 |
| Arhim.Simeon Kraiopoulos |
De ce omul se inchide in sine in chip bolnavicios
*Sfat duhovnicesc
O armă de apărare
Această închidere în sine nu este întâmplătoare. Este cu siguranţă o boală, dar totodată este şi o formă de apărare a omului. Am putea spune că este o strădanie a omului să nu-i fie furată, să nu-i fie distrusă personalitatea. De vreme ce nu ştim să trăim în această societate şi nici în familie, atitudinea mamei, atitudinea şi acţiunile părinţilor faţă de copii pot fi, deseori, distrugătoare pentru personalitatea copilului.
Personalitatea, care este dată de Dumnezeu şi este rădăcina şi structura fiecărui om, nu poate fi distrusă uşor. în strădania ei de a nu se lăsa distrusă, fiecare personalitate acţionează altfel. Fireşte, modul în care acţionează este patologic, este bolnăvicios, este în afara abordării corecte a lucrurilor; în orice caz personalitatea nu se predă uşor.
Atunci când cineva se supune în chip patologic, când se înrobeşte, când se supune slugarnic - precum copilul care, în cele din urmă, se supune mamei şi, prin acţiunea aceasta, pare că personalitatea lui este distrusă, şi aşa este - foloseşte o armă de apărare pe care o posedă, pentru ca personalitatea lui să nu fie distrusă complet. Este ca şi cum ar spune: „Nu mă pot descurca. Mama şi ceilalţi se comportă cu mine ca şi cum nu mă pot descurca, decât dacă-mi plec capul, ca să salvez ce se mai poate”.
Dacă-mi este îngăduit să spun, este asemenea prizonierului care se preface cuminte şi ascultător faţă de cei care l-au prins şi este dispus să lucreze cu bunăvoinţă tot ce i se dă, până ce va găsi prilejul potrivit pentru a evada.
Aşadar, în ceasul în care personalitatea, întrucât nu se poate descurca altfel, se supune în chip servil. Face acest lucru folosind ultima armă de apărare pe care o are, ca să mai păstreze ceva din sine. Şi când se comportă cu duşmănie faţă de ceilalţi oameni, foloseşte tot o armă de apărare. Se închide în sine şi foloseşte arma de apărare, pentru că nu există o altă scăpare pentru el. Faptul că nu vede corect lucrurile, este o altă problemă. însă el aşa le vede şi aşa le judecă. Desigur, toate acestea se întâmplă în subconştient şi instinctiv.
Ii vede pe ceilalţi oameni ca pe nişte fiinţe răpitoare, care nu numai că vor să-i ia hainele sau banii, ci vor să-i distrugă şi fiinţa. De aceea se închide, se baricadează. Poate să discute, se poate chiar supune, poate face diverse lucruri, însă, în cele din urmă, nu lasă pe nimeni să se apropie, nu se deschide cu adevărat către ceilalţi oameni. Acest lucru este nimicitor, este distrugător pentru om. Ţineţi minte, însă, că motivul pentru care face cineva aceasta este tocmai pentru a-şi salva personalitatea. Numai că în loc să şi-o salveze, o pierde.
Cum se salvează personalitatea
Personalitatea omului se salvează, în cele din urmă, şi rezistă în faţa acţiunilor injuste ale semenilor şi ajunge „la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” prin iubire, despre care am vorbit. Iubirea este cea care ajută personalitatea să nu se confunde cu alte personalităţi. In creştinism aşa stau lucrurile.
Mi-au venit, acum, în minte următoarele: după neoplatonism, după filosofia antică şi după Nirvana, oamenii se confundă cu Dumnezeu. După filozofia budistă fiecare om în relaţie cu Dumnezeu se aseamănă unei picături de apă care a sărit dintr-un râu. Râul curge iute şi, atunci când întâlneşte pietre, teren strâmb, sar stropi de apă, însă aceşti stropi cad iarăşi în râu şi astfel se fac una cu râul, după cum au fost la început. Aşa văd oamenii acestei religii relaţia dintre om şi Dumnezeu. Şi după ideile neoplatonice tot cam aşa stau lucrurile. Adică, în cele din urmă omul se întoarce la Dumnezeu şi se confundă, se face una cu El.
După Evanghelie, după învăţătura creştină ortodoxă, omul este şi rămâne pentru totdeauna persoană distinctă. Doar o fiinţă distinctă poate iubi şi primi iubire. Iubirea adevărată nu ne confundă niciodată cu celălalt: iubirea adevărată nici nu ne îndepărtează niciodată de celălalt. Iubirea adevărată păstrează, salvează personalitatea. Nu confundă pe om nici cu alte personalităţi şi nici cu Dumnezeu. Iubirea adevărată scoate personalitatea din sine şi o pune în comuniune adevărată cu alte personalităţi, nu se distruge, nu moare închisă în sine. Orice făptură când se închide în sine moare. Acesta este nihilismul, pe care-l învaţă şi astăzi filozofia existenţialistă a nihilismului.
După nihilişti, omul ajunge un nimic, ajunge la moarte, fiindcă nu este deschis către Dumnezeu şi către ceilalţi oameni, prin iubirea care izvorăşte de la Hristos. Moare asfixiat in sine. Sau se poate confunda cu ceilalţi şi iarăşi moare, dispare. De aceea spun aceşti filozofi existenţialişti ai nihilismului că iadul oamenilor sunt semenii lor. Spun că iadul meu sunt ceilalţi. Acest lucru este greşit. Ceilalţi sunt raiul, după cum spunem noi. iubirea circulă între persoane, există comuniunea iubirii şi nimeni nu poate trăi singur.
Şi atunci când se supune, şi atunci când ia atitudine duşmănoasă faţă de ceilalţi, şi atunci când se închide în sine, de fapt, omul vrea să se salveze pe sine. Ca şi când ar spune: Chiar dacă mă îmbolnăvesc, chiar dacă nu sunt un om normal şi întreg, măcar fiinţa mea cea mai profundă să se salveze. Dar acestea sunt stări patologice.
Atunci, însă, când omul acesta, care are o asemenea stare bolnăvicioasă, înţelege starea mai adâncă a fiinţei sale şi că se mişcă în funcţie de această stare, se poate dărui cu adevărat lui Hristos şi poate renaşte cu adevărat întru Hristos. Atunci se va umple de iubire adevărată, va deveni o personalitate adevărată şi va avea legătură adevărată şi reală cu ceilalţi oameni.
* * *
Iubirea adevărată nu ne identifică niciodată cu celălalt, iubirea adevărată nu ne îndepărtează niciodată de celălalt. Iubirea adevărată păstrează, salvează personalitatea şi, aceasta, nu se confundă, nu se identfică cu alte personalităţi şi nici cu Dumnezeu.
Arhim. Simeon Kraiopoulos
Fragment din cartea "Te cunosti pe tine insuti?", Editura Bizantina
O armă de apărare
Această închidere în sine nu este întâmplătoare. Este cu siguranţă o boală, dar totodată este şi o formă de apărare a omului. Am putea spune că este o strădanie a omului să nu-i fie furată, să nu-i fie distrusă personalitatea. De vreme ce nu ştim să trăim în această societate şi nici în familie, atitudinea mamei, atitudinea şi acţiunile părinţilor faţă de copii pot fi, deseori, distrugătoare pentru personalitatea copilului.
Personalitatea, care este dată de Dumnezeu şi este rădăcina şi structura fiecărui om, nu poate fi distrusă uşor. în strădania ei de a nu se lăsa distrusă, fiecare personalitate acţionează altfel. Fireşte, modul în care acţionează este patologic, este bolnăvicios, este în afara abordării corecte a lucrurilor; în orice caz personalitatea nu se predă uşor.
Atunci când cineva se supune în chip patologic, când se înrobeşte, când se supune slugarnic - precum copilul care, în cele din urmă, se supune mamei şi, prin acţiunea aceasta, pare că personalitatea lui este distrusă, şi aşa este - foloseşte o armă de apărare pe care o posedă, pentru ca personalitatea lui să nu fie distrusă complet. Este ca şi cum ar spune: „Nu mă pot descurca. Mama şi ceilalţi se comportă cu mine ca şi cum nu mă pot descurca, decât dacă-mi plec capul, ca să salvez ce se mai poate”.
Dacă-mi este îngăduit să spun, este asemenea prizonierului care se preface cuminte şi ascultător faţă de cei care l-au prins şi este dispus să lucreze cu bunăvoinţă tot ce i se dă, până ce va găsi prilejul potrivit pentru a evada.
Aşadar, în ceasul în care personalitatea, întrucât nu se poate descurca altfel, se supune în chip servil. Face acest lucru folosind ultima armă de apărare pe care o are, ca să mai păstreze ceva din sine. Şi când se comportă cu duşmănie faţă de ceilalţi oameni, foloseşte tot o armă de apărare. Se închide în sine şi foloseşte arma de apărare, pentru că nu există o altă scăpare pentru el. Faptul că nu vede corect lucrurile, este o altă problemă. însă el aşa le vede şi aşa le judecă. Desigur, toate acestea se întâmplă în subconştient şi instinctiv.
