Castelul Candestilor

Castelul Cândeștilor

Deși nu foarte cunoscut, Castelul Candestilor este o construcție impunătoare ce ascunde o istorie zbuciumată între pereții săi.Prima dovadă scrisă a existenței edificiului datează din 1777 și se referă la construcția acestuia. Castelul a fost ridicat de Elek Kendeffy, în stil baroc, după ce acesta a primit titlul de conte.Înfățișarea pe care o are astăzi castelul datează însă de la începutul anilor 1870, când a fost transformat în stil neogotic de către contele Arpad Kendeffy.

Sursa:http://zeceintop.ro/10-castele-din-romania/

De dorul Tau ,Isus iubit

  De dorul Tău, Isus iubit
De Traian Dorz

De dorul Tău, Isus iubit
În dragostea Ta arse
Şi inima spre Răsărit
Şi faţa ni-s întoarse.
Isus, Isus…şi Te-aşteptăm
Cum crinii-aşteaptă rouă
Privind spre ceruri Te chemăm
Cu mâinile-amândouă.

Treci peste anii viitori
Isuse drag, şi vină
Ne du mai sus, mai sus de zori
Spre ţara de lumină.
Şi-n clipa când ni-I cununa
Cu-a slavei Tale taine
Schimbaţi, ca Tine vom purta
A păcii albe haine.

Iar noi iubit şi drag Isus
Ţi-om da cu braţe pline
Toţi crinii dorului nespus
Şi-ai dragostei de Tine.
Şi Ţi-i vom presăra în drum
Cu-o veşnică-nchinare
Precum îţi preamărim acum
A dragostei cântare.

În zorii fiecărei luni
Vom strânge cu uimire
Din pomii veşnicei minuni
Noi roduri de iubire
Şi-Ţi vom cânta Isus iubit
De drag o veşnicie
Că Te-am chemat şi Te-am dorit
Cât nimenea nu ştie.

Cat pacatul m-a purtat

Cât păcatul m-a purtat
de Traian Dorz

Cât păcatul m-a purtat
cincisprezece toamne,
toţi mereu m-au lăudat
nimeni nu s-a supărat,
nimeni Doamne!

Cât la cel rău i-am slujit
cincisprezece toamne,
toată lumea m-a iubit
nimeni nu m-a prigonit
nimeni Doamne!

Cât de lume mi-a plăcut
cincisprezece toamne,
orice rele-aş fi făcut
nimeni nu m-ar fi-abătut,
nimeni Doamne!

Cât trecură ca un fum
cincisprezece toamne,
nimeni nu mi-a stat în drum
să mă strige ca acum
nimeni Doamne!
Dar de când mă port să-Ţi plac
(trei ori patru toamne)
bine caut mereu să fac
şi tot nu mă are-n plac
nimeni Doamne!...

- O, mereu de-aş fi-un pribeag
toate-a vieţii toamne,
ura tuturor o trag,
mi-e de-ajuns că mă ai drag
azi Tu Doamne!...

