Sfantul Ierarh Alexandru

Sfantul Ierarh Alexandru Sfantul Ierarh Alexandru este sarbatorit pe 30 august. Sfantul Alexandru s-a nascut in anul 239 in Calabria, din parinti crestini, Gheorghe si Vriena. De tanar a vietuit in pustnicie, nevoindu-se in rugaciuni si posturi si suferind multe de la pagani in acele vremuri de prigoana. Dupa o vreme a mers in Grecia, impreuna cu doi ucenici, Vitalie si Nichifor, iar de acolo la Bizant, unde pastorea Sfantul Mitrofan (306-325). Acesta, neputand indeplini slujirea sa din pricina batranetii, l-a hirotonit pe Alexandru horepiscop in anul 314, spre a-l ajuta in indeplinirea sarcinilor arhieresti. Cand s-a adunat la Niceea intaiul Sinod Ecumenic, in anul 325, din porunca Sfantului imparat Constantin cel Mare (306-337), arhiepiscopul Mitrofan, neputand sa se duca la acel sobor, din pricina batranetii si a slabiciunii trupesti, a trimis pe acest Alexandru, aparator al dreptei credinte. El, sezand in sobor in locul arhiepiscopului sau, s-a luptat mult prin cuvant pentru dreapta credinta impotriva rau credinciosului Arie. Dupa incheierea Sinodului, Alexandru intorcandu-se din Niceea in Constantinopol, ingerul Domnului s-a aratat fericitului Mitrofan, spunandu-i: „Dupa zece zile iti vei lua cununa de la Dumnezeu, iar scaunul bisericesc sa-l ia, in locul tau, Alexandru, slujitorul tau". Deci, a venit si dreptcredinciosul imparat, marele Constantin, impreuna cu alti parinti, ca sa cerceteze pe Sfantul Mitrofan, care era bolnav si zacea pe patul mortii. Cand l-a intrebat pe cine il va binecuvanta sa primeasca scaunul arhieresc dupa mutarea sa, Sfantul Mitrofan a raspuns: „Domnul mi-a descoperit ca dupa mine va lua scaunul arhieresc Alexandru, impreuna-slujitorul meu, cel vrednic de adevarata alegere si de harul Duhului Sfant'. Asa s-a si intamplat. Ducandu-se Sfantul Mitrofan la Domnul, a fost pus, ca al doilea ierarh al Constantinopolului, Alexandru. El a pastorit bine turma cea cuvantatoare a lui Hristos si aducea la dreapta credinta pe eretici si pe pagani, pentru ca nu numai cu arienii avea mare lupta, dar si cu filosofii pagani. Unii dintre acesti filosofi, indraznind, se apropiau de imparat si il certau, ca a lepadat credinta cea veche parinteasca, a lepadat legile romane si a primit o credinta si o lege noua, care va fi, ziceau ei, nu spre intarire, ci spre risipirea imparatiei. Ei rugau pe imparat sa le porunceasca sa intrebe de credinta pe Alexandru, episcopul lui; deci, imparatul a poruncit sa se faca intrebare inaintea poporului. Alexandru, arhiereul lui Dumnezeu, fiind plin de Duhul Sfant, a incuviintat aceasta. Ducandu-se multi filosofi si voind toti sa se intrebe cu episcopul crestin, Sfantul Alexandru i-a rugat sa aleaga pe unul dintre ei mai intelept si bun cuvantator si sa-l puna inaintea sa la intrebare, iar ceilalti sa asculte. Si ei au ales pe unul si l-au pus inaintea arhiereului, iar ei singuri s-au pregatit sa asculte cu luare aminte. Incepand Sfantul Alexandru, a zis catre filosof: „In numele Domnului meu Iisus Hristos, iți poruncesc sa taci!" Si indata i s-a legat limba filosofului si a ramas mut, neputand zice nimic. Vazand aceasta, adunarea filosofilor s-a infricosat si s-a rusinat. Deci, unii dintre ei au fugit de rusine, iar altii au crezut in Hristos. Filosoful cel amutit, vazand prin amenintare ratacirea sa, iar credinta crestina aratandu-i-se a fi dreapta nu prin cuvinte mestesugite, ci prin putere dumnezeiasca, a cazut la picioarele arhiereului si i s-a dezlegat limba din amutire, si cu mare glas a inceput a slavi pe Hristos si s-a botezat impreuna cu ceilalti prieteni ai sai. Atunci s-a facut bucurie imparatului si tuturor credinciosilor, incat Dumnezeu, Care a daruit atata putere minunata placutului sau, era slavit de toti. Trecand cativa ani de la intaiul Sinod Ecumenic si fiind chemat la Constantinopol ereticul Arie, a amagit cu viclesug pe dreptcredinciosul imparat Constantin, cand l-a intrebat de crede asa cum Sfintii Parinti au intarit in Sinodul din Niceea. Iar el, avand in san o hartie unde era scrisa credinta eretica, isi lovea cu dreapta pieptul, zicand: „Asa cred", ca si cum se invoia cu credinta cea intarita in Niceea, dar in gand zicea: „Asa cred, precum am scris cu mana mea, si cum am in sanul meu". Jurandu-se inaintea imparatului ca asa crede, si imparatul nestiind viclesugul aceluia, a crezut cuvintele lui cele mestesugite. De aceea, l-a trimis la Preasfintitul Alexandru, poruncindu-i sa primeasca pe Arie intru impartasirea bisericeasca. Ziua de Duminica a fost randuita ca sa intre Arie in biserica spre impartasire. Sfantul Alexandru insa se indoia a-l primi, ca pe un incepator de eresuri. Fiind sambata spre Duminica, in acea noapte arhiereul lui Dumnezeu, Alexandru, a staruit la rugaciune inaintea sfantului altar si cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu ca indata sa-i ia sufletul din trup, ca sa nu vada ziua aceea, in care Arie avea sa se apropie si sa ia impartasirea cu Sfintele Taine. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre Biserica Sa, a hotarat sa piarda pe Arie de pe pamantul celor vii. Sfantul rugandu-se astfel lui Dumnezeu, dupa ce s-a facut ziua, s-a apropiat ceasul sfintei slujbe. El a vazut pe Arie ca venea, cu multa mandrie, de la palatul imparatesc la biserica, inconjurat de boierii care erau de eresul lui si de o multime de oameni inarmati. Apropiindu-se de locul ce se numea „Forul lui Constantin", a cazut frica asupra lui din mustrarea constiintei si, de frica, i-a venit nevoia cea trupeasca; deci, a aflat o latrina publica, in care, intrand el, a fost lovit cu o durere cumplita la cele dinauntru si a crapat in doua ca si Iuda, iesind din el maruntaiele. Astfel a pierit cu ticalosie, lepadandu-si sufletul cu amar. Atunci indata s-a instiintat toata cetatea de cumplita moarte neasteptata a ereticului Arie. Deci, ereticii s-au rusinat, iar dreptcredinciosii s-au bucurat, ca Hristos, adevaratul Dumnezeu, este razbunator asupra hulitorilor. Preasfintitul arhiepiscop Alexandru, auzind de aceasta, a dat multumire lui Dumnezeu, Cel ce S-a milostivit spre Biserica Sa. Apoi, bine carmuind Biserica lui Hristos ani indestulati, a ajuns la adanci batraneti; iar cand a fost aproape de sfarsit, credinciosii au inconjurat patul pastorului lor si-l intrebau: „Parinte, cui ne lasi pe noi, fiii tai? Pe cine vei pune in locul tau, care, mergand pe urmele tale, ar putea sa indrepte bine Biserica?". Iar el, aratand spre cei doi clerici care stateau aproape, spre preotul Pavel si spre diaconul Macedonie, a zis: „De voiti sa aveti pastor invatator si stralucit prin fapte bune, alegeti-l pe Pavel; iar de voiti sa-l aveti numai frumos la fata si cu podoaba din afara cinstit, atunci alegeti-va pe Macedonie!" Acestea zicand, marele arhiereu Alexandru si-a dat sufletul in mainile lui Hristos, in anul 337, avand de la nasterea sa 98 de ani. CITESTE: Acatistul Sfantului Alexandru Rugaciune catre Sfantul Ierarh Alexandru (30 august) O, intru tot laudate, Ierarhe Alexandre, toiagul cel tare al batranetilor, intreaga intelepciune a povatuirii tinerilor, povatuitorul pruncilor, lauda a tot poporul si cununa Bisericii, pe tine te laudam, caci minunata s-a aratat viata ta pe pamant. Din vremea tineretilor tale ai iubit pe Domnul mai mult decat orice pe lume, de impresurarile diavolesti ai izbavit pe oameni, parinte, cu rugaciunile tale si cu raurile sudorilor tale ai stins multimea zeilor pagani. Daruieşte-ne vindecari neputintelor noastre, sfinte ierarhe, arata-ne minune dumnezeiasca, fericite, noua, celor ce alergam la tine cu caldura, izbaveşte-ne de tot necazul si navalirea. Ca cel ce cu indrazneala pazesti turma lui Hristos de vrajmasii cei vazuti si nevazuti si pe cei ce scapa sub adapostirea ta ii aperi de navalirea lor, Alexandre preafericite, si pe noi, care suntem inviforati de ganduri si de lucruri necuvioase, izbaveste-ne. Tu esti pastorul cel bun, sfinte ierarhe Alexandre, care turma ta ai povatuit-o catre pasune duhovniceasca si din izvorul raiului ai adapat-o pe dansa, invatand-o sa cante lui Dumnezeu: Aliluia! O, pastorule prea bun, cu umilinta dintru adancul inimii ne rugam: auzi-ne pe noi care, aducand aceasta putina rugaciune din invapaierea sufletelor noastre, cadem catre tine; fii mijlocitor catre Prea-milostivul Dumnezeu ca sa stinga cugetele viclene ale vrajmasilor nostri si sa ne izbaveasca de toata nevoia si necazul care tulbura odihna si linistea vietii noastre. Amin.                         Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-ierarh-alexandru-146272.html

Etica stoica

Etica stoica

In istoria eticii exista doua directii: una formala si alta materiala. Cea dintai este caracterizata prin aceea ca nu indica nici un obiect ca scop pentru vointa; cea de a doua fixeaza numai maxime, norme, legi morale, fara sa numeasca un obiect.
Etica stoica nu este nici pur formala, nici pur materiala, ci ea e si formala si materiala. Este adevarat ca Zenon fixeaza un asemenea principiu formal cand zice : "Scopul este: a trai in concordanta, ceea ce inseamna a trai dupa un principiu ce concorda cu sine, fiindca cei care traiesc in contrazicere nu sunt fericiti". Este vorba, deci, de a trai in credinciosie fata de un principiu, regula care a ramas general-valabila in stoicism.
Cicero subliniaza mereu si mereu "statornicia in ordine, in sfat si in fapta". Iar Seneca zice : "Progreseaza si mai ales ai grija ca tu sa-ti ramai tie credincios", "caci nimic nu este mai rusinos, decat a nu ramane mereu acelasi. Rezista, ca sa nu joci decat un singur rol de caracter". "Indraznet acest lucru se poate exprima astfel, ca cel mai inalt bine este concordanta sufletului cu sine insusi. Virtutile se afla acolo unde este armonie si unitate, viciile acolo unde nu este unitate", zice acelasi ganditor. La fel si Epictet este de parere ca omul "trebuie sa fie una sau alta din tot sufletul" si ca el trebuie sa ramana constant la hotararea luata. "Cine nu are unul si acelasi scop pentru intreaga lui viata, acela nu poate ca sa ramana in intreaga lui viata unul si ace­lasi".
Acesta este singurul principiu sigur care poate asigura o conducere sanatoasa in viata. Caci virtutea nu este altceva, pentru stoici, decat un mod armonic de purtare. In ce consta insa aceasta armonie? In concordanta cu sine insusi, cum crede Zenon ? Dar si omul vicios este in concordanta cu sine insusi. Atunci care este deosebirea intre omul virtuos si cel vicios? Sau poate in concordanta cu viata ? In acest caz avem de-a face cu o tautologie, daca viata nu este inteleasa intr-un sens pregnant. Ori poate in concordanta vietii omului cu natura, cum credea Cleante ? Dar cu care natura : a universului, a omului sau a amandurora ? In aceasta privinta aproape toti filozofii stoici sunt de acord cu Chrysip ca a fi virtuos inseamna a trai in concordanta cu principiul naturii, acesta inteles atat in sens macrocosmic cat si in sens microcosmic. Asadar, dupa Chryisip, ratiunea individuala - sau natura individuala - sa fie in armonie cu ratiunea sau natura universala, ceea ce inseamna cu ordinea rationala a lumii : aceasta armonie este scopul moral suprem. Natura este stapanita de Logos, de Ratiunea universala si, deci, a fi virtuos este identic cu a trai in concordanta cu aceasta ratiune. Cu aceasta stoicii declara un razboi necrutator acelora oare strica sau fac imposibila aceasta armonie. Acestea sunt instinctele si afectele. Libertatea fata de instincte si fata de afecte este o conditie esentiala a moralitatii. Acestea se fundamenteaza pe o reprezentare neexaminata si din aceasta pricina ele ne conduc unde voiesc, rapindu-ne libertatea si transformandu-ne in sclavii lor. De aceea acestea trebuie sa fie puse sub stapanirea ratiunii, caci numai ratiunea il deosebeste pe om de toate celelalte fapturi si mai ales de animal. Justificarea acestei suveranitati se bazeaza pe conceptia stoica ca ratiunea omului este o parte, un fragment al Ratiunii divine. Aceasta constituie esenta si natura proprie omului. Din aceasta cauza scopul existentei omului nu poate fi decat o viata pe temeiul ratiunii. A trai conform cu natura, ceea ce inseamna a duce o viata conforma cu Ratiunea universala, aceasta este teza fundamentala si cel mai inalt principiu al moralei stoice. Fiecare pas al vietii, fiecare actiune si fapta a omului sa nu fie determinata decat de ratiune. Iata de ce trebuie combatute instinctele inferioare, poftele si afectele. Acestea nu trebuie sa devina niciodata motive determinante ale vointei si nici temeiuri ale unei actiuni umane. Mania, mila, teama , trebuie sa fie inabusite, fiindca acestea ii rapesc omului libertatea si fapta omului sa nu fie fundamentata decat pe ratiunea ce judeca rece si obiectiv. Ceea ce porunceste ratiunea numai aceea are sa se si intample. Ratiunea are sa hotarasca in toate imprejurarile ceea ce este bine si ceea ce este rau, ceea ce este drept si nedrept, nobil si josnic. Legea ratiunii (naturii), este, pentru filozoful stoic, identica cu legea morala. Cine a ajuns la aceasta convingere si traieste in conformitate cu ea este un intelept si un om moral.
Tot ceea ce impiedica pe om sa realizeze aceasta lege generala este considerat de catre stoici ca fiind imoral si deci trebuie osandit ca atare, in aceasta categorie intra, pe langa cele amintite mai sus, toate bunurile acestei lumi, placerile si poftele, care ademenesc cu chemarile lor pe om si astfel surpa suveranitatea ratiunii. Bogatia si averea, onorurile si gloria, iubirea si prietenia sunt piedicile cele mai serioase in calea spre o viata virtuoasa si de aceea inteleptul stoic se abtine de la acestea si traieste in cea mai deplina simplitate. Conditia fundamentala pentru inteleptul stoic, pentru a putea duce o viata morala, este o stare in care sa se linisteasca toate afectele, pasiunile si adierile cele mai neinsemnate ale instinctelor (apathia). Liber de dominarea oricaror impulsuri interioare si total insensibil fata de influentele externe isi modeleaza inteleptul viata sa, ascultand numai de imperativele ratiunii, caci numai aceasta il ajuta sa triumfe asupra acelor dusmani ai armoniei si ai virtutii si sa-i reduca la tacere. Prin aceasta stoicul a implinit menirea si rostul existentei sale ; el a ajuns la cea mai inalta virtute, la intelepciune. Cel mai inalt ideal care-l chinuie pe stoic si-l cheama cu chemari vrajite este inteleptul, care-si este siesi suficient, care nu mai doreste nimic strain si nu se mai teme de nimic in lume, fiindca nu-l mai misca nici o intamplare exterioara si nici o pasiune nu-i mai tulbura linistea suverana a sufletului sau. Iar daca stoicul se simte mult prea slab pentru a trai aceasta intelepciune, atunci el se salveaza din lanturile simturilor prin moartea de bunavoie.
Deci, a fi intelept este identic cu a fi liber. "Numai inteleptul singur este liber, bogat si frumos, fiindca numai omul virtuos este liber, iar virtutea este un bun, care cand se exteriorizeaza este si frumoasa. Numai inteleptul este fericit, fiindca numai el este virtuos. Numai el este regele autentic, conducatorul de osti autentic, administratorul corect si mostenitorul adevaratei posesiuni, fiindca aceste calitati urmeaza din conceptia si stiinta lui corecta".
Din acest motiv, Epictet si Seneca apoteozeaza pe intelept. Epictet il identifica pe intelept cu Zeus. La fel si Cleante si Chrisip, iar Seneca il situeaza chiar mai presus de Zeus. "Divinitatea este in afara durerii, odusa de rau, inteleptul este mai presus". Inteleptul este asemenea soarelui pe care nu-l loveste nici o sageata. "Sufletul inteleptului se aseamana cu lumea de deasupra lumii; caci in el este totdeauna timp frumos.
Fata de intelept toti ceilalti oameni, stapaniti de pasiuni si afecte, sunt niste "nebuni", din pricina ca in acestia nu s-a trezit ratiunea. Acolo unde ratiunea nu stapaneste in chip absolut, aceasta nici nu exista. Caci, asa cum pentru stoici, nu exista ceva de mijloc intre adevar si neadevar, tot asemenea nu exista grade ale virtutii si intelep­ciunii. Este adevarat ca numai Seneca se pare ca ar fi reprezentat ideea ca exista anumite stadii ale intelepciunii. Dar pentru cea mai mare parte dintre filozofii stoici are valabilitate alternativa : ori cineva poseda virtutea in chip absolut, ori n-o poseda deloc ; ori esti intelept, ori esti nebun, a treia posibilitate nu exista.
Etica stoica prezinta - cu toate sovaielile in unele probleme - o unitate. Numai un singur stoic si anume Diogene Babilonianul, elevul lui Chrisip, s-a indepartat de la principiile acestei etici, intrucat el admitea anumite excrocherii in vanzarea marfurilor, chiar si in intrebuintarea banilor falsi. Insa elevul acestuia, Antipater din Tars, l-a combatut pe Diogene, asa ca trebuie sa recunoastem faptul ca etica stoica fixeaza vointei scopuri destul de inalte, asezand, dupa cum vom vedea, in locul poporului umanitatea, iar in locul statului marginit un stat universal al fiintelor rationale. La temelia acestei etici se afla increderea nespus de mare in puterea personalitatii umane.
Totusi in ceea ce priveste valoarea acestei etici pentru viata, exista pareri diferite. Mai ales opozitia radicala intre rational si instinctual, cat si prapastia pe care o sapa aceasta opozitie intre intelepti si nebuni a relevat metehnele rigorismului eticii stoice si a dat nastere unei critici juste. Exista istorici, ca de exemplu Th. Momsen, care ii numesc pe stoici "farisei", iar doctrina lor este considerata a fi o inlantuire de notiuni goale. La fel si Kafka, in lucrarea sa des citata de noi aici, face o critica foarte justa acestei etici, subliniind greutatile si contradictiile in care filozofii stoici se invartesc atunci cand concep o etica in care omul trebuie sa fie intelept si bun, mai inainte de a nazui dupa intelepciune si virtute. Si apoi unde se afla omul care-si poate inabusi intreaga lui viata instinctuala, care este totusi originea intregii posibilitati existentiale ? Inabusita intr-o parte, ea izbucneste in alta parte cu o putere si mai mare, fiindca viata este si vointa si sentiment, nu numai ratiune.
Desigur, este adevarat ca au existat unii stoici, care au facut prin viata lor cinste scolii stoice. Sub Nero, de exemplu, au suferit moartea pentru conceptia lor stoicii Phrasea Paetus, Seneca, Rubellius Plautus si Lucanus ; iar Musonius, Cornutus, Helvidius Prisous au fost exilati. La fel si sub Domitian au fost alungati Rusticus Arulenus si Epictet.
De fapt tipul de intelept descris de stoici n-a fost realizat nici chiar de filozofii stoici mai severi. Din acest motiv si acestia au trebuit sa se numere printre "nebuni". Inteleptul asa cum si-l inchipuiau stoicii ramane un ideal de nerealizat printre oameni, fiindca acesta este o negatie a conditiei umane. Din acest motiv stoicii din perioada mijlocie si reprezentantii stoicismului roman incep sa faca corecturi rigorismului sever al eticii lor si sa admita ca intre intelepti si nebuni mai exista o categorie a oamenilor : aceea a progresatilor in virtute. Dealtfel etica stoica era si prea formala pregatind, intr-un sens oarecare, formalismul si rigorismul etic kantian. De aceea si din aceasta pricina stoicii au fost siliti sa revina asupra acestui formalism si sa faca precizari. Stoicii au totusi meritul de a fi pus in circulatie conceptul "datorie", dar au la­sat nelamurita problema importanta a datoriilor fata de sine si fata de altii, sau datoriile sociale. De aceea, cu toata accentuarea punctului de vedere etic-individual, cu timpul, filozofii stoici au admis ca omul are datorii si fata de societate ; ca toate fiintele rationale sunt de la natura inrudite intre ele. Ca si limba, tot asemenea, stoicii credeau ca si societatea isi are originea in natura ; aceasta a fost, pe langa ratiune, al doilea dar al Divinitatii, prin care ea a voit sa intareasca slabiciunea umanitatii.
Prin aceasta, ca si dreptului si moralitatii, stoicii ii atribuiau societatii o demnitate foarte inalta. Originar oamenii au fost intr-o lupta a tuturor impotriva tuturor, pana cand apoi ei au incheiat pace si au introdus norme de drept in viata lor.
Dupa originea lor oamenii sunt participanti la ratiunea divina si ca atare toti sunt egali. Ei formeaza impreuna cu zeii un stat. Cicero aminteste mereu ca oamenii formeaza o comunitate si in numele acesteia el cere umanizarea razboaielor si mai ales blandete fata de cei invinsi. In timp ce Platon si Aristotel reprezentau o conceptie re­trograda, dupa care ar exista oameni liberi si sclavi, popoare care stapanesc si altele care de la natura sunt inferioare si deci trebuie sa fie stapanite, pentru stoici toti oamenii sunt egali. Zenon a conceput un stat ideal, care sa cuprinda pe toti oamenii, caci toti au dreptul la libertate.

N.B.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-etica-religioasa/etica-stoica-71739.html

Mucenita care si-a scos ochii pentru Hristos

Mucenita care si-a scos ochii pentru Hristos

O calugarita tanara si frumoasa locuia in chilia ei nu departe de manastire in apropierea unui sat. Ea traia dupa voia lui Dumnezeu, petrecand in bunacuviinta, rugandu-se pentru mantuirea sufletului si ingrijindu-se de sufletul ei cu privegheri si metanii. Dar necuratul i-a pus gand rau fetei, astfel ca un tanar bogat care mai venea pe la manastire s-a indragostit puternic de aceasta fecioara si a inceput sa-i dea tarcoale. Ba statea uneori pe la usa ei sa o pandeasca cand iese si intra cu ea in vorba. Si mereu cand calugarita iesea il gasea pe tanar la usa, iar acesta o supara cu intrebari pe care le pun de obicei indragostitii.

Vazand aceasta, fecioara a hotarat sa nu mai iasa din casa, dar nici pace nu avea fiindca nu putea ajunge la slujbele bisericii. Intr-o zi calugarita a trimis o femeie care ajuta la treburile manastirii sa-l cheme pe tanar. Vazand-o pe aceasta femeie si auzind de cine este chemat, inima tanarului a inceput a bate cu putere, gandind ca poate fecioara s-a indragostit de el si de aceea il cheama. Cand ajunse la chilie, calugarita statea la razboiul ei de tesut si nu-si ridica privirea din pamant, doar intreband:

- Ce doresti de la mine tinere, de ce nu-mi dai pace si tot te asezi in calea mea?

- Mi-esti draga si te iubesc si vreau sa-mi fii sotie!.

- Dar ce-ti place tie asa mult la mine? intreba fecioara.

- Imi plac cel mai mult ochii tai, cand ii vad ma aprind, ochii tai ma scot din minti.

Calugarita auzind aceasta a luat suveica si-a scos pe loc ochii si a dat sa-i intinda tanarului, care nu a rabdat sa vada asta si a plecat.

Mergand spre treburile sale tanarul incepu sa planga, suparat fiind de raul pe care il pricinuise acelei monahii. Impresionat de credinta acesteia - aducandu-si aminte ca Scriptura spune: daca ochiul tau te sminteste, scoate-l si arunca-l de la tine– hotari pe data sa se faca monah.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/mucenita-care-a-scos-ochii-pentru-hristos-123284.html

Doi preoti catolici...

Doi popi catolici fac conversaţie:
- Nu cred că vom mai trăi să vedem şi faptul că avem voie să ne căsătorim!
- Noi precis nu, dar copii noştri!...

Un misionar in jungla

Un misionar în junglă. Deodată se trezeşte cu un leu uriaş în faţa sa. Cade în genunchi cu mâinile împreunate şi zice:
- Doamne apără-mă!
Leul la rândul său îşi împreunează labele din faţă şi începe să bolborosească ceva. Misionarul fericit:
- Mulţumesc Doamne că ai adus fiara pe calea TA!
Şi atunci aude mai bine ce zice leul:
- Vino Doamne! Fii alături de noi la acest ospăţ şi binecuvântează ceea ce ne-ai dat!...

Cheile Vaii Morilor si Rezervatia Dealul cu Melci (Transilvania)

Cheile Vaii Morilor si Rezervatia Dealul cu Melci (Transilvania)

CAI DE ACCES
*De pe DN 75 Campeni-Stei ,stanga pe DJ 762 pana in Vidra

Cheile Vaii Morilor

Nuantand fizionomic peisajul ,Cheile se impun prin relieful schimbator .Izvoarele Vaii Morilor se afla in izbucul cu acelasi nume,aflat la circa 4m inaltime,iar in amonte de acest izbuc valea a ramas suspendata .In aval de izbuc se iveste un sector asimetric sapat in calcare cristaline(seria marmurelor de Sohodol) caracterizat printr-o ingustare care are versantul stang mai prelung si mai abrupt .La confluenta dintre valea Morilor si Valea Dolea ,vale seaca tipica ,se inalta abruptul Sturului ,care domina peisajul si adaposteste in inima sa de calcar numeroase pesteri.

Rezervatia Paleontologica Dealul cu Melci

Reprezinta o alternanta de conglomerate cu gresii fosilifere acoperite cu carbuni si marne in care sunt incrustate 35 de specii de moluste ,dintre care forma dominanta este scoica cu cochilie in forma de melc .Intreg arealul este dovada prezentei unui recif de cochilii de melci de mare care traiau acum cateva milioane de ani in marea care acoperea aceasta zona,denumita marea Tethis .Raspandite peste tot ,aceste forme sunt reprezentate de spiralele sapate in piatra.

Bibliografie:"Transilvania-Trasee turistice in zonele naturale de recreere si agrement
din Transilvania.Mandri de Romania"

04 august 2014
Ada-Giulia Marginean

Sfanta Zlata din Meglenia

Sfanta Zlata din Meglenia

Sfanta Zlata a fost fiica unui taran sarac din Meglenia. Ea a fost daruita din belsug atat cu cele duhovnicesti, cat si cu frumusetea chipului. A stralucit prin smerenie, curatie, intelepciune si credinta neclintita, dar si prin frumusetea cea din afara, cum rar se poate intalni aceasta.
 Odata, Sfanta Zlata a iesit cu prietenele sale la padure dupa lemne. In acea vreme, s-a napustit asupra ei un turc, a rapit-o si adus-o la casa lui. Robit de frumusetea fecioarei, turcul a cautat sa o aduca la mahomedanism si sa o ia de sotie. I-a fagaduit ei ca va duce o minunata viata de belsug daca se invoieste sa-i devina sotie si a infricosat-o ca o va ucide daca se va lepada de vorbele sale.
 Insa totul a fost in zadar: viteaza crestina s-a lepadat cu hotarare de o astfel de fapta.
 - Cred doar in Domnul Iisus Hristos si de El nu ma voi lepada chiar daca voi fi taiata in bucati! a raspuns ea. Turcul a hotarat sa foloseasca atunci felurite viclesuguri. Zlata era inconjurata de turcoaice care incercau sa o plece pe ea spre cele dorite. Cadanele inchipuiau inaintea Zlatei felurite tablouri de viata despre belsugul care ar fi curs spre ea daca s-ar fi facut mahomedana. Insa nici aceasta incercare nu a avut izbanda.
 Suparat de indarjirea ei, turcul a chemat parintii si pe cele trei surori ale Zlatei si, infricosandu-i cu chinuri de nerabdat, le-a spus sa intrebuinteze toate mijloacele pe care le au ca sa o plece spre cele dorite de el.
 Si iata, parintii si surorile ei cu glasul stins al constiintei lor au inceput sa o indemne pe fecioara sa se supuna soartei cele rele.
- Scumpa fiica - ii spuneau mama si tatal ei -, fie-ti mila de noi, caci altfel vom pieri cu moarte cumplita! Invoieste-te sa primesti voia agai; Dumnezeu este nespus de milostiv,
 El vede ca tu esti silita sa faci aceasta si-ti va ierta acest pacat!
 Greu i-a fost Sfintei Zlata si i s-au intunecat ochii la aceste cuvinte: destramarea familiei, pieirea celor dragi ai ei, parinti si surori - cu adevarat acesta e lucru destul de greu.
 Insa ce sunt toate acestea fata de vesnicul chin, fata de adevarata pieire, in care vor merge toti cei care s-au lepadat de Hristos?! Si inca si mai mult: ce sunt aceste vremelnice, scurte patimiri, fata de acea slava vesnica, nepieritoare, care-i asteapta pe cei credinciosi Domnului in viata viitoare?!... Propriii ei parinti si surorile ii cereau sa se lepede de acea slava, de acea cununa muceniceasca stralucitoare pentru o oarecare vremelnica bunastare pamanteasca, iar dupa aceasta sa mearga in locul vesnicelor chinuri.
 - Nu! a raspuns hotarat Sfanta Zlata. Daca voi ma siliti sa ma lepad de Domnul Hristos slujindu-va spre rau de dragostea mea catre voi, atunci nu-mi sunteti parinti si nu-mi sunteti surori! Parintele meu este Domnul Iisus Hristos si maica mea - este Prea curata Maica a lui Iisus, iar frati si surori imi sunt sfintii mucenici si sfintele mucenice.
 Rusinati, parintii si surorile s-au dus de la ea.
 Atunci turcul a implinit amenintarea sa si a dat-o pe ea la infricosatoare munci. Vreme de trei luni de zile a fost batuta in fiecare zi fara mila, cu toiege. Dupa aceasta i s-au taiat ei pieptul si bucati de piele si le treceau pe ele pe dinaintea ochilor ei. Sangele tasnea din ea ca dintr-un urcior. Mai apoi au incins un drug de fier pana ce s-a inrosit si cu el i-au strapuns capul de la o ureche la cealalta.
 Sfanta mucenita, intarita cu puterea lui Dumnezeu, a ramas intru toate acestea vie si nu a tradat. Insa, in infricosatoarele chinuri, pe cand ii strapungeau capul, a simtit ca taria i se clatina. Pentru a se impotrivi oricarei indoieli si ca sa-si bea pana la capat paharul ei mucenicesc, in taina a trimis ea un om la parintele sau duhovnicesc, staretul Timotei de la Athos, ca sa se roage pentru ea sa nu-i slabeasca credinta si rabdarea. Si Domnul a implinit rugaciunea ei, dandu-i puteri pana la capat ca sa rabde toate patimirile infricosatoare.
 Vazand ca este cu neputinta si cu neizbanda sa o chinuie pe ea mai mult, turcii cei cruzi au taiat-o atunci in bucati.
 Astfel si-a savarsit nevointa sa marea Mucenita Zlata din Meglenia
Aceasta s-a petrecut in anul 1795, pe data de 18 (31 octombrie). In aceasta zi, Sfanta Biserica praznuieste pomenirea ei, pomenirea marii placute a lui Hristos, biruitoarea intru credinta, marturisitoarea sfantului Sau nume, mostenitoarea nespuselor bunatati ceresti.

ARHIMANDRIT SERAFIM ALEXIEV

Articol preluat din volumul Puterea si ajutorul sfintilor, Editura Sophia

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfanta-zlata-meglenia-146021.html

Lacrimile Maicii Domnului

Lacrimile Maicii Domnului

Intr-un sat indepartat de munte traia un barbat pe nume Chiriac, trecut prin viata, caruia nu-i puteai schimba parerea, indiferent ca avea dreptate sau nu. Ceea ce nu putea sa creada Chiriac era cum icoanele pot sa planga. Spunea el "icoanele sunt facute din lemn mort, nu au apa in ele sa planga”. Desi auzise de la mai multi cunoscuti despre aceste icoane facatoare de minuni, unii dintre ei care chiar fusesera martorii acestor minuni, Chiriac nu putea sa creada si pace.
 In satul lor fusese o biserica mica de lemn care arsese intr-o noapte, iar acum se construia una mai mare si mai frumoasa. Tot ceea ce mai ramasese din vechea biserica era o mica icoana de lemn, a Maicii Domnului, veche de cand lumea, despre care se spunea ca este facatoare de minuni pentru ca scapase din acel incendiu. Chiar daca barbatul ajuta la construirea bisericii noi si-si petrecea mai tot timpul in preajma icoanei, care fusese adusa in noua biserica, nu credea in minunile pe care le putea face si se uita ciudat la cei pe care ii vedea venind sa se inchine la icoana sau ii aduceau flori Maicii Domnului.
 Intr-una din zile, desi era sarbatoare, Chiriac lucra in interiorul bisericii hotarat sa-si termine munca. Era singur inauntru, si desi multi il sfatuisera sa nu mai lucreze ca il va vedea Maica Domnului si-l va pedepsi, nu asculta de nimeni si-si continua lucrul, bombanind intruna. La un moment dat, prin acoperisul bisericii care nu era inca terminat, incepu sa ploua. Si ploua asa de tare cum nu se mai vazuse niciodata. Dupa cateva minute ploaia se opri si desi barbatul reusise sa se adaposteasca de ploaie, pe jos, in biserica, era plin de apa. Suparat de aceasta intamplare, Chiriac vru sa se certe cu cineva, dar nu avea pe nimeni in jur.
 Uitandu-se apoi spre icoana Maicii Domnului observa ca aceasta era acoperita de mici stropi de apa care semanau cu niste lacrimi. Sigur ca in sfarsit a gasit misterul acestor icoane facatoare de minuni fugi repede la un muncitor care locuia in apropiere sa-i spuna ce a aflat. Dar cand Chiriac ii spuse ceea ce aflase si ca ploaia umpluse biserica de apa, barbatul incepu sa rada de el, spunand ca Chiriac a innebunit. Dar vazand barbatul ca acest Chiriac vorbeste serios, ii spuse ca nu este posibil ceea ce spune el pentru ca in sat nu mai plouase de cateva saptamani.
Barbatul se duse cu Chiriac in biserica sa vada cu ochii lui ceea ce acesta spunea. Cand ajunse in biserica barbatul vazu intr-adevar ca pe chipul Maicii Domnului aparusera lacrimi, dar nu vazu pic de apa in jur si neputandu-si ascunde bucuria, incepu sa se inchine si sa se roage la icoana facatoare de minuni. Chiriac ramase mut de uimire, iar barbatul ii spuse ca acesta sigur fusese un semn de la Maica Domnului pentru el, ca astfel sa nu mai lucreze in zilele de sarbatoare si sa se faca un om mai credincios.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/lacrimile-maicii-domnului-123285.html