La spovedanie

Se duce unul la preot să se spovedească.
- Ai preacurvit, fiule?
- Am preacurvit, părinte.
- La Geta din deal ai fost?
- Nu, părinte.
- Dar la Leana din pădure?
- Nu, părinte.
Pleacă ăsta şi se întâlneşte cu un prieten.
- Ce faci, bă, ai fost la biserică?
- Da, hai cu mine că am aflat nişte adrese de curve!

Pantofii micului print

Pantofii micului print

Intr-un tinut indepartat traia un imparat bogat si foarte fericit pentru ca avea un copil dragalas, cuminte si ascultator. Dar bucuria imparatului nu tinu mult. Cand baiatul implini patru ani primi de la un batran pantofar prima lui pereche de pantofi. Erau o mandrete de pantofi, demni pentru un print asa ca el. Desi pantofii erau facuti cu multa maiestrie din cea mai buna piele, baiatul nu se putu bucura de ei. In clipa in care ii puse in picioare se simti obosit si-si simti picioarele arzand de parca statea pe carbuni aprinsi. Crezand ca pantofii sunt de vina, regele dadu ordin altui pantofar sa-i faca incaltari printului, dar nici de aceasta data micul print nu putu sa-i tina foarte mult in picioare. Era mereu la fel, de cate ori punea pantofii in picioare, simtea ca acestea ii iau foc. Necajit, regele ceru sa i se faca papuci din cel mai rezistent material, dar nici pe acestia nu putu micul print sa-i tina in picioare prea mult.
 Astfel micul print fu nevoit sa-si inveleasca picioarele in carpe si-n piele de mistret ca sa poata merge. Dar dupa un timp pielea se tocea si printul ajungea sa mearga tot in picioarele goale. Mult timp se chinui printul asa, pana intr-o zi cand, la varsta de 15 ani, tanarul intalni o batrana care ii spuse o poveste.
 Si ii povesti baba ca mai demult, in acel tinut, traia un barbat foarte mandru, caruia ii placea sa se laude cu incaltarile lui cele noi. Nu era saptamana in care barbatul sa nu-si etaleze frumoasele incaltari. Pe cand se plimba prin oras cu pantofii lui cei noi si incrustati cu nestemate, pentru ca toti sa ii observe si sa il laude, barbatul intalni un om sarman care ii ceru un banut. Barbatul se uita la el si vazu ca sarmanul purta o pereche de pantofi rupti in varf, cu talpa prinsa cu carpe si refuza sa-i dea bani, spunandu-i: "Banii nu te vor ajuta cu nimic, daca nu inveti sa-ti pretuiesti pantofii, asa ca mine!”
 La auzul acestor vorbe, sarmanul om nu putu decat sa se intristeze si-i spuse barbatului, mai mult ca o avertizare: "De nu-ti vei schimba viata, cineva din familia ta pe care il vei iubi ca pe ochii din cap, va avea de suferit....Si ca mine va umbla pe strazi, descult, chiar de va fi sa fie vlastar regal!”.
 Barbatul nu lua in seama aceste vorbe si crezu ca cersetorul pe langa faptul ca nu pretuieste pantofii, mai este si nebun.
 Tanarul print, auzind aceasta poveste, o ruga pe batrana sa-i spuna cine este acel barbat care se mandrea atat de tare cu pantofii lui. Atunci batrana ii spuse ca acel barbat a fost chiar bunicul sau, regele, care, tanar fiind, mai inainte de a lua tronul, umbla prin targuri sa se laude cu incaltarile sale. Iar tanarul nostru isi dadu seama ca pentru pacatele bunicului, care intre timp trecuse la Domnul, sufera el acum si picioarele ii iau foc din cauza pantofilor.
 Printul o ruga apoi pe batrana sa-i spuna cum sa scape de blestemul cersetorului. Femeia ii spuse ca doar 100 de pantofi noi l-ar putea salva.
 "Vezi tu, zise baba, daca bunicul tau ar fi dat atunci un banut, n-ar mai fi fost nevoie de atatea incaltari! Cand ai, miluieste-l si pe cel care nu are, chiar daca este imbracat urat sau are haina murdara!”
 Si ii mai spuse baba sa ceara pantofarului 100 de pantofi noi dintre care 99 sa-i dea oamenilor sarmani si dupa ce va fi facut aceasta, abia a o suta pereche sa o incalte el.
 Auzind acestea tanarul ii multumi femeii, ii dadu un banut, fara ca baba sa i-l ceara, si se duse la tatal sau sa-i spuna ce a aflat. Regele marturisi ca auzise de un blestem, dar nu crezuse ca se va implini.
 Fericit ca in sfarsit fiul lui se va putea incalta, regele ordona sa se faca cei 100 de pantofi noi si impreuna cu printul se duse sa ii imparta prin imparatie, bucurand inima multor sarmani din regat. Cand in sfarsit au dat si cea de-a 99-a pereche, printul lua perechea cu numarul 100 si o incalta. Si ce sa vezi!?...Pentru prima oara nu-si mai simti picioarele arzand, ci dimpotriva simti ca parca era incaltat in puf si parca cea mai fina matase ii mangaia picioarele. Pur si simplu ii venea sa zboare de bucurie.
Si tinu minte lectia aceasta a puterii milosteniei, astfel ca atunci cand ajunse rege, ori de cate ori voia sa-si schimbe o pereche de pantofi tociti, ordona pantofarului sa faca nu o pereche, ci o suta, din care el pastra numai una.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/pantofii-micului-print-123288.html

Sa vinzi nevinovatia...

Popa zice tinerei la spovedanie:
- Ai făcut o mare nesăbuinţă să îţi vinzi nevinovăţia pe 20 de dolari...
La care tânăra şoptind:
- Ştiu o zi mai târziu aş fi primit 100!...

Preotul si poker-ul

Dascălul se strecoară cu atenţie printre credincioşi şi-i şopteşte preotului, care citea predica:
- Părinte, acolo, sus, coriştii joacă pocher!
- Ştiu, răspunse preotul, dar mai întâi trebuie să-mi termin predica...