Scoala Megarica

Scoala Megarica

Intemeietorul scolii megarice este Euclid din Megara (cca 360 i.Hr.), ceva mai in virsta decit Platon, cu care era prieten si cu care facea parte din cercul de elevi al lui Socrate. Despre Euclid se relateaza ca, desi intre Atena si Megara era stare de razboi, ceea ce a facut pe atenieni sa faca o lege, dupa care oricare megarian prins intre zidurile Alenei sa fie condamnat la moarte, acesta nu s-ar fi infricosat, ci travestit facea doua mii de pasi pina la inchisoarea in care se gasea Socrate, pentru ca sa-l asculte pe acesta. Euclid a fost de fata la moartea lui Socrate (Fedon p. 59 F) si el a fost acela, care, dupa moartea acestuia, le-a oferit azil elevilor marelui Atenian, ca sa-i salveze de la prigoane, Dintre elevii lui Euclid nu amintim decit pe aceia care si-au facut un nume in filozofie si anume pe : Eubulides, Diodorus, Kronus din Jasos si Stilp din Megara. Acesta din urma a fost maestrul lui Zenon, intemeietorul stoicismului.
Interesant este ca megaricii nu sint influentati numai de catre Socrate ci si de eleati. Unii dintre ei au studiat pe Parmenide, iar altii pe Zenon eleatul. Ei au descoperit, asadar, ca intre filozofia lui Socrate si eleati se pot face apropieri. In incercarea lor insa de a exploata aceasta apropiere, megaricii ajung ca, in loc sa dezvolte filozofia lui Parmenide cu ajutorul metodei socratice, ei au incercat sa reduca filozofia lui So­crate la punctul de vedere parmenidian. Socrate cauta notiunea ca o unitate generala a obiectelor. Acelasi lucru vor sa-l faca si megaricii. Dar acestia ajung la concluzia -sub influenta lui Parmenide -ca notiunea generala nu cuprinde nimic real. De aceea ei neaga notiunile generale, facind exceptie numai cu notiunea "existenta". Dar si aceasta, cred megaricii, este numai parut reala ; caci Existentul, care mai este numit si Unul sau Dumnezeu, Ratiunea sau Binele, inceteaza de a mai fi un concept general, din pricina ca el inseamna negatia realitatii. Megaricii gindesc conceptul "existenta" in sens general, numai ca posibilitate, asa cum il va intelege si Hegel, care la inceputul Logicii sale, vorbeste despre Absolut, Dumnezeu, Ideea numai ca o posibilitate absoluta. Si de aceea ei neaga ca posibilul ar putea exista. Socrate dim­potriva cauta notiunea pentru ca sa poata intelege individualul, realitatea. Megaricii se indeparteaza deci de metoda socratica.
Diodor neaga existenta miscarii si prin aceasta el se vadeste a fi elevul lui Zenon din Elea. Printre argumentele lui Zenon impotriva posibilitatii miscarii este unul ce se numeste argumentul "sagetii". Acesta afirma ca sageata ce zboara sta, caci intr-o parte nemarginit de mica de timp ea se misca nemarginit de putin, asadar ea nu se misca ci sta. Dar daca sageata sta in fiecare clipa, atunci ea sta in tot decursul timpului. Acest argument este preluat de Diodor cuvint cu cuvint. Mai interesanta pare conceptia religioasa pe care o reprezinta megaricii. Pentru acestia Unul, Existenta este identica cu Divinitatea, cu Binele si cu Ratiunea. Ca si Zenon, megaricii neaga miscarea si multiplicitatea aparitiilor, ceea ce inseamna ca ei neaga lumea aparitiilor, cu scopul de a accentua si mai mult realitatea exclusiva a Divinitatii. Dar aceasta Divinitate nu se exteriorizeaza, cum cred panteistii in aparitiile singulare, caci aceste aparitii sint in realitate nimic si de aceea nu exista decit o Divinitate buna in sine, care poarta in miinile sale inima omului. Numai acesta exista in eternitate. Megaricii dezvolta astfel o idee socratica, dar cu deosebirea ca Socrate n-a mers atit de departe, incit sa nege ca in lumea aparitiilor n-ar exista rau si erori. Euclid insa neaga acest lucru, el neaga existenta raului.
Unii istorici ai filozofiei antice afirma ca prin Euclid au patruns in scoala megarica elemente sofistice-eristice.N.B.
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-antropologica/scoala-megarica-71710.html

Sinceritate

Sinceritate

In timpul razboiului, viata era tare grea si oamenii sufereau de foame. Dar un om bogat s-a hotarat sa-i ajute pe cei sarmani si a trimis vorba in tot targul ca, din ziua urmatoare, el va oferi paine oricarui copil si asta fara nici un ban. A doua zi, inca din zori, multi prichindei se stransesera in fata casei in care locuia omul atat de bun la suflet. Cand acesta a aparut cu niste cosuri mari, pline cu paine, copiii s-au repezit, imbrancindu-se, lovindu-se, cautand fiecare sa apuce o paine cat mai mare. Fiecare, cum punea mana pe cate o paine, o lua la goana, bucuros fiindca prinsese o bucata mai mare. Era acolo o harmalaie ... 
Dar omul a observat ca undeva, la marginea curtii, astepta cuminte o fetita. Dupa ce toti ceilalti copii si-au ales ce paini au vrut si au plecat cu ele, fetita s-a apropiat si ea de primul cos si s-a uitat in el. Dar acolo nu mai ramasese nimic. A cautat si in cel de-al doilea cos, dar si acesta era gol. Spre bucuria ei, pe fundul celui de-al treilea cos a gasit o painica mica, mica, pe care nici un copil nu o bagase in seama. Fetita a luat-o, a multumit frumos pentru paine si a plecat spre casa. 
Toata ziua a stat omul si s-a gandit la cum se purtase acea fata si, ca urmare, a dat porunca la bucatarie sa fie coapta o paine mica, dar in care sa fie pusi 10 galbeni. Apoi, dis de dimineata, a asezat painica deasupra celorlalte paini si a iesit iarasi cu toate cosurile in curte, unde copiii deja se stransesera si asteptau nerabdatori. Din nou s-au repezit si s-au luat la harta. La sfarsit, fetita noastra, care asteptase cuminte, ca si in ziua precedenta, s-a aes tot cu painea cea mai mica, singura ramasa. Si de aceasta data, i-a multumit frumos omului si s-a grabit spre casa, unde mama ei o astepta. Cand s-au asezat la masa si femeia a rupt painea, ce sa vezi ?! Galbenii s-au rasturnat pe masa din aluatul proaspat. 
- Vai, s-a speriat mama, ce sa fie cu acesti bani ? Daca banii au ajuns din greseala in painea adusa de tine ? Poate i-au cazut brutarului, in timp ce framanta aluatul. Ia-i si du-i imediat inapoi! 
S-a intors fetita la casa omului si i-a dat acestuia toti banii, spunandu-i cum mama ei i-a gasit in painica primita. Privind-o cu drag, omul i-a raspuns: 
- Banii aceia nu au ajuns intamplator acolo. Dupa ce am vazut ieri cum ai avut rabdare si cum te-ai multumit chiar si cu mai putin, am hotarat sa te rasplatesc. Astazi, am vazut si cat esti de cinstita, fiindca ai fi putut pastra totul, dar tu mi-ai adus banii inapoi. Drept rasplata, in fiecare dimineata cand vei veni sa iei si tu o painica, vei primi si cate zece galbeni. 
Doamne, ce bucuroasa a fost fetita. Nu stia cum sa-i multumeasca omului pentru atata bunatate. S-a dus in fuga la mama ei si ia dat banutii, dupa care i-a povestit totul, iar mama a povatuit-o si de aceasta data, iar fata i-a urmat sfatul. 
Asa se face ca, de atunci, in fiecare dimineta, cand primea galbenii, fata se ducea in mijlocul celorlalti copii si impartea cu ei toti banutii. Stia ca si ceilalti au nevoie de milostenie la fel de mult ca si ea. 
"Saracia sau bogatia nu pot invinge DRAGOSTEA, dar DRAGOSTEA poate invinge si saracia si bogatia."


Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/sinceritate-79195.html

Sfantul Tihon din Zadonsk

Sfântul Tihon de Zadonsk, episcop de Voronej şi Eleţk, cunoscut şi ca făcător de minuni, este cinstit pe 13 august. Sfantul Tihon din Zadonsk a văzut lumina zilei în 1724, în familia unui paraclisier sărac din satul Koreţk, dioceza Novgorod. Fiind în mare mizerie după moartea timpurie a tatălui său, copilul mergea să lucreze la ţărani pentru a-şi câştiga pâinea zilnică. Evlavios şi silitor la învăţătură, a învăţat la şcoala bisericească, apoi la seminarul din Novgorod, unde a fost numit profesor de retorică după primirea diplomei. În timpul acestor ani când era încă profesor, avea sentimentul prezenţei neîncetate a lui Dumnezeu şi iubea să citească sau să cugete timp de nopţi întregi. In cursul uneia dintre aceste privegheri, în vreme ce cugeta la fericirea veşnică, cerul s-a deschis deodată şi o lumină de nedescris a strălucit înaintea lui, care a aprins în inima lui o dorinţă arzătoare pentru viaţa călugărească şi pentru rugăciune. După patru ani, în 1758, el a fost tuns călugăr cu numele Tihon şi după ce a fost hirotonit preot în acelaşi an, i s-a încredinţat conducerea seminarului din Tver.
Deşi dorea să-şi ducă viaţa de monah în linişte şi rugăciune, el a fost ridicat la rangul de episcop la vârsta de 37 de ani, în 1761, şi a fost îndată numit episcop de Voronej, o dioceză cu o populaţie răzleaţă şi pe jumătate barbară, a cărei cârmuire era foarte grea. El a început îndată a cerceta parohiile, a îndrepta relele şi a îndemna fără întrerupere, atât prin predici, cât şi în scris, la starea de curăţie propovăduită de Hristos în Evanghelie. El îi sfătuia pe creştini să se socotească întotdeauna mădulare ale Trupului al cărui Cap este Hristos, ca precum mădularele trupului sunt unelte ale capului, aşa şi ei să fie unelte ale lui Hristos; şi precum Mântuitorul a pătimit, aşa şi ei să pătimească în lume şi să fie batjocoriţi împreună cu El.
Luând măsuri hotărâte împotriva ereziilor şi a păcatelor din popor, episcopul era gata să treacă peste toate piedicile pentru a trece, îmbrăcat ca un călugăr de rând, pe la orice suflet care pătimea, pentru a-i aduce mângâierea Domnului. Blândeţea şi smerenia sa nu aveau margini, şi atunci când credea că a jignit pe cineva, cerea îndată iertare şi îi făcea metanie până la pământ. Astfel, într-o zi, fiind invitat la locuinţa unui boier, sfântul a fost luat în derâdere de un tânăr iluminist care se mândrea cu opiniile sale anticreştine. Blândeţea şi dreptatea răspunsurilor sfântului l-au făcut pe acel neruşinat să-şi piardă cumpătul şi să-l pălmuiască pe episcop. Atunci căzând în genunchi înaintea celui care l-a jignit, sfântul i-a cerut iertare pentru că l-a mâniat într-atâta cu cuvintele sale. Astfel, tânărul s-a căit pentru fapta sa şi a devenit un bun creştin.
Mânat de mila şi de zelul său, omul lui Dumnezeu nu şi-a cruţat puterile sale şi doar în cinci ani a trebuit să renunţe la sarcina sa, din pricina sănătăţii (1768). El s-a retras la modesta mănăstire din Zadonsk, la 24 de kilometri de Voronej, pe malul Donului, unde a petrecut restul zilelor sale într-o nevoinţă plăcută lui Dumnezeu, zidind Sfânta Biserică prin rugăciunile sale şi prin lucrările inspirate de Duhul Sfânt.
Chilia sa era lipsită de orice confort. În chip de pat, el avea un covor întins pe pământ şi două perne, iar ca şi acoperământ, o piele de oaie. Mai avea câteva icoane pe perete, o masă, un scaun şi câteva cărţi. Îmbrăcat cu o rasă de lână de rând şi cu încălţări de scoarţă împletită, el împărţea la săraci toată pensia sa şi darurile care le primea. Când nu mai avea nimic de dat, işi trimitea ucenicii să împrumute la negustorul cutare sau cutare. În zilele când numeroşi săraci veneau să ceară milostenie, el era bucuros, şi se întrista când numărul acestora scădea. Uşa sa era întotdeauna deschisă, atât săracilor, cât şi oricărui călător, care găseau la sfântul episcop mâncare, îmbrăcăminte şi cuvinte de mângâiere sufletească. Nu ieşea decât pentru a participa la Sfânta Liturghie, cântând cu călugării în cor, dar neslujind niciodată el însuşi. Se împărtăşea întotdeauna cu lacrimi, căci de altfel lacrimile curgeau totdeauna din ochii săi, precum două izvoare de apă vie. După Liturghie, se ocupa de scrierea lucrărilor sale teologice şi morale. În timpul mesei, punea să i se citească Vechiul Testament de unul din ucenicii săi şi adesea, uitând mâncarea, începea să plângă, mai ales la lectura Proorocului Isaia. După masă, se odihnea o oră, după care citea Vieţile sfinţilor sau alte cărţi. La vremea Vecerniei, punea să i se citească Noul Testament şi petrecea mult timp talcuind locurile neclare ucenicilor săi. Dăruit cu o memorie neobişnuită, el îmbogăţea aceste explicaţii cu numeroase citate din Scriptură, din Sfinţii Părinţi şi din Vieţile Sfinţilor. Când îşi dicta scrierile sale, cuvintele, inspirate de Duhul Sfânt, ieşeau din gura sa cu o asemenea rapiditate, că secretarul său nu avea timp să le scrie. Venind noaptea, el îşi slobozea ucenicii pentru a se deda rugăciunii intense, însoţită de metanii, până în zori. Din inima sa arzând şi zdrobită de pocăinţă, izbucneau, precum flăcările, scurte rugăciuni de cerere sau de lucrare a harului. Într-o noapte i-a apărut Hristos însângerat şi acoperit de răni, iar sfântul s-a aruncat la picioarele lui pentru a le săruta, zicând: „Tu! Tu, Mântuitorul meu, tu vino la mine!"
Într-o altă noapte, în timp ce, potrivit obiceiului său, făcea înconjurul bisericii, făcând metanii în faţa fiecăreia dintre uşile ei şi dând slavă lui Dumnezeu cu lacrimi, s-a întors spre altar şi a văzut că cerurile se deschideau ca să lase să izbucnească o lumină strălucitoare care a luminat întreaga mănăstire. Căzând la pământ, a auzit o voce zicând: „Iată bunurile gătite pentru cei care iubesc pe Dumnezeu!" Altădată a văzut pe Maica Domnului tronând deasupra norilor împreună cu Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel de o parte şi de alta. Căzând în genunchi, sfântul i-a cerut să mijlocească la Dumnezeu ca să nu se oprească din a da harul Său întregii lumi.
Când făcea o plimbare în grădină, el cerea celor care voiau să-i vorbească, să tuşească înainte, ca să-i desprindă mintea absorbită de gândul la Dumnezeu. Câteodată, era găsit atât de adâncit în rugăciune, cu braţele ridicate la cer, încât trebuia să-i strigi la ureche pentru a-l întrerupe din rugăciune
Deşi neînţeles de călugării din mănăstire, şi mai ales de egumen, om violent şi îngâmfat care fusese ales dintre clericii daţi afară de el, Sfântul Tihon încerca o milă neprefăcută pentru cei care îl cleveteau şi îl insultau, socotind diavolul ca singurul răspunzător pentru purtarea lor. El era întotdeauna primul care cerea iertare la cel care îl jignea, chiar dacă ar fi fost un simplu frate sau un slujitor, astfel încât din duşman al său se schimba în prieten şi mare admirator.
După câţiva ani, sănătatea lui întărindu-se, se gândea dacă n-ar trebui să se supună stăruinţelor prietenului său, mitropolitul Gabriel al Sankt-Peterburgului, şi să ia din nou sarcina de episcop. El era gata să părăsească mănăstirea, când un călugăr bătrân şi sfânt i-a spus că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu voia ca el să părăsească acel loc. Când era învăluit de gânduri sau de idei întunecate, îi plăcea să repete acest verset: Bine este că m-ai smerit (Ps. 118, 71). Încercat vreme îndelungată în războiul gândurilor şi al diferitelor atacuri ale demonilor, el scria: „În ispite, Dumnezeu ne arată ceea ce suntem şi spre ce suntem înclinaţi prin firea oastră... ceea ce se ascunde în inima noastră".
Zăvorâtul din Zadonsk nu înceta însă să fie un păstor însetat să dobândească mântuirea poporului lui Dumnezeu şi în multele sale scrieri, el dădea mărturie despre lumina lui Hristos. Spre marea nemulţumire a egumenului mănăstirii, numeroşi oaspeţi, de toate vârstele şi stările, adesea veniţi din ţinuturi îndepărtate, curgeau spre chilia Sfântului Tihon, pentru a se sătura de la acest izvor de apă vie. Sfântul episcop era cel ce împăca pe duşmani, apărătorul ţăranilor şi osândiţilor fără de vină. El avea un zâmbet şi un cuvânt de mângâiere pentru fiecare, după nevoile sale, iar mâna sa era întotdeauna întinsă pentru a binecuvânta sau pentru a împărţi milostenii.
Începând din 1779, Sfântul Tihon a intrat în zăvorâre desăvârşită: el nu mai primea nici un oaspete, nu mai adresa decât rar cuvântul ucenicilor săi de chilie, nu mai mergea la biserică şi nu mai ieşea decât pentru a vizita, în zilele de mari sărbători, pe deţinuţii din închisori. În această retragere, el se dăruia neîncetat rugăciunii şi pocăinţei, meditând asupra morţii în faţa sicriului pe care şi-l pregătise. A petrecut astfel patru ani până în ziua când, după o viziune care a avut-o, a fost atins de paralizia părţii stângi şi a trebuit să rămână în pat. Simţind puterile sale slăbind, cu trei zile înainte de moartea sa, a chemat pe cei apropiaţi şi pe binefăcătorii săi şi le-a zis, arătându-le crucea: „Mă voi ruga Domnului pentru voi toţi". Acestea au fost ultimele sale cuvinte, iar trei zile după aceea, el a adormit întru Domnul, la vârsta de 59 de ani.
 În testamentul său, el scria, precum sfântul Ioan Gură de Aur: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Slavă lui Dumnezeu că a avut grijă de mine, nevrednicul, prin pronia Sa. Slavă lui Dumnezeu pentru mângâierile care mi le-a dat când am fost necăjit... Câte binefaceri n-am primit de la el, câte daruri?"
Cinstirea sa a început îndată după moartea sa şi s-a întins repede în tot pământul rus. El a fost canonizat oficial de Biserică în ziua dezgropării sfintelor sale moaşte, în prezenţa unei mulţimi de mai multe sute de mii de credincioşi, la 25 iulie 1861.


Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-tihon-zadonsk-149687.html

Cu suflet alb

   Cu suflet alb
de Traian Dorz

Cu suflet alb de nevinovăţie,
înfioraţi de-atîtea frumuseţi,
vin tinerii ca să-Ţi aducă Ţie,
Isuse, zorii altei tinereţi.

Isus iubit, ca roua-mbelşugată
venim ca să-Ţi aducem Ţie-n dar
în orice piept o jertfă ne-nfricată
şi-n orice sîn un crin pe-al Tău altar.

Venim din văi de moarte şi ruine,
cu ochi scăldaţi în haru-Ţi minunat,
că noi şi sfinte bucurii în Tine
şi-o nouă fericire ne-am aflat.

Din toate cele patru părţi de lume
suim spre Tine mii şi mii de mii,
avînd pe buze-acelaşi dulce Nume
şi-n piept aceleaşi sfinte bucurii.

Sub crucea Ta aducem fiecare
potirul alb al crinilor din noi,
să-l umpli Tu cu sfînta-nflăcărare
şi să ne-arunci în lupta Ta apoi.

Să ne jertfeşti deplin şi tuturora
pămîntul pentru Cer să-l cucerim,
privind cu ochii-n lacrimi aurora
Cerescului dorit Ierusalim.

Să biruim şi moarte şi urgie
ştiind că în curînd noi vom purta
pe frunte-n fericita veşnicie
cununi de slăvi – şi sărutarea Ta.

Peste cu sos de vin

Peste cu sos de vin


Ingrediente:500-600 g peste curatat ,fara cap,fiert rasol,o lingura faina ,o ceapa,7-8 linguri ulei,2 dl vin,o lingurita tarhon tocat,un varf lingurita boia sau pasta de ardei,o foaie dafin,un varf de cutit de piper,2-3 felii de lamaie fara coaja,2 linguri suc de rosii sai 1/2 lingurita pasta de rosii ,o lingurita zahar ,supa in care a fiert pestele.

Mod de preparare:Faina se prajeste fara grasime,amestecand mereu,pana devine maron inchisa ,apoi se trage la o parte si se adauga in ea ,fierbinte,ceapa rasa fin si uleiul .Se lasa putin ,ca la caldura vasului sa se dezvolte aroma din ceapa ,se pune boiaua si se stinge imediat cu vinul si supa .Se incorporeaza restul ingredientelor ,inclusiv pestele ,si se potriveste de sare.Se da la cuptor 10 minute,ca sa se ridice uleiul deasupra.Se serveste rece sau calda ,cu garnitura de orez /macaroane.

                                                                          #

                                              STIATI CA...

Roscovele,pastai late,ce ascund 7-8 boabe mari ,carnoase sunt consumate inca din vremuri stravechi ,ele fiind mentionate in Biblie si Talmud .Conform unei legende, pe parcursul drumului sau prin desert ,Sf.Ioan Botezatorul ar fi supravietuit mancand roscove si miere.