Sfantul Duh(I)

    Sfantul Duh
(I)

de Parintele Ilarion Argatu

Sfantul pogoara azi
In limbi de foc pe ucenici,
Din reci, pe toti ii face calzi
Si lui Iisus, scumpi mucenici.

Sa mearga-n lume predicand
Credinta-n el si cu botezul,
O cale noua lumii dand
Sa-mplineasca prin ei crezul.

Cu Sfantul Duh mereu a fost
Primind de toate cum le dase,
Ca tot necazul are rost
Sa rabde lumea, o-nvatase.

Batai si foame, schingiuiri,
Ocari si temnite tot fuse,
La-mparatii tot prabusiri
Pe veci, pe veci mereu opuse.

In locul idolilor ridicau
Prea sfanta cruce spre-nchinare,
Si imnuri, imnuri tot cantau
Domnului in slava mare.

Si pana astazi este-n lume
Putere dand la cel ce cere.
De vrea sa creada-n sfantul nume
Sa-l poarte-n lume cu placere.

Sfantul Duh in limbi de foc
Arde-n lume pagania.
La credinta face loc
Sus in cer imparatia.

O istorioara adevarata

O ISTORIOARA ADEVARATA
de Parintele Cleopa

Un preot, mergând pe strada, întâlneste un copilas, ca de cinci-sase ani, cu picioarele crapate de glod, parul încâlcit în cap, zoios, nespalat, cu mâinile crapate, si-l întreaba:
- Mai copile, de unde vii tu?
- Din iad vin!
Preotul s-a minunat de copilul acesta.
- Cum îl cheama pe tatal tau?
- Satana!
- Dar pe mama ta?
- Aripa satanei!
- Dar frati si surori ai?
- Da.
- Cum îi cheama?
- Diavoli.
Si atunci preotul a spus:
- Unde stai, copile?
- Hai, ca eu stiu unde!
Si a mers cu preotul. Si în marginea satului îi arata o casuta stricata, veche si o ograda cu gardurile rupte. Preotul ia copilasul de mâna si intra acolo. Aude sfadindu-se în casa tatal cu mama sa.
Barbatul o înjura pe femeie groaznic, iar femeia îi spunea: "Du-te de-aici, satano!" Barbatul zicea: "Tu esti aripa satanei!" Au trecut niste copii pe acolo: "Treci, drace, de-aici!" Dar femeia striga pe urma: "Vai de mine, casa asta este iad!"
Preotul a auzit de afara. Si atunci si-a dat seama de ce spune copilul ca vine din iad. El nu stia cum sa spuna. A auzit pe mama-sa ca este iad în casa ei; ca pe tatal sau îl cheama satana si pe mama-sa, aripa satanei, si pe fratii lui îi cheama diavoli. Asa auzea graind în casa.
Dar stiti voi de ce se face casa iad? Unde nu-i post, unde nu-i rugaciune de dimineata si de seara, unde nu-i viata curata, unde nu merg oamenii la biserica, unde se apuca si beau de dimineata, fumeaza si înjura, casa aceea se face cu adevarat iad. Si diavolul vine acolo si apoi, vai de zilele care le mai traieste omul pe pamânt!
Toata ziua înjuraturi, toata ziua batai, toata ziua suferinta. A intrat diavolul! Diavolul aduce ura, sfada, mânie, iutime, ocara, blestem, înjuraturi, batai, morti, betii, desfrâuri. Asa! Unde a intrat el, distruge. Casa o face iad!
Iar unde oamenii se scoala dimineata si se închina lui Dumnezeu si merg la lucru cu rugaciunea în minte si postesc sfintele posturi de peste an, si fac milostenie si citesc sfintele carti, si rabda scârbele si necazurile cu bucurie, acolo este si binecuvântarea lui Dumnezeu si toate se rânduiesc dupa iconomia Lui pentru folosul sufletului si pentru mântuirea noastra.


Sursa:http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/nou51.htm

Minunile copilului Iisus

Minunile copilului Iisus
de Parintele Ilarion Argatu

Copil fiind Iisus
Minuni multe a facut,
Cum de altfel a si spus
Lumea care l-a vazut.

Astfel, cand juca de nunta,
Pe mireasa o musca
Un sarpe-ascuns sub piatra
Si muri biata fata.

Iar copiii fug de zor
Pe la case sa dea veste,
Vin parinti si mult popor
Si vazura c-asa este.

Iisus doar un cuvant
A rostit si biata fata
Ridicandu-se de la pamant
Si pe data fu inviata.

Spaima pe toti ii cuprinse
Vestea-ndata se lati.
Cine e Iisus copilul ?
Oamenii-ncep a gandi.

Alta data la vopsit
Toate culorile laolalta,
In cazan le-a risipit
Si Maica-L lua la cearta.

Si cu mana-n apa fiarta
Le lua pe rand Iisus
Fiecare fel in parte
Si deoparte El le-a pus.

Alta data El un lemn taie
Mai scurt decat trebuia.
Si certandu-L al sau tata
Lungi lemnu-n mana Sa.

Iar apa unui izvor
O aduse de departe
Pana-acasa sub pridvor,
Mangaind-o ca un frate.

Pana azi acel izvor
Sta sub prispa marturie,
Ca Iisus e Creator
Intru Tatal din vecie.

Sfantul Cuvios Alexie

Sfântul Cuvios Alexie este praznuit pe 17 martie. Pe vremea dreptcredincioşilor împăraţi Arcadie (395-408) şi Onorie (395-423) a fost în Roma cea veche un bărbat dreptcredincios, anume Eufimian, mai mare între boieri şi foarte bogat. El avea trei mii de slugi, care purtau haine de mătase şi brâie de aur. Dar nu avea fii, fiindcă femeia lui era neroditoare. Şi era bun acel om, păzind poruncile lui Dumnezeu cu dinadinsul, postea în toate zilele până la al nouălea ceas şi punea trei mese în casa sa sărmanilor, văduvelor, săracilor, străinilor şi bolnavilor; iar el, într-al nouălea ceas, se ospăta împreună cu monahii cei străini. Iar dacă se întâmpla în vreo zi să aibă puţini săraci la mesele puse înaintea lor şi de i se întâmpla că prea puţină milostenie să dea săracilor din obişnuitele sale îndurări, atunci, căzând la pământ înaintea lui Dumnezeu, zicea: "Nu sunt vrednic să umblu pe pământul Dumnezeului meu!"
 Soţia lui se numea Aglaida, femeie binecredincioasă şi temătoare de Dumnezeu, milostivă şi îndurătoare către săraci; însă fiind stearpă, se ruga lui Dumnezeu, zicând: "Doamne, pomeneşte-mă pe mine, nevrednica roaba Ta, şi dezleagă-mi nerodirea, ca să mă învrednicesc a mă numi şi mamă de fii; dă-ne fii, ca să putem avea mângâiere în viaţa noastră, împreună cu bărbatul meu, şi sprijinitor la bătrâneţile noastre". Aducându-şi aminte Dumnezeu de dânsa, după mila Sa, a dăruit rod pântecelui ei, că a născut fiu; şi s-a veselit bărbatul ei şi au botezat pe prunc, numindu-l Alexie. Iar când a fost pruncul de şase ani, l-au dat să înveţe carte şi în grabă a învăţat gramatica, retorica şi cărţile bisericeşti. Apoi şi Scriptura dumnezeiască învăţând-o bine, s-a făcut înţelept tânărul. Deci, socotind deşertăciunea lumii, şi-a pus în gând să se lepede de bunătăţile cele vremelnice ale acestei vieţi, ca să moştenească pe cele veşnice. Şi a început a-şi osteni trupul, purtând în taină o haină aspră pe trupul său.
 După ce Alexie a ajuns la vârsta cea desăvârşită şi la anii cei cuviincioşi de căsătorie, a zis Eufimian către femeia sa: "Să facem nuntă fiului nostru". Şi s-a veselit Aglaida de cuvintele bărbatului său; apoi, căzând la picioarele lui, a zis: "Să întărească şi să săvârşească Dumnezeu cuvântul tău, ca să văd însoţirea lui, să-i privesc fiii şi se va veseli sufletul meu; după aceea voi putea mai mult să ajut săracilor şi scăpătaţilor". Deci, au logodit pe Alexie, iubitul lor fiu, cu o fecioară de neam împărătesc şi l-au cununat în biserica Sfântului Bonifaciu, cu cinstiţi arhierei şi toată ziua până seara au petrecut în veselii şi în dănţuiri.
 După aceea, Eufimian a zis către mire: "Intră, fiule, la mireasă ta, ca să-ţi vezi soţia". Iar el, intrând în cămară, a găsit-o stând pe un scaun de aur. Şi, scoţându-şi inelul de aur şi brâul cel scump, le-a învelit cu o basma de porfiră şi le-a dat ei, zicându-i: "Păzeşte-le acestea şi Dumnezeu să fie cu noi, până ce darul Lui va face ceva nou". După aceea, s-a dus de la dânsa. Şi, intrând în casa sa cea deosebită, s-a dezbrăcat de hainele cele ţesute cu aur şi s-a îmbrăcat cu altele, mai proaste. Apoi, luând ceva din bogăţia sa, aur şi pietre scumpe, şi ieşind noaptea în taină din palat şi din cetate, a mers la mare şi, aflând o corabie ce mergea spre Laodiceea, a intrat într-însa. Apoi, dând plata corăbierului, a pornit, rugându-se lui Dumnezeu şi zicând: "Dumnezeule, Cel ce m-ai adus din pântecele maicii mele, izbăveşte-mă şi acum de această deşartă viaţă lumească şi mă învredniceşte la judecată să stau de-a dreapta Ta, împreună cu toţi cei ce Ţi-au plăcut Ţie!"
 Sosind corabia în Laodiceea, a ieşit Sfântul Alexie la uscat. Apoi, aflând călători mergând spre Mesopotamia, s-a dus cu dânşii la Edesa, cetatea Mesopotamiei, unde se află chipul cel nefăcut de mână al Domnului nostru Iisus Hristos, pe care Însuşi Domnul mai înainte de patima Sa cea de bunăvoie l-a trimis lui Avgar, domnul Edesei. Văzând fericitul Alexie chipul lui Hristos, s-a bucurat şi, vânzându-şi acolo toate lucrurile cele de mare preţ pe care le-a luat de acasă, a împărţit la săraci aurul, s-a îmbrăcat singur într-o haină veche a unui sărac şi s-a făcut ca unul din cei care cer milostenie în pridvorul bisericii Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, postind totdeauna, gustând doar puţină pâine şi apă; şi în toate Duminicile se împărtăşea cu dumnezeieştile şi preacuratele lui Hristos Taine. Iar dacă lua vreo milostenie de la iubitorii de Hristos, o împărţea şi pe aceea la săracii mai bătrâni, spre hrană lor. Privirea sa era plecată spre pământ, iar mintea îi era sus, înţelepţindu-se cu dumnezeiască gândire. Şi atât de mult i se uscase trupul de multă înfrânare, încât i se vestejise frumuseţea feţei lui, vederea i se întunecase, ochii i se adânciseră şi numai pielea şi oasele i se vedeau.
 După plecarea Sfântului Alexie din casa sa, părinţii lui, când s-a luminat de ziuă, au intrat în cămara lui şi, negăsind pe fiul lor, ci numai pe mireasă şezând posomorâta şi întristată, erau în nepricepere. Deci, căutându-l în toate părţile şi neaflându-l, au început a plânge cu amar, iar veselia li s-a întors în tânguire. Maică, intrând în cămara sa, a închis ferestrele şi a aşternut un sac de nisip şi, presărându-l cu cenuşă, s-a aruncat cu faţa în jos, plângând şi tânguindu-se. Apoi se ruga şi zicea: "Nu mă voi scula de pe pământul acesta, nici nu voi ieşi din închisoarea aceasta, până ce nu voi şti ce s-a făcut cu singurul meu fiu, unde s-a ascuns şi ce i s-a întâmplat". Iar mireasa, stând lângă dânsa, cu lacrimi grăia: "Nici eu de la tine nu mă voi duce, ci mă voi asemăna turturelei celei iubitoare de pustie şi de bărbat, care, după ce se văduveşte de soţul său, îl caută prin munţi şi prin văi, cu umilită cântare, întristându-se. În acest chip şi eu voi aştepta cu îndelungă răbdare, până ce voi auzi ceva despre bărbatul meu, unde este şi ce fel de viaţă şi-a ales".
 Iar tatăl lui, fiind foarte mâhnit, pe toate slugile le-a trimis să caute pe fiul său în toate părţile. Unii dintre dânşii, ducându-se în Edesa şi dând de cel căutat, dar necunoscându-l, i-au dat milostenie ca unui sărac. Iar Sfântul Alexie i-a cunoscut pe dânşii şi a mulţumit lui Dumnezeu că l-a învrednicit să primească milostenie de la slugile sale de casă. Apoi slugile, întorcându-se, au spus stăpânului lor că l-au căutat peste tot locul şi nu l-au aflat.
 Sfântul Alexie a stat în Edesa, lângă biserica Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, şaptesprezece ani şi s-a făcut iubit lui Dumnezeu. După aceasta, s-a făcut pentru dânsul descoperire eclesiarhului, căci acesta a văzut în vedenie icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, grăind către dânsul: "Adă în biserica mea pe omul lui Dumnezeu, fiindcă este vrednic de cereasca împărăţie; căci rugăciunea lui se suie ca nişte tămâie cu bun miros înaintea lui Dumnezeu şi precum stă coroana pe capul împărătesc, aşa Duhul Sfânt se odihneşte peste dânsul". Iar eclesiarhul, după vedenia aceea, căutând pe un om ca acela şi neaflându-l, s-a întors spre icoana Născătoarei de Dumnezeu, rugând-o să-i arate pe omul lui Dumnezeu. Şi a auzit iarăşi în vedenie cuvânt de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, că săracul cel ce şade în pridvor la uşa bisericii, acela este omul bisericii, acela este "Omul lui Dumnezeu".
 Deci, aflându-l eclesiarhul, l-a dus în biserică, pentru ca să rămână într-însa. Atunci s-a ştiut de mulţi viaţa lui cea sfântă şi au început a-l cinsti. Iar Sfântul Alexie, fugind de slavă şi cinstea omenească, s-a dus din cetatea Edesa, neştiind nimeni. Mergând la limanul mării, a aflat o corabie mergând spre Cilicia; deci s-a suit într-însa, zicând către sine: "În cetatea Ciliciei mă voi duce, unde nimeni nu mă ştie, şi voi rămâne acolo în biserica Sfântului Apostol Pavel".
 Plutind corabia, fără de veste, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a făcut furtună pe mare şi, purtându-se corabia de valuri mai multe zile, a înotat spre Roma. Apoi ieşind sfântul din corabie, a zis către sine: "Viu este Domnul Dumnezeul meu, nu voi îngreuna pe nimeni, ci mă voi duce în casa tatălui meu caun necunoscut". Dar când se apropia de casă, a întâmpinat pe tatăl său, la vremea prânzului, întorcându-se de la palatele împărăteşti spre casă cu mulţime de slugi care mergeau înainte şi după dânsul.
 Deci, închinându-se lui până la pământ, a strigat: "Robule al Domnului, miluieşte-mă pe mine, săracul şi scăpătatul, şi porunceşte-mi ca să fiu într-un colţ al curţii tale, ca să mă pot hrăni din sfărâmiturile ce cad de la masa ta; iar Domnul va binecuvânta anii tăi şi-ţi va da cereasca împărăţie şi dacă ai pe cineva dintre ai tăi înstrăinat, sănătos să ţi-l întoarcă".
 Eufimian, auzind pe sărac grăind de străinătate, şi-a adus aminte îndată de iubitul său fiu, Alexie, şi a lăcrimat. Apoi, îndată a arătat milă către sărac, poruncind să stea în curtea sa. Iar către slugile sale de casă a zis: "Cine din voi va voi să slujească săracului acestuia şi, de-i va plăcea, viu este Domnul Dumnezeul meu, că va fi liber în toate zilele vieţii sale, şi moştenire va lua din casa mea. Deci, înaintea uşilor palatului meu să-i faceţi o căscioară ca, intrând şi ieşind eu, să privesc spre dânsul; apoi, din masa mea să i se dea hrană şi să nu-l supere nimeni".
 Începând Sfântul Alexie a petrece înaintea palatelor împărăteşti, în căsuţa cea mică, Eufimian îi trimitea bucate în toate zilele din masa sa, dar pe acelea le împărţea la alţi săraci, iar el oprea numai pâine şi apă; şi aceea, numai cu măsură o gustă ca să nu moară de foame şi de sete. În toate nopţile petrecea fără somn, în rugăciune, iar Duminicile se ducea la biserică şi se împărtăşea cu dumnezeieştile Taine. Şi minunată îi era răbdarea omului acestuia al lui Dumnezeu, căci multe supărări şi necazuri îi făceau slugile totdeauna, mai ales seara târziu. Pentru că unii îl loveau peste obraz, alţii îl trăgeau de păr, alţii îl loveau peste grumaz, alţii vărsau lături peste capul lui, iar alţii într-alt chip îşi băteau joc de dânsul.
 Dar nebiruitul pătimitor pe toate acelea le răbda tăcând; căci ştia că, fiind îndemnaţi de diavol, îi făceau nişte lucruri de batjocură ca acelea; şi spre acela se înarma cu rugăciunea, iar prin răbdare biruia meşteşugul aceluia. Apoi şi alta era pricina răbdării lui minunate: În dreptul lui era fereastra palatului aceluia în care locuia mireasa lui, care, ca o altă Rut, n-a mai voit să se întoarcă în casa tatălui său, ci, împreună cu soacra sa şedea plângând. Şi de multe ori auzea Sfântul Alexie când se tânguiau mireasa şi maicasa, pentru dânsul şi grăiau cuvinte de jale şi de plângere; mireasa pentru văduvia ei, iar mama se tânguia pentru lipsa fiului. Iar inima lui se sfărâma cu jale de tânguirea lor. Însă cu dragostea pe care o avea sfântul către Dumnezeu, biruia dragostea trupească către mireasă şi către părinţi şi jalea cea nesuferită o răbda cu mulţumire, pentru Dumnezeu.
 Aşa nevoindu-se el în casa părintească şaptesprezece ani, de nimeni n-a fost cunoscut cine este. Ci ca un sărac şi străin se socotea de toţi, el care era fiu, moştenitor şi stăpân al casei, batjocorindu-se de robii cei de casă ca un străin şi nemernic. Iar când a voit Dumnezeu să-l ia din viaţa cea atât de aspră, fiind în sărăcie şi răbdare, şi să-l ducă la viaţa şi odihna cea veşnică, i-a descoperit ziua şi ceasul morţii. Deci Sfântul Alexie, cerând de la sluga sa hârtie, cerneală şi condei, şi-a scris toată viaţa sa; şi oarecare taine, ce se ştiau numai de părinţii săi, după care putea să fie cunoscut de dânşii: adică cele ce le-a grăit către mireasa sa în odaie, şi cum i-a dat ei inelul şi brâul într-o basma de porfiră.
 La sfârşit a adăugat şi aceasta: "Rogu-vă pe voi, părinţii mei iubiţi şi preacinstita mea mireasă, să nu vă mâhniţi pe mine, că v-am făcut atâta mâhnire, lăsându-vă singuri; şi pe mine mă durea inima pentru durerea voastră, de multe ori am făcut rugăciune pentru voi către Dumnezeu, ca să vă dea răbdare şi să vă învrednicească Împărăţiei Sale, iar eu nădăjduiesc spre milostivirea Lui că va împlini cererea mea, deoarece eu atât de nemilostiv am fost către a voastră tânguire. Dar mai bine se cade fiecăruia să asculte pe Făcătorul şi Mântuitorul său, decât pe născătorii săi; şi cred că, pe cât v-am mâhnit, pe atât de mare bucurie veţi avea prin răsplătirea cea cerească!" Acestea scriindu-le, a petrecut rugându-se lui Dumnezeu până la ceasul mutării sale la cele veşnice.
 Într-o zi, preasfinţitul papă Inocenţiu (402-417), slujind în soborniceasca biserică a Sfinţilor Apostoli şi împăratul Onorie stând de faţă, la sfârşitul dumnezeieştii Liturghii s-a făcut un glas minunat din Sfântul Altar, în auzul tuturor, zicând: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Acestea auzind cei ce stăteau de faţă, s-au înspăimântat şi s-au cutremurat. Apoi, căzând cu feţele la pământ, strigau: "Doamne miluieşte!" Şi iarăşi s-a auzit un glas, zicând: "Căutaţi pe omul lui Dumnezeu, care o să iasă din trup, să se roage pentru cetate şi toate ale voastre se vor rândui bine!"
 După glasul acela, poporul a căutat prin toată Roma pe un om ca acela şi neaflându-l, nu se pricepea. Apoi, de cu seară, joi spre vineri, adunându-se în soborniceasca biserică a Sfinţilor Apostoli împreună cu împăratul şi cu papa, au făcut priveghere de toată noaptea, rugându-se lui Hristos Dumnezeu că singur să le arate pe plăcutul Său. Iar a doua zi, fiind vineri, omul lui Dumnezeu, Sfântul Alexie, s-a despărţit de trupul său şi s-a dus către Domnul. Şi s-a făcut glas din Altar în biserică ca şi mai înainte, zicând: "În casa lui Eufimian căutaţi pe omul lui Dumnezeu!"
 Iar împăratul, întorcându-se către Eufimian, a zis: "Având un dar ca acela în casa ta, pentru ce nu ne-ai arătat?" Iar Eufimian a zis: "Viu este Domnul Dumnezeu, că nimic nu ştiu de aceasta!" Şi chemând pe o slugă mai veche, i-a zis: "Ştii pe cineva din cunoscuţii tăi, care să aibă vreo faptă bună şi să fie plăcut lui Dumnezeu?" Răspuns-a sluga aceluia: "Viu este Domnul Dumnezeu, că nu ştiu, căci toţi sunt străini de fapte bune şi petrec cu neplăcere de Dumnezeu".
 Apoi împăratul şi papa au voit ca însăşi ei să meargă la casa lui Eufimian. Acesta, alergând înainte, a pregătit în palatul său scaune împăratului, papei şi altor boieri. Şi când s-au apropiat, i-a întâmpinat cu lumânări şi cu tămâie. Iar soţia lui Eufimian, tânguindu-se în cămara sa, a auzit zgomot în curte şi în palat şi a întrebat ce este. Dar, înştiinţându-se despre venirea împăratului şi a papei şi pentru ce au venit, s-a minunat. Asemenea, văzând pe mireasă sa stând în foişor, iar pe împărat şi pe papă cu o mulţime de popor văzându-i venind, se minuna, gândindu-se ce să fie aceasta.
 După ce a şezut împăratul împreună cu papa şi cu boierii, şi făcându-se tăcere, sluga care slujea Sfântului Alexie a zis către Eufimian: "Stăpâne al meu, oare nu este acela omul lui Dumnezeu, adică săracul ce mi l-ai încredinţat mie? Pentru că văd mari şi minunate lucruri la el: În toate zilele posteşte, gustând târziu numai puţină pâine şi apă, în toate Duminicile se împărtăşeşte cu dumnezeieştile Taine şi în toate nopţile petrece fără somn la rugăciune. Apoi şi oarecare copii de ai noştri multe supărări îi făceau lui, lovindu-l peste obraz, trăgându-l de păr şi cu lături udându-l, iar el pe toate acelea cu bucurie şi blândeţe le răbda".
 Eufimian, auzind acestea, îndată a alergat la căscioara săracului şi, strigându-l prin fereastră de trei ori, n-a auzit răspuns. A intrat înăuntru şi a aflat pe omul lui Dumnezeu cu bunăcuviinţă zăcând mort, având faţa acoperită şi o hârtie strânsă ţinând în mâna dreaptă. Iar când i-a descoperit faţa, a văzut-o strălucită cu darul, ca o faţă de înger. Şi a vrut să ia hârtia aceea din mâna lui şi să vadă ce este scris într-însa, dar n-a putut s-o scoată, de vreme ce mâna o ţinea tare. Deci, degrabă întorcându-se la împărat şi la papă, a zis către dânşii: "Am aflat pe cel pe care îl căutăm! Însă a murit şi ţine o hârtie în mâini, pe care nu ne-o dă".
 Atunci împăratul şi papa au poruncit să gătească un pat de mult preţ şi aşternut frumos; apoi, scoţând din căsuţă sfântul trup al omului lui Dumnezeu, l-au pus pe patul acela cu cinste. După aceea, împăratul cu papa plecându-şi genunchii şi sfintele moaşte sărutându-le, au grăit cu lacrimi către dânsul ca şi către un viu: "Rugămu-ne ţie, robule al lui Hristos, dă-ne hârtia aceasta ca să ştim ce este scris într-însa şi să te cunoaştem pe tine cine eşti". Şi s-a dat din mânăhârtia împăratului şi papei, pe care luând-o, au dat-o lui Aetie, arhivarul bisericii celei mari.
 Făcându-se tăcere mare, a început arhivarul a citi cu mare glas hârtia aceea. Iar când a ajuns până la acel loc unde era scris despre părinţi şi despre mireasă şi pentru inelul şi brâul cel dat de dânsul miresei în cămară, a cunoscut Eufimian pe Alexie, fiul său, şi a căzut pe pieptul lui, cuprinzându-l şi sărutându-l cu dragoste şi cu tânguire strigând: "O, vai mie, fiul meu preaiubit, pentru ce ne-ai făcut nouă astfel? Pentru ce atât de mare mâhnire ne-ai adus nouă? Vai mie, fiul meu, câţi ani în casa aceasta petrecând şi tânguirea părintească văzând-o, nu te-ai arătat pe sineţi, nici ai mângâiat bătrâneţile noastre, fiind în acea amară mâhnire pentru tine! O, vai mie, fiul meu preadorit, dragostea mea, mângâierea sufletului meu, ce voi face acum? Oare pentru moartea ta voi plânge sau pentru aflarea ta voi prăznui?" Şi se tânguia Eufimian nemângâiat, smulgându-şi cărunteţile sale.
 Iar Aglaida, soţia, auzind tânguirile bărbatului şi înştiinţându-se cum că săracul acela care a murit este fiul ei, a deschis uşile cămării sale şi a alergat acolo, smulgându-şi părul despletit şi hainele sale rupându-şi şi spre cer cu umilinţă privind; iar către poporul cel mult strâns, cu rugăminte striga: "Daţi-mi loc, o, popoarelor, daţi-mi loc ca să-mi văd a mea nădejde. Daţi-mi cale ca să-mi văd şi să cuprind pe singurul şi iubitul meu fiu".
 Apoi sosind, s-a aruncat peste cinstitul trup al fiului său, cuprinzându-l cu dragoste sărutându-l şi zicând: "Vai mie, stăpânul meu! Vai, dulcele meu fiu, pentru ce ai făcut aceasta? Pentru ce acest fel de mâhnire ai pus în sufletele noastre? Vai mie, lumina ochilor mei, cum nu te-ai cunoscut de noi atâţia ani, vieţuind împreună cu noi? Cum nu te-ai umilit, auzind totdeauna tânguirile noastre cele amare pentru tine şi nu te-ai arătat nouă?" Asemenea şi mireasa, care petrecea de treizeci şi patru de ani fără de mirele său, purtând haine negre, căzând la sfintele moaşte, izvoare de lacrimi scotea, udând cu dânsele cinstitul trup al iubitului său. Apoi, cu nesăţioasă dragoste sărutându-l, se tânguia cu amar, fiind nemângâiată: "Vai mie! Amar mie!" şi alte multe cuvinte de jale cu umilinţă zicea, încât toţi, pentru tânguirea ei, se porneau spre plângere; şi plângeau toţi împreună, lăcrimând cu părinţii şi cu mireasa.
 După aceea, împăratul şi papa au poruncit ca să ducă patul cu cinstitul trup al omului lui Dumnezeu şi să-l pună în mijlocul cetăţii, ca toţi să-l vadă şi să se atingă de el. Apoi au grăit către popor: "Iată am aflat pe acela ce-l căuta credinţa voastră!" Deci, s-a adunat toată Roma şi se atingeau de sfântul, sărutând sfintele lui moaşte. Şi câţi erau neputincioşi, toţi se tămăduiau. Orbii vedeau, leproşii se curăţau, diavolii din oameni se izgoneau şi orice fel de boli şi neputinţe omeneşti se vindecau desăvârşit prin atingerea de tămăduitoarele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu, Alexie.
 Nişte minuni ca acelea văzând împăratul şi papa, singuri au luat patul acela să-l ducă în biserică, ca să se sfinţească prin atingerea trupului Sfântului Alexie. Iar părinţii şi mireasa, mergând în urmă, plângeau. Şi era atât de multă adunare de oameni care se sârguiau să se atingă de cinstitul trup al sfântului, încât nu era cu putinţă să se ducă patul de strâmtorarea şi înghesuiala poporului. Deci, a poruncit împăratul să se arunce aur şi argint la popor, ca să se dea în lături oamenii de la pat şi astfel să dea cale spre biserică. Însă nimeni nu căuta la aur şi argint, ci fiecare avea dorire să vadă pe omul lui Dumnezeu, să se atingă de el şi să-l sărute. Deci papa sfătuia pe popor să se dea în lături, făgăduindu-le că nu va îngropa îndată sfintele moaşte, ci va aştepta până ce toţi le vor săruta şi se vor sfinţi cu atingerea. Şi abia înduplecîndu-se, s-au retras puţin şi ducând sfintele moaşte în biserica cea mare, le-au lăsat o săptămână ca oricine să se atingă şi să se închine lor.
 Toată săptămâna aceea părinţii şi mireasa sa au şezut în biserică, plângând lângă cinstitele moaşte. Dar împăratul a poruncit să se pregătească o raclă de marmură şi de smaragd şi să o împodobească cu aur, apoi au pus într-însa pe Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu. Şi îndată a izvorât din sfintele moaşte mir cu bună mireasmă şi a umplut racla, încât se ungeau cu acel mir toţi pentru vindecarea tuturor neputinţelor. Şi au făcut îngropare cinstită Sfântului Alexie, omul lui Dumnezeu, slăvind pe Dumnezeu, Cel preamărit şi închinat în Treime.
Sfântul Alexie s-a mutat la cele veşnice în a şaisprezecea calendă a lui aprilie, adică la 17 martie, în anul de la facerea lumii 5919, iar de la întruparea Cuvântului lui Dumnezeu 411, împărăţind în Roma Onorie, pe vremea papei Inocenţiu, iar în Constantinopol ţinând împărăţia Teodosie cel Mic (408-450). Dar peste toţi stăpânind Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Căruia se cuvine slava, în veci. Amin.

Troparul Sfântului Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu
Glasul 8
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Alexie, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu
Glasul 4
Arătatu-Te-ai astăzi...
Preacinstita prăznuire a Preafericitului Alexie săvârşind astăzi, cu dreapta credinţă să-l lăudăm, zicând: bucură-te, podoaba cea desfătată a cuvioşilor!

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-cuvios-alexie-148219.html

Iisus copil

Iisus copil
de Parintele Ilarion Argatu

Copil fuse si Iisus
Dupa cum si noi suntem,
Mult cuminte si supus
Astfel si noi il credem.

Parintii si-i respecta
Cu-ascultare si smerit
Rugaciuni multe-invata
Si era de ei iubit.

Inca-n vorba inteleapta
Cu vecinii el grai,
Si in vorba, si in fapta
El pe toti ii ului.

Pentru care cu iubire
Mult a fost iubit de toti,
Pana-ajunse-n rastignire
Sa se afle printre morti.

Spovedania

Spovedania
de Parintele Ilarion Argatu

Am primit in preotie
Cam ce are mai de seama
Si-am luat la rand ca-n vie,
Ca sa iau tot bine-n seama.

Slujba am luat-o-ntai,
Si-am privit-o in tacere,
Si mi-am zis ca mai intai,
Slujba are predicare.

Dar uitasem predicarea
Ce poporul adunase.
Si-am vazut ca fiecare
Prin cuvant se inaltase.

De aceea mi-am tot zis
Predica sa fie-ntai,
Si hotarat eu am promis
Sa-mi fie lucru-n capatai.

Si vazandu-mi de-al meu drum
In iubire ma tineam,
Nici tu ceata, nici tu fum,
Cu lumina, luminam.

Si veni o vreme noua,
Alta cale sa incep,
Spovedania ca pe roua,
Bob cu bob incep sa-ntreb.

De pacatul ce-l facuse
Il intreb cu de-amanuntul.
Si mirat se tot temuse,
Si cu greu rostea cuvantul.

Dar rabdarea am avut
Ca sa stau pe rand cu toti
Si atunci am priceput
Ca cei vii erau ca mortii.

Si ajunse cu mirare
La pacatele uitate,
Si veneau in frica mare
Sa le spuna-n rand pe toate.

Chiar la trup de-mpartasit
Un pacat ce-l mai facuse,
Omul l-a marturisit
Si lumina il ajunse.

Dupa care cu dreptate
Am socotit ca mai intai,
In Taina Preotiei inalte
Spovedania-I capatai.

Ea descuie ce nu poate
Nici o cheie sa descuie
Si dezleaga spre cetate
Sufletul curat il suie.

Numai ea mereu dureaza,
Locu-ntai ei se cuvine,
Ca pe om il lumineaza,
Il adapa si-i da paine.

Numai ea curat tot face
Trup si suflet de-orice tina,
Si printr-insa sfanta pace
Ne sloboade de-orice vina.

Numai ea mentine turma
Tot curata si pazita
Si vrajmasu-i pierde urma
Si nu poate fi gasita.

Numai ea descuie Raiul,
Ca talharului de pe cruce
Si zdrobeste chinul, vaiul
Prin Iisus cel bland si dulce.

Melisos

Melisos

Cu Parmenide si Zenon dialectica si ontologia eleata au ajuns la un punct ce nu mai putea fi depasit. Acest lucru il confirma filozofia lui Melisos. Despre acesta stim numai ca in 441 i.Hr. a comandat flota, in calitate de amiral, impotriva lui Pericle. De la acesta ne-au ramas doar fragmente, ce s-au pastrat datorita lui Simplicius. Si Melisos cauta sa aduca argumente impotriva acceptarii multiplicitatii si a realitatii miscarii, cu un cuvint impotriva oricaror schimbari ale lucrurilor. Dar argumentele lui Melisos nu sint asa de originale ca ale maestrului sau, Zenon. Totusi din argumentele lui Melisos putem trage concluzii cu privire la stadiul in care se gasea logica pe la 440 i.Hr.
Melisos se tradeaza, prin sofismele lui naive, ca este total lipsit de cunostinte in domeniul stiintelor naturii. El considera fenomenele naturii a fi ceva parut si de aceea el le si ignora. Din aceasta pricina cu Melisos, stiinta greaca nu mai face nici un progres. Dar nu tot acelasi lucru se poate spune despre contributia lui Empedocle.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-cosmologica/melisos-71721.html

Solomon

   Solomon
de Parintele Ilarion Argatu

Fruct al intelepciunii divine
Ai cerut sa fii Solomon.
Sa fii demn cum se cuvine
In locul sfantului Sion.

N-ai cerut tu de la Domnul
Bogatii si alte daruri,
Ci iubind smerit Sionul
Ai cerut pe cel mai mare din haruri.

Ruga ta scrisa la ceruri
Si ca picuri mari de roua,
De la cer in multe feluri
Daruit ai fost spre o viata noua.

Si de la marginile lumii,
Soli venit-au cu daruri
La a ta fantana-a intelepciunii
Insetati de-a intelepciunii haruri.

Si toata aveerea ce-a mai ramas
De la David tatal spre proslavire,
La templul Domnului i-ai facut
  ravas
Si l-ai inaltat cu daruire.

L-ai facut azi o minune
Cum nu fuse-n tot pamantul,
Ca sa stea un vesnic nume
Hristos Fiul si cuvantul.

Sfantul Botez

Sfantul Botez
de Parintele Ilarion Argatu

Ce-i botezul ? Curatire
De pacatul stramosesc
Ca sa fiu dar primire
In lacasul cel ceresc.

El e poarta de intrare
Pentru tanar si batran,
Si Iisus la fiecare
Sa ne fie bland Stapan.

El e haina luminoasa
Ce-o avuse candva omul,
Ca si ingerii voioasa
Si-o poarta precum si Domnul.

Prin Botez primim credinta,
Ceas de Sfanta mantuire,
De avem mereu vointa
Pentru fapte si iubire.

Intru el si vesnicie
Dobandeste orice om,
De-i purtat in curatie
Si pe Domnul il urmam.

Cel ce cade din credinta
Nu mai are nici Botezul
Unde nu e pocainta,
Roada nu rodeste crezul.

Asadar intru iubire
Sa-l pastram in curatie,
Dar s-avem de mantuire
Pe cereasca Imparatie.

Legenda celor mai frumoase daruri

Legenda celor mai frumoase daruri

Dragii mei, cel mai frumos moment din viata unei familii este atunci cand se naste un copil. Venirea pe lume a unui nou suflet este cea mai mare minune, fiind lucru sfant, motiv de mare bucurie atat in familia micutului, pentru parintii si rudele sale, cat si in cer, unde ingerii si sfintii se bucura si ei si se roaga pentru sanatatea si mantuirea pruncului. Traditia este ca atunci cand mergi pentru prima data la un copilas nou-nascut sa-i duci ceva in dar. Acest frumos obicei crestin a ramas de cand Maica Domnului L-a adus pe lume pe Pruncul Iisus.
Se spune ca, atunci cand s-a apropiat sorocul venirii pe lume a Mantuitorului, mare bucurie si nerabdare era sus, in cer, fiecare inger nestiind cum sa se pregateasca mai bine pentru clipa cea mare.
- Tii, zise un arhanghel, eu ma voi duce cu ingerii mei si voi canta cele mai frumoase cantari, cum nu s-au auzit vreodata pe pamant sau in cer, pentru a le incanta sufletul Pruncului si Maicii Sale.
- Bine te-ai gandit, i-a raspuns alt arhanghel, eu ma voi duce cu ingerii mei, vom aprinde toate stelele si vom alunga toti norii. Astfel, noaptea Sfintei Nasteri, va fi cea mai frumoasa noapte din cate s-au pomenit.
 - Noi, sarira bucurosi alti ingeri, ii vom anunta pe pastori, sa vina si ei sa se inchine Domnului si vom avea grija ca nimeni sa nu tulbure linistea Pruncului.
Va dati seama, dragii mei, ce zarva era in cer. Toti isi pregateau darurile. Doar undeva, intr-un colt de rai, statea trist un inger care nu stia ce sa ii duca micului Iisus, cand Se va naste. Ingerul acesta era ocrotitorul animalelor si toate vietatile il ascultau.
- Eu cred, zise ingerul in sinea sa, ca tare frumos ar fi ca si necuvantatoarele sa se inchine Domnului, la Nasterea Sa, caci toata creatia se va bucura de venirea Sa pe lume. Dar ce animale ar fi mai potrivit sa trimit ? Si numaidecat cobora pe pamant, intr-o frumoasa poienita de la marginea unei paduri. Anunta sa i se infatisese toate vietatile care ar vrea sa I se inchine Domnului si sa-I duca daruri. Vestea s-a raspandit cu re­peziciune si fiarele au si inceput sa apara. Primul, bineinteles ca a venit leul, regele animalelor. Oricum, cine ar fi indraznit sa apara inaintea lui ?
- Eu il voi pazi pe Prunc, nu voi lasa pe nimeni sa se apropie. Coltii si ragetele mele cumplite ar alunga, fara indoiala, orice nepoftit, zise plin de el leul.
 - Ei, dragul meu, ii raspunse ingerul, tu esti prea fioros. Cred ca mai degraba L-ai speria pe micul Prunc. Asa ca, fara suparare, eu zic sa I se infatiseze altcineva.
Nici nu a terminat bine vorba, ca vulpea, care atata astepta, a si sarit in fata ingerului si, prefacandu-si glasul cat mai mieros cu putinta, zise:
- Vai, dar bine v-ati mai gandit, fara indoiala ca e nevoie de cineva care sa aiba grija multa de Cel nou-nascut. Eu as fi cea mai potrivita, iar darul meu tare bine ar mai prinde: in fiecare dimineata ii voi aduce cate o gaina si alte bunatati de-ale gurii, pentru a nu flamanzi nici o clipa.
 - Stai usurel, cumatra vulpe, ii intoarse vorba ingerul, tu esti prea vicleana si nu cred ca Bunul Dumnezeu nu s-ar bucura de darurile tale obtinute prin furtisaguri.
Asa ca ia sa vedem cine mai doreste.
- Noi, noi, suntem aici sus, pe creanga, ciripeau de zor pasarile: ciocarlii, vrabiute si multe alte inaripate. Noi vom canta cele mai frumoase triluri.
 - Nici asta n-ar fi bine, le-a intrerupt ingerul. Voi sunteti prea galagioase. Daca veti ciripi toate odata va fi mare harmalaie si, oricum, vor fi acolo cei mai priceputi ingeri sa cante, asa ca nici voi nu puteti merge.
- Dar mergem noi! zisera cateva furnici iesite dintr-un musuroi, i-am duce Pruncului faramituri de paine proaspata si faramite mici de zahar.
 - Ei, harnicutelor, ar fi frumos si va multumesc ca v-ati gandit, dar voi sunteti prea mici si vor fi acolo pastorii si magii. Si tare mi-e frica, din neatentie, sa nu va striveasca vreunul sub picior. Asa ca mai bine ramaneti la ale voastre.
- Dar eu, zise paunul, desfacandu-si coada-i nemaipomenita: Eu cred ca as fi cel mai potrivit sa ma infatisez inaintea Domnului. Frumusetea mea va incanta pe toata lumea, pe Prunc si pe sfanta Sa Maica.
 - E adevarat, esti foarte frumos, paunule, dar tu prea esti cochet si fudul. Asa ca prefer sa mai caut! ii raspunse si lui ingerul cu rabdare.
Si tot asa, unul cate unul, aproape toate animalele s-au perindat prin fata ingerului, insa acesta nu se putea hotara care vietate ar fi cea mai potrivita sa fie alaturi de Pruncul Iisus, cand Acesta Se va naste. Spre seara, vazand ca nu se mai infatiseaza nimeni, ingerul s-a ridicat si a dat sa plece, dar a auzit zgomot pe campul de la marginea padurii. Era un taran care-si ara ogorul, avand inhamat la jug un bou. Putin mai incolo, pastea cuminte magarul pe care omul isi incarcase desaga cu cele de trebuinta, ingerul, nevazut de om, ci doar de animale, s-a apropiat de bou si de magar si, mergand usor pe langa brazda, i-a intrebat:
- Spuneti-mi, n-ati vrea sa va inchinati Domnului, la Nasterea Sa, si sa ii duceti ceva in dar ?
 - Bunule inger, raspunsera cu tristete boul si magarul, dar ar fi o onoare prea mare pentru noi. Si n-am avea nimic de pret sa-i putem oferi Pruncului si Maicii Sale. Noi nu stim decat sa muncim din zori pana seara. Cu ce L-am putea ajuta noi pe Dumnezeu si ce-ar putea El sa vada la noi ?
Deodata, chipul ingerului se insenina si o sfanta lumina inunda tot campul. Acum era fericit, gasise, in sfarsit, darul cel mai potrivit.
 - Ei bine, aflati ca voi sunteti cei alesi. Veti fi alaturi de Maica Domnului si de Iisus, in noaptea de Craciun. Caci voi ne aratati, prin munca, smerenia, ascultarea si rabdarea. Iar acestea sunt lucruri sfinte. Apoi, cu rasuflarea voastra calda, il veti incalzi pe Prunc, care va fi culcat chiar in ieslea cu fanul vostru. Asa a ales Dumnezeu sa vina in lume si asa este cel mai bine: intr-un grajd saracacios si umil, nu in palate si lux. Asa ca pe voi v-am ales si eu sa ii fiti alaturi, la Nasterea Sa.
Boul si magarul se uitau mirati si nu le venea sa creada. Nici n-ar fi indraznit sa spere la asa cinste mare si la atata bucurie: Domnul Iisus sa vina in mijlocul lor, iar ei sa fie martori la cea mai mare minune din toate timpurile. Ce fericire, nu le venea sa creada!
 - Cei din urma vor fi cei dintai, le mai spuse ingerul si disparu. Si asa este: toti cei umili si smeriti se vor bu­cura mai tarziu si vor ajunge langa Dumnezeu, Care-i va rasplati pentru credinta si dragostea lor.
Si iata ca a venit si noaptea sfanta a Nasterii Domnului, cea mai frumoasa noapte din cate au existat. Pruncul a primit de la toti felurite daruri: pastorii au venit cu lapte, magii i-au adus aur, smirna si tamaie, iar Fecioara Maria I-a oferit cel mai frumos dar: dragostea de mama. Si uite-asa, de atunci a ramas obiceiul ca la nastere, orice copil sa primeasca cate ceva de la cei apropiati.
Dar stiti cine este, de fapt, cel mai aproape de copii ? Bunul Dumnezeu ! Iar darurile Lui sunt cele mai frumose si mai folositoare, caci atunci Cand se naste, fiecare copil primeste de la Dumnezeu un talent, o iscu­sinta, la care sa fie cel mai bun atunci cand va creste. Unul va ajunge mare invatat, altul un gospodar liarnic, celalalt un muzician desavarsit ori poate un smerit calugar. Fiecare cu darul si harul sau, de la Dumnezeu.
Si voi, dragii mei, ati primit de la Domnul cele mai frumoase daruri, atunci cand v-ati nascut. Care sunt acelea ? Nu stiu, voi trebuie sa le descoperiti, pentru a fi fericiti in viata. Iar cand veti afla talentul cu care v-a harazit Cel de sus, cu rabdare si munca, veti ajunge cei mai buni in ceea ce veti face si multa multumire veti avea si voi si cei din jurul vostru.

Asa sa va ajute Bunul Dumnezeu!

Leon Magdan
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/legenda-celor-frumoase-daruri-96613.html