Scepticismul

Scepticismul

Scepticismul vechi a fost intemeiat de Pyrrhon din Elis, despre care stim foarte putine lucruri. Acesta ar fi trait intre 360-270 i.Hr. si se crede ca ar fi luat parte impreuna cu maestrul sau, democriteanul Anaxarch, la campaniile lui Alexandru cel Mare, ajungand pana in India unde a cunoscut fachirii si magii. Pyrrhon a trait in orasul sau natal unde a ajuns vestit pentru linistea lui sufleteasca, de care dadea dovada in toate imprejurarile. El a murit la batrinete, fara sa lase posteritatii nici o scriere. Toate datele despre Pyrrhon le avem furnizate de Diogene Laertius in "Despre vietile si doctrinele filozofilor", cartea IX, cap. XI, oare, citind pe Hecatios din Abdera, ne spune ca Pyrrhon reprezenta o filozofie agnostica si suspendarea oricarei judecati, afirmand ca nu exista nici frumosul, nici uratul, nici dreptatea, nici nedreptatea. La fel, cu privire la toate lucrurile, sustinea ca nu exista nimic cu adevarat si ca oamenii savarsesc fapte in conformitate cu obiceiul si cu conventia, caci orice lucru nu-i mai mult intr-un fel decat in altul.
Pyrrhon a combatut pe sofisti si prin felul lui de a fi si-a castigat multi elevi. Cei mai importanti au fost : Hecatios din Abdera, Timon din Phlius, autorul lucrarii "Silloi" si Nausiphanes din Theos, care ar fi fost, dupa unii, profesorul lui Epicur. Toti acestia au fost numiti pyrrhonieni, dar si aporetici, sceptici si efectiei, ba chiar si zetetiei sau cautatori, din pricina ca erau mereu in cautarea adevarului.
Dintre acesti elevi ai lui Pyrrhon, cel mai important este Timon (325- 235 i.Hr.) care si-a castigat un nume frumos in calitate de stillograf si ca cel din urma reprezentant al scepticismului vechi.
Scepticii vechi afirmau ca scopul suprem al vietii inteleptului este unul etic: realizarea linistii sufletesti celei mai desavarsite (ataraxia). Numai ca, dupa sceptici, acest scop nu poate fi realizat decat prin indoiala, caci numai prin abtinerea de la orice afirmatie, fie afirmativa, fie negativa, cu privire la adevar, spiritul omului poate fi eliberat de erorile care-l nelinistesc. Pentru a face dovada ca asa stau lucrurile scepticii au fixat zece moduri de indoiala sau "tropi". De aceea cine-vrea sa ajunga la linistea sufleteasca, trebuie - zice Timon - sa stie trei lucruri : 1) Cum sunt lucrurile ; 2) Cum sa ne comportam fata de acestea ; 3) Ce folos avem din aceasta comportare? La aceste intrebari Timon raspunde : 1) Felul cum sunt lucrurile in sine nu vom putea sti niciodata; Perceptiile noastre se raporteaza numai la aparitia acestora, asa ca parerile si conceptiile noastre despre lucruri se fundamenteaza numai pe obisnuinta. Oricarei afirmatii despre lucruri i se poate opune o contraafirmatie tot asa de veridica. Deci agnosticism si relativism. La intrebarea a doua el raspunde : 2) Noi nu putem afirma niciodata una cu siguranta si sa zicem : este asa, ci cel mult : mi se pare ca ar fi asa, ceea ce inseamna ca este mai bine sa ne retinem de a afirma ceva apodictic cu privire la adevarul despre lucruri. Din pricina acestei retineri, in a face o judecata, scepticii au fost numiti si "ephectici". Natural, acest lucru nu inseamna deloc ca scepticii ar fi renuntat la stiinta, dimpotriva Sextus Empiricus ii considera pe sceptici a fi mult mai cu experienta decat ceilalti oameni, iar Galen afirma despre Pyrrhon ca era un cautator fervent al adevarului. Aceasta este insa contrazicerea flagranta de care s-au facut vinovati scepticii.
Academia sceptica de mijloc si cea noua. Dupa Crates, a urmat la conducerea Academiei platonice, Arcesilaos din Eolia (318-244 i.Hr.) care este, impreuna cu Carneades din Cirene (217-132 i.Hr.) reprezentantul principal al asa-numitei Academii sceptice de mijloc, stapanita de scepticism. Si, fiindca nici acestia n-au lasat nimic posteritatii din scrierile lor, datele despre Arcesilaos si Carneades ni s-au pastrat la Cicero si Diogene Laertius. Acesta din urma ne relateaza ca Carneades a mers atat de departe cu indoiala sa, incat a tras la indoiala pana si afirmatia sa proprie ca noi nu putem sti nimic. Sextus Empiricus este de parere ca prin aceasta Carneades a voit numai sa puna la incercare pe elevii sai, pentru a-i conduce la platonism. Si, intr-adevar, cu Carneades, Academia platonica ajunge iarasi la o inflorire, asa cum aceasta era odinioara.
Carneades este si el, ca si Arcesilaos, un probabilist vestit, mai ales pentru talentul sau oratoric si pentru spiritul sau critic. Asa se spune ca fiind trimis la Roma - impreuna cu stoicul Diogenes din Babilon si cu peripateticianul Critalaos - pentru a obtine crutarea Atenei de un impozit oneros, Carneades a zapacit pe romani cu stralucitoarea sa dialectica, cu care el stia sa argumenteze cu o egala putere de convingere pentru si impotriva dreptatii. Faptul acesta a facut pe Caton Censorius sa-l combata si sa determine senatul sa incheie tratativele mai repede, pentru ca delegatia greca sa se intoarca la Atena si sa nu strice tineretul roman.
Carneades combate pe stoici si mai ales pe Chrysiipp, care era in acea vreme cel mai vestit filozof dogmatic. Dovezilor pentru existenta lui Dumnezeu, pe care Chrysipp le deducea din oranduirea teleologica a lumii, Carneades le opunea prezenta raului in lume precum si alte contraziceri. Mai departe Carneades neaga posibilitatea unei argumentari precise si severe. Si, ca sa faca dovada practica a acestui lucru, dupa cum ne relateaza Lactantiu, Carneades tinea in Roma intr-o zi o conferinta in care facea dovada ca exista dreptate, pentru ca in ziua urmatoare, intr-o alta conferinta, sa dovedeasca contrariul.
Carneades nu s-a marginit sa demonstreze imposibilitatea cunoasterii ci a cautat sa stabileasca o teorie a probabilitatii. In aceasta teorie el deosebea trei grade de probabilitate : 1) Reprezentarile ce sunt considerate numai ca ceva in sine ; 2) Reprezentarile ce sunt probabile si nu contrazic alte reprezentari; 3) Reprezentarile ce sunt confirmate multilateral de experienta. De exemplu, am reprezentarea unui lucru incolacit , atunci pot zice : aceasta este sau o franghie sau un sarpe (probabilitatea de primul grad). Faptul ca nu se misca, intareste probabilitatea ca nu este un sarpe (gradul al doilea). Iar daca lovesc corpul respectiv si acesta nu se misca spontan ca un corp viu, pot zice, cu al treilea grad de probabilitate, ca aceasta este o franghie.
Academia noua. Dupa Carneades Academia platonica se apropie de dogmatismul stoicilor, parasind, cel putin in parte, probabilismul sceptic, pentru a urma o tendinta eclectica. Asa bunaoara, Filon din Larisa (+ 80 i.Hr.) afirma, mijlocind intre Carneades si stoici, ca exista totusi o stiinta evidenta. La fel si Antiochus din Ascalon paraseste cu totul scepticismul si accepta un eclectism ieftin. Acesta afirma ca adevarul se afla in afirmatiile acceptate de toti filozofii adevarati. Acesta este cazul la filozofii platonici, peripatetici si stoici.
Dupa acesti platonici, Academia nu mai este reprezentata de nici un filozof veritabil aproape 400 de ani.
Scepticismul nou (sec. I i.Hr. - sec. III d.Hr.). Scepticismul renaste in marea metropola, Alexandria, si aceasta prin Enesidemos din Cnossos (sec. I i.Hr.) care se intoarce iarasi la scepticismul de factura pyrroniana. Acesta este cunoscut fiindca a sistematizat argumentele sceptice impotriva oricarei cunostinte sigure, motive pe care el le numeste "tropoi", adica moduri de a provoca indoiala fara a indemna la afirmatii dogmatice. Enesidemos fixeaza si el zece asemenea motive, pe care le imparte in doua grupe, dupa substratul de la care pornesc : senzoriale si judecatile logice. Acestea au menirea sa descopere relativitatea intregii cunoasteri omenesti. Enesidemos se considera adept al lui Heraclit si crede ca metoda sceptica este cheia cu ajutorul careia se poate ajunge la intelegerea conceptiei heraclitene despre curgerea tuturor lucrurilor. Caci acest filozof nu neaga posibilitatea intelegerii lucrurilor, ci el recunoaste posibilitatea cercetarii empirice. El recunoaste chiar si valabilitatea principiului cauzalitatii, dar combate orice afirmatie dogmatica. Scepticismul lui Enesidemos are de aceea o valoare pozitiva, prin aceea ca el nu neaga cunoasterea adevarului, ci cauta sa fundamenteze cercetarea acestuia pe indoiala. Si pentru Enesidemos senzatia este singurul criteriu al adevarului.
Un alt reprezentant al acestui scepticism este Agrippa (sec. I d.Hr.). Acesta a fost urmasul lui Enesidemos. Agrippa a redus numarul tropilor la cinci si anume : 1) Contradictiile diferitelor pareri despre acelasi lucru; 2) Nevoia de a merge la infinit pentru a dovedi ceva (regressus ad infinitum) ; 3) Relativitatea cunostintelor senzoriale ; 4) Arbitrarul afirmatiilor dogmatice, agatarea disperata a filozofilor de un principiu, pe care-l socotesc a fi ultim si evident prin sine insusi, pentru a scapa de fatalul "regressus ad infinitum" ; 5) Asa numita dialela : orice principiu (A) folosit pentru a dovedi o afirmatie (B) are el insusi nevoie de afirmatia intrebuintata (B) pentru a fi intemeiat la randul sau, deci, orice dovedire este ori un regres la infinit, sau un cerc vicios, o dialela, o invartire pe loc.
Acesti tropi au fost redusi, dupa cum relateaza Diogene Laertius, de un anonim la doi si anume : 1) nimic nu poate fi cunoscut prin sine insusi, fie prin simturi, fie prin ratiune, ceea ce inseamna ca nimic n-are in sine o evidenta nemijlocita si 2) nimic nu poate fi cunoscut printr-un altul, caci, daca am incerca acest lucru, sau mergem la infinit, sau ne invartim intr-un cerc vicios.
Scepticismul acesta nu este o sofistica ieftina, ci mai curand un fel de pozitivism. El este laudat mai ales de catre naturalisti ; cei mai multi dintre sceptici sunt medici. La sfarsitul secolului al II-lea d.Hr. exista in Alexandria o scoala a medicilor empiristi, care cautau sa inlature toate parerile dogmatice cu privire la cauza si tratamenttul bolilor si nu tineau cont decat de observatie. Reprezentantul cel mai de seama al acestui empirism sceptic a fost medicul Sextus, numit si "Empiricus" (cea 200-250 d.Hr.). De la acesta au ramas trei lucrari importante pentru cunoasterea scepticismului antic si anume : Schite pyronice, trei carti; Contra matematicienilor, sase carti; Contra dogmaticilor, cinci carti; Contra logicienilor, fizicienilor si eticienilor. In aceste carti, Sextus expune toate argumentele pe care el le poate aduce impotriva unei argumentari absolut sigure si mai ales impotriva cauzalitatii si a argumentelor pentru existenta lui Dumnezeu.
In domeniul eticii, scepticii neaga ca ar exista valori obiective si adauga ca chiar daca ar exista asemenea valori, ele n-ar putea fi cunoscute niciodata si chiar daca ar exista o "arta a vietii", in sensul unei cunoasteri a normelor etice, o asemenea arta n-ar putea fi comunicata, fiindca nu exista nici o posibilitate de a o invata. O stiinta a moralei este pentru sceptici un curat nonsens. Din acest motiv, telosul vietii nu este scopul, ci rezultatul ce urmeaza din renuntarea la orice fel de afirmatii, caci numai prin aceasta scepticul ajunge la cel mai inalt bun : ataraxia.
La sfarsitul consideratiilor pe care le-am facut cu privire la filozofia acestor scoli, pe care noi le-am numit religioase-etice, trebuie sa spunem ca problema centrala pe care cauta s-o solutioneze acestea este problema eliberarii de lume. Reprezentantii acestor scoli sunt de parere ca aceasta eliberare nu este posibila decat daca omul inceteaza sa doreasca, inceteaza sa sufere, inceteaza sa lupte pentru solutionarea problemelor lumii. Omul trebuie sa se situeze pe o pozitie in care lumea inceteaza sa-i mai prezinte un bun, o pozitie in care pentru el nu mai exista nimic bun de dorit, poftele si dorintele au amutit si vointa omului nu mai este miscata de nimic. Daca omul vrea sa-si castige securitatea fata de lume, el trebuie sa realizeze o forma de viata lipsita de durere... o stare in care el sufera cat mai putin si gusta cat mai mult fe­ricirea. Aceasta stare reprezinta fericirea epicureului. In sfarsit, pentru a putea scapa de nelinistea sufleteasca, omul trebuie sa inceteze de a mai nazui ceva si sa renunte la incercarea de a solutiona problemele lumii, prin aceea ca el ajunge la claritate, ca acestea nu pot fi solutionate : aceasta indoiala asigura linistea scepticului. Deci, desi asa de diferite, aceste scoli filozofice au totusi o idee comuna ce le leaga : este idealul unui om eliberat de lume si al unei constiinte ce nu se fundamenteaza decat in sine insasi; este idealul unei autarhii cat mai desavarsite.
La fel si in ceea ce priveste mijloacele prin care epicureii, stoicii si scepticii cauta sa realizeze aceasta salvare a omului din lume, ele sunt luate numai din lume. "Stoicul, zice Kuno Fischer, incearca aceasta salvare prin autarchia vointei, pe care el o considera ca pe o virtute. Aceasta virtute este mandrul sentiment al demnitatii si al valorii proprii si acest sentiment al demnitatii merge pe drumul vanitatii, ce duce direct in lume. Epicureul cauta eliberarea in placere, pe care el ar voi s-o transforme intr-o stare continua : aceasta placere este sentimentul comod al sanatatii proprii, ce se afla in mijlocul lumii. Scepticul cauta si el eliberarea de lume prin indoiala... Si-aceasta indoiala se fundamenteaza pe temeiuri naturale, pe intelegerea intelectului natural ce apartine lumii acesteia".
De aceea, putem spune, cu acelasi K. Fischer, ca idealul cu ajutorul caruia acesti filozofi vor sa invinga lumea este alcatuit dintr-un material ce apartine aceleiasi lumi. Din acest motiv incercarile stoicilor, epicureilor si ale scepticilor de a invinge lumea sfarsesc printr-un naufragiu caracterizat printr-o contrazicere cu ei insisi.
Stoicul se simte bine in constiinta virtutii sale ; el se simte fericit si multumit ca el nu mai are nevoie sa nazuiasca si sa doreasca bunurile acestei lumi si in felul acesta el transforma virtutea intr-o placere.
Epicureul cauta dupa placerea ca starea cea desavarsita a vietii, stare ce exclude orice durere, dar cel mai mare dusman al placerii sunt placerile insesi, si de aceea epicureul este silit sa fuga de placeri si sa accepte, tocmai din cauza placerii, renuntarea si cumpatarea. Epicureul face din placere o virtute.
Filozoful sceptic isi face din indoiala o certitudine si ajunge astfel in contrazicere cu sine insusi, caci daca indoiala e sigura, ea nu mai este sceptica. Iar daca ea este indoielnica se suspenda si scepticismul dispare.

N.B.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-etica-religioasa/scepticismul-71743.html

Poienile cu narcise de la Tecsesti si Cheile Tecsestilor (Transilvania)

Poienile cu narcise de la Tecsesti si Cheile Tecsestilor (Transilvania)

CAI DE ACCES
*Pe teritoriul comunei Intregalde

Rezervatia Poienile cu narcise de la Tecsesti

La altitudini cuprinse intre 1150m si 1250m,in centrul muntilor Trascau ,chiar sub plafonul pufos al norilor ,se intinde covorul cu narcise inflorite,cu un parfum special.Tot aici are loc Sarbatoarea Narciselor ,cand se desfasoara activitati culturale la care participa formatii artistice din imprejurimi.Sarbatoarea se tine in fiecare an ,in cea de-a doua decada a lunii mai .In aceasta rezervatie mai pot fi admiratisi bulbucii de munte,alaturi de o serie de speciicaracteristice pajistilor montane.

Rezervatia Cheile Tecsestilor

Spre de3osebire de celelalte chei din regiune ,in aceasta lipsesc multe specii si asociatii vegetale specifice unei astfele de forme de relief ,din cauza perimetrului mai restrans si a alcatuirii morfologice mai simple.Pe alocuri da impresia de instabilitate datorita inclinarii din ce in ce mai mari a cheilor ,acestea avand un caracter asimetric .Fauna numara o serie de specii rare ,unele specifice numai acestei zone.

Bibliografie:"Transilvania-Trasee turistice in zonele naturale de recreere si agrement
din Transilvania-Mandri de Romania"

26 mai 2014
Ada-Giulia Marginean

El e factor postal...

După ce a oficiat o căsătorie, preotul îşi continuă predica, dând sfaturi tinerilor căsătoriţi:
-... iar soţia are datoria de a-şi urma, în viaţă, tot timpul soţul.
Tânăra soţie mărturiseşte:
- Nu cred c-am să pot, părinte! El e factor poştal...

Popa vine cu Botezul

Popa vine cu Botezul la Maria acasă.
- Părinte, te-am visat azinoapte.
- Ei, se poate fata tati, se poate..
- Păi, se făcea că ai venit la noi şi Ion nu era acasă...
- Ei, se poate fata tati, se poate..
-...şi părinte, se făcea că m-ai înghesuit în pat...
- Ei, se poate fata tati, se poate..
-...şi părinte, se făcea că mi-ai făcut fapta aia..
- Ei, se poate fata tati, se poate..
-...şi părinte, se făcea că la plecare mi-ai dat 2000 lei..
- Ei vise taică, vise!

Calugarul care evita sa calce furnica

Calugarul care evita sa calce furnica

Parintii de la Sihastria povestesc ca la Manastirea Secu traia un parinte cu viata curata, haruit de Dumnezeu, unul dintre numerosii calugari care s-au nevoit in aceste locuri. Acesta isi ducea viata sa duhovniceasca in mare piosenie, iar darurile sale aduse lui Dumnezeu nu erau la prima vedere prea insemnate. El cauta indeosebi sa cultive in tinerii monahi si invatacei rabdarea si le explica adeseori ca treptele initierii in dobandirea acestei virtuti sunt: rabdarica, rabdare si rabdaroi.
Acesta mai avea darul privegherii si nu se odihnea niciodata pe pat, ci dormea pe un scaun mic. Dar cel mai tare se minunau cei din jurul sau ca atunci cand ajunsese mai spre batranete pe cand merge pe o carare sau pe un drum, statea mai tot timpul cu privirea atintita in jos. El nu le spunea tuturor motivul, doar cativa stiau ca avand inca o privire agera putea sa vada chiar si o furnica si se uita in jos ca sa evite sa o calce. Gandea desigur ca si furnica este faptura de la Dumnezeu si ar fi facut mare pacat daca ar fi omorat-o.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/calugarul-care-evita-calce-furnica-123289.html

Am incalcat sfaturile parintesti

 -Părinte, recunosc, am încălcat sfaturile părinteşti. Tata mi-a interzis să mă duc la acea casă de desfrâu, dar eu nu am putut rezista şi i-am trecut pragul.
- Urât, fiule, urât. Şi, desigur, ai văzut acolo ce nu trebuia să vezi...
- Da, părinte. În primul rând, l-am văzut pe tata!

Parinte!Am pacatuit!

O curvă se duce la popă ca să se spovedească:
- Părinte! Am păcătuit!
- Păi ce-ai făcut fata tatii?
- Am văzut o pu*ă!
- Păi nu-i nimic.
Scoate popa calculatorul... calculează şi zice:
- Faci trei ture de biserică şi te iartă Dumnezeu.
Vine alta:
- Părinte am păcătuit! Ce ai făcut fata tatii?
- Ai văzut şi tu vreo pu*ă? Nuuu! Eu am pus mâna!
Scoate popa calculatorul:
- Fata tatii: zece ture de biserică şi te iartă Dumnezeu!
Vine a treia:
- Părinte am păcătuit!
- Oi fi pus şi tu mâna pe vreo pu*ă?
- Eehhh! Părinte asta-i jucărie eu am luat-o în gură!
Calculează popa, calculează şi zice:
- AUZI FATA TATII? DU-TE ŞI MAI IA-O O DATĂ CĂ ÎMI DĂ CU ZECIMALE!

Filosofia in imperiul roman

Filosofia in imperiul roman

Poporul roman s-a dovedit a nu avea predispozitii spre speculatiile filozofice, ci era aplecat mai ales spre ceea ce este practic si folositor. In timp ce dreptul roman, administratia romana, strategia militara a legiunilor romane au ramas exemple ce au influentat spiritul uman doua milenii. Preocuparile ideale cum ar fi poezia, artele plastice si filozofia n-au putut sa ajunga in Roma la inflorirea la care acestea ajunsesera in Atena lui Pericle. La fel si credintele religioase ale romanilor erau imbibate cu tot felul de superstitii. Pentru cercetarile in domeniul naturii, romanii nu aveau nici o intelegere. Preocuparile practice stapaneau suverane peste intreaga viata a poporului "roman, fara insa ca acesta sa devina materialist, caci romanii considerau stapanirea peste alte popoare superioara bogatiei, iar gloria superioara bunastarii materiale. Virtutile pretuite de romani erau iubirea de dreptate, curajul, rezistenta si disciplina. Iar metehnele romanului erau duritatea, cruzimea si perfidia. Extraordinarul talent organizatoric si virtutile razboinice au facut natiunea romana mare si puternica. Fata de cultura si arta greaca, romanii simteau repulsie si dispret. Arta si literatura greaca n-a patruns decat foarte tarziu in Roma, insa odata cu acestea au patruns si luxul, lacomia si mai ales imoralitatea popoarelor asiatice. A fost un timp in care Roma devenise un fel de Babilon, in care toate popoarele invinse isi gasisera o noua capitala. Asa se face ca in Roma se deschisesera diferite scoli retorice si filozofice, ce au fost de multe ori interzise si iarasi permise, din pricina ca romanii incepusera sa se convinga ca totusi filozofia are o valoare, mai ales in ce priveste menirea morala a omului, fericirea acestuia si pregatirea teoretica pentru conducerea corecta a statului. De aceea tineretul roman a inceput sa mearga in Grecia, pentru ca in orasele acesteia si mai ales in Atena, Rodos si Alexandria, sa cunoasca intelepciunea filozofilor greci. Acest lucru devenise intr-un timp in imperiul roman aproape o moda. Dar cu toate acestea adevarul este ca filozofia n-a inflorit in Roma si ca filozofii pe care ii vom mentiona, n-au prea contribuit mult la progresul filozofiei si al stiintei.
Stoicismul mijlociu. Scolile filozofice ce au reusit sa se incetateneasca in Roma au fost: scoala stoica si cea epicureica. Aceasta din motivul ca spiritul celei dintai era inrudit cu spiritul romanilor, iar cea de a doua reprezenta oarecum spiritul progresist al vremii.
Cel dintai ganditor care filozofeaza in Roma este stoicul Panetius din Rodos (cca 180-110 i.Hr.), care a trait mult timp in Roma si reuseste sa castige pentru filozofie pe Scipio (Emilianus). Panetius considera filozofia a fi o indeletnicire pur practica si de aceea el pretuia pe langa filozofii stoici si pe Democrit, Platon si Aristotel. Panetius a indulcit mult rigorismul moralei stoicilor si a combinat teoria stoica despre dreptul natural cu stiinta juridica pozitiva a romanilor. Tot acesta a contopit filozofia stoica cu conceptia religioasa a romanilor si a realizat un fel de religie filozofica acceptata de clasa culta, care a fost recunoscuta apoi in Roma aproape ca o religie oficiala a statului. Dupa unii istorici ai filozofiei, Panetius a mijlocit lui Q. Scevola, care era Pontifex Maximus, conceptia aceasta religioasa, cat si poetilor, filozofilor si oamenilor politici romani. Scrierile lui Panetius nu ni s-au pastrat, ci le cunoastem numai din lucrarea lui Cicero "De officiis".
Elevul lui Panetius a fost Posidonius din Siria (cea 130-50 i.Hr.). Si acesta a combinat idei aristotelice, platonice si ale altor filozofi cu ideile sale stoice. Alaturi de ratiune acesta recunoaste si sentimentele cat si poftele ca facultati ale sufletului, iar din acestea el deduce afectele. Posidonius este mult mai dogmatic decat inaintasii sai. El trecea a fi cel mai invatat dintre stoici. In scrierile sale el se ocupa cu probleme de matematica, astronomie, fizica, geometrie, geografie, istorie si gramatica si, din acest motiv, Posidonius este socotit de Th. Gomperz ca fiind singurul savant universal alaturi de Aristotel in antichitate.
Mai amintim aici pe romanii influentati de stoicism : Cato cel Tinar (din Utica) si pe geograful Strabo (58 i.Hr.-22 d.Hr.).

