Care este suprema terapie impotriva deznadejdii
Nădejdea şi munca. Munca nu în sensul prost, că ne ducem la cărat pietre neapărat. Dar să avem întotdeauna o ocupaţie. Omul ajunge să deznădăjduiască, pentru că s-a pierdut pe sine, am zis, pentru că nu-şi mai găseşte un rost. Să începem a face ceva, orice: pictaţi, cântaţi, croşetaţi, să ai ceva de care ochiul tău să se bucure şi celorlalţi să le fie de folos. Şi atunci, tu nu vei mai avea timp să laşi loc acestui duh, căci deznădejdea - să nu uităm niciodată că este o persoană, este un duh care ne cuprinde - şi ţinând minte asta, că suntem atacaţi, nu de o închipuire a minţii noastre, că nu este o stare a noastră firească, să ieşim un pic din psihologie, din psihanaliză şi să intrăm în duhovnicie, unde fiecărui gând trebuie să-i găsim persoana care-i stă în spate, pentru că nicio stare şi nicio idee nu se poate naşte din senin. Cineva a născut-o şi dacă ea îmi este străină mie, cineva a născut-o în inima mea şi acel cineva, dacă nu este de la Dumnezeu, este din cei care merg împotriva Lui. Şi atunci, să mă ridic şi să nu-l mai primesc, prin rugăciune, prin puţină osteneală, prin legătura pe care trebuie să o am cu Biserica, cu duhovnicul, cu oamenii, legătura păcii şi a dragostei, pe care trebuie s-o creştem încet, încet în noi. Scuturaţi deznădejdea de la voi, aşa cum ne scuturam noroiul de pe picioare când intram într-o încăpere. Nu o purtaţi prea mult în inimă şi, mai ales, luaţi seama să nu o confundaţi cu pocăinţa şi cu smerenia! Pentru că aceasta este ispita în care cad majoritatea.
Cum o vom cunoaşte? Dacă starea mea de păcătoşenie pe care o descopăr, care mă aruncă-n plâns, care mă-ndeamnă să postesc, care alte multe fapte bune îmi şopteşte să le fac, dacă mă desparte de rugăciune, dacă nu mă lăsa să mă ridic din fotoliul meu în care m-am trântit aşa şi stau: „O/, ce păcătos sunt, n-am să mă mântuiesc, Doamne, iartă-măpe mine, păcătosul...", dacă am aşa o stare, nu este bună, nu este smerenia adevărată, nu este rugăciunea adevărată. Aşa că, nu primiţi nici mustrările de cuget care vă vin prea în serios, dacă ele vă taie rugăciunea, dacă vă taie vitalitatea. Uitaţi-vă la sfinţi, care, plângându-şi păcătoşenia, se ridicau şi mergeau până în mijlocul pustiei, care puteau să muncească toată ziua, ca Sfântul Siluan, să care saci la moară, să facă multe alte treburi pe care noi, în starea noastră de moleşeală, nu putem să le facem, nu putem face nimic, n-avem chef de nimic.
Atunci când vederea propriilor păcate trezeşte şi acest: „Nu ştiu, ce să mai fac?" - atunci nu-i bună, alungaţi-o! Dar, dacă vederea păcatelor vă împinge spre rugăciune, spre dragoste, vreţi să-i ajutaţi pe ceilalţi, vreţi să vă faceţi slujitori, în sensul bun şi, pe lângă toate, aduceţi bucurie celorlalţi, deşi în inima voastră vedeţi iadul, atunci îi bună, primiţi-o. Şi fiecare cu ce-i mai descoperă Dumnezeu, fiecare pe drumul duhovnicesc descoperă noi unghiuri şi ocolişuri ale sufletului său, pe care este bine să le ia în seamă. Pentru că Dumnezeu ne-a dat un Duh Care ne va învăţa toate; aşa ne-a zis când S-a înălţat la ceruri: pe Mângâietorul primiţi-L şi faceti-vă obicei să fiţi mai des şi mai aproape de El, decât cu propriile voastre gânduri. Şi atunci, cred că ne va fi mai uşor şi mai de înţeles toate cuvintele pe care le vorbim.
Părintele Savatie Bastovoi
Puterea duhovniceasca a deznadejdii, Editura Reintregirea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu