
Starea ei de conservare este prin ea însăşi un fenomen uluitor, datorită a trei motive principale: condiţiile climatice puţin favorabile ale regiunii în care se găsea, lipsa totală de protecţie şi fragilitatea obişnuită a acestui tip de ţesătură.
ABSENŢA TOTALĂ A VREUNEI PROTECŢII
 Acest "ayate" nu a fost întotdeauna protejat de o sticlă, ca în zilele noastre. În primii 116 ani, a rămas expusă direct credincioşilor. În 1647, cineva a trimis din Spania primul geam din două bucăţi. Un secol mai târziu, în 1766, ducele de Albuquerque a trimis un nou geam, de data aceasta dintr-o singură bucată. Dacă păstrarea acestei pânze rudimentare era deja inexplicabilă în 1666, cu atât mai mult este ea astăzi, după atâtea secole, deoarece intemperiilor naturale ar trebui să se adauge fervoarea credincioşilor care veneau să atingă icoana, să o mângâie, să o sărute, să o atingă cu hainele spre a le impregna cu virtuţile acesteia, agăţând de ea diferite obiecte sau fotografii etc. Aceasta nu este o simplă supoziţie. Avem mărturia pictorului Miguel Cabrera care a văzut într-o zi, de aproape, cum era tratată imaginea miraculoasă atât de venerată: "Chiar şi aţa fragilă a rezistat asalturilor la care a fost supusă întreaga ţesătură din pricina nenumăratelor picturi şi altor bijuterii de pietate care au atins-o, deoarece au atins icoana Sfântă cu ocazia deschiderii geamului; şi cu toate că acest lucru nu se face în fiecare zi, nu este puţin lucru că aceasta trebuie să se fi făcut de multe ori (adesea) în mai mult de două sute de ani. O singură dată, în 1753, pe când eram şi eu prezent, deschizându-se vitrina pe lângă numeroase rozarii şi alte bijuterii devoţionale au trecut pe sub ochii mei, cinci sute de icoane care au atins ţesătura; apoi diferite personalităţi ecleziastice înalte au realizat mai mult de două ore acest exerciţiu pios; ceea ce mi-a confirmat ideea ce o aveam deja că acest material şi icoana lui celestă păreau a fi în afara legilor obişnuite ale naturii ."
Pentru a ne face să simţim mai bine caracterul extraordinar al tilmei lui Juan Diego, Ernesto Sodi Pallares, specialist în metale şi profesor la Universitatea Naţională Autonomă din Mexico, face un rezumat al regulilor de expoziţie respectate în muzeele moderne: "60% umiditate, temperatură constantă, ventilaţie, examinări spre a preveni formarea de microorganisme, verificarea absenţei compuşilor de sulf, lumină cernită, analize cu raze X, fotografieri cu lumină ultravioletă şi cu infraroşii, etc. Este inutil să vă spun că icoana miraculoasă nu a beneficiat niciodată de atât de multe precauţii şi totuşi starea ei este perfectă, ca şi cum materialul (pânza) tocmai era ţesut."
FRAGILITATEA OBIŞNUITĂ A ACESTUI FEL DE MATERIAL
Multă vreme, au existat multe incertitudini asupra naturii exacte a materialului din care era făcută mantaua lui Juan Diego. S-a crezut o clipă că pânza era făcută din fibre de palmier sălbatic, posibilitate cu totul îndepărtată azi de rezultatul analizelor tehnice realizate la Institutul de Biologie al Universităţii din Mexico, de către directorul şi fondatorul acestuia, Isaac Ochoterena, care a afirmat că era fără îndoială vorba despre fibre de agavă.
 Cercetările recente ale lui Sodi Pallares, specialist în metale şi profesor la Universitatea Naţională Autonomă din Mexico şi Roberto Palacios Bermudez, avocat în Forumul Mexican al Şcolii Libere de Drept au arătat că : "Tilma era refractară la praf, la insecte şi la intensa umiditate a acestor regiuni din Mexic. " Părea imposibil de fapt ca o haină din fibre de agavă să se poată păstra astfel timp de 450 de ani, pe când durata normală a unui astfel de material este de maximum 20 de ani.
UN ACCIDENT CU ACID NITRIC.
Un accident ar fi putut să aducă prejudicii pânzei. În 1791, curăţând cadrul din argint al icoanei miraculoase cu apă tare, puţin din acest lichid a curs accidental chiar pe pânză, mai exact în unghiul superior drept, privind icoana din faţă. Soluţia folosită în acea perioadă conţinea 50% acid nitric concentrat. Conform specialiştilor, un astfel de lichid pe o pânză vegetală atât de fragilă ar fi degradat-o considerabil, ar fi rupt ţesătura. Însă nu s-a petrecut nimic. A apărut doar o pată gălbuie, şi, în mod total inexplicabil, a dispărut acum lent, de-a lungul anilor.
UN ATENTAT PENTRU DISTRUGEREA MANTALEI
 Un alt incident a făcut multă vâlvă, cu sau fără joc de cuvinte. În dimineaţa zilei de 14 noiembrie 1921 la ora 10.30 a avut loc un atentat în biserica din Guadalupe. Un muncitor cu numele Luciano Pérez a depus un buchet de flori în faţa altarului deasupra căruia era depusă icoana miraculoasă. A ieşit după acea în linişte din bazilică, dar câteva minute mai târziu , o explozie puternică a zdruncinat întregul edificiu. În buchet se găsea o bombă. Pagubele au fost enorme. Treptele de marmură ale altarului s-au spart în bucăţi, sfeşnicele, vazele de flori, geamurile bisericii, chiar şi cele ale caselor învecinate s-au spart. Un crucifix greu din alamă a fost complet torsionat de explozie..
 Dar sticla icoanei din Guadalupe nu s-a mişcat!
ICOANA, NICI UN APRET
Mărimea icoanei este puţin mai mică decât cea a pânzei: 143*55cm. Ceea ce este extraordinar este faptul că icoana este imprimată direct pe fibrele plantei, fără nici un apret (pregătire prealabilă), fără nici un fond de cretă sau clei, ceea ce în mod normal este total imposibil. Încercaţi doar să pictaţi pe un praz sau pe o frunză de anghinare! Pictura nu va ţine. Chiar şi pe o pânză mult mai fină se pune întotdeauna un grund (apret), aceasta doar pentru a evita ca pânza să absoarbă vopseaua sau ca firele să nu iasă pe suprafaţa stratului pictural. Lipsa totală de apret este deci ceva inexplicabil dacă ar fi fost vorba de o pictură.
NICI O PICTURA
 Cercetătorul american Jody Brant Smith afirmă: "Nu există nici un indiciu că ar fi vreo fisură. Totuşi, picturi care nu au nici măcar jumătatea vârstei celei de la Guadalupe au pe întreaga suprafaţă o reţea de fine fisuri provocate de uscarea picturii. Toată umiditatea lăsată pe pictură sau tot ceea ce s-ar fi putut folosi pentru colorarea Icoanei s-ar fi evaporat cu siguranţă în decursul celor 450 de ani de existenţă ai acesteia."
 O altă constatare de o importanţă capitală a fost făcută de către acelaşi cercetător: nu există nici o schiţă aflată dedesubtul icoanei: Să mai adăugăm faptul că, aşa cum au afirmat toţi cercetătorii care au examinat de aproape icoana miraculoasă, nu se poate distinge, nici chiar la microscop, vreo urmă de pensulă. Pe când, oricare ar fi procedeul de pictură folosit, aplicarea culorii se face întotdeauna lăsând urme. Suprafaţa colorată a icoanei de la Guadalupe este netedă ca şi o fotografie. Ţesătura de agavă a funcţionat practic ca o veritabilă peliculă fotografică.
PIGMENŢI NECUNOSCUŢI
 Icoana de la Guadalupe nu este deloc ca şi cea a lui Cristos de pe giulgiul din Torino. Nu este vorba de o amprentă în negativ, ci de o imagine pozitivă şi colorată. În 1936, rectorul bazilicii din Guadalupe, Felipe Cortés Mora, a oferit episcopului oraşului Satillo câteva fire din icoana miraculoasă. Acest episcop, Francisco de Jesus Maria Echavarria a avut într-o bună zi, minunata idee de a scoate din raclă, două din acele fire pentru a le duce lui Ernesto Sodi Pallarés. Acesta era prieten cu Richard Kuhn, care a primit premiul Nobel pentru chimie în 1938. După cum susţine J.J.Benitez, graţie înlănţuirii unei întregi serii de circumstanţe, această extraordinară descoperire a putut să fie făcută: "pe aceste două fibre, unul de culoare roşie, iar celălalt galben, nu există nici un colorant vegetal, animal sau mineral." Dar când eliminăm de pe drăguţa noastră planetă tot ceea ce corespunde acestor trei ordine, nu mai rămâne mare lucru!
Altfel spus, aceşti pigmenţi sunt de origine necunoscută.Ei nu aparţin lumii noastre.
FORMAREA ICOANEI
 În urma unor examinării cu instrumente foarte sofisticate a pânzei, se pare că avem în ochii Fecioarei din Guadalupe reflexiile corespunzătoare tuturor celor ce se aflau în momentul respectiv împreună cu episcopul când l-a primit pe Juan Diego. Curiozitatea i-a condus să pătrundă în încăperea în care episcopul îşi primea vizitatorii. Dar lucrul cel mai deosebit este că avem de asemenea reflexia lui Juan Diego însuşi, chiar în momentul în care îşi desfăşura mantaua. De unde şi ipoteza formulate de Aste Tönsmann:
"Este imposibil de explicat prin procedee naturale prezenţa portretelor minuscule. Prin urmare, acceptând imprimarea icoanei Fecioarei din Guadalupe ca act supranatural, îndrăznesc să susţin că în momentul în care Juan Diego a fost primit, Fecioara Maria era prezentă, invizibilă ochilor celor ce erau acolo, ea văzând întreaga scenă, receptând astfel în ochii ei imaginile reflectate ale asistenţei, ce îl avea deopotrivă pe Juan Diego. Atunci când şi-a desfăşurrat tilma şi au căzut florile, icoana Fecioarei Sfinte s-a imprimat pe ea, aşa cum era în acel moment, adică având în ochi reflexia întregului grup de persoane care participau la acest evenimet istoric. În acest fel, Fecioara Maria a vrut să ne lase un instataneu al imprimării sale mirauloase pe ayate-ul lui Juan Diego. Comportament ce coincide cu ceea ce am sugerat azi pentru a fi acceptat miracolul: să fie prezentată «o fotografie a evenimentului», ceea ce, în definitiv, ne-a oferit ."
BRODERIILE TUNICII
Ceea ce s-a descoperit de puţin timp, este că desenele acestei broderii ale tunicii roz corespundeau simbolurilor folosite de către azteci, combinate adesea misterios pentru a forma felurite enigme. Aceste desene, de altfel ca şi cele din icoanele din Bisericile ortodoxe, nu urmează pliurile stofei în care ar risca să se piardă. Este vorba despre un veritabil mesaj pe care indienii acelei epoci trebuie să-l fi înţeles perfect, fără ca, se pare, spaniolii să-şi fi dat seama de el.
 Aici, se poate spune că bomba a explodat pentru prima oară, de multă vreme, pentru a exploda iar azi. Este o bombă cu repetiţie!
 Un prim semn foarte caracteristic este nodul centurii (brâul). "Acesta formează un triunghi întunecat, cu vârful în sus asemănător cu cele ce pot fi văzute pe diferitele sculpturi mexicane şi în special în Calendarul Aztec. Părţile sale inferioare se termină cu pliuri ce amintesc de piciorul unui vas în stil aztec din perioada aşa-zis «istorică»".
 Semnul cel mai încărcat de sens, în această privinţă, şi cel mai important este cu siguranţă o floare foarte simplă cu patru petale în jurul unui mic cerc central, ca şi un nasture. Acesta este un simbol specific numit "quincunce" ce se identifică simbolul "Nahui Ollin", adică cel cu patru gesturi (mişcări, măsuri). El constituie centrul întregului univers şi are un rol central în cosmologia aztecă. Această floare apare doar o dată pe întreaga tunică şi în mod precis în acel loc, adică pe abdomenul Mariei însărcinate.
 Mai sunt alte opt flori care, la prima vedere, par a fi constituite în acelaşi mod, dar dacă privim mai atent, pot fi remarcate între cele patru petale principale alte petale mult mai mici. Fiecare dintre aceste flori reprezintă simbolul intensificat al planetei pe care o numim în cultura noastră, Venus. Acest simbol este binecunoscut pornind de la numeroase codexuri prehispanice. Prezenţa aici a lui Venus face clar aluzie la ultima formă a lui Quetzalcoatl şarpele cu pene, şi în acelaşi timp misteriosul rege din Tula a cărui legendă îşi aştepta reapariţia. Un alt simbol apare des pe tunica roz, şi trebuie citit, conform uzanţelor codexului aztec, ca o veritabilă enigmă . După aceste prime descoperiri, Părintele Mario Rojas şi-a dat seama că întregul ansamblu al icoanei constituia un fel de codex în stilul indigenilor şi că trebuia să încerce a-l descifra complet.
 Numele colinei Tepeyac se găsea de asemenea bine exprimat prin rebusul de pe tunica Fecioarei, de mai multe ori. Nu există, evident, decât un deal cu acest nume, cel pe care au avut loc aceste apariţii. Părintele Mario Rojas a pornit astfel de la ipoteza că punctul central al întregii Icoane fiind "Nahui Ollin", trebuia să corespundă unicei coline din Tepeyac. Orientându-se astfel după vechiul sistem al codexului din secolul al XVI-lea care plasează Estul în vârful hărţii şi Vestul în jos, Nordul spre stânga şi Sudul la dreapta, a constatat foarte surprins şi încântat că diferitele simboluri de pe tunică păreau să corespundă cu harta Mexico-ului la o scară 1:1.000.000!
 A reperat pe cele două mâneci ale tunicii semnul ce corespunde cuvântului "colină" cu ceva alb în partea superioară. Aceste două semne ar indica vulcanii Iztaccihuatl şi Popocatepetl. Deasupra mâinilor Maicii Domnului se găseşte din nou desenul cuvântului colină, tot "cu ceva alb" şi ar fi vorba, de data aceasta despre vulcanul din Malitzin. Acest "ceva alb ar sugera de fiecare dată zăpezile ce încoronează vârful acestor vulcani. La dreapta se găseşte simbolul ce îl indică pe Citlatépetl şi la stânga Cufărul din Perote. Pe partea inferioară, fiecare dintre desenele ce reproduc semnul (simbolul) colinei ar corespunde unuia dintre munţii lanţului ce traversează Mexicul de la est la vest. Partea Sierrei Madre orientale ce se apropie de golful Mexicului s-ar găsi în locul în care este plasat capul Fecioarei, pe când îngerul care o susţine din icoană ar ajunge la Ocenul Pacific.
 Putem de asemenea să decodăm şi alte simboluri din această inepuizabilă icoană. Nodul negru al centurii Fecioarei este deschis sub un unghi de 47 de grade, corespunzând dublului înclinaţiei axului de rotaţie a Pământului şi corespunzând unghiului solstiţial. Marginea stângă a sa reprezintă direcţia în care se va ridica soarele la solstiţiul de iarnă, presupunând că observatorul se află în locul simbolului «Nahui Ollin» al icoanei. Marginea dreaptă desemnează punctul în care va ajunge astrul rege la solstiţiul de vară. Axul central al deschiderii corespunde direcţiei în care acesta va răsări la echinocţii."
Toată această interpretare nu ar fi convingătoare dacă nu s-ar baza pe studiul riguros al limbii nahuatl şi a pictogramelor pe care le regăsim pe numeroase monumente şi în unele codexuri. Ansamblul acestor flori ar fi astfel plin de conotaţii filozofice şi religioase, alcătuind un veritabil buchet de evocări subtile pe care Indienii formaţi în această cultură o pot descifra şi pot medita la ea.
STELELE DE PE MANTA
 Philip Callahan şi Jody Brant Smith au crezut că au văzut aici adăugiri, deoarece stelele de pe manta cât şi razele ce înconjoară icoana dau totuşi semne de oboseală. Dar această ipoteză este azi îndepărtată. Mai mult, se poate admite cu ajutorul lui Faustino Cervantes, că a putut fi redată puţină strălucire unora dintre ele. Dar, cu siguranţă, acestea făceau parte deja din icoana originală, din două motive esenţiale. Primul este că aceste stele, ca şi razele aurii, fac parte din cele mai vechi descrieri ale icoanei, chiar şi numărul lor exact: 46. Acest detaliu se află de asemenea în descrierea ce constituie a treia parte a lui "Huei Tlamahuizoltica", continuarea lui "Nican Mopohua" cât şi într-un alt document numit uneori "Analele catedralei", semnat de către Xavier Noguez.
Al doilea motiv este că dispunerea stelelor nu poate fi nici efectul hazardului, nici opera vreunui pictor, oricare ar fi epoca în care ar fi putut să lucreze. Trebuia să folosească tehnicile de calcul ale astronomiei moderne pentru a-i descifra mesajul.
 Dacă broderiile tunicii sunt o hartă a Mexicului, de ce stelele de pe manta nu ar fi reflexia, proiecţia celor ce se aflau atunci deasupra Mexico-ului şi deasupra capului Fecioarei?" Iată, însă, că cercetările îndelungate s-au terminat şi aici cu constatări absolut fantastice. Este cunoscut că actualele planetarium-uri pot reconstitui harta cerului aşa cum era în orice punct de pe glob şi în orice epocă. Dr. Armando Garcia de Leon, din Departamentul Efemeride al Universităţii Naţionale Autonome din Mexico, a putut să refacă astfel harta cerului ce era deasupra oraşului Mexico în ziua de 12 decembrie 1531. El a notat mai întâi că la ora 6.30 dimineaţa, în momentul în care Juan Diego culegea florile de pe vârful colinei din Tepeyac, cometa Halley era aproape de zenit, deci chiar deasupra capului acestuia. După aceea, a recompus constelaţiile de deasupra oraşului Mexico, tot din 12 decembrie 1531, în jurul orei 10.40, adică din momentul exact al solstiţiului de iarnă a acelui an, ora locală din Mexico, ţinând cont de decalajul dintre calendarele Iulian şi Gregorian. De ce exact la acea oră? În primul rând deoarece, după expunerea din Nican Mopohua, se pare că era aproximativ ora la care Juan Diego şi-a desfăcut mantaua în faţa episcopului Zumarraga, lăsând să cadă pe jos toate florile. Expunerea apariţiilor nu menţionează această coincidenţă cu solstiţiul de iarnă. Ea se întoarce cu totul spre evenimentul în sine şi spre personajele principale, Fecioara, Juan Diego, episcopul, unchiul... Însă este cunoscută întreaga importanţă a acestui eveniment anual pentru civilizaţia aztecă. Cerul era pe atunci observat cu cea mai mare atenţie , uneori chiar cu teamă. Oare soarele avea încă forţa necesară pentru a reapărea şi ilumina lumea (pământul), sau norii vor continua să se întindă, lăsând tenebrele să domine şi să acopere puţin câte puţin pământul? Apariţia icoanei miraculoase, chiar în acel moment, nu este oare, prin ea însăşi, un răspuns extraordinar pentru această angoasă? Această coincidenţă pare să arate că lumina este acum garantată de centrul universului, acel Nahui Ollin ce se va naşte curând.
 De altfel, chiar şi cercetătorii au avut anumite obiecţii. Prima, cea mai clară, este că, poate, ceea ce ei luau drept o coincidenţă extraordinară între dispunerea stelelor pe mantaua Fecioarei şi poziţia constelaţiilor pe cerul oraşului Mexico din acea zi şi acea oră nu era decât o întâmplare. Probabil că s-au prea hazardat în calculele despre corecţiile necesare, creând sau accentuând coincidenţa fără să fi observat. Au făcut ei înşişi noi cercetări sistematice despre tot ceea ce avea legătură cu stele, dacă acestea, uneori, corespundeau dispunerii reale a vreunei constelaţii. Au examinat astfel mai mult de 150 de picturi ale Fecioarei din secolul XVII şi XVIII. Nici măcar o grupare nu corespundea unui singure veritabile constelaţii. Şi-au continuat investigaţiile cu alte obiecte, chiar şi cu hârtii de bomboane. Degeaba. Nimic nu semăna vreodată cu dispunerea reală a unei grupări oarecare de stele pe cer. Ceea ce au descoperit corespunde aşadar unor studii foarte riguroase, iar ceea ce au observat nu poate fi rodul hazardului.
 Ceea ce urmează este şi mai uluitor. Mantaua Fecioarei fiind deschisă, degajând astfel centrul imaginii, dacă toate constelaţiile aflate deasupra Mexico-ului în acea zi s-ar fi reflectat pe Maica Domnului unele dintre ele ar fi apărut pe chipul, mâinile împreunate şi pe tunica roz ale acesteia. Efectul nu ar fi fost unul fericit. Azi, calculatoarele pot să reconstituie configuraţia exactă a cerului, în oricare loc de pe pământ şi în orice epocă. Aşadar, au putut să regăsească constelaţiile care, conform aceluiaşi proces de proiecţie, s-ar fi regăsit în partea centrală a icoanei. Mai mult, aici efectul de "bombă cu efect întârziat" este vădit manifestat. Seria de simboluri astronomice care apărea atunci este absolut uluitoare.
 Dar este adevărat că în acea perioadă în care a avut loc evenimentul nimeni nu şi-ar fi putut da seama de aceasta. Pe capul Maicii Domnului ar fi apărut Aurora Boreală; pe pieptul ei, la nivelul mâinilor împreunate, semnul Fecioarei; pe abdomen, mărit considerabil, datorită sarcinii aproape de termen, semnul Leului, a cărui stea principală se numeşte "Regulus", adică "micul Rege"; la nivelul genunchilor semnul Gemenilor şi, sub picioare şi sub îngerul ce susţine Luna, giganticul Orion. Avem deci două simboluri ce exprimă aceeaşi idee a naşterii stăpânului lumii, în cele două limbaje, occidental şi aztec. Simbolul occidental al constelaţiei Leului a fost descifrat abia 500 de ani mai târziu, graţie calculelor noastre de astronomie, şi simbolul indian, acesta cu siguranţă comprehensibil imediat pentru indieni; dacă "Nahui Ollin" este cu adevărat denumirea simbolului centrului lumii, brodat pe tunica roz, acelaşi cuvânt desemnează, după cum a arătat Dr. Homero Illescas, constelaţia pe care în Occident o numim "Leul". Însă, această floricică având patru petale, acest "Nahui Ollin", centru al lumii şi constelaţia Leului se găsesc exact pe abdomenul Mariei, acolo unde trebuie să se afle, nu doar viitorul rege al lumii, dar şi, mai exact, inima lui. Un obstetrician renumit, Dr. Carlos Fernandez del Castillo, precizează următoarele: "Morfologia generală a abdomenului dă de gândit că este vorba de o sarcină intrauterină cu un singur făt, în poziţie longitudinală, cu prezentaţie cefalică verticală descendentă, aproape fixat; putem să ne gândim că, asemenea majorităţii cazurilor, este vorba de o varietate de poziţionare spre stânga ce prezintă deci umărul drept al copilului de partea peretelui exterior al abdomenului. După cum se ştie, locul cel mai propice pentru ascultarea cordului fetal este exact umărul. "
 În acel loc se află "Nahui Ollin"! Cercetările nu s-au încheiat. Poate mai sunt multe de descoperit. Unii au sugerat că ar trebui să se vadă dacă stelele nu corespund în acelaşi timp cu notele muzicale. Apropierea a fost făcută cu o stelă maya. Alţii insistă pe folosirea specială a numelor în cultura indienilor, dar se evocă de asemenea şi jocul culorilor sau al nuanţelor acestora, alte simboluri posibile care ar fi scăpat.
Fără îndoială, oricum ne aflăm aici în faţa unui miracol absolut fantastic, inedit, unic, fără pereche. Şi de asemenea, o veritabilă provocare pentru toţi raţionaliştii lipsiţi de credinţă.
Sursa:angelinspir.ro