Ii vede pe ceilalţi oameni ca pe nişte fiinţe răpitoare, care nu numai că vor să-i ia hainele sau banii, ci vor să-i distrugă şi fiinţa. De aceea se închide, se baricadează. Poate să discute, se poate chiar supune, poate face diverse lucruri, însă, în cele din urmă, nu lasă pe nimeni să se apropie, nu se deschide cu adevărat către ceilalţi oameni. Acest lucru este nimicitor, este distrugător pentru om. Ţineţi minte, însă, că motivul pentru care face cineva aceasta este tocmai pentru a-şi salva personalitatea. Numai că în loc să şi-o salveze, o pierde.
Cum se salvează personalitatea
Personalitatea omului se salvează, în cele din urmă, şi rezistă în faţa acţiunilor injuste ale semenilor şi ajunge „la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” prin iubire, despre care am vorbit. Iubirea este cea care ajută personalitatea să nu se confunde cu alte personalităţi. In creştinism aşa stau lucrurile.
Mi-au venit, acum, în minte următoarele: după neoplatonism, după filosofia antică şi după Nirvana, oamenii se confundă cu Dumnezeu. După filozofia budistă fiecare om în relaţie cu Dumnezeu se aseamănă unei picături de apă care a sărit dintr-un râu. Râul curge iute şi, atunci când întâlneşte pietre, teren strâmb, sar stropi de apă, însă aceşti stropi cad iarăşi în râu şi astfel se fac una cu râul, după cum au fost la început. Aşa văd oamenii acestei religii relaţia dintre om şi Dumnezeu. Şi după ideile neoplatonice tot cam aşa stau lucrurile. Adică, în cele din urmă omul se întoarce la Dumnezeu şi se confundă, se face una cu El.
După Evanghelie, după învăţătura creştină ortodoxă, omul este şi rămâne pentru totdeauna persoană distinctă. Doar o fiinţă distinctă poate iubi şi primi iubire. Iubirea adevărată nu ne confundă niciodată cu celălalt: iubirea adevărată nici nu ne îndepărtează niciodată de celălalt. Iubirea adevărată păstrează, salvează personalitatea. Nu confundă pe om nici cu alte personalităţi şi nici cu Dumnezeu. Iubirea adevărată scoate personalitatea din sine şi o pune în comuniune adevărată cu alte personalităţi, nu se distruge, nu moare închisă în sine. Orice făptură când se închide în sine moare. Acesta este nihilismul, pe care-l învaţă şi astăzi filozofia existenţialistă a nihilismului.
După nihilişti, omul ajunge un nimic, ajunge la moarte, fiindcă nu este deschis către Dumnezeu şi către ceilalţi oameni, prin iubirea care izvorăşte de la Hristos. Moare asfixiat in sine. Sau se poate confunda cu ceilalţi şi iarăşi moare, dispare. De aceea spun aceşti filozofi existenţialişti ai nihilismului că iadul oamenilor sunt semenii lor. Spun că iadul meu sunt ceilalţi. Acest lucru este greşit. Ceilalţi sunt raiul, după cum spunem noi. iubirea circulă între persoane, există comuniunea iubirii şi nimeni nu poate trăi singur.
Şi atunci când se supune, şi atunci când ia atitudine duşmănoasă faţă de ceilalţi, şi atunci când se închide în sine, de fapt, omul vrea să se salveze pe sine. Ca şi când ar spune: Chiar dacă mă îmbolnăvesc, chiar dacă nu sunt un om normal şi întreg, măcar fiinţa mea cea mai profundă să se salveze. Dar acestea sunt stări patologice.
Atunci, însă, când omul acesta, care are o asemenea stare bolnăvicioasă, înţelege starea mai adâncă a fiinţei sale şi că se mişcă în funcţie de această stare, se poate dărui cu adevărat lui Hristos şi poate renaşte cu adevărat întru Hristos. Atunci se va umple de iubire adevărată, va deveni o personalitate adevărată şi va avea legătură adevărată şi reală cu ceilalţi oameni.
* * *
Iubirea adevărată nu ne identifică niciodată cu celălalt, iubirea adevărată nu ne îndepărtează niciodată de celălalt. Iubirea adevărată păstrează, salvează personalitatea şi, aceasta, nu se confundă, nu se identfică cu alte personalităţi şi nici cu Dumnezeu.
Arhim. Simeon Kraiopoulos
Fragment din cartea "Te cunosti pe tine insuti?", Editura Bizantina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu