Dorul bunicii

 Dorul bunicii
   de Sfântul Ioan Iacob-Hozevitul 

    Pe prispa casei sta la soare
  Batrâna cu nepotul ei,
  Privind duios acum în zare,
  Cum zboara cârd de funigei.

  Pe spatele încovoiate
  Cad perii albi de sub tulpan
  Si singura ei mângâiere
  E nepotelul cel orfan.

  Fiind acuma sarbatoare,
  Batrâna pe nepot l-a pus
  Ca sa citeasca dintr-o carte
  Cu <<Patimile lui Iisus>>.

  Dar numai cât începe rostul
  Si dânsa prinde iar a plânge,
  Incât în pieptul lui cel fraged
  Prunceasca inima se frânge!

  - <<Ce ai, mamuca, totdeauna,
  De plângi asa de dureros,
  Când pomenesc se Sfânta Cruce
  Si <<Visul Maicii lui Hristos>>?>>

  Cu vocea ei nespus de dulce,
  Si înecata în suspin,
  Rosteste catre el, privindu-l
  Ca niciodata mai blajin:

  - <<Când spui de Maica Preacurata
  Si Domnul cum a patimit,
  Atuncea ma gândesc la moarte,
  Ca iata, am îmbatrânit!

  Si inima în piept se frânge,
  Aminte aducându-mi iar,
  Ca pe Maxim din batalie
  L-astept, saraca, în zadar!>>

  - <<Mamuca, cine este dânsul,
   Ca mult îl plângi când sezi la tors,
  O fi închis si el de <<oameni>>
  Sau pentru ce nu s-a întors?>>

  - <<O, puiule, ai duhul fraged,
  Nu poti acuma încapea
  Durerea de la casa noastra;
  As vrea sa nu mai stii de ea!>>

  - <<De ce ascunzi (ma rog) de mine
  Si plângi mereu asa cu dor?
  Acuma cine vrei sa vie?
  Pe mine doar ma ai fecior!>>

  - <<O, nu! feciorul meu e altul,
  Tu esti <<copilul nimanui>>!
  De tatal tau nu stiu acuma,
  Iar maica ta, saraca, nu-i!

  Maxim, când a plecat de-acasa,
  Mai mult ca toate m-a rugat -
  Sa fiu ca mama si parinte
  Pentru micutul lui baiat!

  Mereu astept cu nerabdare
  Sa vina dânsul din <<razbel>>
  Si vad ca <<demobilizatii>>
  Nu spun nimica despre el.

  Ma uit în zare totdeauna
  Si uneori eu stau la drum,
  Având asa închipuirea
  Ca poate vine el acum.

  Aud ca el a fost în lupta
  Cu ungurii peste Carpati
  Si multi din regiment cu dânsul
  Au fost prizonieri luati.

  De asta înca trag nadejde,
  Ca poate sa-l mai vad venind,
  Dar anii trec si bucuria
  Mereu se-arata zabovind!

  Si nu mi-ar fi asa de jale
  Când te-as vedea mai marisor;
  Dar iata, esti abia de-o schioapa
  Si eu ca mâine poate mor!

  Ca mine nimeni n-are mila
  Sa-ti poarte grija, fiul meu,
  Decât doar singur Milostivul
  Si înduratul Dumnezeu!

  La El sa-ti pui toata nadejdea,
  Pe El sa-L rogi mereu fierbinte,
  Ca El fiintelor sarmane
  Le este <<Maica si Parinte>>!

  Când maica-ta era în viata,
  Am pus atunci fagaduinta,
  Sa merg la Sfânta Mânastire,
  Grijindu-ma de pocainta.

  Dar parasindu-te parintii
  A fost nevoie sa te cresc,
  Si n-am avut, saraca, parte
  De cinul cel calugaresc!

  De-ar face Dumnezeu prin tine
  Plinirea sfântului meu dor!
  Sa am si eu o mângâiere
  Ca te-am pazit ca un odor!>>

  Stergându-se la ochi batrâna,
  Saruta pe nepot cu drag,
  Iar el citeste mai departe
  Al <<Patimilor>> Sfânt sirag!