Sfantuletul

Sfantuletul

Intr-un sat cu cateva sute de familii, doar unui singur om i se spunea "Sfantuletul”, asta pentru buna sa purtare, pentru infatisarea lui smerita, pentru bunatatea si darnicia lui. Intr-o zi, pe cand acest om se afla la rugaciune, auzi parca o voce care ii soptea ca in satul vecin se afla un om caruia nu i se spune "Sfantuletul”, dar vrednicia sa este cu mult mai mare ca a lui.
 Auzind acestea se nelinisti si isi facu bagajul pentru a calatori pana in satul vecin. Acolo statu mai multe zile si neafland de unul singur acel om care ar putea avea fapte mai vrednice decat ale lui, se hotari sa mearga la preotul satului care cunostea fiecare om in parte.
 Afla de la acesta ca niciun om din partea locului nu are fapte asa vrednice sa fie considerat un sfant inca din aceasta viata. "Sfantuletul” nostru insista atunci pe langa preot, rugandu-l sa se gandeasca la faptele bune ale satenilor. Preotul statu apoi pe ganduri si ii spuse:
 - M-ai intrebat despre faptele bune ale satenilor de aici, ti le-am spus...Dar ar mai fi ceva!...Undeva la marginea satului, unde incepe padurea, traiesc sapte copii. Acestia sunt fara parinti si sunt tinuti cu cele de trebuinta de fratele cel mai mare dintre ei, care are saisprezece ani. El trudeste pe unde poate in ograzile satenilor si la sfarsitul zilei duce de mancare celorlalti frati.
 Cu toate ca face asta, fratii sai nu-i multumesc pentru stradania sa, ba chiar il cearta ca nu aduce bucate mai bune si fac glume pe seama lui, si-l numesc "Mutulica", fiindca nu prea vorbeste. Copilul acesta acum vreo sase ani, se poate spune ca a salvat niste mineri de la a pieri de foame. Mina de cupru din celalalt capat al satului s-a surpat intr-o zi la intrare, astfel ca a ramas o gaura prin care de abia intra un catel. Pana au fost chemati de la oras sa intervina cu utilaje, sa intareasca peretii minei si sa mareasca gaura...au trecu aproape trei zile. Copilul nostru lucrand la o gospodarie din vecinatatea minei a auzit de minerii care stateau inauntru fara mancare si fara apa de trei zile si i s-a facut mila, cerand sa intre la ei. Seful minei nu i-a dat voie, dar el a luat apa si mancare de la cativa sateni, a luat cu el o lampa si noaptea, a intrat prin acea gaura ca sa le dea minerilor acelea. Apoi s-a surpat de tot intrarea si copilul a petrecut doua nopti impreuna cu minerii in maruntaiele pamantului...
 Dupa doua zile au venit cu utilaje si tarnacoape cei de la oras si au facut o spartura noua prin care au iesit toti cei prinsi dedesubt. Iar copilul nostru a iesit si el, iar in loc sa i se multumeasca pentru ca a intrat sa le dea de mancare minerilor, aproape ca a fost luat la bataie de seful minei, fiindca a intrat acolo fara voia lui.
 La vreo doi ani dupa asta, intr-o zi toata lumea astepta sa vina garla mare, caci fusese potop la deal. In sat traia pe atunci un betiv care toata ziua cat era de lunga si-o petrecea la carciuma, iar cand iesea, avea obiceiul sa-i injure pe toti cei care ii ieseau in cale, ba chiar sarea si la bataie. De atata bautura adormi pe malul garlei, chiar in ziua cand oamenii se asteptau ca apa sa creasca si sa inunde gospodariile. Si a trecut un satean pe acolo si l-a vazut pe betiv ca doarme langa apa, dar nu l-a ridicat. Si a trecut si un al doilea si nici acela nu-l trezi. Apoi trecu si copilul nostru, care stiind ca trebuie sa vina apa mare s-a luptat, a luat betivul taras de acolo, asa cu puterile lui, ducandu-l la loc sigur, scapandu-l de apa cea mare care probabil l-ar fi inecat...Iar multa lume a inceput sa bombane spunand ca mai bine ar fi fost sa-l ia apa pe betivul satului...ca prea se purta urat...si nimeni nu i-a multumit copilului nici pana in ziua de azi...
 - Cu adevarat, am gasit ceea ce cautam!
 - Cum asa, spuse preotul?
- Pai mie mi se spune la mine in sat "Sfantuletul”, fiindca am numai fapte bune. Dar ma gandesc ca acest copil de saisprezece ani are fapte mai mari decat mine, pentru ca desi a lucrat binele tot timpul, el a stiut sa primeasca si raul sau prigonirea celor din jur. Jertfa si sfintenie inseamna cand le primesti si pe cele bune si pe cele rele, nu numai pe cele bune asa cum le primesc eu. De acum incolo ma voi ruga de satenii mei sa nu ma mai numeasca "Sfantuletul”, caci nu sunt demn de o asemenea numire.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/sfantuletul-123202.html

Iosif Logodnicul

  Iosif Logodnicul
de Parintele Ilarion Argatu

Cine ar putea sa spuna
Om asa de drept si sfant,
Cu asa o viata buna
Ca Iosif, dulce cuvant ?

Caci curata o luase,
Hotarat sa o pazeasca,
Cum sinedriului i-o dase
Pe Fecioara cea Domneasca.

Cate griji nu isi luase,
Cate temeri n-I gasise,
Cand copil la ea aflase,
Far’sa stie cum venise.

De pacat sa o vadeasca
Dupa lege s-o omoare,
Nu putea sa ingereasca,
Mila-n el punea hotare.

Ca s-o tina cu pacatul
Nu putea sa vietuiasca,
Dar ca sa nu afle satul
Se gandi s-o paraseasca.

Insa cerul, o solie,
Chiar prin ingeri ii trimise
Ca-ntru deplina feciorie
Prunc in ea se zamislise.

Si asa primi sa fie
Si logodnic, dar si tata
Celui ce avea sa vie
Sa mantuiasca lumea toata.

Inapoi la curatie

  Inapoi la curatie
de Parintele Ilarion Argatu

Bucurie este-n casa
Cand un prunc vine pe lume,
De la cea ce fu mireasa
Si-l purta cu falnic nume.

Ieri mireasa, astazi mama,
Amandoua sunt de pret,
Desi-n lume, mai cu seama,
Sunt privite cu dispret.

Nu e cinste, nu-i rusine,
Sa se tina tot curate,
Cad mereu in multe vine
Si-n multime de pacate.

Cele ce fura mandrie
A credintei ziditoare,
Azi se scalda cu trufie
In pacatul cel mai mare.

Mama, tatal si feciorul
Impreuna sunt pe cale,
Si le-aluneca piciorul
Inspre trista vale-jale.

Cum sa fie luminata
Lumea prin credinta ?
Daca Legea e calcata
Si spre rele-si da silinta?

Cum sa fie sanatate
Si o viata si mai lunga ?
Daca lumea-n golatate
Tot se zbate sa ajunga.

Inapoi la curatie !
Primeniti tot prin iubire :
Feciorie, cununie,
Dupa-a Cerului voire.

Cheile Silosului (Transilvania)

Cheile Silosului (Transilvania)

CAI DE ACCES
*DN 75 Campeni-Turda,sat Vidolm,comuna Ocolis,intre paraiele Urdasul si Pastaia,si culmea Coltul Rosu de pe muntele Bedeleu

Situate in muntii Trascaului intr-un decor natural aflat dincolo de orice reper temporal ,cheile s-au format in bazinul superior al Paraului Silos .Se intind pe o lungime de 500m si ating altitudinea maxima de 1102m .Formele cele mai zvelte sunt prezentate in versantul stang al vaii.Cu totul speciala este cornisa calcaroasa presarata cu forme reziduale spectaculoase

Bibliografie:"Transilvania-Trasee turistice in zonele naturale de recreere
si agrement din Transilvania-Mandri de Romania"

18 Februarie 2015