N.B.
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-etica-religioasa/filosofia-imperiul-roman-71744.html

Popii la baia populara

Doi popi se duc la baia populară. Intră ei la duşuri şi îşi dau seama că nu au luat nici unul săpun. Unul dintre popi pleacă după săpun. Şi cum nu era nimeni în preajmă, nu-şi ia nimic pe el. Ajunge la vestiare, ia cele două săpunuri şi pleacă înapoi. Pe hol însă, apar 3 călugăriţe. Cum nu avea ce să mai facă, încearcă să stea nemişcat prefăcându-se statuie. Una dintre măicuţe se apropie de popa şi spune:
- Este cea mai realistă statuie din câte am văzut şi îi pune mâna pe sculă.
Atunci popa scapă un săpun.
- Vai, am primit un săpun!
Cea de-a doua măicuţă se apropie şi îi pune şi ea mâna pe sculă. Popa scapă din mână şi celălalt săpun.
- Vai şi eu am primit un săpun!
Ultima măicuţă se repede şi ea la scula popii, freacă şi freacă şi...
- Vai şi eu am primit săpun LICHID...

Averea si boala

Averea si boala

Unui om Dumnezeu i-a dat o slujba buna si bine platita, dar el nu credea. Apoi, cu voia lui Dumnezeu a cunoscut o femeie frumoasa, pe care a luat-o de sotie, dar el tot cartea impotriva lui Dumnezeu. Femeia ramanand insarcinata i-a facut un copil frumos, acesta a crescut armonios, era sanatos destept si primul la invatatura in clasa lui, dar omul tot nu credea.
Apoi a mostenit case si pamanturi, Dumnezeu sporindu-i averea, dar el tot nu credea. Si a capatat de la Dumnezeu si alte daruri, dar el tot se indoia. Pana intr-o zi cand omul nostru s-a imbolnavit - si vazand ca nici femeia, nici casa, nici averea, nici faima de care se bucura nu-i folosesc cand e bolnav - a inceput sa creada.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/averea-boala-123290.html

Un preot cam corpolent

Un popă cam corpolent, îmbrăcat în sutană, vede în gară un fost coleg de şcoală care între timp ajunsese general. Neputându-l suferi, nici după atâţia ani se duce la el şi-l întreabă cu un zâmbet pe buze:
- Domnule impegat, când am următorul tren spre Cluj?
La care generalul:
- La 12.30 stimată doamnă! Dar aşa gravidă, într-o lună atât de înaintată, nu aş mai călători cu trenul...

Am doua vesti,una buna si alta proasta

In timpul slujbei, vine un frate în fugă şi anunţă în gura mare:
- Am două veşti, un bună şi alta proastă: azi am vorbit cu Dumnezeu la telefon. Deci Dumnezeu există! Aia proastă... a sunat de la Mecca.

Teologie si mistica in traditia Bisericii de Rasarit(12)

Capitolul 12
Concluzie: Ospatul Imparatiei

In primul capitol am staruit asupra legaturii strinse, indisolubile dintre teologie si mistica, dintre traditia doctrinara si spiritualitate. Nu putem explica spiritualitatea altfel decit sub o forma dogmatica, dogmele fiind expresia ei din afara, singura marturie nepartinitoare a unei trairi afirmate de catre Biserica. Experientele personale si experienta comuna a Bisericii sint identice, in virtutea sobornicitatii traditiei crestine. Or, traditia nu este doar totalitatea dogmelor, a institutiilor sfinte si a riturilor pastrate de Biserica, ci, inainte de toate, ea este ceea ce se exprima in aceste determinari exterioare, o traditie vie, revelarea neintrerupta a Sfintului Duh in Biserica, viata la care fiecare dintre membrii sai poate participa potrivit propriei sale masuri. A fi in traditie inseamna a avea propria parte din experienta tainelor descoperite Bisericii. Traditia doctrinara - semne asezate de Biserica pe calea cunoasterii lui Dumnezeu - si traditia mistica - experienta mistica dobindita din tainele credintei - nu pot fi despartite sau opuse: dogmele nu pot fi intelese in afara experientei (in afara trairii) si nu avem deplinatatea experientei in afara adevaratei invataturi. De aceea, in aceste pagini, am vrut sa prezentam traditia Bisericii de Rasarit ca pe o teologie mistica - invatatura si experienta care se conditioneaza una pe cealalta.
Am analizat pe rind elementele fundamentale ale teologiei ortodoxe, fara a pierde vreodata din vedere scopul final, care este unirea cu Dumnezeu. Orientata spre acest scop, totdeauna soteriologic in intentia sa, aceasta traditie doctrinara ne-a aparut ca foarte omogena, in ciuda bogatiei experientelor sale, in ciuda diversitatii culturilor si epocilor pe care le imbratiseaza. Este o singura familie duhovniceasca in care se recunoaste cu usurinta inrudirea, desi membrii sai sint despartiti unul de altul in timp si in spatiu. Pentru a marturisi aceeasi spiritualitate, ne-am referit in cursul acestor studii la un Dionisie Pseudo-Areopagitul si la un Grigorie Palama, la un Macarie Egipteanul si la un Serafim din Sarov, la Grigorie de Nyssa si la Filaret al Moscovei, la Maxim Marturisitorul si la teologii rusi moderni, fara a fi avut impresia ca schimbam climatul duhovnicesc trecind de la o epoca la alta. Acest lucru a fost posibil pentru ca Biserica in care persoanele omenesti isi realizeaza chemarea, in care se implineste unirea lor cu Dumnezeu, este mereu aceeasi, desi "iconomia" sa fata de lumea din afara trebuie sa se schimbe dupa vremurile si mediile deosebite in care Biserica isi implineste menirea. Parintii si Dascalii Bisericii care au trebuit sa apere si sa formuleze diferite dogme de-a lungul istoriei, nu numai ca apartin unei singure traditii, dar ei sint marturisitorii aceleiasi experiente. Aceasta traditie ramine comuna Rasaritului si Apusului atita vreme cit Biserica da stralucita ei marturie despre adevarurile referitoare la Intruparea Logosului. Dar dogmele mai launtrice, ca sa zicem asa, mai tainice, cele care se refera la Cincizecime, invataturile despre Sfintul Duh, despre har, despre Biserica nu mai sint comune Bisericii Romei si Bisericilor din Rasarit. Doua traditii separate se opun una celeilalte. Chiar ceea ce le-a fost comun pina la o anumita vreme, privit retrospectiv, primeste un accent deosebit, apare azi sub o alta lumina, ca niste realitati duhovnicesti tinind de doua experiente deosebite. De acum inainte, un Sfintul Vasile sau un Sfintul Augustin vor fi interpretati in mod diferit, dupa cum sint primiti de traditia romano-catolica sau ortodoxa. Aceasta atitudine este de neinlaturat, pentru ca nu se poate admite autoritatea unui autor bisericesc decit in duhul traditiei de care apartii. In expunerea noastra, am incercat sa scoatem in evidenta caracterele proprii traditiei Bisericii Ortodoxe, intemeindu-ne numai pe marturiile Parintilor rasariteni, pentru a inlatura orice confuzie sau neintelegere posibila.
A trebuit sa constatam de mai multe ori in cursul studiilor noastre privind teologia mistica a Bisericii rasaritene atitudinea apofatica proprie acestei gindiri religioase. Dupa cum am vazut, negatiile care semnaleaza imposibilitatea cunoasterii lui Dumnezeu nu sint piedici pe calea cunoasterii; departe de a fi o limitare, apofatismul ne face sa depasim toate conceptele, orice domeniu al speculatiei filosofice. Apofatismul este o tendinta spre deplinatatea tot mai desavirsita, schimbind cunoasterea in necunoastere, teologia conceptelor in contemplare, dogmele in traire a tainelor inefabile. Apofatismul este, de asemenea, o teologie existentiala care angajeaza intreaga fiinta, punind-o pe calea unirii, silind-o sa-si schimbe, sa-si transforme firea pentru a ajunge la adevarata "gnoza", care este contemplarea Sfintei Treimi. Or, "schimbarea mintii", met¤noia, inseamna pocainta. Calea apofatica a teologiei rasaritene este pocainta persoanei umane in fata Dumnezeului Celui viu. Este necurmata schimbare a fiintei tinzind spre plinatatea sa, spre unirea cu Dumnezeu, care se infaptuieste prin harul dumnezeiesc si libertatea umana. Dar plinatatea dumnezeirii, implinirea ultima spre care tind persoanele create se deschide in Sfintul Duh. El este Mistagogul caii apofatice ale carei negatii semnaleaza prezenta Celui fara numar, Celui Nemarginit, a desavirsitei Plinatati. Este traditia tainica in traditia aratata tuturor, propovaduita de pe acoperisuri. Este taina care ramine ascunsa in invataturile Bisericii, dindu-le totodata acestora caracterul de certitudine, evidenta launtrica, viata, caldura, lumina proprie adevarului crestin. Fara El dogmele ar fi adevaruri abstracte, autoritati exterioare impuse din afara unei credinte oarbe, ratiuni potrivnice ratiunii, primite din ascultare si adaptate apoi felului nostru de intelegere, in loc sa fie taine descoperite, principii ale unei cunoasteri noi deschizindu-se in noi si adaptind apoi firea noastra contemplarii realitatilor care depasesc orice intelegere omeneasca. Atitudinea apofatica in care se poate vedea caracterul original al intregii gindiri teologice a traditiei rasaritene este o neincetata marturie data Sfintului Duh care implineste toate neajunsurile, care face sa se depaseasca toate marginirile, care da cunoasterii Celui Necunoscut plinatatea experientei, care transforma intunericul dumnezeiesc in lumina, in care ne impartasim cu Dumnezeu.
Daca Dumnezeul incognoscibil se descopera ca Treime Sfinta, daca neputinta de a-L cunoaste ne apare ca taina celor trei persoane si a firii una, acest lucru este posibil tocmai pentru ca Sfintul Duh descopera contemplarii noastre plinatatea Fiintei dumnezeiesti. Pentru aceasta, in traditia rasariteana, ziua Cincizecimii este numita ziua Treimii. Ea este statornicia absoluta, limita oricarei contemplari, a intregii inaltari si, in acelasi timp, principiul oricarei teologii, adevar primordial, datul initial de la care pornind isi ia inceputul orice gind, orice fiinta. Sfintul Grigorie de Nazianz, Evagrie Ponticul, Sfintul Maxim Marturisitorul si alti Parinti identificau cunoasterea desavirsita a Treimii cu Imparatia lui Dumnezeu, desavirsirea ultima la care sint chemate fiintele create. Teologia mistica a Bisericii de Rasarit se va afirma totdeauna ca triadocentrica. Cunoasterea lui Dumnezeu va fi pentru ea o cunoastere a Treimii, unirea mistica, o unitate de viata cu Cele trei persoane dumnezeiesti. Antinomia dogmei trinitare, identitatea tainica a Monadei-Triada va fi cu zel pazita in duhul apofatismului rasaritean, care se va opune formulei apusene a purcederii ab utroque, pentru a nu pune accentul pe unitatea de natura in dauna plinatatii personale a "celor trei Sfintenii care se unesc intr-o singura Stapinire si Dumnezeire". Monarhia Tatalui va fi totdeauna afirmata, izvor unic al persoanelor, in care exista bogatia nesfirsita a firii una. 
Tinind sa conceapa o deplinatate mai insemnata, sa depaseasca toate marginirile conceptuale care ar detemina in mod rational fiinta dumnezeiesca, teologia rasariteana nu ingaduie sa se atribuie firii dumnezeiesti caracterul unei fiinte inchise in sine. Dumnezeu, fiinta una in trei persoane, este mai mult decit o fiinta: El debordeaza fiinta Sa, Se arata in afara ei, se impartaseste fiind neimpartasibil prin fire. Aceste purcederi ale dumnezeirii in afara fiintei, aceste covirsiri ale plinatatii dumnezeiesti sint energiile, fel de a fi propriu lui Dumnezeu, intrucit revarsa plinatatea dumnezeirii Sale prin Duhul Sfint asupra tuturor celor ce sint vrednici sa o primeasca. Pentru aceasta cintarea Cincizecimii numeste Sfintul Duh "riul dumnezeirii curgind de la Tatal prin Fiul".
Aceeasi aspiratie spre deplinatate se arata in invataturile care se refera la facerea lumii. Daca existenta lumii create nu are caracter de necesitate, daca facerea lumii este contingenta, tocmai in aceasta libertate deplina a vointei dumnezeiesti isi afla desavirsirea lumea creata. Caci Dumnezeu a facut din neant un subiect cu totul nou, un cosmos care nu este copie nedesavirsita a lui Dumnezeu, ci o lucrare voita, "cugetata" de "dumnezeiescul sfat". Intr-adevar, in teologia rasariteana, ideile dumnezeiesti, dupa cum am vazut, se prezinta sub infatisarea dinamica de puteri, de vointe, de cuvinte creatoare. Ele definesc fiintele create drept cauze exterioare lor, dar, in acelasi timp, ele le cheama la desavirsire, la eU e‡nai, adica sa fie "fiinta desavirsita", in unire cu Dumnezeu. Astfel, lumea creata apare ca o realitate dinamica, tinzind catre o deplinatate viitoare, mereu prezenta pentru Dumnezeu. Temelia de nezdruncinat a lumii create din neant consta in implinirea sa, care este limita devenirii sale. Or, Cel care implineste, care da deplinatatea oricarei fiinte este Sfintul Duh. Privita in sine, fiinta creata va fi totdeauna o nedeplinatate; privita in Sfintul Duh, ea va aparea ca o deplinatate a fapturii indumnezeite. De-a lungul istoriei sale, lumea creata va fi pusa intre aceste doua hotare fara sa se poata concepe vreodata "firea curata" si harul ca doua realitati juxtapuse care s-ar adauga una celeilalte. Traditia Bisericii de Rasarit recunoaste faptura care tinde la indumnezeire, depasindu-se in mod continuu in har; ea recunoaste, de asemenea, faptura cazuta, care se desparte de Dumnezeu pentru a intra intr-un nou plan existential, cel al pacatului si al mortii; dar ea se va feri sa atribuie o desavirsire statica firii create, privite in ea insasi. Intr-adevar, aceasta ar insemna sa atribuie o deplinatate marginita, o suficienta naturala fiintelor care au fost facute ca sa-si gaseasca deplinatatea in unirea cu Dumnezeu.
In antropologia si ascetica ce decurg din aceasta traditie, limita care trebuie depasita este cea a individului, fiinta particulara, rezultat al unui amestec intre persoana si fire. Deplinatatea firii cere unitatea desavirsita a omenirii, un trup unic care se realizeaza in Biserica; deplinatatea virtuala a persoanelor se exprima in libertatea lor fata de orice calificare naturala, fata de orice caracter individual, libertate care face din fiecare dintre ele o fiinta unica si fara de egal, o multime de ipostasuri omenesti avind o singura fire. In unitatea firii comune, persoanele nu sint parti, ci fiecare este un tot care gaseste implinirea desavirsirii sale in unirea cu Dumnezeu. Persoana, chip indestructibil al lui Dumnezeu, tinde mereu spre aceasta deplinatate, desi cauta uneori si in afara de Dumnezeu, caci ea cunoaste, doreste si lucreaza prin firea pe care a intunecat-o pacatul, fire care nu mai detine asemanarea cu Dumnezeu. Asadar, misterul fiintei divine, care este distinctia intre firea una si persoana, este inscrisa in firea umana chemata sa participe la viata Sfintei Treimi. Cei doi poli ai fiintei omenesti, firea si persoana, isi gasesc deplinatatea una in unitatea, cealalta in diversitatea absoluta, caci fiecare persoana se uneste cu Dumnezeu in modul care ii este potrivit numai ei. Unitatea firii purificate va fi necreata si "recapitulata" de Hristos; multimea persoanelor va fi intarita de Duhul Sfint care se va comunica fiecarui madular al trupului lui Hristos. Noua deplinatate, noul plan existential introdus in lume dupa Golgota, dupa Inviere si dupa Cincizecime, se va numi Biserica. 
Numai in Biserica, prin ochii Bisericii, va vedea spiritualitatea rasariteana pe Hristos. Altfel spus, ea Il va cunoaste in Sfintul Duh. Hristos i se va arata totdeauna in plinatatea dumnezeirii Sale, in slava si biruitor, chiar in patima Sa, chiar in mormint. Kenoza va fi implinita de stralucirea dumnezeirii. Mort si odihnindu-Se in mormint, El coboara in iad ca un biruitor si farima pentru totdeauna puterea vrajmasului. Inviat si inaltat la ceruri, El nu poate fi cunoscut de Biserica sub alta infatisare decit aceea a unei persoane din Sfinta Treime, sezind de-a dreapta Tatalui dupa ce a zdrobit moartea. Hristosul "istoric", "Iisus din Nazaret", asa cum aparea in ochii martorilor straini, Hristosul din afara Bisericii este depasit in deplinatatea descoperirii date adevaratilor martori, fiilor Bisericii luminati de Sfintul Duh. Cultul firii umane a lui Hristos este strain traditiei rasaritene sau, mai degraba, aceasta fire umana indumnezeita imbraca aici aceeasi forma slavita pe care ucenicii au vazut-o pe Muntele Taborului, firea omeneasca a Fiului care face sa se vada dumnezeirea comuna cu Tatal si cu Duhul Sfint. Calea imitarii lui Hristos nu a fost niciodata aplicata in viata duhovniceasca a Bisericii de Rasarit. S-ar parea ca aceasta are aici un anumit caracter de nedeplinatate, ca este o atitudine exterioara fata de Hristos. Pentru spiritualitatea rasariteana, singura cale care ne face asemenea lui Hristos este cea a dobindirii harului dat prin Sfintul Duh. Sfintii Bisericii de Rasarit nu au avut niciodata stigmate, amprente exterioare care i-au facut pe citiva mari sfinti si mistici ai Apusului asemanatori lui Hristos Cel suferind. Spre deosebire de acestia, de multe ori sfintii rasariteni au fost transfigurati de lumina launtrica a harului necreat si au devenit stralucitori ca Hristos in timpul Schimbarii Sale la Fata.
Izvorul acestei deplinatati care face sa se depaseasca orice limitare intepenita in doctrina, experienta si viata Bisericii, izvorul acestei bogatii si al acestei libertati este Sfintul Duh. Pe deplin persoana, El nu este niciodata socotit in fiinta Sa ipostatica drept "legatura de iubire" intre Tatal si Fiul, ca o functie de unitate in Treime, unde nu este loc pentru determinari functionale. Marturisind purcederea Sfintului Duh din Tatal, independenta Sa ipostatica fata de Fiul, traditia Bisericii de Rasarit afirma deplinatatea personala a lucrarii Paracletului venit in lume. Duhul Sfint nu este o putere unificatoare, prin care Fiul s-ar impune madularelor trupului Sau tainic, Biserica. Daca da marturie despre Fiul, face aceasta in calitatea Sa de persoana dumnezeiasca independenta de Fiul, persoana dumnezeiasca ce impartaseste fiecarui ipostas omenesc, fiecarui madular al Bisericii, o noua deplinatate, in care persoanele create cresc si marturisesc in mod liber, de la sine, dumnezeirea lui Hristos facuta evidenta in Duhul. "Unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este libertatea", adevarata libertate a persoanelor care nu sint madulare oarbe in unitatea trupului lui Hristos, care nu se anuleaza in unire, ci dobindesc deplinatatea lor personala; fiecare se face un tot in Biserica, deoarece Sfintul Duh se pogoara aparte peste fiecare ipostas omenesc. Daca Fiul atribuie ipostasul Sau firii umane innoite, daca El Se face Cap unui trup nou, Duhul Sfint venit in numele Fiului da dumnezeire fiecarui madular al acestui trup, fiecarei persoane umane. In kenoza Fiului coborit pe pamint, persoana se arata limpede, dar firea raminea ascunsa sub "chipul de rob". In venirea Sfintului Duh, dumnezeirea se descopera ca un Dar, in timp ce persoana Datatorului ramine nearatata. Nimicindu-Se, ca sa zicem astfel, ascunzindu-Se ca persoana, Sfintul Duh impropriaza persoanelor umane harul necreat. Omul se uneste cu Dumnezeu, adaptindu-se deplinatatii fiintei care se deschide chiar in strafundurile persoanei sale. In eforturile neincetate pe calea inaltarii, a conlucrarii cu vointa dumnezeiasca, firea creata va fi transformata din ce in ce mai mult prin har, pina la indumnezeirea finala care se va descoperi pe deplin in Imparatia lui Dumnezeu. 
Aceeasi plinatate a Sfintului Duh, acelasi avint catre implinirea finala care, depasind tot ceea ce stagneaza si se margineste, se recunoaste in ecleziologia rasariteana. Biserica istorica, concreta, bine delimitata in timp si spatiu, uneste in ea cerul si pamintul, oamenii si ingerii, pe cei vii si pe cei morti, pe pacatosi si pe sfinti, creatul si necreatul. Cum sa recunosti sub defectele si infirmitatile exterioare ale existentei sale istorice pe slavita Mireasa a lui Hristos, "care nu are intinaciune sau zbircitura sau altceva de acest fel" (Efes. 5, 27)? Cum am putea scapa de ispita, de indoiala, daca Sfintul Duh nu ar implini necontenit slabiciunile omenesti, daca limitarile istorice nu ar fi totdeauna depasite, nedeplinatatea totdeauna prefacuta in deplinatate, asa cum apa a fost prefacuta in vin la nunta din Cana Galileii? Cite persoane nu trec pe linga Biserica fara sa recunoasca razele slavei celei vesnice sub infatisarea de smerenie si supunere? Dar citi L-au recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu in "omul durerilor"? Trebuie sa ai ochi pentru a vedea si simtul deschis in Sfintul Duh pentru a recunoaste deplinatatea acolo unde ochiul cel din afara nu vede decit limitari si lipsuri. Nu avem nevoie de "mari epoci" pentru a putea afirma aceasta deplinatate a vietii dumnezeiesti prezenta mereu in Biserica. In vremea Apostolilor, in vremea persecutiilor, in veacurile marilor sinoade au existat "minti mirenesti" care au ramas oarbe inaintea evidentei manifestarilor Duhului lui Dumnezeu in Biserica. Putem oferi un exemplu mai recent. Biserica rusa a produs - in urma cu nici 20 de ani - milioane de martiri si marturisitori care nu sint cu nimic mai prejos de cei din primele secole. Revarsarile din abundenta ale harului, minunile cele mai impresionante au avut loc oriunde credinta a fost pusa la incercare; icoanele se reinnoiau in fata ochilor spectatorilor uimiti, cupolele bisericilor straluceau de o lumina care nu era din aceasta lume. Si, minunea cea mai mare dintre toate, Biserica a stiut sa triumfe peste toate dificultatile, sa iasa din aceasta incercare refacuta si intarita. Totusi, aceste aspecte abia daca au fost remarcate. Latura glorioasa a ceea ce s-a petrecut in Rusia va ramine aproape lipsita de importanta pentru cei mai multi: s-a protestat adesea impotriva persecutiilor, unii si-au exprimat regretul ca Biserica rusa n-a stiut sa se comporte ca o putere temporala si politica; i s-a iertat aceasta "omeneasca slabiciune". Hristos Cel rastignit si ingropat nu poate fi judecat altminteri de catre cei ce se arata orbi fata de lumina lui Dumnezeu. Pentru a sti sa recunosti biruinta sub infatisarea infringerii, puterea lui Dumnezeu care se implineste in slabiciune, adevarata Biserica in realitatea sa istorica, trebuie sa primesti, dupa cuvintul Sfintului Pavel "nu duhul acestei lumi, ci Duhul Cel din Dumnezeu", ca sa stim cele ce sint daruite de la Dumnezeu prin harul Sau (I Cor. 2, 12). fatismul caracteristic teologiei mistice a Bisericii de Rasarit ne apare in final ca o marturie adusa plinatatii Sfintului Duh, persoana care ramine necunoscuta, desi Ea umple toate, facindu-le sa tinda spre implinirea lor ultima. Totul devine plinatate in Sfintul Duh: lumea care a fost creata pentru a fi indumnezeita, persoanele omenesti chemate la unirea cu Dumnezeu, Biserica in care se savirseste aceasta unire; in fine, Dumnezeu Se face cunoscut prin Sfintul Duh in deplinatatea fiintei Sale, care este Sfinta Treime. Credinta, care este un sens apofatic al acestei deplinatati, nu poate ramine oarba in persoanele care vin la unirea cu Dumnezeu. Duhul Sfint Se face in ele principiul insusi al constiintei lor care se deschide din ce in ce mai mult realitatilor dumnezeiesti. Viata duhovniceasca, dupa autorii ascetici rasariteni, nu este niciodata inconstienta, cum am vazut in ultimele doua capitole. Aceasta constiinta a harului lui Dumnezeu prezent in noi se numeste de obicei "gnoza" sau cunoastere duhovniceasca, pe care Sfintul Isaac Sirul o defineste drept "simtul vietii vesnice" sau "simtul realitatilor tainice". Gnoza inlatura orice marginire a constiintei, orice Agnoia (ignoranta), a carei ultima expresie este iadul cel intunecat. Implinirea gnozei este contemplarea luminii dumnezeiesti a Sfintei Treimi, cunoasterea deplina care este parusia, judecata si intrarea in viata cea vesnica implinindu-se, dupa Sfintul Simeon Noul Teolog, inca de aici, inainte de moarte si de inviere, in sfintii care traiesc intr-o necontenita participare la Dumnezeu.
Constiinta plinatatii Sfintului Duh data fiecarui membru al Bisericii, dupa masura inaltarii personale a fiecaruia, face sa se risipeasca intunericul mortii, teama de judecata, adincul iadului, indreptind privirile numai catre Domnul care vine in slava Sa. Aceasta bucurie a invierii si a vietii vesnice face din noaptea de Pasti un "ospat al credintei", unde fiecare participa, fie chiar intr-o masura foarte redusa si pentru citeva clipe, la plinatatea "zilei a opta", care nu va avea sfirsit. O omilie atribuita Sfintului Ioan Gura de Aur, citita in fiecare an in timpul utreniei de Pasti, reda in mod desavirsit sensul acestei deplinatati eshatologice la care nazuieste crestinatatea rasariteana. Nu am putea afla alte cuvinte mai graitoare pentru a sfirsi studiile noastre asupra teologiei mistice a Bisericii de Rasarit:
"De este cineva crestin bun si iubitor de Dumnezeu, sa se indulceasca de acest praznic bun si luminat. 
De este cineva sluga inteleapta, sa intre intru bucuria Domnului sau.
De s-a ostenit cineva postind, sa-si ia acum dinarul.
Daca a lucrat cineva din ceasul dintii, sa-si ia acum plata dreapta; de a venit cineva dupa ceasul al treilea, multumind sa praznuiasca; de a ajuns cineva numai dupa ceasul al saselea, de nimic sa nu se indoiasca, pentru ca de nimic nu se va pagubi; de a lipsit cineva pina la ceasul al noualea, sa se apropie, de nimic indoindu-se; de a ajuns cineva numai in ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama ca a zabovit.
Ca milostiv fiind Stapinul, primeste pe cel din urma ca pe cel dintii; odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul intii; pe cel de pe urma il miluieste si pe cel dintii il mingiie; aceluia plateste si acestuia daruieste; faptele le primeste, vointa o cuprinde; El cinsteste osteneala, lauda buna odihna.
Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului vostru: si cei dintii, ca si cei din urma luati plata; bogatii si saracii impreuna dantuiti; cei ce v-ati infrinat si cei lenesi cinstiti ziua; cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-va astazi...

Masa este plina, ospatati-va toti! Vitelul este mare, nimeni sa nu iasa flamind.

Toti sa va indulciti de ospatul credintei; toti sa luati bogatia bunatatii!

Nimeni sa nu plinga pentru saracie, ca s-a aratat Imparatia tuturor.

Nimeni sa nu se tinguiasca pentru pacate, ca iertarea a stralucit din mormint.

Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a slobozit pe noi moartea Mintuitorului.

Stinsu-o-a pe ea Cel ce a fost tintuit de ea.

Pradat-a iadul Cel ce S-a pogorit la iad.

Amaritu-l-a pe el Cel care l-a facut sa guste din Trupul Sau.

Si aceasta mai inainte cunoscind, Isaia a strigat: "Iadul s-a tinguit, intimpinindu-Te pe Tine jos. Iadul s-a tinguit pentru ca a fost batjocorit; batjocoritu-s-a ca s-a surpat; batjocoritu-s-a ca a fost inlantuit.

Luat-a un trup si s-a vazut in fata lui Dumnezeu; luat-a pamint si s-a intilnit cu cerul; luat-a ceea ce este vazut si a cazut in ceea ce este nevazut.

Unde-ti este, moarte, boldul? Unde-ti este, iadule, biruinta? Sculatu-S-a Hristos si tu ai fost biruit.

Sculatu-S-a Hristos si au cazut dracii.

Inviat-a Hristos si se bucura ingerii.

Inviat-a Hristos si viata salta de bucurie.

Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in groapa.

Ca Hristos inviind din morti S-a facut inceputul Invierii celor adormiti. Aceluia este slava si cinstea in vecii vecilor. Amin".


Sursa:http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/teologia-mistica/ospatul-imparatiei-82726.html

Cheile Geogelului(Transilvania)

Cheile Geogelului (Transilvania)

CAI DE ACCES
*DJ 107 I ,situate la iesirea din satul Geogel.

In peisajul mirific al muntilor Trascaului ,se afla Cheile Geogelului situate pe cursul mijlociu al Vaii Geogelului.Raul Geogel poarta in lungul cursului sau diferite denumiri :in amonte poarta denumirea de Mogos,in zona cheilor Geogel ,iar in aval Valea Manastirii.Frumusetea cheilor formeaza un peisaj spectaculos modelat in calcare ,cheile atingand altitudinea maxima de 1009m si altitudinea minima de 680m .De-a lungul Cheilor Geogelului domina doua culmi calcaroase :Culmea Grozestilor situata in nord si Culmea Nicaia situata in sud.Aceste culmi prezinta numeroase ramificatii caracterizate prin prezenta de turnuri si hornuri ,marginite de mase de grohotisuri fixe si mobile.Modelarea cheilor a dus la formarea unor pereti abrupti care intr-un anumit sector sunt despartiti de o latime de numai 2-3m ,cheile ingustandu-se in acel punct.Prezenta plantelor alpine este incununata de unele specii endemice care dau un aer aparte florei rezervatiei.

Bibliografie:"Transilvania-Trasee turistice in zonele naturale de recreere si agrement
din Transilvania-Mandri de Romania"

26 mai 2014
Ada-Giulia Marginean